Home » Cultura »Opinie » Citesti:

FLORIN MANOLESCU

Luminita Marcu decembrie 15, 2015 Cultura, Opinie
4 comentarii 1,605 Vizualizari

Florin Manolescu s-a stins din viață. Avea 72 de ani și era unul dintre cei mai rafinați critici literari, istorici ai literaturii și scriitori. S-a stins discret, așa cum a trăit. A fost ani de zile profesor la Seminarul de Romanistică de la Universitatea Ruhr din Bochum, Germania. S-a întors în țară în urmă cu vreo 15 ani și a publicat cea mai bună carte despre exilul românesc, mult prea modest ambalată ca dicționar de scriitori și reviste. Volumul e de fapt o altă istorie a literaturii române de după 1944, o carte esențială, care ar trebui predată la universitate și pe care am deschis-o și o voi deschide ori de cîte ori voi vrea să știu, documentat și onest, ce a fost și ce a scris oricare dintre intelectualii români care au trăit, fizic, pe alte meleaguri. În raftul autorilor obligatorii, alături de Florin Manolescu, pentru mine mai stau doar doi alți făcători de dreptate, deopotrivă etic, dar mai ales estetic: Ion Negoițescu și Monica Lovinescu. Aceștia trei ar fi meritat, după 1989, toate onorurile, inclusiv academice. N-a fost să fie, în locul lor stau Eugen Simion, Fănuș Neagu, Nicolae Breban, fiecare cu imposturile lui. Și mulți alții, din același aluat.

De abia în momente ca acesta, cînd aflăm, probabil tîrziu, cum ni se intîmplă celor care trăim în străinătate, că unul dintre intelctualii exemplari ai României nu mai e printre noi, realizăm cît de important e să spunem lucrurilor pe nume. Să facem, în măsura posibilului, atît cît ne e la îndemînă, un pic de lumină în balta plină de miasme și de nedreptăți flagrante care continuă să fie piața prestigiilor intelectuale în România post-comunistă. Și s-o facem la timp. Poate cineva de la Academia Română va pretinde că, totuși, Florin Manolescu a primit premiul Titu Maiorescu al Academiei, pentru Dicționar, deci a fost recunoscut. Sper să n-o facă, ca să nu deschidem cutia cu orori de la Academie, în care premiul primit de Florin Manolescu e doar excepția care confirmă regula, o mică, meschină recunoaștere în locul celei la care ar fi avut dreptul. Asemenea momente de tristețe, de senzație de iremediabil, pot genera, cum s-a văzut de curînd după tragedia de la Colectiv, crîncene reglări de conturi, iar în lumea literară nu se iese în stradă, dar se pot număra manualele plagiate, proiectele fraudate, doctoratele honoris causa nejustificate, prestigiile strîmbe, infinita impostură. Se pot spune nume, se pot aminti situații. Măcar în amintirea celor drepți, care nu mai pot s-o facă.

L-am cunoscut puțin pe omul Florin Manolescu, cred că l-am întîlnit în două sau trei rînduri și am schimbat cîteva cuvinte amabile. Nu avea cum să fie iubit pe piața intelectuală românească, indiferent cîți se vor trezi acum să-l laude și să scrie necroloage avîntate. Era de o politețe suavă, nu făcea glume nepotrivite, nu pierdea vremea la cafenele și se vedea de la o poștă că nu era un luptător cu birocratismele universitare. Ar fi trebuit să conducă masterate, doctorate, să fie în prim-planul scenei academice, avea absolut toate datele pentru asta. A fost acolo unde merita în Germania, nu și în România.

A fost totodată și un extraordinar scriitor, un alt păcat capital, de neiertat în mentalitatea academismului românesc. Un scriitor bun, în România, e considerat un profesor neserios, iar ca scriitor, nu e luat în serios, pentru că e profesor. Pe aici ne învîrtim, s-o recunoaștem măcar acum. Cîți vor fi citit rafinatele lui proze fantastice? Desigur, le-au citit cei care sînt împătimiți ai genului, cei care i-au și acordat Premiul Societății Române de Science Fiction și Fantasy în 2009. Dar mai departe? Cei care fac și desfac canonul literaturii române postbelice se ocupă cu treburi serioase, cu propunerea la Nobel a lui Nicolae Breban, de pildă, nu cu mărunțișuri științifico-fantastice!

Știu, un asemenea moment are nevoie de liniște, nu de vehemență. Dar, deși n-am fost o apropiată a profesorului Florin Manolescu, dispariția lui, despre care am aflat într-un mail primit în această seară de la secretariatul Facultății de Litere din București, acolo unde Florin Manolescu a fost profesor înainte să plece ca lector în Germania și apoi să devină profesor la Universitatea din Bochum, m-a îndurerat profund. Iar tristețea se amestecă inevitabil cu revolta împotriva nedreptății, a imposturii ce pare mai eternă ca niciodată în România. Iar ea nu se limitează, din păcate, la politică. Trec vieți, iar ea, impostura, strîmbătatea, rămâne tot acolo.

Plănuiam un congres în Spania despre exilul românesc, la care Florin Manolescu ar fi avut, firesc, conferința magistrală. Nu știu cine l-ar putea înlocui. Au rămas doar cărțile și amintirea unui intelectual – un intelectual autentic și un om minunat.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Frumos scris.
    Si trist.

  2. ionut spune:

    N-a ramas nimic, sa fim onesti, pentru ca cartile traiesc ca si ideile si amintirea unui om numai daca au cititori, comentatori, glosatori, continuatori, parteneri de conversatie, in sfarsit un public si o memorie publica….Sincer, eu cred ca ar trebui sa ne fie rusine, nu mandrie, de fiecare data cand apare in ziar, cum e moda in ultima vreme, ca nu stiu ce roman a reusit ceva in afara si e primul nu stiu unde In AFARA, desigur, cu ata mai mult cand se impopotoneaza cate o institutii romaneasca ajunsa in mediocru cu un fost absolvent sau om recunoscut prin puteri proprii!….Am plans de ras, de pilda, cand i-a facut Balaceanu-Stolnici si compania bust lui Cioran in Bucuresti, tocmai omului care a vrut sa scape de Romania si nu s-a intprs dupa comunism nici in vizita…si tocmai cine i-a facut bust? fostii academici…Bascalie de mandrie nationala, nu gluma!

    • victor L spune:

      @ ionut,
      peste poate; zici ca ai plans de ras?
      Se pare ca tu stii chiar sa rîzi de plîns.
      Ai citit articolul?
      – ” S-a întors în țară în urmă cu vreo 15 ani și a publicat cea mai bună carte despre exilul românesc, mult prea modest ambalată ca dicționar de scriitori și reviste”.
      Continua-ti plinsul de ris :P

  3. Haki spune:

    @victor L., ionut cred ca se referea la maestrul Cioran…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Luminita Marcu


Luminita Marcu

Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colabora... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)