vineri, martie 29, 2024

Exporturi de produse româneşti în S.U.A. şi repatrierea profitului obţinut (1980-1983)

În timpul campaniei electorale desfăşurate în anul 2012 pentru a alege pe preşedintele României, precum şi în campania din anul aceasta pentru alegerea membrilor Parlamentului României s-au lansat mai multe mesaje cu un conţinut similar în mass media românească, având ca bază sloganul „Mândru că sunt român”. Aflaţi în căutarea unor vinovaţi (fără a se uita în oglindă) şi a unor explicaţii privind situaţia economică foarte dificilă pe care o traversează o parte dintre cetăţenii României, mai mulţi politicieni încearcă să obţină voturile necesare intrării lor în Parlament şi, implicit, dobândirea pentru patru ani a unei imunităţi parlamentare care va încetini procesul de analiză în sălile de judecată a unor posibile acte şi fapte de corupţie. Politicienii respectivi susţin, printre altele, o campanie mediatică împotriva companiilor străine care desfăşoară activităţi legale în România, în diferite domenii, sugerând faptul că nu îşi achită integral taxele şi impozitele stabilite de statul român şi îşi transferă în străinătate toate profiturile pe care le-au obţinut în România, înainte de analizarea şi impozitarea lor de către autorităţile politice de la Bucureşti.

Căutând în arhivele din România documente despre Organizaţia Tratatului de la Varşovia, atenţia ne-a fost atrasă de trei materiale care au legătură cu promovarea unei forme de evaziune fiscală în străinătate chiar de autorităţile politice comuniste de la Bucureşti. Primul dintre acestea este o stenogramă a şedinţei din 22 decembrie 1980 a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. – din care vom reda fragmentele în care Nicolae Ceauşescu şi alţi politicieni comunişti români au exprimat opinii despre scopurile înfiinţării în S.U.A. a două societăţi comerciale cu capital românesc şi despre prelungirea acordului româno-american privind transporturile aeriene civile dintre cele două state.[1] Al doilea şi al treilea material conţin mai multe detalii despre înfiinţarea în S.U.A., la sfârşitul anului 1980, a societăţii mixte „AMROCHEM INC.”, respectiv a societăţii cu capital integral românesc „TOMIS FOOTWEAR INC.”.

Aflat în căutarea unor surse suplimentare de devize convertibile – pentru micşorarea deficitului comercial şi datoriei externe a României – şi fiind foarte interesat de extinderea rapidă a pieţelor de desfacere pentru anumite produse româneşti care puteau fi exportate, Nicolae Ceauşescu a solicitat studierea mai atentă a pieţei nord-americane de produse chimice, încălţăminte şi articole din piele. O parte din rezultatele acelor cercetări s-au concretizat în luna aprilie 1980, când reprezentanţii Întreprinderii Specializate de Comerţ Exterior „DANUBIANA”, cei de la Ministerul Industriei Chimice şi de la Ministerul Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale au participat, la Washington, la negocierile cu reprezentanţii firmei „ACLI INTERNATIONAL INC.” din New York, în scopul înfiinţării societăţii mixte „AMROCHEM INC.”. Obiectul de activitate al acesteia urma să fie comercializarea unor produse chimice în S.U.A., România şi pe terţe pieţe. Totodată, erau vizate operaţiunile de manipulare, transport, depozitare, ambalare şi prelucrare a produselor comercializate şi operaţiunile financiare şi tranzacţiile cu produse de altă origine.[2] Partea română era interesată de promovarea produselor proprii în S.U.A. şi pe pieţele statelor din America de Sud, precum şi de importul unor produse americane (în special, îngrăşăminte chimice şi fosfaţi). În plus, reprezentanţii României au dorit şi plasarea pe piaţa S.U.A. a unor produse prelucrate şi greu de vândut ale Întreprinderii de Comerţ Exterior „DANUBIANA”, activitatea respectivă urmând să fie realizată pe bază de comison (între 1 şi 4%), prin intermediul societăţii mixte „AMROCHEM INC.”.[3]

În documentele de constituire a societăţii „AMROCHEM INC.” şi de înscriere a acesteia în Delaware (considerat de specialiştii români în legislaţie internaţională drept statul american „care prezintă cele mai mari facilităţi de înregistrare şi funcţionare”[4]) s-a stabilit faptul că ambele părţi urmau să deţină câte 50% din societatea mixtă şi trebuiau să depună suma de 100.000 dolari, fiecare, în scopul constituirii capitalului său social.[5] În acest sens, Nicolae Ceauşescu a aprobat ca Întreprinderea Specializată de Comerţ Exterior „DANUBIANA” să participe cu 100.000 de dolari din fondul valutar propriu – care era alimentat cu sumele obţinute de aceasta din operaţiunile speciale în valută pe care le derula.[6]

În expunerea de motive pe care a semnat-o la 7 noiembrie 1980, Gheorghe Caranfil, ministru al Industriei Chimice, a precizat următoarele: „Potrivit proiectului de venituri şi cheltuieli, în primul an de activitate se prevede realizarea unui beneficiu net de 424.675 $ SUA, din care cota de beneficii transferabile în R.S.R. [va putea fi] de 171.994 $ SUA, ceea ce reprezintă recuperarea în întregime a cotei de capital a părţii române”[7]. În estimările specialiştilor români care au analizat piaţa americană se preciza că impozitul care urma să fie plătit în S.U.A. de „AMROCHEM INC.” putea fi între 48 şi 50% din profitul obţinut, iar dividendele preconizate pentru partea română erau impozitate cu 10% de autorităţile americane – acestea fiind în măsură să decidă şi reducerea sau eliminarea completă a taxei pe dividende. În plus, S.U.A. nu impozita transferul în străinătate a profitului obţinut pe teritoriul său, iar România beneficia din vara anului 1975 de clauza naţiunii celei mai favorizate – exportul său de produse chimice în S.U.A. fiind, astfel, scutit de plata taxelor vamale americane.[8]

În asemenea condiţii, reprezentanţii Întreprinderii Specializate de Comerţ Exterior „DANUBIANA” au întocmit un plan de lucru, în care au estimat că exporturile proprii de produse chimice în S.U.A. şi America de Sud puteau creşte de la 64,1 milioane de dolari (nivel stabilit pentru anul 1981) la 86,5 milioane de dolari (anul 1982), iar importurile româneşti de materii prime diverse din S.U.A. şi de pe terţe pieţe, desfăşurate tot prin intermediul societăţii mixte „AMROCHEM INC.”, creşteau de la 51,8 milioane de dolari (1981) la 63,1 milioane de dolari (1982). În paralel, s-a urmărit extinderea posibilităţilor de vânzare în S.U.A. a produselor oferite de Întreprinderea de Comerţ Exterior „Chimimportexport”.[9]

Autorităţile politice de la Bucureşti au pus astfel de primul plan creşterea volumului de produse chimice româneşti care ajungeau pe piaţa nord-americană şi, eventual, în America de Sud şi asigurarea materiilor prime şi a finanţării pentru reluarea ciclului economic la întreprinderile cu profil chimic din ţară. Prin mărirea volumului de produse oferite la export s-a încercat obţinerea unui randament mai mare, capacităţile de producţie aflate în România fiind utilizate aproape de limita lor maximă. În plus, preţurile finale la exporturile respective erau mai mari decât cele care s-ar fi putut obţine printr-o negociere directă pe acele pieţe de reprezentanţii Întreprinderii de Comerţ Exterior „DANUBIANA”. Nicolae Ceauşescu nu a încurajat creşterea profitului societăţii mixte „AMROCHEM INC.” (înfiinţată într-un stat american cunoscut pentru impozitele mai scăzute pe care le solicita) şi transferul dividendelor în România, ci obţinerea unui profit mai mare de către ISCE „DANUBIANA” – prin livrarea aceloraşi produse la preţuri mai mari, folosind drept paravan societatea mixtă „AMROCHEM INC.”, pe fondul scutirii generale de taxe vamale aplicate în S.U.A. şi a impozitului mic perceput în statul Delaware. Prin limitarea profitului societăţii „AMROCHEM INC.” a fost micşorată baza sa de impozitare în S.U.A. şi, în paralel, s-a putut mări în mod proporţional preţul produselor trimise de ISCE „DANUBIANA” la „AMROCHEM INC.”. La sfârşitul acelor tranzacţii, autorităţile comuniste de la Bucureşti primeau, teoretic, mai mulţi dolari de la ISCE „DANUBIANA”, care a evitat impozitarea acestora de statul american, în condiţiile menţinerii în România la acelaşi nivel a preţului de cost în lei pe unitatea de produs.

Cheltuielile estimate de către specialiştii români pentru înfiinţarea şi funcţionarea societăţii mixte „AMROCHEM INC.” erau mai mici decât profitul final obţinut de ISCE „DANUBIANA” prin evitarea impozitării unei părţi din acea afacere de către statul american. În primul an puteau fi angajate şase persoane la „AMROCHEM INC.”: câte un director din partea ISCE „DANUBIANA” şi „ACLI INTERNATIONAL INC.”, un comerciant, un funcţionar, un contabil şi o secretară. Pentru al doilea an se prevedea angajarea a încă unui comerciant, dacă era necesar.[10] În proiectul de buget semnat de Gheorghe Caranfil (ministru al Industriei Chimice), Cornel Burtică (viceprim-ministru al Guvernului, ministru al Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale), Paul Niculescu-Mizil (viceprim-ministru al Guvernului şi ministru al Finanţelor) şi Nicolae Constantin (viceprim-ministru al Guvernului şi preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării) s-au stabilit următoarele elemente generale: la venituri – 1.275.850 $ (în anul 1981) şi 1.581.650 $ (în anul 1982); la cheltuieli – 426.500 $ (1981) şi 474.300 $ (1982); la profit brut – 849.350 $ (1981) şi 1.107.350 $ (1982); la taxe şi impozite plătite statului american – 424.675 $ (1981) şi 553.675 $ (1982); la profit net – 424.675 $ (1981) şi 553.675 $ (1982); la fondul de rezervă – 42.467 $ (1981) şi 55.368 $ (1982); dividendele care urmau să fie distribuite acţionarilor – 382.208 $ (1981) şi 498.307 $ (1982); cota din dividende pentru ISCE „DANUBIANA” – 191.104 $ (1981) şi 249.153 $ (1982); impozitul pe dividende perceput de statul american – 19.110 $ (1981) şi 24.915 $ (1982); dividendele care puteau să fie transferate în România – 171.994 $ (1981) şi 224.238 $ (1982).[11]

Prestigiul companiei americane „ACLI INTERNATIONAL INC.”, cu care Întreprinderea Specializată de Comerţ Exterior „DANUBIANA” colabora din anul 1976, a fost amintit de reprezentanţii statului român în documentele întocmite în toamna anului 1980, pentru aprobarea de către Nicolae Ceauşescu a înfiinţării „AMROCHEM INC.”. Aceştia au afirmat că firma respectivă „este una dintre cele mai mari companii comerciale americane particulare cu capital de 23 milioane dolari, înfiinţată în anul 1898”[12]. Principalele atuuri ale sale erau filialele pe care le avea în peste 80 de state, prin care se desfăşurau operaţiuni comerciale cu produse chimice, cauciuc, metale, minereuri, îngrăşăminte chimice, cafea, zahăr şi cacao. Trecând peste exagerarea evidentă a românilor care au propus lui Nicolae Ceauşescu stabilirea colaborării cu „ACLI INTERNATIONAL INC.” (dimensiunile afacerilor pe care le derula şi capitalul său social nu erau excepţionale în S.U.A.), se poate menţiona faptul că, la încheierea anului financiar 1979, compania respectivă a raportat un beneficiu net de 42,9 milioane de dolari, o parte din acesta provenind din schimburile comerciale realizate cu Întreprinderea Specializată de Comerţ Exterior „DANUBIANA”. Astfel, în anul 1979 au fost exportate diverse produse chimice româneşti în S.U.A., în valoare de 2,2 milioane de dolari şi, în paralel, s-au livrat produse americane în România, în valoare totală de 17,6 milioane de dolari. În scopul lărgirii cooperării dintre cele două părţi, reprezentanţii români au încheiat pentru anul 1980 contracte de export pe piaţa S.U.A. de 12,5 milioane de dolari, iar anumite produse chimice, provenite de la Întreprinderea Specializată de Comerţ Exterior „DANUBIANA” şi evaluate la 3 milioane de dolari, au fost vândute pe terţe pieţe, prin intermediul companiei „ACLI INTERNATIONAL INC.”, în anul 1980.[13]

Înfiinţarea societăţii „AMROCHEM INC.” a avut loc pe fondul neîndeplinirii planului de export de către întreprinderile cu profil chimic din România. De exemplu, pentru anul 1980 era planificată livrarea de produse chimice româneşti pe piaţa S.U.A. în valoare de 106,2 milioane de dolari, însă „până la sfârşitul lunii noiembrie 1980 s-au realizat numai 15,3 milioane dolari (14,4%), preliminându-se pentru întreg anul 18,6 milioane dolari”[14]. Planul pentru anul 1981 era şi mai ambiţios, volumul total al exporturilor de produse chimice româneşti pe piaţa americană (cu excepţia produselor petroliere) fiind stabilit de autorităţile comuniste de la Bucureşti la nivelul de 81,4 milioane de dolari.

În paralel, Ministerul Industriei Chimice s-a străduit să mărească volumul vânzărilor de produse similare în Republica Federală Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Spania cu ajutorul societăţilor mixte care existau deja în statele respective. Rezultatele financiare pe care acestea le-au obţinut au fost reamintite la 10 decembrie 1980 lui Nicolae Ceauşescu de către consilierul prezidenţial Vasile Pungan. Astfel, în anul 1979 s-au exportat prin acele societăţi produse chimice în valoare de 95,8 milioane de dolari, iar în perioada 1 ianuarie – 1 noiembrie 1980 s-a atins nivelul de 131,2 milioane de dolari (75,8% din planul stabilit pentru perioada amintită). Ministrul Industriei Chimice urma să acţioneze pentru mărirea exporturilor, volumul de produse planificate pentru vânzarea în străinătate în anul 1981, prin intermediul celor şase societăţi mixte controlate de acel minister, fiind de 403,4 milioane de dolari.[15]

În asemenea condiţii, cei 100.000 de dolari pe care Întreprinderea Specializată de Comerţ Exterior „DANUBIANA” îi investea în societatea „AMROCHEM INC.” şi îi recupera în 1981 par a fi un bilet câştigător la loterie, comparativ cu valoarea produselor chimice româneşti care urmau să fie vândute în S.U.A. sau Europa în anul 1981. Acea ramură industrială importantă era însă condusă de Elena Ceauşescu, soţia preşedintelui ţării. O referire negativă despre modul în care aceasta intervenea în chestiunile economice se putea solda cu retrogradarea din funcţie a celui/celei care se îndoia de competenţa „tovarăşei academician doctor inginer” (o formulă tipică din epocă) şi cu pierderea privilegiilor acordate de soţul său celor care ajungeau în aparatul superior de partid şi în funcţiile administrative de conducere ale statului român.

Mecanismul de creştere a profitului şi de repatriere a acestuia din S.U.A., conceput pentru Întreprinderea Specializată de Comerţ Exterior „DANUBIANA” şi societatea mixtă „AMROCHEM INC.”, a fost aplicat de autorităţile comuniste de la Bucureşti şi în cazul societăţii „TOMIS FOOTWEAR INC.” – înfiinţată tot la sfârşitul anului 1980, dar la New York, cu capital integral românesc. În acel moment, Întreprinderea de Comerţ Exterior „Arpimex” livra în S.U.A. 35% din produsele pe care le obţinea în România, astfel: „cca. 1 mi[lion]. perechi încălţăminte tip sport şi lucru, 1,5 mil[ioane]. perechi încălţăminte tip stradă pentru bărbaţi şi cca. 5,0 mil[ioane]. [de] perechi încălţăminte pentru femei şi tineri (pantofi – sandale), inclusiv încălţăminte de recreaţie”[16]. Acel export era evaluat la aproximativ 65 milioane de dolari. Pentru perioada 1981-1985, Nicolae Ceauşescu a aprobat creşterea livrărilor întreprinderii „Arpexim” în S.U.A. până la nivelul de 85-90 de milioane de dolari, anual, prin intermediul societăţii „TOMIS FOOTWEAR INC.”, în condiţiile unei concurenţe deosebite pe piaţa S.U.A. din partea unor producători din Extremul Orient, America de Sud şi Europa Occidentală.[17]

Beneficiile minime transferabile, estimate de specialiştii români pentru „TOMIS FOOTWEAR INC.” şi asumate la 26 septembrie 1980 de Lina Ciobanu (ministru al Industriei Uşoare), erau de 15.000-25.000 de dolari, anual.[18] Investiţia care se propunea era în valoare de 500.000 de dolari şi se putea recupera în doi ani, teoretic, prin aplicarea unor majorări de preţuri la încălţămintea şi articolele din piele trimise de Întreprinderea de Comerţ Exterior „Arpexim” la societatea „TOMIS FOOTWEAR INC.”, pentru vânzarea lor pe piaţa S.U.A., precum şi prin facturarea unor servicii de către ICE „Arpexim”. Unul dintre obiectivele finale urmărite de autorităţile comuniste de la Bucureşti a fost prezentat simplu şi clar la 29 septembrie 1980, în sinteza notei de fundamentare privind înfiinţarea societăţii „TOMIS FOOTWEAR INC.”, astfel: „Obţinerea unor beneficii care se vor transfera în ţară direct, de 15-25.000 dolari SUA, anual, în primii trei ani de activitate, cât şi indirect, de cca. 240-300 mii dolari SUA, anual, pentru evitarea impozitării (subl.n.)”[19]. Acel document a fost semnat de miniştrii Lina Ciobanu, Cornel Burtică, Nicolae Constantin, Paul Niculescu-Mizil şi de viceprim-ministrul János Fazekaş.

În anexa nr. 3 a sintezei pe care am menţionat-o există o explicaţie mai amplă privind mecanismul economic aplicat de autorităţile comuniste de la Bucureşti în cazul exporturilor de încălţăminte şi articole din piele care urmau să fie realizate de ICE „Arpexim”, prin intermediul societăţii „TOMIS FOOTWEAR INC.”, pe piaţa S.U.A., începând din anul 1981: „Având în vedere nivelul impozitelor pe venit practicate în Statele Unite ale Americii (cca. 50% din beneficiul brut), societatea va urmări prin politica sa de preţuri şi în baza bilanţurilor intermediare, ca o parte din beneficiu să fie transferat în ţară treptat, prin majorări de preţuri sau alte forme şi numai o mică cotă să fie evidenţiată în bilanţul societăţii.

Astfel, beneficiul brut de 272.000 dolari SUA, estimat pentru anul 1981, ar putea fi diminuat prin creşterea ulterioară a preţurilor de cumpărare sau facturare de servicii de către ICE „Arpimex” societăţii cu cca. 240.000 dolari SUA. În acest fel, în bilanţul societăţii din Statele Unite ale Americii se va evidenţia numai un beneficiu de cca. 32.000 dolari SUA, din care, după impozitare, se vor transfera în ţară cca. 16.000 dolari SUA.

Suma de 240.000 dolari SUA, transferată în ţară prin majorări de preţuri de cumpărare sau facturare de servicii, va fi evidenţiată în bilanţul ICE „Arpimex” într-un cont de ordine şi evidenţă pentru a se cunoaşte rezultatele efective ale societăţii. […]

Rezultă că din beneficiul total (evidenţiat de societate sau transferat în ţară sub forma majorării de preţuri şi/sau facturări de servicii) capitalul investit de 500 mii dolari SUA va putea fi recuperat în primii doi ani de activitate a societăţii [„TOMIS FOOTWEAR INC.”] (subl.n.)”[20].

Cu alte cuvinte, o formă organizată de evaziune fiscală, mascată printr-o creştere a preţurilor la produsele româneşti vândute în S.U.A. şi oferirea unor servicii care, probabil, nu erau necesare. Cei 500.000 de dolari investiţi de statul român în „TOMIS FOOTWEAR INC.” erau recuperaţi în doi ani, în condiţiile în care valoarea totală a exporturilor realizate de ICE „Arpexim” pe piaţa S.U.A. era de 65 milioane de dolari. Miza acelei evaziuni era foarte mică (circa 0,38% din valoarea produselor comercializate de ICE „Arpexim” în S.U.A., în 1980), însă operaţiunea s-a realizat cu acordul şi chiar îndrumarea lui Nicolae Ceauşescu.

Motivul pentru care preşedintele României şi grupul de politicieni din jurul acestuia au acţionat intenţionat pentru înşelarea reprezentanţilor agenţiei guvernamentale din S.U.A. care se ocupa de colectarea taxelor şi impozitelor are legătură, în opinia noastră, cu problemele economice pe care România le avea în acel moment: deficitul din balanţa comercială externă era de peste 3 miliarde de dolari în anul 1980, iar datoria externă a ţării crescuse exponenţial – de la 6,7 miliarde de dolari (în 1979) la 10,3 miliarde de dolari (la sfârşitul anului 1980).[21] În actualele condiţii, putem doar presupune că mecanismul economic pe care l-am descris în cazurile societăţilor „AMROCHEM INC.” şi „TOMIS FOOTWEAR INC.” a fost utilizat şi de conducerea Întreprinderii de Comerţ Exterior „Dunărea” (U.M. 0107), începând din luna octombrie 1982. Această ipoteză de lucru urmează să fie studiată şi sperăm să putem găsi mai multe documente şi informaţii în acest sens în Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi în Arhivele Naţionale Istorice Centrale, precum şi în câteva volume de documente publicate în România, în ultimii ani.[22]

În concluzie, politicienii din România care răspândesc astăzi, sub diferite forme, sloganul „Mândru că sunt român” şi afirmă că anumite companii străine repatriază ilegal profiturile pe care le obţin în România – înainte ca autorităţile politice de la Bucureşti să poată analiza situaţia economică şi mai ales veniturile acelor firme – ar trebui să înţeleagă mai întâi mecanismul economic pe care Nicolae Ceauşescu şi grupul politic din jurul său l-au aplicat, la începutul anilor ’80, pentru a evita achitarea de taxe şi impozite în S.U.A. de către companiile româneşti care vindeau produse pe acea piaţă.

Protocolul şi stenograma şedinţei din 22 decembrie 1980 a Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a aprobat, printre altele, înfiinţarea în S.U.A a două societăţi comerciale româneşti (extrase).

Protocol nr. 24 al şedinţei Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv din ziua de 22 decembrie 1980

Au participat tovarăşii Ceauşescu Nicolae, Banc Iosif, Bobu Emil, Burtică Cornel, Constantin Nicolae, Niculescu Paul, Oprea Gheorghe, Păţan Ion, Rădulescu Gheorghe, Verdeţ Ilie, Andrei Ştefan.

Au fost invitaţi tovarăşii Ciobanu Lina, Fazekaş Ludovic, Filipaş Cornelia, Ioniţă Ion, Gere Mihai, Avram Ioan, Agachi Neculai, Bulucea Vasile, Caranfil Gheorghe, Gaston Marin, Olteanu Constantin, Proca Eugen, Dobrescu Emilian, Pungan Vasile, Gigea Petre, Bumbăcea Vasile, Curticeanu Silviu.

Şedinţa a început la ora 10.00 şi s-a terminat la ora 11.00.

A prezidat tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Ordinea de zi:

I. Raportul privind controlul efectuat asupra utilizării aparaturii medicale.

II. Proiectele unor acte normative.

III. Încheierea unor acorduri.

IV. Alte probleme.

În urma discuţiilor, Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a hotărât următoarele:

I. […].

II. Se aprobă proiectele următoarelor acte normative:

1. – 3. […].

4. Proiectul de decret privind autorizarea I.C.E. ARPIMEX de a înfiinţa Societatea „TOMIS FOOTWEAR INC”, cu capital integral românesc, de import şi reprezentare, pentru comercializarea în Statele Unite ale Americii a încălţămintei şi a altor produse din piele.

III. Se aprobă propunerile privind încheierea unor acorduri, după cum urmează:

1. – 2. […].

3. Iniţierea de negocieri în vederea prelungirii acordului româno-american privind transporturile aeriene civile.

IV. Biroul Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. a mai hotărât următoarele:

1. […].

2. Se aprobă propunerile privind participarea Întreprinderii specializate de comerţ exterior „Danubiana”, din subordinea Ministerului Industriei Chimice, la constituirea în Statele Unite ale Americii a societăţii mixte „AMROCHEM” – INC.

3. – 6. […].

ss. Nicolae Ceauşescu

Stenograma şedinţei Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. din ziua de 22 decembrie 1980

La şedinţă au participat tovarăşii Ceauşescu Nicolae, Banc Iosif, Bobu Emil, Burtică Cornel, Constantin Nicolae, Niculescu Paul, Păţan Ion, Rădulescu Gheorghe, Verdeţ Ilie, Ştefan Andrei.

Au fost invitaţi tovarăşii Avram Ioan, Agachi Neculai, Ioniţă Ion, Caranfil Gheorghe, Olteanu Constantin, Proca Eugen, Filipaş Cornelia, Fazekaş Ludovic, Ciobanu Lina, Bulucea Vasile, Răican Aurel, Gaston Marin, Gere Mihai, Solomon Mircea.

[…]

PUNCTUL 4

Participarea Întreprinderii „Danubiana” la construirea, în S.U.A., a unei societăţi mixte pentru comercializarea produselor chimice.

[Tov. Nicolae Ceauşescu:] Are vreo perspectivă?

Tov. Gheorghe Caranfil: Tovarăşe secretar general, este una din societăţile cu o reţea largă de comercializare. De asemenea, este o societate pe care noi o înfiinţăm cu perspective bune de dezvoltare şi bine pusă la punct. Acest lucru ne va da posibilitatea să extindem activitatea noastră pe piaţa americană şi a Americii de Sud şi considerăm că este absolut necesar acest lucru.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Bine. De acord.

(toţi tovarăşii sunt de acord).

PUNCTUL 5

Înfiinţarea unei societăţi, cu capital integral românesc, de import şi reprezentare, pentru comercializarea încălţămintei şi articolelor din piele pe piaţa S.U.A.

Noi, în general, la aceste societăţi trebuie să vedem să nu fugim atât după beneficiile societăţii, cât mai ales, de la început să ne propunem să obţinem preţuri mai mari, chiar dacă beneficiile sunt mai mici, pentru că beneficiul este importul total. Nouă trebuie să ne prezinte la ce preţ se vând; în această societate trebuie să vindem la un preţ mai mare, să ne acorde la preţurile pieţii, dar să nu luăm sub formă de beneficii, să le luăm direct.

Tov. Cornel Burtică: Se prevede.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nouă trebuie să ne prezinte la ce preţ se vând.

Tov. Ilie Verdeţ: Aşa s-a şi prevăzut.

Tov. Cornel Burtică: Se prevede, tovarăşe Ceauşescu, că în primii trei ani de activitate vor fi obţinute beneficii în valoare de 240 mii dolari, dar în fond aceste beneficii – din cauza unei evidenţe – vor fi de numai 16 mii dolari.

Tov. Ilie Verdeţ: Creşte volumul de export.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dar şi pe nişte preţuri, pentru că eliminăm intermediarul şi atunci să obţinem preţuri mai mari direct pe produsele noastre. Şi aceasta trebuie să ne prezinte şi să realizăm.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Eu aş recomanda, tovarăşe Ceauşescu, un singur lucru – sunt de acord cu înfiinţarea acestei societăţi – tovarăşii să fie foarte atenţi, să cunoască toată legislaţia; adică cum este cu impozitul şi toate celelalte probleme.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să se documenteze!

Tov. Gheorghe Rădulescu: Ei au o legislaţie mai dificilă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Impozitul este pe venit, în orice caz. Spre exemplu, în loc ca să vând o pereche de pantofi cu 30 dolari, îi dau eu cu 50 dolari, îi rămâne un beneficiu mai mic, dar am încasat mai mult.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Nu e beneficiul lor, ci este exportul nostru.

Tov. Ilie Verdeţ: Creşte.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Bine.

[…]

PUNCTUL 9

Iniţierea de negocieri în vederea prelungirii acordului româno-american privind transporturile aeriene civile.

[Tov. Nicolae Ceauşescu:] De acord. Sunt ceva probleme?

Tov. Ion Ioniţă: Nici un fel de problemă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Bine.

(Toţi tovarăşii sunt de acord).

[…]

A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 77/1980, f. 2-4; 11; 17-18; 21.

NOTE_______________________


[1] Acordul între Guvernul Republicii Socialiste România şi Guvernul Statelor Unite ale Americii, referitor la transporturile aeriene civile dintre cele două state, a fost semnat la 4 decembrie 1973 în capitala S.U.A. şi valabilitatea sa înceta la sfârşitul lunii ianuarie 1981. Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 77/1980, f. 111.

[22] Acţiunea «Recuperarea». Securitatea şi emigrarea germanilor din România (1962-1989), editori: Florica Dobre, Florian Banu, Luminiţa Banu, Laura Stancu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011; „Pe luna decembrie nu mi-am făcut planul …”. Românii în „Epoca de Aur”. Corespondenţă din anii ’80, ediţie îngrijită, selecţia documentelor şi studiu introductiv de Liviu Ţăranu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012; „Şi nu ne duce pe noi în ispită…”. România şi „războaiele minţii”: manipulare, propagandă şi dezinformare (1978-1989), studiu introd., selecţia documentelor şi indice de nume: Florian Banu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013.

[2] Ibidem, f. 119; 124-125.

[3] Ibidem, f. 17; 119-120.

[4] Ibidem, f. 119. Sediul social al „AMROCHEM INC.” a fost înregistrat la o adresă din statul Delaware (229 South State Street, Dover, districtul Kent), iar cel principal de lucru a fost stabilit într-unul dintre sediile firmei „ACLI INTERNATIONAL INC.” (717 Westchester Avenue, White Plains, New York 106046). Persoana care a făcut înregistrarea societăţii mixte se numea Herbert Stoller şi putea fi găsită la următoarea adresă: Suite 1500, 100 Wall Street, New York, New York 10005. Ibidem, p. 126; 131; 133-134.

[5] Ibidem, f. 117; 120; 122-124; 126. La înfiinţarea „AMROCHEM INC.” s-au emis 2000 de acţiuni, fiecare valorând o sută de dolari.

[6] Ibidem, f. 122; 124. Suma de 50.000 de dolari a fost depusă de partea română în contul societăţii mixte „AMROCHEM INC.” în momentul înfiinţării sale. Restul de 50.000 de dolari urma să fie depus în maxim trei ani de către Întreprinderea Specializată de Comerţ Exterior „DANUBIANA”.

[7] Ibidem, f. 123.

[8] Ibidem, f. 120; 140.

[9] Ibidem, f. 121.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, f. 121-122.

[12] Ibidem, f. 119.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, f. 118.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, f. 80.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, f. 91.

[19] Ibidem, f. 81.

[20] Ibidem, f. 84.

[21] Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Relaţii româno-americane, 1940-1990, Institutul European, Iaşi, 2002, p. 438-439.

Distribuie acest articol

32 COMENTARII

  1. Necesita corectare : „În timpul campaniei electorale desfăşurate în anul 2012 pentru a alege pe preşedintele României,:
    Eeee, daca erau alegeri prezidentiale in 2012, Prim Plagiatorul national ar fi si acum presedinte. Iar unele „organe” ar fi trecut cu vederea bubele, ca la acxtualul :P

  2. Bag seama ca Ceauseascu a fost un adevarat protocronist, a descoperit evaziunea fiscala inaintea celor de la Apple, Google, Amazon, Starbucks, etc. Pacat ca n-a patentat-o, Romania ar fi avut acum un venit bunisor. .

    • Nu sunt economist, dar aș zice că e în cel mai rău caz ”tax avoidance”, în niciun caz ”tax evasion”. ”Tax avoidance” nu e ilegal. Și nici măcar despre asta nu sunt sigur că e vorba, atât timp cât la bază se afla prețul de vânzare practicat de compania românească pentru cea americană.

      Nu există un preț ”corect”, atât timp cât nu e dumping. Dimpotrivă, prețul trebuie să fie cel mai mare la care se poate totuși efectua vânzarea, iar statul român tocmai asta făcea, majora prețul de vânzare. Ce e greșit în asta?

      • În opinia mea, sistemul economic promovat de autorităţile de la Bucureşti ajunsese la limita suportabilului şi preţurile la produsele româneşti propuse pentru export pe piaţa americană nu mai puteau creşte decât prin nişte metode mai puţin ortodoxe, la limita legii.
        Nici eu nu sunt economist şi recunosc faptul că m-a încântat, la prima vedere, ideea de a scrie despre evaziune fiscală. În realitate, era vorba despre evitarea impozitării unor venituri şi aşa am ajuns la titlul de mai sus al articolului.

    • Dacă ne uităm în Programul PCR, găsim originile dacice ale partidului-unic. Dacă ne gândim şi la Burebista, cu episodul său despre arsul viţei-de-vie, poate începem să înţelegem că evaziunea fiscală a apărut pe fondul lipsei de vin. Glumesc!

  3. Foarte bun articol. Poate ar trebui tradus si trimis si la Bruxelles, ca si acolo is o gramada de politicieni si birocrati tare tulburati de ‘manevrele evazioniste’ ale companiilor americane ce prefera sa fie taxate in Irlanda iara nu in statele cele mai mari ale Uniunii unde isi realizeaza cea mai mare parte din incasari.

    • S-ar putea să primesc de la ei nişte răspunsuri de genul „comunistule!”, „arhivarule!” sau, în cel mai bun caz, „nostalgicule!”.

  4. Ca intotdeauna dl. Opris vine cu articol interesant si inedit. Insa dupa ce l-am citit nu stiam daca sa rad sau sa plang :P . Ii sta omului mintea in loc vazand cum un sef de stat, ministrii si tot soiul de alti exponenti ai seniorimii comuniste dezbateau cu aprindere angajarea unei secretare si a unui salesman din Delaware. Sau profituri „fabuloase” de nici $20000. Adica bani pentru care alde Vanghelie nu s-ar fi dat jos din pat :D

    Cat despre chestia cu „evaziunea fiscala” ea nu rezulta nicidecum din stenograma. E vorba doar de niste incercari stangace si timide de manipulare a preturilor de transfer. Ceea ce e parte a optimizarii fiscale – manevra de altfel perfect legala. Ideea e ca de fiecare data cand statul sare peste cal cu fiscalitatea banii vor fugi spre alte zari mai putin vitrege. Si uite asa s-a ajuns ca IRS-ul sa fie trompat chiar si de alde unul ca Ceausescu :P

  5. Cu riscul „huiduielilor” de rigoare….

    Cei de înainte de ’89 măcar faceau o analiză mai coerentă a „rahatului” economic în care eram , și căutau soluții mai mult sau mai puțin elegante sau inteligente(vai de ele soluții), după cât le permitea ideologia.

    Aștia de după analizează comisioanele, parandărătul, și ce mai pot „privatiza” la fier vechi, ca mai apoi să poată importa orice in liniște, că doar nu se mai produce nimic în RO, și românii își pot căuta de lucru oriunde în EU.

    Comuniștii mai aveau o scuză, că nu prea aveau cu cine discuta, că doar întâiul cuplul știa cel mai bine ce e de facut…..

    Cei ce au urmat din ’90 se întrec în hoție și prostie……..și încă nu se vede un final……

    Dumnezeu știe cum de mai rezistăm, după aproape un secol de conducători care mai de care mai luminați……

      • @victor L

        Din păcate, nu cred că ai înteles ce am vrut să zic in comentariul de mai sus….. :(

        Dar era deja asumat riscul…

    • @dan/ – în pofida conducătorilor rezistăm, nu datorită lor :)

      Cât despre sumele vehiculate, e pur și simplu ridicol ca de asemenea probleme să se ocupe chiar conducerea statului. Orice firmă demnă de acest nume trebuie să obțină vânzări între 40.000 și 100.000 de euro / angajat / an. Or fi fost ”standardele” de productivitate mai reduse pe vremea aceea sau valoarea dolarului mai mare, dar tot e ridicol să se ocupe șeful statului de așa ceva. Ăsta e comportament de țară bananieră.

  6. Un cunoscut mi-a povestit o intamplare petrecuta in timpul unei vizite in SUA a unei delegatii din Romania . Cel care mi-a povestit vorbea fluent limba engleza si se imprietenise cu un alt roman din delegatie, unul de la partid, care nu vorbea decat limba romana. Cineva a intrebat la un moment dat cum se face ca domnul de la partid nu vorbeste deloc engleza. Dupa ce i s-a tradus intrebare, omul nostru a zis, stapan pe situatie: “spune-i ca eu nu vorbesc decat chineza si japoneza”. Cand a auzit asta, interlocutorul a incercat, politicos, sa spuna ceva salutari intr-o limba orientala (nu o sa stim vreodata daca in japoneza sau in chineza). La care omul de la partid a avut din nou replica imbatabila: “spune-i ca vorbeste foarte stricat”. Intamplarea a ramas motiv de lauda pentru respectivul, incantat la culme de replica lui inteligenta. Probabil ca nici la ora asta nu vorbeste vreo alta limba si e mandru ca e roman nevoie mare.

    Mi-am adus aminte de povestea asta citind in articolul dvs cum faceau ditamai ministrii evaziunea cu pantofi si cum ii dribla pe americani Cornel Burtica. Sa fim seriosi. Astia stateau cu coada in sus si faceau pe internationalii in saracia din Romania, dar occidentalii ii vedeau si atunci drept ceea ce erau, si anume niste penibili din est. Cat de impresionat era la vremea aia vestul de performantele economice si umane ale europei de est puteti vedea in cartile lui PJ O’Rourke.

  7. … si abia acum ne dăm seama de ce actualii… foşti erau aşa de pricepuţi încă de la început de prin ’90 la tertipurile evitării impozitelor şi alte inginerii financiare :)

  8. Cateva comentarii:
    1) Multe companii americane sunt inregistrate in statul Delaware, de exemplu General Electric. Motivul nu este cota de impozit, ci legislatia favorabila in ceea ce priveste limitarea raspunderii in cazul daunelor.
    2) Cea mai mare parte din impozit pe profit provine din impozitul federal, impozitul de stat este o parte mai mica sau chiar zero in diferite state ca Texas, Florida, Washington, Wyoming, etc.
    3) Scopul societatilor infiintate in SUA era de comercializare a produselor din Romania, si era firesc sa (a) elimine comisioanele de vanzare (b) creasca pretul care il incasau intreprinderile producatoare din Romania.
    4) Pentru incaltaminte, sunt surprins de cifra de afaceri anuala, 85 milioane dolari in 1980!
    5) Materialul documentar din articol este foarte interesant, concluziile referitoare la inselatorie sunt eronate.

    • Vă mulţumesc pentru comentariile dvs., pe aceeaşi lungime de undă cu ale domnilor Harald şi Josef Svejk.
      Am înţeles că nu era vorba de o înşelătorie, ci de o „inginerie financiară” – termen preluat şi utilizat foarte mult în România după decembrie 1989. Sper să revin asupra concluziilor din acest material, dacă îl voi include într-un volum. Uneori stau şi mă uit lung la documentele pe care le-am găsit în arhive şi încerc să înţeleg ce doreau să facă autorităţile în perioada respectivă.

  9. In perioada respectiva , oricare acord economic intre state comuniste si capitaliste era fructul unor intense negocieri politice .(inclusiv intre firme private din vest si firme de stat socialiste , fara aprobarea politica a ambelor guverne , nu se misca un deget. ) In care tratative gaseau loc inclusiv acordarea de pasapoarte unor disidenti , aprobari de emigrare , etc .
    Asa numita „inginerie financiara” era un mizilic (atunci si in cazurile respective) tinind cont de valoarea contractelor bilaterale (putine milioane de dolari anual ).
    In o tara cu mii de miliarde de dolari PIB , era irilevant (fiscal) afacerile unor tari comuniste unde PIB era de doar citeva zeci de miliarde dolari .
    Practic „ingineria financiara” era tolerata ca arma in tratativele politice capitalism- comunism deoarece ultima ura capitalismul dar inevitabil iubea dolarul , Mercedesul , sticla de Johnny Walker , cafeaua buna , tigarile Kent si blugii Levi’s . :)

    Nu de alta dar sa nu ne facem iluzia ca Romania avea genii fiscali in administratia de stat . Era imposibil cu nivelul de predare de la Stefan Gheorghiu sau scoala de ofiteri de la Baneasa .

    Dupa 1990 , acesti „genii” carpatini au stiut doar sa fure si nimic mai mult .
    Oricine a incercat sa bage nasul in contabilitatea bancilor romanesti , conturile (in valuta) a ambasadelor si firmelor securiste care asigurau exportul si valuta , a fost trimis la plimbare.
    Asta nu e inginerie financiara .
    E coruptie la nivel inalt din partea unora care conform dex . sint definiti hoti , borfasi , criminali financiari . Si indiferent ca au grade , decoratii , „spatele” asigurat prin mult ravnita prescriptie judiciara .

  10. Perioada si tara analizata imi par extrem de interesante.

    Ro trecuse printr-o perioada anterioara de dezvoltare prin scheme care au dat roade si pe care si astazi le vedem in actiune, de exemplu cooperarea cu Franta in producerea de elicoptere si, ulterior, un proiect mai ambitios, facerea si desfacarea unei masini romanesti – se pleaca de la fabricare sub licenta si se ajunge la ceva ce se dorea produs romanesc…

    Mai era si o alt mastodont creat putin inainte de 1980 – combinatul de la Galati.
    Sigur ca industria chimica era un obiectiv mereu urmarit de conducerea de partid si sa nu uitam era in mare voga si aducea si multi bani.

    Toate faceau parte din proiectul de industrializare asumat si condus constant de conducatorii de atunci.Nu intotdeauna era si piata analizata. Cel mai bun exemplu a fost asumarea de catre Ro a asimilarii avionului ce urma sa se cheme ROMBAC 1-11, dupa ce Ceausescu a fost putin plimbat in caleasca de Regina…

    Nevoia de valuta era maxima in aceea perioada.
    Nu am avut sentimentul ca au fost multe decizii intelepte atunci, dar asta e important acum?
    Sunt mai intelepti cei care conduc acum???

  11. Am primit astăzi un mesaj din România, cu rugămintea de a-l posta aici. Mesajul aparţine domnului Liviu Petre şi are următorul conţinut:
    „In primul rand, felicitari pentru subiectul abordat, cel atat de spumos, al sedintelor CPEx. Ma grabesc insa cu o critica la adresa comentariilor dv., prea multe si prea polemice, prea tintite spre realitatea de astazi. Ce rost are sa ne ‘faceti cu ochiul’ ca sa bagam de seama ca Ponta sau PSD sunt precum Ceausescu si PCR-ul? Este prea facil, prea trivial, si pierdem cu totii timp pretiois furat citirii textelor brute din arhive. Aceste texte sunt ele insele prea provocatoare, prea spumoase pentru a le mai atarna greutatea trimiterilor la contemporaneitate.
    Astea fiind zise, va sugerez o analiza a componentei echipelor de participanti la sedintele CPEx, incepand dela jumatatea anilor 1960 si pana la anii 1980. Sunt de ‘povestit’ personaje care au disparut in timp de pe firmament, nume care nu au aparut vreodata pe radarele comentatorilor iepocii (!) dau au facut act de prezenta si figuratie la sedintele respective. Cine erau acestia, care au fost destinele lor? Nu ma refer la cei pe care prof. Tismaneanu le-a prins in insectarul sau, gen Dumitru Coliu sau la Bodnaras, ci la aia anonimi gen Constantin Dragan sau Vasile Bumbacea sau Emil Draganescu…
    Apoi, ar fi poate de descris evolutia stilisticii si a consistentei interventiilor in sedinte ale unor personaje precum Gheorghe Stoica (Moise Cohn, parca), Janos Fazekas, Maurer, Gogu Radulescu, si Ceausescu insusi. Cum erau sedintele fara tov. acad, dr. ing. Leana si, in anii 1980, fara nelipsita prezenta a acesteia si a originalelor sale indicatii manageriale(„lasa-l, Nicule, nu vezi ca-i prost?”).
    Probabil ca vor urma sedinte CPEx in care vor apare durii si devotatii Dascalescu, Dinca, Postelnicu si descurcaretii gen Ion. M. Nicolae despre care nici astazi nu se stie cum a aparut, ce a facut si cum a disparut. Toti astia simultan cu strangerea pumnului Moscovei in jurul Romaniei si cu falimentul relatiilor cu America. Va disparea in schimb un Cornel Burtica pe care personal il creditez cu cea mai eficienta expertiza a meandrelor concretului bizantinismului comunist, aplicata la constrangerile politice si strategice ale momentelor anilor ’70 si, partial, ’80. Burtica era singurul care avea curajul sa ii spuna lui Plesita ca era un bou, drept care a fost lucrat de Securitate si trimis ca simplu inginer la 1 Mai Ploiesti. Vor ramane sa faca figuratie si sa inghita cretinismele clicii lui C. tipi inteligenti si educati, gen Mihai Florescu, Gaston Marin, Emilian Dobrescu, Stefan Barlea. La un moment dat, intr-o sedinta de prin anii ’70 era mentionat si dobitocul de Barbu Popescu (noroc cu el !), cel cu mitingul din 21 decembrie.
    Vad ca in stenogramele de astazi apare Gheorghe Caranfil, ultimul ambasador in RDG, apoi ministru al chimiei in primul guvern Petre Roman, care pretinde ca a avut o conversatie cu Ceausescu in RDG in noiembrie ’89, in care s-au contrat pe tema productiilor agricole astronomice din RSR. Si apare si Ion Patan care nu stie daca era un ‘tehnocrat’ sau un ‘activist’. Oricum, si asta a fost in primul guvern Roman. Si, din nou, Bumbacea, Vasile Bumbacea dom’le. Sper ca va aparea si Vasile Barbulescu (Lica, zis cumnatu’) in sedintele urmatoare, cele de final.
    Acum pour la bonne bouche, despre ‘business’-urile ceausiste in America. Cat timp, cata energie, cati ‘experti’ care ‘eficientizau’ mega dealuri de cateva zeci, hai, sute de mii de dolari… Voreba cuiva, pentru banii astia, Vanghelie nici nu se dadea jos din pat.
    Sa va vand un pont: Google ne da niste informatii foarte interesante la un simplu search pe Amrochem. Amrochem a continuat sa existe pana prin 1995, iar prin anii 1980 il avea ca GM pe un Dumitru Ionescu care o reprzenta in niste hearings pe tema legislatiei anti dumping din America. Apar acolo, in sprijinul Amrochem, si nume care ne-au devenit ulterior familiare dupa 1989: Cargill, Ameropa… Se gasesc la adresele de net respective adevarate comori pentru cercetatorii istoriei economiei comuniste.
    Si, perla coroanei, la adresa … arhiva opisurilor de documente ale ICE Dunarea ! Timp sa fie…”.

  12. Nu este vorba de evaziune, cu siguranta.
    Pe de alta parte chestiunea este in studiu si acum, la aproape jumatate de secol :P
    Cel mai bun exemplu este algoritmul propus prin CCCTB prin care baza impozabila in cazul unui grup cu mai multe filiale se imparte dupa cateva criterii simple si logice:1/3 active, 1/3 forta de munca, 1/3 vanzari.(nu era cazul Romania si SUA nu erau intr-o piata comuna, cu reguli unitare, iar clauza aia nu prevedea, din cate stiu un algoritm de acest fel, asa ca nici produsele americane nu ne imbogateau prin castigurile impozitate in Romania :P )
    Dupa acest algoritm modern, ahhm,..(sincer, discutam despre ceva asemanator cu un partener german prin anii 90) doar 1/3 din profit (ups…beneficiu se „intitula” pe atunci) ar fi fost impozitat in SUA, unde se vindea de fapt marfa. Activele si forta de munca fiind in Romania.
    Toate firmele fac acest lucru, in masura in care gasesc piete de vanzare cu preturi mult mai mari vs intern. China e un bun exemplu, de unde credeti ca vin trilioanele alea bagate in bonduri americanesti? In buna parte tot de la americani :P
    Vorbeati de pantofi si mi-ati adus aminte de fosta (acum e demolata) fabrica Banatul dn Timisoara.Faceau pantofi Otter, probabil cei mai buni pantofi barbatesti facuti in Romania comunista. Evident ca nu erau facuti pentru clasa muncitoare ci pentru „imperialistii” vest germani , cu materialele si designul lor. Aici e ceva mai putin stiut, exista si un atelier de creatie in care se propuneau si modele concepute de ai nostri. Modele foarte foarte atragatoare si moderne (cunosteam pe cineva acolo si faceam senzatie printre colegi cand reuseam sa cumpar prototipurile refuzate, erau senzationale in comparatie cu urataniile din magazine )
    Nu putem spune ca nu aveam creatori buni, ma gandesc si la modelele facute la Tomis, la camasile de Braiconf sau la sacourile de Oradea. Ce sa mai vorbim de pantofii de dama Guban! (Victoria in acele vremuri)
    Idiotenia de neinteles :P (unele erau de inteles) era de ce nu se faceau si pentru intern, in fond fabricile respective ar fi avut „beneficii” mai mari, reale.
    Poate gasiti ceva prin arhive…de ce produse bune, moderne, cautate (imi vine in minte acum si sucul ala „de portocale” facut parca la Brasov, il gaseai numai pe pile, care era destul de bun,muult mai bun ca zmeurata, citro, cico sau alte bazaconii gretoase) nu se fabricau si pentru noi.

    • Şi eu m-am întrebat acelaşi lucru, domnule Mircea Modan. Răspunsul l-am găsit întâmplător, după ce am aflat că polonezii fabricau Polski-Fiat 126 în primul rând pentru export. Brejnev i-a criticat pe comuniştii polonezi pentru faptul că au lansat sloganul „Fiecare familie poloneză va avea câte o maşină (evident, micuţul Fiat 126 P). Capacitatea de producţie era însă limitată şi era necesar în primul rând să se achite creditele obţinute de Polonia pentru utilajele şi instalaţiile importate în scopul dotării fabricii de automobile. Nu se putea trece la o producţie mai mare fără acordul celor care deţineau licenţa şi fără sprijinul acestora – italienii livrau o mare parte din părţile componente ale automobilului şi preţurile la acestea creşteau pe măsură ce vehiculul respectiv se uza moral.
      Revin la comentariul dvs. şi mă întreb ce anume îi împiedica pe români să mărească producţia de pantofi Otter ş.a.m.d. Un posibil răspuns: materiile prime (în mare parte importate) şi calitatea acestora.
      Problema respectivă merită studiată în continuare şi sper să mai găsesc exemple prin arhive.

      • Da, in unele cazuri era materia prima. Otter, cei de la Vidra Orastie (faceau niste haine de blana superbe)…dar sacourile? :P Sau ciorapii? Cei de Sibiu erau un adevarat brand.
        Era vorba de lana, la sacouri, aveam si oi si productie textila, (Iarasi imi vin in minte tesaturile de la ILSA, foarte bune), daca ne gandim ce haine si costume oribile gaseai in magazine, in general, explicatia pare alta.
        La camasi la fel, tot materialul ala e si intr-o camasa prost croita si intr-una croita bine, moderna. Bun, trebuie si ceva accesorii de calitate, nasturii erau o adevarata provocare, mai ales cei cu patru gauri :P
        Ideea e asta: oricum se faceau haine, din ce materiale aveam (si acum se gasesc o groaza de haine cu croi bunicel dar din materiale extrem de proaste, nu dau nume cred ca le stim cu totii) de ce nu se alegeau modele vandabile, cautate pe piata? Am putea presupune si ca „stilistii” ( cei care hotarau colectiile pentru productie) erau tampiti…greu de crezut totusi, o groaza de fabrici faceau export in vest si lohn la greu.
        Ar fi extrem de interesant daca ati gasi vreun indiciu, dupa cum se imbraca Leanta si Carmaciul nu m-as mira sa fi fost la mijloc ceva „indicatii”…tipul era impresionat de costumele alea proletare, ce sa mai vorbim de sapca :P Apropo, cine era „stilistul” lui?
        Sper sa-mi scuzati curiozitatile oarecum „altfel”, pare un domeniu neabordat, dar care ne-a afectat mai mult decat banuim. De ce oare in tarile cu dictatori avem si un fel de uniforme sau tunsori (exemplul evident este acum in Coreea de Nord) care devin …uniformizante? Poate fi si asta o politica de stat?

        • Cautand pe net am gasit ceva ce nu credeam ca e posibil: Lenuta lui Briceag se imbraca la firme mari, gen Dior, era consiliata de Piti Vasiliu, fosta apropitareasa de casa de moda, se coafa la Alexander, la Paris, posete Gucci, paltonul in care s-a prapadit era Yves Saint Laurent! Avea un departament care o consilia, purta insa si pantofi Guban iar unele tinute erau facute la APACA. Fiind insa sleampata si urata era extrem de invidioasa pe femeile care aratau mai bine ca ea…
          Carmaciul? Nu am gasit mai nimic…dar cu siguranta nu era imbracat de Armani:P

        • Am notat ideile principale şi voi ţine cont de acestea când mă voi uita în arhive. Trebuie să fie pe undeva şi asemenea informaţii.

        • „De ce nu alegeau modele vandabile căutate pe piață”? Explicația e extrem de simplă: Pentru că economia socialistă nu era una de piață și funcționa anomal. Erao o economie în care leul nu avea nici o valoare. Era o economie bazată pe troc pe piața internă. Câteva pachete de țigări Kent sau Marlboro valorau mai mult ca o pereche de pantofi buni. Două perechi de blugi sau o pereche de pantofi sport Puma erau salariul minim pe economie. Un videorecorder nou costa aproape cât un automobil Dacia

          Treaba intreprinderilor socialiste nu era să producă profit ci să-și depășească planurile de producție. Apoi trebuiau să producă și pentru export. La export mergeau cei mai buni lucrători, cele mai bune materiale și cele mai bune echipmente. Ce rămânea pentru intern erau ciurucurile. În plus o parte din produsele pentru export trebuiau deturnate de conducerea intreprinderii spre plata de peșcheșuri și șpăgi ceea ce punea o presiune suplimentară pe sistem. Dacă la export produsele trebuiau să fie de calitate ca să fie acceptate de piață, la intern asta nu era o problemă pentru că nu exista alternativă. Iar produsele pentru intern trebuiau produse în cantități cât mai mari și cu consumuri cât mai mici – deci evident că rezultatele erau cumplite și au rămas adânc întipărite în mintea românului pentru mult timp. În primii 10-15 ani după căderea comunismuui produsul românesc era exclusiv un gunoi în mentalul colectiv, chiar dacă tarele sistemului industrial comunist începeau să fie eliminate.

          • Nu cred ca e atat de simplu. Si in Ungaria era socialism dar gaseai haine bune. Existau inca acei buticari care aveau productii de serie mica foarte bune. Scumpe, dar bune. Ei erau conectati cu piata, evident. La noi disparusera deja mandatarii.
            In Cehoslovacia la fel, ma uitam ca prostul, intr-o excursie la Bratislava, ce de mancare gaseai la ei in „alimentara” In schimb la Budapesta duceam „porodici” si cumparam PL500 :P
            Ba chiar si la rusi gaseai cate ceva, renumita fiind ieftinatatea taxiului :P Televizoare color, butelii, aparate de masura, foto, blanuri…aur, tot mai gaseai cate ceva. Si mancarea era multa si ieftina.
            In schimb haine ca porcu`.
            Sigur ca asta este motivul falimentului comunismului, lipsa unei piete libere, dar asta nu explica de ce erau alese pentru productie cele mai proaste produse. Pare ca era politica de stat. Era?
            Au existat ceva indicatii privind austeritatea in consum, in alegerea modeleor, asa cum era cenzura in alte domenii? Cam asta era intrebrea, poate dl. Opris gaseste ceva si ne lamureste.

    • Cred că vorbiţi de Brifcor. Prin anii ’90 „brandul” a fost distrus pentru că nu a fost protejat ( existau zeci de comercianţi care vindeau suc „de plic” îmbuteliat cu eticheta Brifcor) însă acum vreo zece ani cineva ( nu m-am interesat cine) a cumpărat marca şi băutura magică se găseşte ( de ex la Mega Image) . Eu mai cumpăr câteodată „pour epater les burgeois” dar n-as zice că e un succes comercial.

      • Nu mai stiu cum se numea, in Timisoara nu exista sa ceva. Era ceva galben acidulat cu gust intre Fanta si Mirinda :P
        Il gaseam doar in Bucuresti, nu oriunde, de regula la un restaurant cred ca se numea „Marul de aur” unde prietenii mei cunosteau un chelner. Oricum nu primeai mai mult de doua sucuri de persoana :P Cand aveau si ei, nu foarte des.
        Acum poate ca nu mai e ce-a fost, ai de unde alege, dar atunci era chiar foarte bun, in sensul ca celelalte erau naspa de tot :P
        Intrebarea care mi-am pus-o atunci si la care cautam acum raspuns e: de ce mama dracu toate produsele bune, cautate pe piata, nici macar de import, nu inlocuiau nasparlelile alea gretoase? Din prostie? Intentionat?

        • Am scris o explicaţie mai lungă despre cazul frigiderelor „Arctic” şi va apare curând pe acest site, într-un articol. Vă mulţumesc încă o dată pentru idee, domnule Modan.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro