Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Elogiu îngerului meu păzitor *

Gabriel Liiceanu mai 17, 2020 Cultura, Opinie
25 comentarii 10,052 Vizualizari

Sunt un măgar cu coada pe sus.

Aș vrea ca Dumnezeu să creadă

în mine, în timp ce spun răspicat că

existența lui e nedovedibilă.

Singurul meu mod de a crede, de a mă arunca în ceața unui mister, a fost legat de sentimentul de ocrotire. Cea mai frumoasă sugestie a credinței am primit-o de la o vorbă a lui Steinhardt: „Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine”. Nu știu să-mi explic propria viață fără credința Cuiva în mine. Cu atât mai puțin rotunjirea ei într-un destin. Sunt în ea prea multe episoade care nu-mi ies la socoteală fără recursul la o asistență din înalt. Când mă uit în urmă, am senzația că am trecut în zbor peste „timpul ce ni s-a dat”, ca personajul acela de basm ce trece în zbor peste o pădure plină de fiare care urlă când îl simt. Era tare greu, înainte de 1990, să zbori, fără să cazi și să devii prada lor, peste pădurea cuvintelor făcute doar ca să mintă și să-nșele. De fapt, ți se cerea să trăiești cu diavolul în brațe. Ceea ce-nsemna: să-ți prostituezi cuvintele. Și totuși, scriind, nu cred că i-am plătit tribut Necuratului. „Cineva” nu m-a lăsat să fac asta. Cine n-a trăit într-o lume în care „minciuna este instalată de preferinţă într-un cuvânt al adevărului” (nu mă satur citând aceste vorbe ale lui Denis de Rougemont) nu știe ce înseamnă să nu trebuiască să renegi nimic din ce-ai pus pe hârtie, nimic care să te facă să te duci cu teamă la Judecata de Apoi a culturii.

Așa se face că vocația credinței a fost înlocuită la mine cu cea a ocrotirii. Dar unde mi-era Ocrotitorul? Iar dacă ajungeam să cred că El însuși crede în mine, chiar dacă eu nu făceam semne într-acolo, nu era aceasta calea ocolită de a crede în El?

„Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine.” Vorbele acestea sunt dintr-o scrisoare pe care, în 12 noiembrie 1976, Steinhardt o adresează, contestatar și tămăduitor, necredinței lui Virgil Ierunca. Ierunca îi spusese lui Steinhardt în mai multe rânduri că nu crede în Dumnezeu. Oare așa să fie?, se întreabă Steinhardt. Un om care a scris așa cum a scris el despre Alexandr Soljenițîn poate oare să nu creadă în Dumnezeu? Nu cumva crede fără să știe? Sau împotriva a ceea ce crede că știe? Oare e atât de unilateral actul credinței? Nu cumva are ceva de spus și Dumnezeu în chestiunea asta? Dar iată pasajul din scrisoare:

„Mi-ai scris în repetate rânduri – cinstit, obiectiv, grijuliu de adevăr ce te afli, fair în toate, scrupulos – că nu crezi în Dumnezeu. Aida de! Asta spune-o franțujilor, te-or crede poate. Aici, la noi, unde se mai citește Patericul, se știe că omul, poate, se leapădă de Hristos ori susține că nu-l cunoaște, dar se mai știe că nu-i de-ajuns. Mai trebuie, în acest dualism, ca și Hristos să vrea să fie ruptă ori inexistentă nevăzuta legătură. «S-o fi lepădat el de Mine, Eu de el însă nu!».

Felul în care ai vorbit de Soljenițîn îmi dovedește – clar ca lumina zilei, comme l᾽eau de roche – că Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine și te știe ca pe unul de-ai Lui.”

Ca să-și întărească spusa, Steinhardt îi relatează lui Ierunca în post scriptum o poveste din Pateric:

„Un calugăr din vechime se îndrăgostește de fiica unui păgân. Păgânul, fanatic, îi spune că va trebui să renunțe nu numai la monahism, ci și la creștinătate dacă vrea să-i dea fata. Și va trebui să semneze actul de renunțare cu propriu-i sânge. Monahul cedează, iscălește. Curând după aceea moare. Demonul se înfățișează în fața Dreptului Judecător și cere – sigur de sine – sufletul apostatului. Domnul, care știe neștiutele chinuri sufletești ale apostatului, respinge cererea diavolului care, uluit, exclamă: «Dar s-a lepădat de Tine». «S-o fi lepădat el de Mine», răspunde Isus, «Eu de el însă nu!».”

După care, Steinhardt prelungește post scriptum-ul:

„Să nu cumva să gândești că eu socotesc că te-ai «lepădat» de Domnul! Folosesc doar o analogie. În cazul «creștinilor fără voie» și «creștinilor care nu știu că sunt creștini», verbul cuvenit este «a crede». Ei – de bună credință – cred că nu cred și nu știu că Celălalt «le face credit». Ei nu știu ce sunt, mais Dieu – o dau pe franțuzește – sait reconnaître les Siens.”

Am preluat vorba lui Steinhardt și am trecut în seama ei toate reușitele, de care nu mă simțeam direct răspunzător, ale vieții mele. Pe toate le trăisem ca-ntr-un vis, despărțindu-mă de ele așa cum te desparți de ce-ai visat peste noapte. Eram în ele și, totuși, nu eram. De pildă, odată o carte scrisă, uitam după o vreme ce scrisesem. Îmi deschideam cărțile ca pe ale unui autor străin. Altfel spus, făceam, fără să știu prea bine ce făceam.

De la o vreme a început să mă bântuie ideea unui dublu a cărui voință era decuplată de voința mea. Atunci mi-a venit în minte să scriu o carte despre necunoscutul din mine. Și să încerc să-l întâlnesc sau, dacă nu reușeam, măcar să-l înhaț într-una dintre intempestivele lui apariții. Tot ce era mai bun în mine se petrecuse în colaborare cu acest personaj cețos care, cu cât era mai misterios, cu atât se făcea mai tare simțit. Senzația că nu eram singur, că-mi trăiam viața în doi, că locuiam într-o ființă fracturată, mă neliniștea, desigur, dar, în mod straniu, mă făcea și să mă simt apărat.

Și totuși, nimic nu-mi dădea ghes să mă aventurez dincolo de granițele acestei lumi. Nu înțelegeam nimic din nevoia altora de a păși într-un „dincolo” nedefinit. Îmi displăcea mai ales stilistica credinței lor, un soi de evlavie cu program, bazată pe o convingere pe care o plimbau cu panaș prin lume și care pe mine nu mă convingea deloc. Mă uimea ușurința cu care se duceau înspre Acolo. Dacă „Acolo” există, îmi spuneam, ține de însăși competența Lui să se facă simțit. Numai El poate emite razele prezenței sale. Eu n-am dotarea necesară pentru a le detecta și a mă îndrepta către sursa lor. Dacă El există, va veni poate cândva către mine.

Mai rămânea varianta ca El să fi venit deja altfel decât au stabilit oamenii că trebuie să vină. Poate că „a și venit de vreme ce n-a mai venit”. Adevărul e că mă îndoiesc la tot pasul de existența acelui Personaj pe care unii îl obligă să locuiască și să respire în elucubrațiile lor dogmatice. În schimb, tare mi-ar plăcea să știu că Isus mă consideră „ca pe unul de-al Lui” și-atunci încerc să mă port ca atare, să-i fiu pe plac, pe cât mi-e lucrul ăsta cu putință.

În următoarea scrisoare pe care i-o trimite lui Ierunca, după cea cu „Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine”, Steinhardt simte nevoia să revină asupra fondului credinței și, cu nesfârșită delicatețe, ca să nu pară că-i vorbește lui Ierunca de pe poziția edificatului, îi pune mai presus pe cei care cred că nu cred (pe „creștinii fără voie”) decât pe credincioșii declarați:

„Nădăjduiesc că-n ultima mea scrisoare je me suis fait entendu. Am izbutit oare? Sensul ei, pe scurt, e acesta: mult mi-aș dori să fiu un «necredincios» ca tine! A, de-aș fi și eu la nivelul atâtor «creștini fără voie»! Vai nouă, sărmanilor, așa-ziși «practicanți» aprinzători de lumânări.”

Aceste propoziții ale lui Steinhardt rezolvă simplista dihotomie „necredincioși convinși” vs „credincioși edificați”. De-aici rezultă că s-ar putea ca nici unii să nu fie ce pretind că sunt.

Primul vis semnificativ care mi-a marcat viața și care mi-a dat acea seninătate de a păși fără teamă în ea (singurul meu vis care nu s-a șters odată cu trecerea timpului) a fost un vis al ocrotirii și protecției, survenit la scurtă vreme după moartea bunicului dinspre tată. Cred că l-am mai povestit undeva. Eram în tramvai, așezat pe scaunul de lângă fereastră. Scaunul de lângă mine era gol. La un moment dat cineva s-a așezat alături. Citeam și nu eram atent la ce se petrecea în jur. Deodată, am simțit cum cotul vecinului de scaun îmi apasă încet cotul. Am ridicat intrigat ochii și l-am văzut pe bunicu-meu, îmbrăcat într-o redingotă neagră, cu pălărie de fetru, cu mâinile sprijinite de măciulia argintie a unui baston. Cu fața toată un zâmbet, mi-a spus: „Să nu-ți fie niciodată frică. Am să fiu întotdeauna în preajma ta”. Murind, bunicul meu se transformase în înger păzitor.

De aceea, din cartea despre îngeri a lui Andrei Pleșu, cel mai mult m-a atins această frază:

„Faptul de a fi protejat stimulează consolidarea propriei dimensiuni protectoare. Îngerul transmite omului pe care îl protejează misterul vocației protectoare, așa încât protejatul învață să protejeze la rândul lui, să-și descopere dimensiunea angelică”.

Îmi place să ocrotesc, să iau în grijă, să protejez, să îndrum și mă bucur că meditația prietenului meu m-a făcut să-mi descopăr „dimensiunea angelică”: sunt protejat, deci protejez. Așadar, poate sunt și eu un pic înger.

_______________________________________

* Nu aș fi publicat rândurile acestea, dacă nu aș fi citit ieri rafinatul text al Tatianei Niculescu (publicat pe platforma „Contributors”) despre cartea cu titlul straniu – Isus al meu –, pe care am scris-o în lunile din urmă și care marți va intra în librăriile proaspăt redeschise. Din comentariile de pe forum am simțit frustrarea câtorva cititori îmbiați cu o trufanda culturală din care nu puteau gusta. De aici rostul acestor pagini, care reprezintă Epilogul volumului: ele sunt „gustarea” care ar urma să deschidă apetitul pentru o carte ce se ascunde deocamdată în taina titlului ei.

Și mai există un motiv pentru care, prin acest fragment, deschid cartea înainte ca ea să apară: volumul tipărit nu are imagini în text. Or, detaliul din „Nașterea mistică” a lui Botticelli, inserat aici, aruncă asupra textului o lumină care-l ridică acolo unde cuvintele mele n-au putut ajunge. Există oare ceva mai frumos decât întâlnirea – dar cine și-a imaginat-o până la Botticelli? – dintre îngerul păzitor și omul ocrotit? Straniu e că cei doi, în imaginea aceasta se îmbrățișează ca egali, ca „vechi cunoștințe”, deși unul nu are de partea lui decât iubirea recunoștinței pentru cel ce, ajutându-l, nu i s-a arătat până atunci niciodată la față; în timp ce celălalt, Ocrotitorul, are de partea lui iubirea suverană și plină de compasiune a purtătorului de grijă. Ce minune să fii îmbrățișat, după aventura unei vieți trăite împreună, de îngerul tău păzitor! Ce fel de îmbrățișare e aceasta? Una care celebrează cel mai frumos parteneriat al vieții: victoria ei ajunse cu bine la capăt și rotunjite într-un destin.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "25 comments" on this Article:

  1. ioan spune:

    O mistica a unui limbaj absent…

  2. ion adrian spune:

    In razboi te omora alte neamuri in ultimii 70-80 de ani te omoarau mai ales ai tai si mai absurd si mai abitir se intampla asta in epoca COVID-ului

  3. În toate zilele vieții noastre,Dumnezeu este bun și ocrotitor față de noi, până în ultima zi, încercând a ne aduce „acasă” de pe pășunile pe unde păzim…știm noi ce. Noi, în schimb, am încurajat pe cei ce șovăiesc în credință, am lucrat la bronzul moartelor noastre statui din lume. O judecată dreaptă ce va urma trebuie să ne acapareze toate gândurile.

  4. Catalin spune:

    Kudos, multumesc pentru acest text memorabil si la multi ani pentru saptamana viitoare!

  5. Chiar e momentul să sprijinim în România omul multidimensional, capabil şi de fior mistic. Nu avem argumente pentru a dovedi existenţa zeilor şi, oricum, nu e treaba noastră. E a lor. În schimb, există suficiente motive să fim prudenţi cu luarea în serios a ideilor umane: la fel de insignifiante, că o fi, că n-o fi. Secolul XX a dezvăluit o imensitate a Universului năucitoare. Omul inobservabil. Iar secolul XXI ne arată încă şi mai mici, protejaţi de nişte măşti fragile împotriva invizibilului, nu de o medicină infailibilă. Mai rău e că bezbojnicii au devenit atât de siguri de numărul lor încât, atunci când mă întreabă obraznic de ce mai cred, îmi pot îngădui şi răspunsul necreştin: uite-aşa, de-al dracu’!

  6. AT spune:

    ” De cei batjocoritori El rade, iar celor smeriti le da har.”
    Din nou din “elucubratiile dogmatice” ale lui CS Lewis:
    …a great many of the ideas about God which are trotted out as novelties today, are simply the ones which real Theologians tried centuries ago and rejected. To believe in the popular religion of modern England is retrogression-like believing the earth is fiat.
    For when you get down to it, is not the popular idea of Christianity simply this: that Jesus Christ was a great moral teacher and that if only we took his advice we might be able to establish a better social order and avoid another war? Now, mind you, that is quite true. But it tells you much less than the whole truth about Christianity and it has no practical importance at all.
    It is quite true that if we took Christ’s advice we should soon be living in a happier world. You need not even go as far as Christ. If we did all that Plato or Aristotle or Confucius told us, we should get on a great deal better than we do. And so what? We never have followed the advice of the great teachers. Why are we likely to begin now? Why are we more likely to follow Christ than any of the others? Because he is the best moral teacher? But that makes it even less likely that we shall follow him. If we cannot take the elementary lessons, is it likely we are going to take the most advanced one? If Christianity only means one more bit of good advice, then Christianity is of no importance. There has been no lack of good advice for the last four thousand years. A bit more makes no difference.

  7. smaranda spune:

    Care sunt asteptarile mele cind un filozof se intilneste cu Biblia?
    Poate in genul lui Julius Wellhausen, care sa caute partea stiintifica in povestile biblice. Istoria biblică, care pentru creştini, evrei şi atei, în egală măsură, implică credinţe sau prejudecăţi care merg până la rădăcina fiinţei noastre, este o zonă unde obiectivitatea este în mod deosebit dificil de atins, dacă nu chiar imposibil. Mai mult, particularităţile savante implică propriile lor deformations professionnelles.
    Este greu, de exemplu, să presupunem că povestea lui Cain şi Abel este simplă ficţiune; replica lui Cain, „Sunt eu păzitorul fratelui meu?“, conţine un dram de adevăr, şi noţiunea de om umilit şi hăituit, care poartă stigmatul vinovăţiei, este suficient de puternică pentru a sugera un fapt istoric.
    Mai mult, de la bun început acest Dumnezeu face distincţii morale foarte clare, care trebuie respectate de fiinţele create de el, astfel că, în versiunea ebraică a primului om, categoriile morale sunt prezente şi imperative de la bun început, constituind o exprimare categorică faţă de toate relatările păgâne. Cred ca maretia Bibliei in fata tuturor popoarelor lumii consta in puterea moralizatore, as spune indrumatoare in conduita individuala cit si sociala. Timpurile noastre oare sunt mai bune? Atunci, acum sase mii de ani viata omului nu avea prêt. Traiai fiecare zi ca si ultima. Sabia facea legea. Oare suntem mai morali astazi, cind viata are alt pret si te obliga sa te intrebi – oare stim sa traim? Intelegem oare, traind ca si cind am fi nemuritori, pina cind slabiciunea fizica si frica ne obliga sa cautam impacarea cu propria neintelegere. Nimic nu s-a schimbat sub soare in sufletul omului. Si asta poate pentru ca toti suntem egali in fata mortii. Sa nu furi, sa nu minti, sa-ti iubesti aproapele este actual ca si atunci cind notiunea de popor nu depasea dimensiunea unui trib. Am pretentii mari de la filozoful meu. Eu grauntele de nisip, ca multe alte milioane asemeni nu am toate uneltele sa dezleg miracolul acestei vieti. Iti este interzis sa ma amagesti.

  8. Lucky spune:

    Un articol interesant si, oarecum surpinzator, venind dinspre Maestrul Liiceanu.

    Credinta, Protectie?! Doua notiuni care, in umila mea opinie, sunt justificate de lipsa de cunoastere totala. Poate “cunoasterea totala” fi si reala? Cine poate raspunde la o astfel de intrebare?

    A creat Dumnezeu omul? Dar restul spectrului biologic? Plante, miscroorganisme, fungus, microbi, etc, etc.? Dar Universul si tot ce-l formeaza? De ce ar proteja Domnul pe cineva, ceva anume, in dauna altui obiect, fiinta sau fenomen?
    De unde stie un om, a carui minte nu poate cuprinde nici macar “realitatea” care-l inconjoara imediat – nu vorbim de realitatile despre care nici macar nu ne putem imagina, care ar exista la milioane de ani lumina distanta – ce este mai bine in valoare absoluta, ca el este cel ce trebuie protejat?

    Daca privesti Natura vezi ca tot ce o cuprinde s-a format fara o grija anume de a proteja ceva in detrimentul altceva-ului. Astrele se ciocnesc intre ele, Gaurile negre sa devoreaza una pe alta, fulgerul incendiaza vegetatia, oamenii se omor unii pe altii, animalele se mananca intre ele, si asa mai departe.

    Este Dumnezeu a-toate raspunzator? Greu de crezut. Mai degraba totul este ca urmare a unui algoritm ultra sofisticat care a condus la aparitia acestui complex de neimaginat. Iar omul asa cum il cunoastem astazi, nu prea schimbat fata de neadertalian, nu este capabil sa discearna intre aceste mistere. Sau, realitatea obiectiva este cu totul altceva decat ce putem percepe.
    Omul, ca si creatie, nu este cu mult diferit de restul biologic care ne inconjoara. Principiul dupa care a fost construit nu-i asigura supravietuirea infinita. Faptul ca distantele cosmice nu pot fi parcurse in stadiul de materie fizica actuala expune suficient de explicit limitele fiintei biologice. Nu, omul nu a fost creat dupa chipul si asemanarea Domnului! Daca Domnul este cel ce a creat acest Univers.

    • eu****** spune:

      “omul a fost creat dupa chipul si asemanarea Domnului” – trasaturi exterioare, dar ceva lipsea.

      Omul nu avea cunoasterea binelui si a raului – poate ceea ce numim astazi discernamant – si odata cu degustarea din pomul cunoaşterii binelui şi răului omul a suferit o mare transformare. A inceput sa cunoasca frica, rusinea si poate si altele, iar Adam a primit urmatoarea misiune:

      “Pentru că ai ascultat de soţia ta şi ai mâncat din pomul din care-ţi poruncisem să nu mănânci,
      blestemat este pământul din cauza ta;cu trudă îţi vei lua hrana din el toată viaţa ta.
      Spini şi mărăcini îţi va da, iar tu vei mânca din plantele câmpului.
      Cu sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea până când te vei întoarce în pământ,pentru că din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.“

      Aflat in pericol ca omul sa fie chiar si nemuritor:
      “Domnul Dumnezeu a zis: „Omul a ajuns ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul; acum el şi-ar putea întinde mâna să ia şi din pomul vieţii ca să mănânce şi va trăi veşnic.“ De aceea Domnul Dumnezeu l-a alungat pe om afară din grădina Eden, ca să muncească pământul din care a fost luat.”

      Deci una este sa fie dupa chip si asemanare si alta este “unul dintre Noi” care cunoaste binele si raul. Omul pare acum muritor si condamnat pe veci la munca Pamantului din care a fost facut.

      Cunoasterea omeneasca este limitata.
      Deasemena viata noastra este limitata.

      Tindem si ne dorim sa avem cunoasterea absoluta si nemurirea

      • Lucky spune:

        @eu******.

        Multumesc pentru comentariul foarte decent.

        Nu incerc sa va contrazic sau sa demonstrez o anumita teorie. Nu sunt un credincios desavarsit, in nici un caz nu cred intr-o forta supranaturala.

        Cand am mentionat “supravietuirea infinita”, am avut in vedere specia – Umanitatea – in intregul ei nu omul ca individ, gandidu-ma ca, la un moment dat, daca eventual va fi atins in timp, soarele se va dilata si va parjoli Pamantul cu tot sistemul biologic dezvoltat pe el, iar celelalte Planete din sistemul Solar nu vor putea oferi adapost umanitatii. Conditii prielnice vietii pot fi gasite eventual la distante de mii de ani lumina. Este aberant sa gandesti ca omul va putea strabate aceste distante cu o viteza mai mica de a luminii, ori aceasta viteza nu permite conservarea nu numai a fiintei umane asa cum o stim, nici macar a materiei fizice, in timpul acestei prezumtive translocatii cosmice fotonice.

        Tot ce ati relatat despre Adam si, in general despre Povestea biblica, a fost scris de om. Omul si-a imaginat toata aceasta poveste, nu vad o intercomunicare directa intre omul fizic si un sfant spiritual. Sigur ca ceea ce este scris este de bun simt si, sunt sigur, reprezinta un Cod de Etica pentru societatea care era in formare in Antichitate. Prin urmare, cred ca Omul l-a creat pe Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea sa si nu invers. Imi cer scuze daca sunt prea agresiv si va rog sa nu o luati ca pe o insulta la adresa credintei dvs. Respect Credinta tuturor, este dreptul fiecaruia de a-si transa relatiile cu Divinitatea de maniera sa preferata.

        Si apoi, indiferent de ce credem fiecare, Adevarul este unul singur si, probabil, de o natura total necunoscuta in prezent.

      • Ursul Bruno spune:

        Ultima fraza, “Homo deus”

        • Lucky spune:

          @Ursul Bruno,

          “Homo Deus”

          Intr-adevar, aveti perfecta dreptate. Si intrebarea autorului : “What will happen to society, politics and daily life when non-conscious but highly intelligent algorithms know us better than we know ourselves?” – Infricosatoare revelatie.

          Razboiul intre Umanitate si AI a inceput deja.

  9. gabriel spune:

    Emotionanta ideea ca nu i suficient sa te indepartezi tu de Dumnezeu ca si El sa se indeparteze de tine…
    Imi permit totusi sa semnalez o eroare de franceza a lui Steinhardt, care nu diminueaza totusi cu nimic emotia si frumusetea ideii de mai sus: in loc de ” je me suis fait entendu ” corect ar fi ” je me suis fait entendre”…
    Din pacate franceza e enervant de precisa, ingimfata si incremenita in timp. Pur si simplu greselile de limba nu sint acceptate in lumea lor culturala.
    In acelasi timp, din cauza corectitudinii politice nu le prea pasa de acel “grand remplacement” in curs, care nu le distruge doar ethosul dar si limba, deci insasi fiinta…

  10. quovadis spune:

    –In timp ce spun răspicat că existența lui e nedovedibilă- zice autorul . Interesanta abordare . Este oare existenta lui Dumnezeu dovedita si daca nu , poate fi ea dovedita in viitor sau existenta lui Dumnezeu este nedovedibila . O dubla intrebare ce naste raspunsuri multiple . Daca existenta lui Dumnezeu este nedovedibila asa cum ne sugereaza textul atunci si existenta lui Isus ,ca fiu al lui Dumnezeu (fiul omului ), nascut dintr-o mama paminteana, fecioara , cu ajutorul harului lui Dumnezeu , nu poate fi dovedita . Asa ne reintorcem la omul ISUS nascut in NAZARET si care conform celor stiute de noi toti devine la un moment dat al vietii lui un predicator iudeu din Galileea, , ce a trăit în timpul ocupației romane a Israelului. ISUS a fost botezat de către- Ioan Botezătorul-, și a fost crucificat la Ierusalim în jurul anului 30, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat. Din acel moment putem spune ca adevarului ii sunt atasate acele nemuritoare povesti pe care le cunostem cu totii . Titlul cartii este deosebit de atractiv si fara sa vrem , el ne face, la modul automat,sa dorim a citi aceasta carte (probabil ea incearca sa arate contradictia mereu existenta intre partea religioasa si cea non religioasa ce se ciocnesc(partile ) mereu si mereu in sufletul nostru atit de temator citeodata . Pictura aruncata in lupta (ca sa zic asa )sau mai bine zis partea (fragmentul )ce ne este prezentat si interpretarea acestuia de catre autor , ne aduce, aproape pe nesimtite, linga noi , copilareasca versificatie – Inger, ingerasul meu – Ce mi te-a dat Dumnezeu -atit de des amintita in copilaria unora dintre noi .Si cum copilaria lasa urme adinci (si bune si rele )putem chiar zice cum ca persoana cea mai draga noua ni se arata cind si cind ,fie in visele noastre sau poate chiar aievea si marcati fiind de aceasta apartie transferam totul catre – dorinta dumnezeiasca- ce a permis asta . Dincolo de frumusetea picturii a celui ce a fost,renascentistul, Sandro Botticelli si de interpretarea fragmentului cu imbratisarea dintre dintre- îngerul păzitor și omul ocrotit – apare in sufletul nostru perceptia ce arata cum nici un rău nu ne va lovi, nici o nenorocire nu se va apropia de casa noastra , pentru că el(dumnezeu ) va porunci îngerilor săi să ne păzească de-a lungul intregii noastre vieti omenesti . Curiozitatea de a citi aceasta carte este amplificata si de interpretarea fragmentului din pictura si de dorinta noastra a de a vedea care parte este mai amplu sustinuta de autor , aceea a unui dumnezeu a carui existenta este nedovedibila sau aceea in care fiecare dintre noi are- ingerul lui pazitor – ,fie doar ca aparitie dintr-o minunata poveste .

  11. cetatean spune:

    Nu numai cel mai frumos, dar si cel mai valoros eseu pe care l-am citit in romana, o incantare
    Materialismul “dialectic” explica religia drept o nevoie de intelegere a realitatii dincolo de logica, un fel de anxiolitic administrat din vreme in vreme de oameni deosebiti (Budha, etc) iar credinta o acceptare a religiei similara cu administrarea unui placebo…. unii dintre noi insa intelegem ca logica bazata pe cele 5 simturi nu ajuta intr-o lume cu alte dimensiuni (ex electromagnetism), intr-un mod similar cu diferenta intre geometria Euclidiana (bazata pe 5 teoreme) si ne-Euclidiana
    Un fizician poate explica mai bine ca universul stiut de stiinta are doar circa 20% materie si energie detectabila, deci marea majoritate a lumii in care traim nu numai ca nu o putem simti, dar se supune unor altor reguli fizice….si in plus avem iubirea, si mai greu de explicat si inteles cu logica din dotare

  12. eu****** spune:

    Dilema poate sa fie relativ repede eliminata.

    Cred ca ceea ce ofera masura in care cineva crede sau nu crede este legata de modul in care se raporteaza la oameni, aflati un pic pe pamant, care apoi usurel clarifica relatia cu El. De aceea mi se pare ca esenta este articulata, intr-un anume context, in urmatorul citat:

    “Felul în care ai vorbit de Soljenițîn îmi dovedește – clar ca lumina zilei, comme l᾽eau de roche – că Dumnezeu, în care spui că nu crezi, crede El în tine și te știe ca pe unul de-ai Lui.”

    O prima etapa identificata de dl. Liiceanu este legata de descoperirea rolului de Ocrotitor.
    Dar cred ca drumul va continua.

  13. Ursul Bruno spune:

    Religia pe care o cunoastem este pe cale sa fie inlocuita de alte relegii mai apropiate de necesitatile noastre si ramane doar contemplarea celor vechi chiar daca acum nu suntem inca pregatiti sa acceptam acest fapt.

  14. Gheorghe Silvestrovici spune:

    Ce poate fi mai presus decât a avea grijă, a ocroti pe cineva. Iubirea recunoștinței mele e răspunsul firesc la iubirea ocrotitoare, grijulie a îngerului meu păzitor din sufletul meu, daimonul meu, prietenul meu drag de dialog cu mine, partenerul vieții mele.

    Suntem puternici și avem minți inteligente, creatoare. Am construit case, orașe, drumuri și castele. Am întemeiat imperii, filosofii și religii. Psihoterapii și științe ale războiului. Mașini de umblare și mașinării de gândire, astronomie și chimioterapie, fizică cuantică și microscopie electronică, oceanografie și virusologie. Am creat poezia și iubirea de carte. Arta și literatura. Binele și frumosul.

    Suntem slabi și vulnerabili, ne vrem răul, facem războaie cu noi, ne supunem puterii orgoliului, nu rezistăm tentațiilor nocive, suferim de sărăcie, foamete și îmbolnăviri, chinuim și omorâm animalele, ne urâm între noi și ne distrugem mediul, clima și natura, ne producem moartea.

    Carl Gustav Jung: „Cel mai mare pericol pentru omenire este mintea omului.” Salvarea poate veni de la iubirea recunoștinței mele pentru iubirea ocrotitoare a îngerului meu păzitor. Dă această iubire mai departe, aproapelui tău și celor aflați mai departe de tine. Fie ca respectul și grija să ne unească pentru binele comun. Jimi Hendrix: „Când puterea iubirii va depăși iubirea de putere, lumea va cunoaște pacea.”

    Avem nevoie de ocrotire, să ne alinăm durerile, să ne tolerăm, să ne îngrijim suferințele.
    Nevoia de a distruge e contrabalansată de nevoia de a crea. Instinctul viețuirii e în opoziție cu instinctul morții. Cine va învinge? Cine ne poate ajuta? Noi înșine. Prin unirea conștiințelor noastre morale. Prin voință, determinare și acțiune.

    Rugăciunea Tatăl nostru – Pater noster – ne-a fost dată nouă de Iisus Hristos și este rostită în 1817 de limbi și dialecte. Este învățătura fundamentală a lui Iisus rostită în Predica de pe Munte, prin care ne-a dezvăluit simțirile creștine, scânteia morală din noi.

    Smerenia, Uniunea, Iubirea, Iertarea și Stăpânirea de sine, pe care le simți și le trăiești profund, rostind rând după rând, fiecare verset din Tatăl Nostru, ar fi trebuit să le aplici și în fiecare clipă a vieții tale în relație cu oamenii din jurul tău.

    Prin rugăciunea Tatăl nostru Iisus Hristos a vrut să ne transmită cele cinci principii morale esențiale și reguli de conduită creștină : Smerenia – starea în care te afli când rostești rugăciunea, Uniunea – rezultată din versetul ” precum în cer așa și pe pământ”, Iubirea – rezultată din versetul ” pâinea noastră cea spre ființă” – principiul esențial spiritual al creștinismului- iubește-ți aproapele ca pe tine însuți , Iertarea – “și ne iartă nouă greșelile noastre”, Stăpânirea de sine – ” și nu ne lăsa să cădem în ispită”.

    Iubirea vine de la Tatăl, Iertarea o primim de la Fiul, Smerenia o primim de la Sfântul Duh prin taina botezului, Uniunea unește Treimea – Dumnezeu, Sfântul Duh, Iisus Hristos, iar Stăpânirea de sine consfințește jurământul – legământul, încheind în mod firesc semnul crucii.

    Este alegerea fiecăruia dintre noi să aplicăm în viața de zi cu zi aceste cinci virtuți morale creștine și să le transformăm în reguli de conduită : să iubim și să iertăm aproapele nostru, să fim smeriți față de cei din jurul nostru, să încercăm să fim uniți în familie și cu semenii noștri și să ne stăpânim pornirile rele.

    Mai simplu și mai la îndemână decât atât, nu putea face Iisus Hristos pentru a ne învăța „IUBEȘTE-ȚI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUȚI” : să ne dăruiască o rugăciune, o învățătură spirituală esențială cu reguli de bună purtare față de semenii noștri și semnul crucii care să consfințească peste veacuri amintirea jertfei sale.
    Pâinea vieții este IUBIREA PENTRU APROAPELE NOSTRU oferită nouă de IISUS HRISTOS.

  15. Ursul Bruno spune:

    Care inger pazitor ? am tot respectul pentru ideile sus mentionate dar in opinia mea nu mai au legatura cu realitatea si mai ales viitorul care va urma, omul doreste sa sa substitueze fiinta divina cu el insasi dorind sa preia locul ei.
    Daca privim catre noile biotechnologii prin care fiinta umana doreste sa-si imbunatateasca calitatile intelectuale cat si fizice cu ajutorul algoritmilor, a inteligentei articiale bazate pe computere tot mai performante pt ce am mai avea nevoie de ingeri pazitori ?
    Noi vom fi “ingeri pazitori” respectiv “ingerii pazitori” vor fi cei care vor controla aceste technologii noi, revolutionare si depinde de cum vor puse in aplicatie si mai ales in folosul cui.
    Avem cat se poate de actul acest virus, este virusul o vietate o fiinta creata de o forta divina ?
    Care poate fi deosebirea intre un virus, un cal sau un om in momentul in care incercam sa schimbam forma genetica a acestora ?
    Lumea si-a unit fortele in combaterea acestui virus, isi uneste fortele in combaterea divinitatii, metodele de cerceatare revolutionare fiind in sensul modificarii formei date de “cineva” , a influentarii si modificarii ei in sensul dorit de noi, oamenii.
    Suntem pe cale sa influentam insasi sentimentele religioase prin metode tot mai sofistificate atat in sensul crearii unei de dependete covarsitoare de o fiinta religioasa cat si in sensul opus, negarea oricarei fiinte religioase.
    Inca n-am reusit sa deslusim in totalitate tainele religiilor de mii de ani si nu cred ca vom reusi vreodata insa s-a pornit pe un drum nou in care aceste relgii nu vor mai avea multe de spus si nu va lasati impresionati de lideri politici care isi declara religiositatea oficial, nici de cei care isi depun juramantul cu mana pe bilblie, coran sau altceva, actiunile lor fiind cu totul altele si nicidecum in sensul poruncii a 6 ea, “Sa nu ucizi” Cine este ingerul pazitor ?

  16. Maria Istoc spune:

    Curioase unele comentarii care nu au de a face nci cu articolul nici cu credinta.

  17. Ela spune:

    “A crede” este un act rational deci voluntar, fata de care nu suntem egali, neavand cum sa ne raportam altfel, decat prin filtrul educatiei, al culturii si al experientei traite de fiecare dintre noi, la un moment dat in viata… La varsta de 7 ani nu credem la fel ca la 16, la 40 sau la 80. Ueori, asa cum este, remarcabil, redat in acest sublim text, nu mai stim ce sa credem, si atunci alegem sa nu mai credem, in virtutea liberului arbitru, acest generos, dar si controversat cadou care ni s-a oferit spre…libera utilizare. Fa ce vrei cu ce ai! – usor de spus ;)
    Incercam, timp de o viata, sa traim in acord cu valorile pe care le consideram demne de interes, doar ca viata e atat de complexa incat,ori de cate ori avem impresia ca ne-am gasit viteza de croaziera, intervine, din senin, cate o furtuna care ne obliga sa ne scufundam catre abisul prorpiei fiinte, ca singura cale de a iesi la mal. Unii privesc cerul, ca sa inteleaga pamantul, adica pe ei insisi, altii o fac cu speranta de a vedea semne divine, sau ca sa nu rateze para malaiata care sta sa cada, ,…, y a du tout pour faire un monde…
    Toate bune si frumoase, pana cand, din varii experiente mistice, formidabile reusite pecuniare, sau come alcoolice, apar cei care au decis ca detin, ei si numai ei, adevarul suprem pe care tin neaparat, nu numai sa-l impartaseasca, ci sa-l impuna tuturor. Asta-i baiul!
    Intre amenintari cu flacarile iadului, blesteme explicite si, rareori, povesti simpliste – din lipsa de termeni de comparatie inteligibili – despre rai, omul nu mai stie ce sa creada…si atunci, evident ca il adopta pe acela care-i produce mai mare frica.
    Interesant de remarcat, poate, ca din cele 3 religii monoteiste, paradisul si infernul ca destinatii inconturnabile pentru viata “de apoi”, exista doar in 2 dintre ele, fix aceleasi care practica si prozelitismul. Cum altfel?

  18. Paun Al spune:

    Am inteles.
    Pentru cei ce reusesc in viata, cei ce sunt sanatosi, cei ce isi indeplinesc vise..
    contributia lui Dumnezeu pare ca o aureola. Sau o falsa smerenie.
    Adica ei nu au fost lepadati de Dumnezeu, in ei a crezut si crede Dumnezeu.
    Dar pentru aproapele, sau departele nostru care sufera,
    sau moare la nastere, sau in primii ai ai vietii, sau in floarea vietii de foame, de sete,
    de boli, in catastrofe.. ce s-ar putea spune?
    Despre cei ce au suferit si sufera, despre cei torturati, ucisi, despre cele violate…
    si lista suferintelor umane este lunga, ce am putea spune?
    Care a fost, sau este relatia lor cu Dumnezeu?
    Ca si in Iov, unde nici pentru ceilalti , nici pentru Dumnezeu
    nu a contat ca fost ucisa toata familia lui Iov, toti slujitorii…
    doar pentru ca Dumnezeu-atotstiutor sa-i demonstreze Diavolului,
    ca pentru Iov dragostea si ascultarea de Dumnezeu este mai importanta decat orice,
    sotie, copii, nurori, nepoti, slujitori, avere, stare de bine..

  19. Daniel StPaul spune:

    Imbratisarea “fraterna” din Nativitatea mistica e, poate, de-ar fi sa largim orizontul, si o ruda a luptei lui Iacob cu ingerul…

  20. Gheorghe Silvestrovici spune:

    Crezi că ești singur pe lume? Ascultă-ți sufletul. Îngerul tău păzitor, plin de iubire ocrotitoare te învață iubirea de oameni.

    Iubirea recunoscătoare a sufletului meu devine iubire ocrotitoare pentru alt om. Din scânteie morală în scânteie morală, flacăra iubirii se reînsuflețește mereu.

    Iubirea de aproapele nostru renaște mereu, din om în om, ani după ani, secole după secole. Învățăm iubirea ocrotitor-recunoscătoare și o dăruim mai departe, de la părinți la copii, de la om la om. Mereu și iarăși mereu.

    Eu sunt Tu. Și Tu ești Eu. Și tot ce văd sunt Eu. Eu sunt Timp și Univers.

    Tat Twam Asi. Tu ești asta. Oameni cu suflete de îngeri, iubiri ocrotitor-recunoscătoare. Spirite de-a pururi vii doritoare-primitoare de iubire. Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.

    Mulțumiri din inimă, domnule Gabriel Liiceanu! La mulți ani cu prilejul zilei de 23 mai 2020!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Domnule Teodorescu, calculul scorului relativ de influenţă (SRI) e destul de simplu. Pentru fiecar...

de: Alexandru Babes

la "Competiția de proiecte de cercetare Idei 2020, impresii la cald"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

mai 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)