marți, martie 19, 2024

FLORIN MANOLESCU

Florin Manolescu s-a stins din viață. Avea 72 de ani și era unul dintre cei mai rafinați critici literari, istorici ai literaturii și scriitori. S-a stins discret, așa cum a trăit. A fost ani de zile profesor la Seminarul de Romanistică de la Universitatea Ruhr din Bochum, Germania. S-a întors în țară în urmă cu vreo 15 ani și a publicat cea mai bună carte despre exilul românesc, mult prea modest ambalată ca dicționar de scriitori și reviste. Volumul e de fapt o altă istorie a literaturii române de după 1944, o carte esențială, care ar trebui predată la universitate și pe care am deschis-o și o voi deschide ori de cîte ori voi vrea să știu, documentat și onest, ce a fost și ce a scris oricare dintre intelectualii români care au trăit, fizic, pe alte meleaguri. În raftul autorilor obligatorii, alături de Florin Manolescu, pentru mine mai stau doar doi alți făcători de dreptate, deopotrivă etic, dar mai ales estetic: Ion Negoițescu și Monica Lovinescu. Aceștia trei ar fi meritat, după 1989, toate onorurile, inclusiv academice. N-a fost să fie, în locul lor stau Eugen Simion, Fănuș Neagu, Nicolae Breban, fiecare cu imposturile lui. Și mulți alții, din același aluat.

De abia în momente ca acesta, cînd aflăm, probabil tîrziu, cum ni se intîmplă celor care trăim în străinătate, că unul dintre intelctualii exemplari ai României nu mai e printre noi, realizăm cît de important e să spunem lucrurilor pe nume. Să facem, în măsura posibilului, atît cît ne e la îndemînă, un pic de lumină în balta plină de miasme și de nedreptăți flagrante care continuă să fie piața prestigiilor intelectuale în România post-comunistă. Și s-o facem la timp. Poate cineva de la Academia Română va pretinde că, totuși, Florin Manolescu a primit premiul Titu Maiorescu al Academiei, pentru Dicționar, deci a fost recunoscut. Sper să n-o facă, ca să nu deschidem cutia cu orori de la Academie, în care premiul primit de Florin Manolescu e doar excepția care confirmă regula, o mică, meschină recunoaștere în locul celei la care ar fi avut dreptul. Asemenea momente de tristețe, de senzație de iremediabil, pot genera, cum s-a văzut de curînd după tragedia de la Colectiv, crîncene reglări de conturi, iar în lumea literară nu se iese în stradă, dar se pot număra manualele plagiate, proiectele fraudate, doctoratele honoris causa nejustificate, prestigiile strîmbe, infinita impostură. Se pot spune nume, se pot aminti situații. Măcar în amintirea celor drepți, care nu mai pot s-o facă.

L-am cunoscut puțin pe omul Florin Manolescu, cred că l-am întîlnit în două sau trei rînduri și am schimbat cîteva cuvinte amabile. Nu avea cum să fie iubit pe piața intelectuală românească, indiferent cîți se vor trezi acum să-l laude și să scrie necroloage avîntate. Era de o politețe suavă, nu făcea glume nepotrivite, nu pierdea vremea la cafenele și se vedea de la o poștă că nu era un luptător cu birocratismele universitare. Ar fi trebuit să conducă masterate, doctorate, să fie în prim-planul scenei academice, avea absolut toate datele pentru asta. A fost acolo unde merita în Germania, nu și în România.

A fost totodată și un extraordinar scriitor, un alt păcat capital, de neiertat în mentalitatea academismului românesc. Un scriitor bun, în România, e considerat un profesor neserios, iar ca scriitor, nu e luat în serios, pentru că e profesor. Pe aici ne învîrtim, s-o recunoaștem măcar acum. Cîți vor fi citit rafinatele lui proze fantastice? Desigur, le-au citit cei care sînt împătimiți ai genului, cei care i-au și acordat Premiul Societății Române de Science Fiction și Fantasy în 2009. Dar mai departe? Cei care fac și desfac canonul literaturii române postbelice se ocupă cu treburi serioase, cu propunerea la Nobel a lui Nicolae Breban, de pildă, nu cu mărunțișuri științifico-fantastice!

Știu, un asemenea moment are nevoie de liniște, nu de vehemență. Dar, deși n-am fost o apropiată a profesorului Florin Manolescu, dispariția lui, despre care am aflat într-un mail primit în această seară de la secretariatul Facultății de Litere din București, acolo unde Florin Manolescu a fost profesor înainte să plece ca lector în Germania și apoi să devină profesor la Universitatea din Bochum, m-a îndurerat profund. Iar tristețea se amestecă inevitabil cu revolta împotriva nedreptății, a imposturii ce pare mai eternă ca niciodată în România. Iar ea nu se limitează, din păcate, la politică. Trec vieți, iar ea, impostura, strîmbătatea, rămâne tot acolo.

Plănuiam un congres în Spania despre exilul românesc, la care Florin Manolescu ar fi avut, firesc, conferința magistrală. Nu știu cine l-ar putea înlocui. Au rămas doar cărțile și amintirea unui intelectual – un intelectual autentic și un om minunat.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. N-a ramas nimic, sa fim onesti, pentru ca cartile traiesc ca si ideile si amintirea unui om numai daca au cititori, comentatori, glosatori, continuatori, parteneri de conversatie, in sfarsit un public si o memorie publica….Sincer, eu cred ca ar trebui sa ne fie rusine, nu mandrie, de fiecare data cand apare in ziar, cum e moda in ultima vreme, ca nu stiu ce roman a reusit ceva in afara si e primul nu stiu unde In AFARA, desigur, cu ata mai mult cand se impopotoneaza cate o institutii romaneasca ajunsa in mediocru cu un fost absolvent sau om recunoscut prin puteri proprii!….Am plans de ras, de pilda, cand i-a facut Balaceanu-Stolnici si compania bust lui Cioran in Bucuresti, tocmai omului care a vrut sa scape de Romania si nu s-a intprs dupa comunism nici in vizita…si tocmai cine i-a facut bust? fostii academici…Bascalie de mandrie nationala, nu gluma!

    • @ ionut,
      peste poate; zici ca ai plans de ras?
      Se pare ca tu stii chiar sa rîzi de plîns.
      Ai citit articolul?
      – ” S-a întors în țară în urmă cu vreo 15 ani și a publicat cea mai bună carte despre exilul românesc, mult prea modest ambalată ca dicționar de scriitori și reviste”.
      Continua-ti plinsul de ris :P

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Luminita Marcu
Luminita Marcu
Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colaborator din 2001, titular în departamentul de Studii literare, din 2005). A publicat cartea Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol în 2006 la Editura Polirom, traduceri din engleză şi spaniolă şi numeroase articole în presa din România. În curs de apariție la Editura Cartea românească, lucrarea ”Gazeta literară 1954-1968. O revistă culturală în comunism”. Aprilie 2010 - aprilie 2014, director adjunct al ICR Madrid. 2007-2010, consilier de presă al Institutului Cervantes din București. Din septembrie 2014, lector, prin concurs, la Universitatea din Salamanca (titular al cursurilor de Literatură română în cadrul Literaturilor romanice și de Limbă și civilizație românească).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro