„Pumnul” Ormuz, moartea scenariilor climatice extreme și suveranitatea energetică

Recent, într-un dialog la distanță, am făcut următoarea afirmație:

Chiar dacă nu a fost un climatolog sau un politician, boxerul Mike Tyson ne-a avertizat pe baza experiențelor sale profesionale: „Toată lumea are un plan până când primește primul pumn în gură.” Toată lumea activistă, propagandistă, alarmistă etc., încă de pe vremea celebrei Greta Thunberg (v-o mai amintiți, nu-i așa?) striga cât mai tare și cât mai violent: „Just Stop Oil! Fără combustibili fosili! Și a fost nevoie, vorba lui Tyson, ca lumea să primească „pumnul” Ormuz în gură, ca toate planurile, „verzi” și frumoase, să se schimbe peste noapte!…Moleculele de hidrocarburi au învins electronii „verzi” și alarmismul climatic în noua ordine energetică globală.

Înaintea primirii „pumnului” Ormuz, toată lumea activistă, alarmistă etc. era bine reprezentată de demonstrații precum cea din Fig. 1:

Fig. 1. S-a terminat cu mizeria fosilă, potrivit manifestanților în timpul unui marș organizat de grupul Extinction Rebellion, pe 24 aprilie 2023, ca parte a unei acțiuni de protest pentru renunțarea la combustibilii fosili. (Sursa)

Astfel de manifestații au încetat subit după primirea „pumnului” Ormuz. Oare de ce? S-a rezolvat cumva problema încălzirii globale și combustibilii fosili nu mai sunt acum o „mizerie”?

Să punem cifre pe pumn. Prin Strâmtoarea Ormuz, un canal de apă lată de 33 de kilometri în punctul cel mai îngust, flancat de țărmuri iraniene la nord și omaneze la sud, tranzitau, în 2025, aproximativ 20 de milioane de barili de petrol pe zi, reprezentând circa 20% din oferta mondială și 22% din exporturile globale de gaz natural lichefiat. Destinația? China (37,7%), India (14,7%), Coreea de Sud (12%), Japonia (10,9%) – adică Asia „soarbe”, colectiv, aproape 90% din tot ce iese prin această strâmtoare. Statele Unite, de cealaltă parte, primesc abia 2,5%, ceea ce pune într-o lumină ciudată faptul că tocmai ele au inițiat operațiunea militară care a blocat-o. La 28 februarie 2026, traficul de tancuri a scăzut cu 95%. Prețul Brent a sărit de la 67 la 120 de dolari pe baril în 11 zile. Directorul IEA, Fatih Birol, a declarat că lumea se confruntă cu „cea mai mare amenințare la adresa securității energetice globale din istorie”. Au acoperit turbinele eoliene și/sau panourile solare barilii lipsă din cauza „pumnului ” Ormuz? Nu cred, poate doar o mică, nesemnificativă parte.

De fapt, s-a mai întâmplat ceva, pe lângă Ormuz: un cutremur puțin discutat în lumea modelării climatice.

Pe 7 aprilie 2026, scenariile climatice cele mai alarmante produse de IPCC încă din 2011 — RCP8.5, împreună cu alte două, SSP5-8.5 și SSP3-7.0 — au fost declarate oficial ca fiind „improbabile”. În eseul meu publicat pe 30 mai 2026 am comentat „decesul” care a cutremurat modelarea climatică a ultimilor decenii:

Probabil că nu toată lumea a auzit vreodată de termenul „RCP8.5” — scenariul cu cele mai ridicate emisii folosit de climatologi pentru a prognoza viitorul planetei. Dar dacă ați citit măcar o parte din textele mele, ați văzut cifrele și consecințele de coșmar pe care le-a generat: o încălzire de 4 °C până în 2100, uneori chiar de 5 °C, creșterea nivelului mării cu mai mulți metri, zone ale planetei prea fierbinți pentru a fi locuite de oameni, a șasea extincție etc.

Consecințele pot fi dezastruoase sau ridicole atunci când modelele sunt absurde. Cititorii mei atenți au sesizat (sper) că, în articolul „Ce „vrăji” mai fac modelele climato-economice supra-încălzite? (2018), am criticat ca fiind o aberație modelul publicat în Nature de trei profesori de la universitățile Stanford și Berkeley, model conform căruia, în 2100, încălzirea globală va transforma Islanda în țara cu cel mai mare PIB/locuitor, urmată de Mongolia; iar România va egala economic Statele Unite!!! Cum s-a ajuns la această aberație? Simplu, autorii au folosit scenariile extremiste RCP8.5 și SSP5-8.5, cele mai „fierbinți” posibile. Ce s-ar fi întâmplat dacă autorii ar fi folosit și versiunile mai puțin „fierbinți”? În primul rând, am fi avut și noi, cititorii de bună-credință, o dovadă de onestitate și integritate științifică, iar în al doilea rând, nu ar mai fi existat tărăboiul mediatic post-publicare, tărăboi care nu s-a stins decât recent (aprilie 2026).

Comitetul internațional responsabil de scenariile oficiale ale IPCC a declarat că scenariile cu emisii ridicate – RCP8.5, SSP5-8.5 și SSP3-7.0 – sunt improbabile. Asta după ce aceste scenarii au dominat cercetarea în domeniul climei, titlurile din presă și politicile publice timp de aproape două decenii. Ani de zile, IPCC s-a bazat în mare măsură pe scenariul de încălzire globală  RCP8.5, devenit apoi SSP5-8.5, care presupunea că absorbția de energie în atmosferă va ajunge la 8,5 wați pe metru pătrat până în 2100, față de valoarea actuală de ordinul a 0,5–1 W/m². Acest scenariu pesimist a fost utilizat în nenumărate lucrări academice și în mass-media pentru a prezice o catastrofă climatică iminentă, în cazul în care utilizarea combustibililor fosili nu ar fi redusă drastic.

Trebuie menționat că „uciderea” celor mai catastrofiste modele climatice nu este un simplu exercițiu academic. Scenariile eliminate sunt integrate în mecanismele care determină facturile la energie, perspectivele de angajare și dezvoltarea economică a națiunilor. Profesorul Roger Pielke Jr., prezent în multe din textele mele de pe Contributors, a făcut mai multe remarci valoroase:

Rapoartele naționale privind impactul schimbării climei din Statele Unite, Regatul Unit, Germania, Canada, Australia, Japonia și Țările de Jos s-au bazat pe RCP8.5 sau SSP5-8.5 ca scenarii de referință principale.  

Scenariul de referință retras de IPPC, RCP8.5, prevedea ca fiind „foarte probabilă”  o creștere a temperaturii medii globale cu 5,7 °C în 2100, dacă nu se reduc emisiile provenite din combustibilii fosili. 

Noul scenariu, CMIP7 High, prevede doar o creștere cu 2,7 °C în 2100 (calcule efectuate pe baza emisiilor de CO₂) (Fig. 2).

Fig.2. Comparație între  noile modele climatice propuse în CMIP7 (Coupled Model Intercomparison Project), vechile modele abandonate în SSP (Shared Socioeconomic Pathways) și două modele IEA (International Energy Agency: CPS – politici curente, STEPS – politici propuse). (Sursa)

Remarcați diferența impresionantă dintre noul scenariu CMIP7 HIGH și SSP5-8.5. Noul scenariu HIGH ajunge la 71 Gt CO₂/an în 2100 – cu mult sub valoarea de 128 Gt din 2100 a scenariului SSP5-8.5. Nimic din setul CMIP7 nu se apropie de SSP5-8.5. Noul HIGH se situează, de asemenea, sub SSP3-7.0 cu aproximativ 9% în ceea ce privește emisiile cumulate până în 2100.

Ambele scenarii pe termen scurt ale IEA — care se întind doar până în 2050 — se situează sub MEDIUM și SSP2-4.5.

Revizuirea propusă de noul scenariu este absolut uriașă — o reducere cu 3 °C până în 2100! Înseamnă asta că schimbarea climei a dispărut sau a fost miraculos rezolvată? Nu, dar scenariile oficiale tocmai au suferit o schimbare cu consecințe majore. Iar renunțarea la scenariile extreme nu se datorează succesului politicii climatice, așa cum încearcă unii să susțină, ci faptului că acestea erau eronate încă de la început.

Sectorul financiar nu s‑a mulțumit să aplaude de pe margine — a decis să intre în horă cu totul, dar cu pașii greșiți. Rețeaua pentru ecologizarea sistemului financiar, Network for Greening the Financial System, un consorțiu de peste 140 de bănci centrale și autorități de supraveghere, a folosit drept busolă scenariul „Hot House World”, calibrat pe celebrul (și acum deja compromisul) scenariu RCP8.5 — adică exact echivalentul climatic al unei prognoze meteo care anunță uragane zilnice pentru următorul secol.

Pe baza acestei ficțiuni statistice, Banca Centrală Europeană, Banca Angliei, Banca de Rezervă a Noii Zeelande, Banca Franței și chiar Rezerva Federală a Statelor Unite au construit teste de stres climatic care, în mod ironic, nu stresează decât realitatea. Rezultatul? Capitalul este direcționat, împrumuturile sunt taxate, iar proiectele pe combustibili fosili sunt penalizate nu pentru riscurile lor reale, ci pentru scenariile apocaliptice ale unui model care ar face și Hollywoodul să roșească. În loc să evalueze riscul, sectorul financiar a ajuns să‑l fabrice.

Pentru multe țări în curs de dezvoltare, aceste documente funcționează ca niște hărți maritime într‑o epocă în care ceața politică și presiunile externe fac navigația industrială aproape imposibilă. Rapoartele IPCC, cu scenariile lor transformate în dogme, decid dacă se mai construiesc centrale pe cărbune, dacă se mai instalează sau se extind petro- și gazoconducte ori dacă industria locală mai are voie să respire.

Dar când scenariile pe care se sprijină aceste decizii devin, prin chiar declarația autorilor, oficial „neplauzibile”, întreaga arhitectură a credibilității se prăbușește ca un dig construit pe nisip ud. În loc să ofere certitudine, documentele ajung să proiecteze îndoială; în loc să ghideze, rătăcesc prin ceața Armaghedonului climatic. Au greșit. Au construit pe nisip. Acum vine scadența.

Iar pentru statele care încă își construiesc infrastructura vitală, pierderea credibilității financiare nu este o problemă academică. Devine o problemă de supraviețuire economică.

Dacă toate acele planuri „verzi” sunt sortite, în urma „pumnului” primit, să facă cunoștință cu podeaua ringului climatic într-un KO pe care l-am așteptat și prezis de mult, ce va urma? Se va juca o revanșă sau se va declara forfait?

Îmi permit să fac un pronostic:

Acest „pumn” providențial oferă țărilor în curs de dezvoltare o ocazie rară de a-și recâștiga suveranitatea energetică. Ele pot accelera dezvoltarea sectorului energetic al combustibililor fosili (acolo unde este cazul) și pot reduce foamea energetică de care suferă în mod endemic. Tehnologiile mai noi, „verzi” sau de altă culoare, vor putea fi adaptate doar acolo unde se dovedesc competitive în comparație cu energiile fosile: mai ieftine, mai fiabile, mai accesibile, mai ușor de extins la nivel național.

Statele în curs de dezvoltare suferă disproporționat din cauza asimetriei capacității de absorbție, în contextul „pumnului” primit în plin. Deși prețurile combustibililor în creștere au afectat cea mai mare parte a lumii, țările importatoare mai sărace se numără printre cele mai lovite și sunt, totodată, cele mai lipsite de rezerve de energie capabile să amortizeze lovitura. Rezervele strategice de petrol sunt scumpe de construit, finanțat și administrat pentru țările care se confruntă cu constrângeri valutare, presiuni ale serviciului datoriei, facturi la importul de alimente și subvenții la electricitate. A menține milioane de barili de petrol în depozite poate părea un lux, chiar și atunci când este strategic necesar.

Criza din Ormuz expune o vulnerabilitate mai profundă decât simpla securitate energetică. Mecanismul de propagare – energie → produse chimice → îngrășăminte → alimente – înseamnă că închiderea unui punct de trecere devine simultan un șoc energetic, un șoc industrial și o urgență alimentară.

UNCTAD avertizează că 3,4 miliarde de oameni trăiesc în țări care cheltuiesc deja mai mult pe datorii decât pe sănătate sau educație. Creșterea globală a comerțului cu mărfuri este proiectată să scadă de la 4,7% în 2025 la între 1,5% și 2,5% în 2026.

Ramificațiile financiare pentru țările în curs de dezvoltare includ scăderea prețurilor acțiunilor, deprecierea monedelor și creșterea costului datoriei externe.

Asia de Sud, Africa subsahariană și părți din Orientul Mijlociu înregistrează cele mai mari pierderi de bunăstare nu pentru că consumă cea mai multă energie, ci pentru că sistemele lor alimentare depind de îngrășăminte importate, fabricate, hélas,  din hidrocarburi,  iar criza a coincis cu sezonul de primăvară al semănăturilor în emisfera nordică, când cererea de azot este maximă.

Monedele piețelor emergente au scăzut cu 8–15%, băncile centrale ard rezervele pentru a apăra cursurile de schimb, iar ratingurile suverane se degradează accelerat în economiile importatoare de energie.

Concluzii

„Pumnul” Ormuz și KO provocat nu fac altceva decât să descrie și să confirme o axiomă geopolitică: suveranitatea energetică a unui stat în curs de dezvoltare este direct proporțională cu capacitatea sa de a decupla securitatea energetică de coridoarele maritime („gâturi de sticlă” tectonice) controlate de actori externi fie prin rezerve strategice, fie prin surse domestice regenerabile, fie prin rute alternative. „Meciul de box” din 2026 a transformat această perspectivă dintr-un deziderat academic-activist într-o urgență de politică publică.

De-a lungul multor ani și studii analizate/scrise, am ajuns treptat la concluzia că societățile umane ar fi, paradoxal, mai reziliente în fața extremelor climatice într‑o lume bogată încălzită cu 5 °C, decât într‑o lume săracă încălzită cu doar 2 °C. Dar niciunul dintre aceste viitoruri nu este, în realitate, prea probabil. Interacțiunea dintre populație, creștere economică și schimbare tehnologică (celebrele formule IPAT sau KAYA) îngustează dramatic plaja rezultatelor posibile — și, odată cu ea, spațiul de proiectare al politicilor climatice.

Cu alte cuvinte, este foarte greu să împingi încălzirea globală mult peste 3 °C sau mult sub 2 °C fără să intri în zona de science‑fiction pe care o descriu scenariile extravagante.

Marea ratare a întreprinderii scenaristice a IPCC nu a fost lipsa de imaginație, ci exact contrariul: a reușit să ascundă această dinamică fundamentală în loc să o clarifice. În loc să lumineze drumul, a aprins artificii alarmiste.

Ceea ce am descris mai sus (ca și în restul textelor mele) nu este o victorie a resurselor fosile. O consider o victorie a realismului energetic și a legii de fier a politicilor climatice. De aceea, nu voi invoca chiar acum ironicul „I told you so…”.