Home » Cultura »Opinie » Citesti:

In linistea iubirii noastre…

Mihai Maci septembrie 18, 2014 Cultura, Opinie
29 comentarii 3,779 Vizualizari

Parcă Péguy spunea: sărăcia înnobilează, mizeria înjoseşte. Până în 1989 am fost, într-un fel, cu toţii săraci. Ne-am obişnuit cu acea sărăcie, am poleit-o cu paiete şi astăzi, când ne amitim de ea, devenim nostalgici. După 1989 am descoperit o altă lume, cu alte ritmuri şi alte exigenţe; am crezut că putem sări – printr-un miracol sau printr-o încordare a voinţei – direct în ea şi, astfel, putem accede la bogăţia pe care doar ne-o imaginam în vremea sărăciei. După 25 de ani tot ceea ce putem constata este că n-a fost să fie. Nu ne-a fost dată bogăţia, ci doar mizeria. Am descoperit falsitatea cuvintelor, impostura oamenilor, artificialitatea lumii, simulacrele realului, îndulcitorii, coloranţii şi conservanţii cu care sunt saturate toate artefactele “minunatei lumi noi”. Ne-am descoperit pe noi înşine pierduţi, fără repere, îngăimând texte ce curg cleios pe ecrane sau pe monitoare, repetând litere şi cifre fără înţeles din reclame şi de pe etichete, gonind bezmetici fără a mai şti încotro şi de ce, captivi ai unor dorinţe pe cât de imperative, pe atât de triviale. Şi mai ales ne-am descoperit singuri: fiecare cu interesele lui, fiecare cu afacerile şi aranjamentele lui, fiecare cu absenţele lui şi cu tot ceea ce-l închide într-o depresie domestică cu care a încetat să mai lupte. Nu era mai bine înainte de 1989; doar noi eram alţii: mai tineri, mai inocenţi, unii poate mai citiţi; în orice caz ştiind şi altceva decât “doar banii contează”. În vremea aceea ne mai întâlneam şi când nu aveam nevoie unii de alţii, vorbeam pasional de lucruri la care acum nu mai putem fi atenţi şi, mai ales, ştiam perfect – cu toţii – pe unde trece graniţa dintre ce se poate şi ce nu se poate, dintre “noi” şi “ei”. Ştiam bine cine sunt “ei” şi mai ştiam – şi-n adâncul nostru eram mândri de asta – că noi nu suntem ca “ei”. De aceea întâlnirile noastre de atunci, deşi banale, aveau aura unei conspirativităţi adolescentine pe care astăzi nu o mai putem recreea. Ştiam că nu suntem ca “ei” şi am strigat-o liber şi cu bucurie în acele zile ale lui decembrie, care prea devreme ne-au ajuns de neînţeles. Am mai spus-o o dată, răspicat şi scandat în primăvara lui 1990. Dar vocea ne-a fost acoperită nu atât de vuietul străzii nebune cât de zumzetul ecranelor din care voci pe care până atunci nu le auzisem ne şopteau mieros că şi “ei” sunt ca şi “noi”. I-am crezut în Duminica orbirii naţionale, l-am huiduit la Alba Iulia pe bătrânul ce fusese mâna dreaptă a celui ce făcuse atât pentru Unire, ne-am încredinţat jocurilor piramidale, salariilor compensatorii şi fabricilor de diplome şi am plătit preţul. La capătul unui ciclu istoric, la fel de lung ca interbelicul, am descoperit ceea ce atunci – în 1989 – n-am fi spus nici măcar în beciurile Securităţii: că şi “noi” suntem ca şi “ei”. Nimic nu ne mai desparte, decât linia părelnică a ecranului: de o parte şi de alta aceeaşi ură, aceleşi frustrări, aceleaşi scrâşnete, aceeaşi trivialitate şi abjecţie cu care ne populăm zilele care, ele însele, seamănă tot mai mult cu o imensă insomnie. Până în 1989 “ei” ne stăpâneau trupurile într-o închisoare de dimensiunile unei ţări; astăzi trupurile ne sunt libere – să umble unde vor şi să cumpere ce vor – dar “ei” ne stăpânesc sufletele. Ne-au făcut să urâm ceea ce ne-a dat liberatea, să ne îndoim de propriul trecut, să-i aplaudăm când mint, când fură, când ne ipotechează viitorul. Au amestecat totul într-atât încât nimeni nu mai ştie ce e binele şi care e contrariul lui, ce mai înseamnă dreptatea şi unde sunt hotarele nedreptăţii. Acolo unde aveam nevoie de claritate ne-au ameţit cu poveşti fumegoase, acolo unde aveam nevoie de fapte au acoperit totul cu un strat gros de vorbe fără conţinut, acolo unde avem nevoie de hotărâre au tergivesat lucrurile şi le-au târât dintr-o parte într-alta până când totul a devenit inform şi am sfârşit prin a nu mai vrea decât să fim lăsaţi în pace. Puterea lor este puterea vorbelor: a vorbelor goale, a minciunilor sfruntate, a bălmăjelilor de neînţeles; toate repetate până dincolo de greaţă, multiplicate la infinit de aşa manieră că mia de ipochimeni interşanjabili care le rosteşte pare mai curând o făptură cu o mie de capete născută din coşmarul celor o mie de morţi ai Revoluţiei. Ne-am săturat de mult de imprecaţiile acestei fiare, dar – în acelaşi timp – ne-a cuprins lehamitea şi, în numele ei, crezându-ne simpli spectatori, o hrănim zilnic. Şi ce ne dă ea în schimb? Otrava care ne goleşte sufletele de bucurie şi zilele de rost: minciuna ridicată la rang de “tehnică de comunicare”, falsificarea devenită statistică şi cinismul ajuns politică de stat. Nu ne mai putem bucura de frumuseţea lumii – pe care n-o mai vedem decât sub semnul apocalipsei (climatice, economice, militare); nu ne mai putem deschide celuilalt – în care vedem doar concurentul, rivalul şi clientul; nu mai ştim ce e liniştea – de când ne-a intrat în casă (prin toate ecranele) mitul catastrofei iminente şi a eroului providenţial ce ne va scăpa de ea. Fugim de la una la alta, mereu nemulţumiţi, mereu crispaţi, mereu resentimentari, gonind după o iluzorie siguranţă, dar pierzând pe drum puţinul lucru cert: ceea ce suntem noi înşine. Nu mai ştim nici cine suntem, nici unde suntem, nici de ce suntem aşa cum suntem. În schimb ne urâm şi-i urâm pe toţi pentru toate acestea. Şi, când avem ocazia – cel puţin în vacanţe, dacă nu pentru totdeauna – fugim de noi înşine pentru a ne topi în magma anonimă a marilor oraşe din toate colţurile lumii, sperând că acolo copiii noştri se vor naşte fără blestemul părintesc.

Ce s-a întâmplat cu noi? Cum am ajuns să trecem – într-un sfert de veac – de la speranţă la ură, de la bucurie la lehamite, de la încredere la dispreţ? S-a întâmplat ceva foarte grav: ne-au fost confiscate cuvintele şi, cu ele, ne-a fost răpită capacitatea de a numi realul. Doar cuvintele bine alese şi atent orânduite sunt în măsură a ne face să vedem lumea aşa cum e ea. Doar ele ne aduc la lumină pe noi înşine, aşa cum suntem cu adevărat, în ceasul acela al serii când somnul ni se refuză şi toată făptuirea zilei se topeşte în întuneric. Cuvintele sunt cele care dau rost lumii şi consistenţă spaţiului dintre oameni. Atunci când numesc în chip adecvat realul ele sunt adevărate şi doar pe acest adevăr poate fi construit ceva durabil. Când nu fac decât să trimită unele la altele, îngroşând umbrele nesemnificativului, ele sună gol, ca o minge de plastic lovindu-se de masă într-un pimpong mecanic. În capacitatea cuvintelor de a numi realul se află adevărul, atât cât ne e el accesibil. De aceea atenţia faţă de real şi numirea adecvată a lui stau sub semnul responsabilităţii. Ne-am obişnuit prea mult cu fanfaronada şi iresponsabilitatea deversate zilnic de canalele televiziunilor pentru a ne mai aminti că oamenii pentru care cuvântul, adevărul şi responsabilitatea au o valoare absolută sunt aici, sunt printre noi. Nu le mai auzim vocea, tot aşa cum nu mai auzim vocea propriei noastre conştiinţe. Oamenii aceştia sunt conştiinţa noastră ca popor, sunt drepţii pe umerii cărora stă povara lumii pe care noi am urâţit-o. Sunt cei pe care i-am batcojorit neţinând cont de faptul că luăm în derâdere chipul binelui din noi. Sunt cei pe care i-am ignorat, deşi au venit în întâmpinarea noastră, fiind prea preocupaţi de puţinul ce ne rămâne în absenţa lor. Şi, mai ales, deşi sunt aici, printre noi, deşi îi putem vedea şi auzi (în primul rând deschizându-le o carte), i-am condamnat la tăcere – şi, pentru un om al cuvântului, tăcerea e moarte. Nu ei ne-au abandonat pe noi, ci noi pe ei. Nu ei au fost absenţi din lume, ci noi, cei care i-am dat la o parte graţie telecomenzii. Nu ei şi-au trădat misiunea, spunând ceea ce aveau de spus, ci noi, care mereu dorim altceva. Sunt aici şi acum, în lumea noastră, dar sunt stingheri în ea. Şi totuşi, sunt singurii care ne mai pot conduce în lumea de dincolo de ecrane. Se cuvine să le spunem numele şi, în egală măsură, se cuvine să le adresăm, fiecăruia, o reverenţă:

Ana Blandiana. Marea Doamnă a literelor noastre, cea ale cărei versuri au fost ferestre în zidul de smoală al altui timp, cea care a redat – unui popor amnezic – memoria suferinţei refulate, creatoarea Academiei Civice şi a Memorialului de la Sighet. Cine nu i-a citit poeziile nu ştie care e echilibrul dintre greutatea şi graţia fiecărui cuvânt; cine nu i-a parcurs eseurile nu realizează ce e transparenţa lucidităţii şi cine nu a fost în Casa Ororii de la Sighet nu-şi cunoaşte datoria de memorie. S-au spus, despre această minunată poetă, cuvinte mai grele decât cele ce li se cuvin răufăcătorilor. Lentila lucidităţii proprii le va fi amplificat şi mai mult. Dar poate că, la ceasul deznădejdii, Ana Blandiana îşi va fi repetat sieşi cuvintele al căror înţeles noi nu-l mai percepem decât atunci când ne zbatem în nopţile bântuite de ticăloşia faptelor noastre diurne: “O, dacă am şti să ne bucurăm aşa cum ştim să suferim!”

Andrei Pleşu. Prezenţa lui în lumea noastră ne aminteşte mereu că rigoarea şi frumuseţea sunt aversul şi reversul vorbei bine cumpănite. Îi datorăm, alături de eseurile sale, deopotrivă bine închegate şi aşezate sub semnul libertăţii interpretative, cea mai tenace rezistenţă la tentaţia crispării. Am învăţat de la Andrei Pleşu că, pentru a putea vedea cu adevărat realul, trebuie – la fel ca-n cazul unui tablou – să luăm o distanţă faţă de el şi că cea mai bună distanţă are ca marcă surâsul, adumbrit de o uşoară melancolie. Să mai spunem un lucru: Andrei Pleşu este creatorul singurei instituţii de excelenţă din România: Colegiul Noua Europă, ai cărui alumni sunt, cu toţii, purtătorii unei încărcături care, trecând din generaţie în generaţie, articulează o tradiţie. Şi despre Andrei Pleşu s-au spus ignominii fără număr; le-a tratat zâmbind, dar – indiscutabil – multe îl vor fi durut.

Gabriel Liiceanu. Autorul unei carţi – “Jurnalul de la Păltiniş” – care a conturat destinul a generaţii de studenţi. Una din vocile, clare şi distincte, care au numit fără echivoc ambiguităţile vinovate ale lumii noastre. Dacă în studiile lui acribe găsim dovada unei rezerve sub care se mişcă tectonica pasiunilor, eseurile pe teme de actualitate sunt expresia pasiunii unei firi rezervate. Gabriel Liiceanu e creatorul Editurii Humanitas: am crescut cu carţile ei, ne întoarcem la ele, le urmărim în continuare şi, dincolo de toate dezamăgirile acestor 25 de ani, Editura Humanitas e una din realizările adevărate fără de care acest timp nu ar putea fi conceput. S-au spus pe cât de multe, pe-atât de nedrepte şi despre el şi poate cea mai nedreaptă dintre toate a fost tăgăduirea moştenirii lui Noica, pe care prin propria lui operă – cea scrisă şi Editura – ne-a dăruit-o tuturor.

Horia-Roman Patapievici. Autorul unei cărţi – “Zbor în bătaia săgeţii” – care a însemnat la fel de mult pentru o generaţie, ca şi “Jurnalul de la Păltiniş” pentru precedenta. Şi a încă uneia – “Omul recent” – care decriptează, cu sutilitate şi cu graţie, codul modernităţii. Îi datorăm cu toţii lui Horia-Roman Patapievici (dimpreună cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu) titlurile majore ale cărţilor ce ne-au format, pe care ei, cei dintâi, ni le-au făcut cunoscute. Şi, mai ales, îi datorăm un fel de a scrie în care rigoarea ştiinţifică a argumentului întâlneşte formularea decantată de un lung exerciţiu al literaturii. Timp de 7 ani Horia-Roman Patapievici a fost directorul Institutului Cultural Român. În aceşti 7 ani am avut şi noi, ca popor, un profil cultural şi, mai ales, unul gândit şi realizat din ţară, nu din emigraţia lui Eliade sau Cioran. A fost un septenat de graţie susţinut munca unui om (şi a unei echipe) care şi-a sacrificat propriile proiecte pentru a ne da un proiect de anvergură tuturor. Şi cu ce a fost răsplătit? Cu durerea – fără margini – de a-şi vedea munca distrusă de instrumentele resentimentului. Omul căruia s-ar cuveni să-i mulţumim de câte ori îl vedem nu are loc în nici una din Universităţile României. Şi asta spune mult despre Universităţile noastre! Mai mult decât atât, acest om a fost scuipat în plină stradă. Da, cel care făcut atâta pentru ca atunci spui în străinătate România să nu-ţi fie ruşine, a fost scuipat de un semen al nostru pentru care românitatea se concentrează într-o flegmă. Toţi cei care am tăcut atunci mestecăm acea flegmă.

Andrei Cornea. Elinistul care ne-a dat tălmăcirea “Republicii” lui Platon, a “Metafizicii” lui Aristotel şi a “Eneadelor” lui Plotin e unul din cei mai atenţi analişti ai politicii din România. Editorialist al “Revistei 22”, ne-a dat – în peste două decenii – cea mai detaliată, mai lucidă şi mai corectă descriere a vieţii noastre publice postrevoluţionare. Se cuvine a menţiona aici tot ceea ce înseamnă “Revista 22”: după Revoluţie aceasta a fost exact ceea ce înainte de 1989 a fost potul de radio “Europa Liberă”. Mulţi ascultau Europa Liberă, puţini citesc “22”-ul. Şi nu revista e de vină, ci noi, cei din care a dispărut nevoia de a auzi vocea conştiinţei.

Neculai Constantin Munteanu. A fost, timp de un deceniu, vocea cea mai cunoscută din România. Când, după 1990, a venit printre noi, nu l-am mai recunoscut. El a rămas acelaşi – noi ne-am schimbat. I-am refuzat, într-un mod incalificabil, direcţia Televiziunii, i-am pus în cârcă toate relele şi nimeni n-a observat când a plecat iarăşi, într-un exil poate mai greu decât cel dintâi. Neculai Constantin Munteanu era el însuşi o şcoală de jurnalism – nici una din Facultăţile populate cu indivizi ce n-au scris un articol la viaţa lor nu s-a gândit să-l invite. Inţiativa de-a aduce în ţară arhiva Europei Libere n-a reuşit să adune fondurile necesare proiectului. După 25 de ani ne aflăm tot în etapa negaţiei: nu vrem să ne amintim, ci să uităm. Să ne uităm.

Mircea Cărtărescu. Cine mai ştie astăzi cine era prim-ministrul României pe vremea când Eliade scria “Maiytrei”? Peste un veac, când nici unul dintre noi (inclusiv oamenii politici) nu va mai fi, din această vreme nu vor rămâne decât câteva nume pe care copiii le vor învăţa la şcoală. Primele dintre ele vor fi cele ale lui Mircea Cărtărescu şi Horia-Roman Patapievici. Poetul care ne-a făcut contemporani cu lirica americană s-a dovedit a fi, deopotrivă, eseistul ce ne-a arătat modernitatea neştiută a literaturii noastre şi, mai ales, prozatorul ce ne-a învăţat arta visului cu ochii deschişi. Cel despre care s-a spus că e un singuratic s-a implicat în viaţa cetăţii şi şi-a primit răsplata: un circ mediatic menit a ne arăta tuturor că cel mai aparte talent al literaturii noastre actuale se reduce la ceea ce pot vedea din câţiva pensionari ai unui post de televiziune. O istorie ce-o amintea pe cea a lui Odobescu cu “Closca cu puii de aur” la Paris. Eterna şi fascinanta noastră istorie!

Ileana Mălăncioiu. Poeta durerosului şi gânditoarea tragicului, dar nu mai puţin directoarea Editurii Litera, pe vremea căreia au fost publicaţi Ghiţă Ionescu şi Andrei Saharov. Ileana Mălăncioiu este, deopotrivă, un comentator grav al vieţii noastre sociale; textele ei interpelează conştiinţa cititorului şi-o solicită la acea luciditate aspră din care se naşte bunătatea dăruirii. Discretă, Ileana Mălăncioiu s-a văzut abandonată uitării.

Se cuvine sa-i mai amintim aici pe Tia Şerbănescu, a cărei ironie casantă ne trimite întodeauna la trista realitate din spatele cuvintelor, pe Mircea Mihăieş, ilustrul anglist, care – de ori câte ori a fost nevoie – a pus degetul pe plăgile lumii noastre, pe Lucian Boia, care ne-a arătat cortina miturilor pentru a ne întreba care e rostul ei, pe Teodor Baconschi, care a îmbinat rigoarea filosofiei patristice cu fervoarea angajamentului civic (ce nu i-a adus decât amărăciune), pe Ion Vianu, un medic atent la patologia sufletelor noastre, pe cei mai atenţi şi mai lucizi cititori ai contextului în care ne mişcăm – Valentin Naumescu şi Octavian Manea – şi pe prietenii noştri, niciodată departe, Catherine Durandin şi Tom Gallagher. Dar, mai înaintea tuturor, ne mai amintim măcar că încă trăieşte, încă e printre noi cea care ne-a dat totul şi-n care s-a aruncat cu orice, cea care vreme de cinci ani s-a identificat în lume cu România, România adevărată, nu România lui Ceauşescu: Doina Cornea? Mai vedem silueta ei firavă printre munţii de obiecte destinate gunoiului cu care ne înconjurăm? Dar de silueta dreaptă a Regelui – memoria noastră vie – ne mai amintim? O viaţa pusă în slujba unei anumite idei de România e condamnată în numele faptului – pe care i-l impune statutul său – de a da mâna cu toţi prim-miniştrii României. Uităm însă că pe aceşti prim-miniştrii nu Regele i-a les, ci noi. Şi apoi sunt “cei care nu mai sunt”, dar care continuă să ne însoţească: Corneliu Coposu, Corneliu Baba, Vasile Paraschiv, Elisabeta Rizea, Tudor Greceanu şi atâţia alţii.

S-a spus, prea de multe ori, că noi nu am avut un Havel. Ba da, l-am avut: toţi cei menţionaţi sunt feţele şi vocile Havel-ului românesc. Poate mai corect ar fi să spunem că ei nu au avut un popor precum cel care i s-a încredinţat lui Havel. Oamenii pe care i-am amintit ar face cinste oricăreia din marile universităţi occidentale. Şi orice asemenea universitate i-ar cinsti la măsura adevăratei lor valori. Dar ei au ales să rămână aici. Şi au ales să facă ceva aici. Cei mai mulţi dintre noi nu am fost puşi în faţa acestei alegeri; probabil că dacă ni s-ar da şansa am pleca cu prima ocazia. Am rămas aici în mod inerţial pentru că nu avem unde să mergem, pentru că e prea târziu ca să mai începem, pentru că nu mai credem în steaua care ne-ar arăta drumul printre străini. Şi, rămaşi în virtutea acestei inerţii, nici nu facem nimic; ne târâm zilele de la un salariu la altul, de la o pensie la alta, răstindu-ne la cei mai slabi decât noi, încurcaţi în afaceri de care nu ne vedem scăpaţi, fără nici un alt orizont decât acela de-a ne vedea copiii “asiguraţi” şi cât mai departe de aici. Suntem cei care nu mai au unde să se ducă, cei cărora mizeriile cotidiene ale guvernanţilor şi ale şefilor de tot soiul au ajuns să le deseneze geografia vieţii şi care s-au obişnuit – ba chiar le plac – lăturile cu care îi inundă zilnic canalele de televiziune. Ce putem face altceva? Cum putem să-i înţelegem pe cei care au ales să rămână? Care au ales conştient acest lucru ştiind bine că singura recunoştinţă de care vor avea parte pentru tot ceea ce fac este jignirea şi apoi uitarea dn partea celorlaţi? Alegerea acestor oameni ne e la fel de străină ca şi suferinţa celor ce-au îndurat violenţa comunismului. Logica zilelor noastre ne spune că nu sunt decât nişte nebuni, poate uneori cu accente sublime, dar totuşi nebuni. Doar logica nopţilor chinuite ne spune că felul lor de a fi altfel decât noi e o chemare la acel mai mult pe care îl trădăm zilnic. Pentru că nu ne putem ridica la altitudinea lor, îi vrem coborâţi la nivelul nostru. Pentru omul care scuipat pe Horia-Roman Patapievici România e asemeni unei ectoplasme care iese din gât; din gâtul lui şi din gâtul celor care-i urlă zilnic din televizor. Oamenii pe care i-am pomenit au fost huliţi pentru un lucru esenţial: capacitatea lor de a numi adecvat lumea şi, implicit, de-a ne arăta sensul “vieţii în adevăr”. Nu există nimic mai primejdios pentru minciuna ajunsă normalitate şi pentru ticăloşia agrementată cu rânjet şi costum decât conştiinţa lucrurilor ce nu pot fi falsificate. De aceea simte istinctiv nevoia de a mânji cu propria-i murdărie tot ce-i aduce aminte de impostura lui.

Noi toţi avem probleme: părinţi bolnavi, copii la şcoli, credite de case, concurenţa pentru un post, nevoia unei vacanţe în străinătate, etc. Aceste probleme sunt atât de multe încât nu mai vedem problematicul lumii în care trăim. Când cineva ne aduce aminte de el, îi răspundem că plătim – din impozitele noastre – nişte oameni care să se ocupe de aşa ceva. Dar de ce-i plătim? Ca să adune împreună sub semnul gândirii şi al responsabilităţii faţă de ceea ce ne e comun? Nu. Ci ca să ne spună că nu sunt probleme, că totul merge bine şi fiecare poate să-şi vadă de ale lui. Şi ne apucăm – pentru a n-a oară să ne extindem locuinţa, să ne-o zugrăvim şi să ne-o mobilăm, ca şi cum acesta ar fi orizontul nostru ultim. Şi apoi, sisific, când vom fi gata o vom lua de la început. Atât de ocupaţi cum suntem, nu mai avem vreme de-a asculta vocile ce ne vorbesc despre lumea ce se deschide dincolo de pragul caselor noastre şi care leagă aceste case într-un întreg (ce poate fi oraşul, sau satul, sau ţara întreagă). Nu mai acordăm nici o atenţie felului în care ne mobilăm pe dinlăuntru, grijii faţă de curăţenia sufletului şi ordinea gândirii. Nu mai vedem ceea ce ne leagă, ceea ce trece de la unul la altul ca împlinire a unei promisiuni, ca ajutor firesc şi ca bucurie partajată. Şi de aceea casa noastră aranjată e asemeni unui peisaj selenar; singurii ei oaspeţi sunt spectrele ce bântuie pe ecranele televizoarelor. Aceste spectre au devenit companionii nostri sau noi am devenit animalele lor de companie? Oricum ar fi, din cauza lor, a dorinţelor şi a resentimentelor noastre nu-i mai auzim pe cei vii. Nici pe cei pe care i-am pomenit mai sus, nici măcar pe proprii noştri copii care – ajunşi la vârsta întrebărilor – ne solicită să le spunem de ce e atât de prost întocmită lumea pe care le-o lăsăm moştenire. Nu mai auzim nimic, nici măcar vidul care creşte în noi. Doar ni se pare că, deşi am încercat totul, nu ne-a reuşit nimic şi, prin urmare, că în această vale a plângerii nu mai merită făcut nimic. Tovărăşia spectrelor ne-a transformat pe noi înşine în nişte spectre: umbre ale unor suflete arse de razele ecranelor cu care ne-am înconjurat.

Cei despre care am vorbit sunt vii – ei au viaţa curată a conştiinţei ce se opune neantului. Ei sunt conştiinţa noastră. Şi sunt aici. Făcându-ne ocupaţi tot timpul, am făcut atâta zgomot încât nu mai percepem decât urletele. De aceea nu mai auzim vocea liniştită şi blândă a conştiinţei ce ne cheamă. La finele ultimului său film, “La voce della luna”, un personaj al lui Fellini spune: “Dacă am tăcea o clipă cu toţii, am putea auzi ceva.” Am putea auzi vocea propriei conştiinţe. Am putea auzi vocile celor care, în noaptea în care ne-am rătăcit, sunt conştiinţa noastră. Ne-am putea recunoaşte, în fragilitatea noastră comună, am putea descoperi că nu suntem singuri, că mai există o lume şi o viaţă, dincolo de cea care ne servită pe ecrane. Ne-am putea privi unii pe alţii, am putea plânge şi am putea surâde fără a ne mai fi ruşine de noi înşine. Şi ne-am putea aduna pentru a face ceva împreună; ceva care să-i facă pe copiii noştri să-şi amintească de noi şi în momentele de bucurie, nu doar în cele de melancolie. Am putea nu să-i alungăm în ţări străine, ci să le dăm conştiinţa faptului de-a ne urma sub acelaşi acopriş, continuând lanţul nevăzut al generaţiilor. Am descoperi în noi înşine adevărul numirii potrivite a lucrurilor, aşa ca în copilărie. Şi atunci s-ar putea împlini minunea la care nici nu mai îndrăznim a visa: am trăi într-o lume nouă şi adevărată.

Ajunge doar să tăcem o clipă cu toţii – oprindu-i pe cei ce vorbesc încontinuu în televizoare. Să tăcem şi să ne reculegem fiecare “în liniştea iubirii lui”. O singură clipă poate schimba totul, dacă e clipa adevărată a alegerii. Cei care au ales sunt mărturia vie a faptului că acest lucru e posibil. Şi ei sunt aici.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "29 comments" on this Article:

  1. Lucian Miulescu Lucian Miulescu spune:

    Superb de adevarat!

  2. Decebal spune:

    Pot fi de acord cu unele afirmatii din articol, dar nu cu toate. Da, ne-am schimbat, incepand din decembrie 1989. Multe se invart in jurul (si se subordoneaza) materialului, concretului. Cumva, suntem mai singuri, paradoxal, intr-o lume din ce in ce mai “mica” si mai accesibila. Dar nu cred ca acesta alienare este obligatorie sau implacabila. Avem supape. Avem piloni, care inca ne pot sustine. Echilibrul intre viata personala si cea profesionala, cumpatarea, pasiunile (in sensul de “hobby”), prietenii (cei putini, adevarati, nu miile de pe FB), dragostea, familia, natura nealterata, credinta in divinitate (chiar neinregimentata intr-o religie), lectura, muzica de calitate, arta – toate acestea si inca altele ne pot sustine si pot impiedica lehamitea sa ne cuprinda.

    Cand vine vorba despre personalitati publice, exista pericolul sa ne “indragostim” de imaginea pe care o proiecteaza acestea, in spatiul public. Sigur, aceasta imagine poate fi sustinuta de fapte, atitudini, luari de pozitie, scrieri etc. Dar este doar o parte din acel om, om despre care doar el insusi ar putea decide daca a avut o “viata curata”. “Viata curata” inseamna enorm! Dupa mine, doar oamenii sfinti (nu sfintiti) s-ar putea “lauda” cu viata curata.
    “Mananci un sac de sare cu un om si tot nu-l cunosti”, se spune. Departe de mine gandul de a contesta meritele celor mentionati in articol! Pe multi dintre ei ii respect si, poate, pe ceilalti nu-i “cunosc” suficient incat sa-i respect. Vreau sa spun doar ca toti sunt oameni si ca asa ar trebui sa-i privim. Si, ori de cate ori cineva aduce la lumina o umbra (chiar sustinuta de dovezi) din viata acestor oameni, sa punem in balanta cele bune cu cele rele. Si, daca cele bune prevaleaza, sa continuam a-l respecta pe acel om. Chiar si pe oamenii politici am putea sa-i evaluam cu aceasta balanta.

    • sile spune:

      Nimic din ce descrie articolul nu e “obligatoriu sau implacabil”. Dar, din nefericire, e alegerea multora.

  3. rodicaa spune:

    Absolut superb textul…. si cutremurator. Va multumesc, domnule Maci. Poate ca si-ar avea locul intr-o carte, fiind mai lung decat pot asimila cititorii obisnuiti. Folositi cu generozitate (si cu mahnire poate) persoana a I-a plural, desi mai suntem cativa (si stiti bine asta) care vrem si luptam sa iesim din mazga aceasta cotitidana pe care atat de bine o descrieti. Cativa doar, nevazuti, neauziti. Si desigur cei carora, ma alatur dvs, le facem o sfioasa reverenta. De ce suntem atat de putini si de tacuti, totusi? Ce e de facut?

  4. asdf spune:

    1. Bun venit in economia de piata.

    2. Unii dintre cei mentionati au fost ocupati nu doar cu numirea adevarului, ci si cu parti-pris-uri politice grave (de care acum s-au cam dezis si uita sa le mai sustina, declarandu-se dezamagiti de alegerile celui ales de ei).

    3. Tehnica comunicarii e din pacate esentiala in politica, dar si in viata publica. Pentru reactiile din ’90 la adresa lui Coposu nu e de vina doar publicul, dovada ca dupa ceva ani, cand s-au aflat mai multe, a avut parte de o recunoastere oarecum pe masura.

    Din pacate in cele zece porunci dictate lui Moise nu scrie cei enumerati mai sus au automat dreptate si trebuie sa beneficieze de recunoastere. E si responsabilitatea lor sa invete si sa utilizeze tehnica de comunicare pentru a se face intelesi de “ceilalti” (daca vor sa se faca – daca nu, care e mai e problema?)

  5. eu****** spune:

    De acord, dar parca mai lipseste cineva!

    Oare de ce?
    Mi se pare oarecum nedrept fata de contributia domniei sale.

    Pentru mine, si cred ca si pentru RO ca urmare a contributiilor pe care le-a avut, Vladimir Tismaneanu este flacara vie a luptei impotriva comunismului.

    Flacara aceasta nu se stinge niciodata, indiferent de cat de multe amenintari au existat si continua sa straluceasca, neincetat, chiar daca anii au trecut!

    Vladimir Tismaneanu are o energie debordanta, este mereu prezent.
    Si nu ne uita, si asta cred ca este important pentru aceea dintre noi care suntem mai aproape de Apocalipsa sovietica, sa aduca mereu in discutie trecutul pentru a ne feri de relele posibile, in viitor!

    Si in final, pentru a nu uita unde suntem:
    “Europe was created by history. America was created by philosophy” – Margaret Thatcher

  6. Maria spune:

    Sa pleci in tari straine nu e neaparat o fericire, chiar daca printr-un noroc banii nu mai sunt o problema. Sufletul nu se repara cu bani, plus ca si in lumile in care unii spera sa ajunga ca in Eldorado, poti vedea la fel de mult rau, mizerie sau suferinta ca oriunde. Si poate nu poti depasi niciodatat statutul de imigrant si sa ajungi la fel de scarbit ca acasa sau inadapatat sau sclav al unui sistem in care nu esti decat o rotita care se invarte pentru altii.

    Ce e de facut? Romania poate fi schimbata.

    Cei scarbiti de cum a ajuns Romania in acesti ultimi 25 de ani pot sa inchida televizorul, chiar sa il vanda, sa treaca pe internet.
    Trebuie sa se intalneasca fizic sau virtual, sa se organizeze si sa comunice.Sa prinda curaj, sa devina imuni la denigrare, pentru ca marea majoritate a oamenilor sunt ignoranti si usor manipulabili, nu poti sa le ceri mai mult, mai ales cand sunt manipulati de cineva cu o agenda ascunsa.Cei putini trebuie sa vorbeasca fara frica, daca comunismul nu i-a speriat, atunci nu ar trebui sa se teama nici de televiziuni. Si vor fi cei dornici sa asculte. Pe vremuri lucrurile se spuneau in piata publica, in biserica, in sali de clasa, acum avem internetul.

    Ce putem face? Renuntam la televizor si trecem pe internet, acolo putem alege ce vedem, ce scriem, ce citim, ce facem.. Se poate.

    • Decebal spune:

      @ Maria
      Aveti dreptate, e greu si departe de casa. Poti ajunge cel putin la fel de singur. Lucrand 10-12 ore pe zi (fiindca nu esti “bastinas” si trebuie sa arati ca poti mai mult)… Cumparandu-ti un “prieten” (a se citi “psihiatru”), care sa te ajute sa treci peste momentele grele… Gandind ca numai vesti rele vin din Romania si ca ti-e mai bine unde esti… Incercand sa vezi doar partile bune ale societatii in care traiesti, tolerat… si altele, asemeni. Cunosc, indeaproape, cazuri ce-mi confirma spusele.

      Oriunde ai fi, important este sa simti (cu adevarat, nu incercand a te convinge singur) ca acolo este locul tau. Ca ai parte de cele ce conteaza pentru tine. Ca ti-e bine. Si, daca crezi ca poti face schimbari in mai bine, in societatea din care faci parte, sa incerci sa faci acele schimbari.
      Iar noi, aici, nici macar nu trebuie sa renuntam la televizor. Daca chiar simtim nevoia sa-l pornim, avem atatea canale TV din care putem alege, iar unele chiar vin cu valoare adaugata.
      Exista, inca, “gust” pentru senzational, morbid, extreme, subcultura. Prin educatie, prin legiferare, in timp, cei ce au astfel de afinitati vor fi din ce in ce mai putini. Si vom evolua.

      • Traian spune:

        Decebal, domne, important e ca dupa alea 10-12 ore, sa citesti Contributors, 22, ILD, Dilema si sa te uiti la B1 TV. Altfel degeaba ai mai plecat.

  7. DanielS spune:

    Copilaria si adolescenta apar mai frumoase decit au fost in realitate. Hai sa recunoastem. Societatea romaneasca s-a maturizat. Cu bune si rele, asteptarile noastre de astazi sint mai realiste. Abia astazi stim mai bine ce se poate si ce nu se poate.

    O sa-mi spuneti despre milioanele de inapoiati ai tarii. Asa e. Aveti dreptate. Dar ei nu conteaza in bilantul binelui. Conteaza ce credem si ce facem noi ceilalti, cei inzestrati cu un dram de minte si virtuti. Intotdeauna progresul depinde de cei inteligenti. Romania progreseaza datorita celor merituosi. Cu pasi mici este adevarat. Dar mergem inainte. Si generatiile de comunisti indoctrinati se sting.

  8. Corneliu Cazacu spune:

    “S-a spus, prea de multe ori, că noi nu am avut un Havel. Ba da, l-am avut: toţi cei menţionaţi sunt feţele şi vocile Havel-ului românesc.”

    Dle Maci, va citesc cu multa placere si va asigur ca sintem cu totul de aceeasi parte a baricadei. As mai taia insa din coada vulpii …

    Eu unul sint cam circumspect in ceea ce priveste apropierea dintre Havel si intelectualii nostri. Unii au avut mai mult curaj, altii mai putin, insa firul rosu (!) calauzitor e ca mai toti au intrat in partid cu frenezie (chiar Goma, pe care nu l-ati pomenit si care a avut mai mult curaj decit oricare din cei citati).

    Cum i-am vazut pe Plastic People of the Universe in concert si m-am si conversat putin cu citiva dintre ei, va invit sa cititi (scos de pe net in 30 sec) un mic interviu cu saxofonistul lor si sa luati aminte la un pasaj:

    http://communistism.wordpress.com/2013/04/24/the-story-of-vladimir-brabenec-ppu/

    “… but our manager finished the art history. So, I was in jail for just 8 months, but our manager spent 8 and half years in the heaviest jail. Our manager wasn’t a performer, he was an organizer and also an art historian and jail happened because of his activity, the influence for the younger generation.”

    Poate intelegeti de ce am dat citatul respectiv …

    Sa pastram totusi proportiile …

  9. Marian Grigore spune:

    Un text cutremurator de adevarat, chiar daca ii pot recunoaste unele nuante literare. As spune ca problema este una a valorilor. Comunismul ne-a spalat pe creier, facandu-ne o masa amorfa cu reflexe pavloviene, care nu ajuta individul intr-o lume libera. Libertatea nu inseamna numai dreptul de a vota sau de a striga orice-ti trece prin cap, ci vine cu responsabilitatea individuala pentru actiunile si destinul personal. Ni s-a vandut doar prima parte a povestii, pentru a ramane aceeasi masa amorfa, controlata acum nu cu Securitatea ci cu televizorul. Am ramas in continuare fara valorile necesare si fara constiinta responsabilitatii individuale care sunt baza intr-o lume libera.
    Mi se poate raspunde ca nu suntem intr-o lume chiar libera, pentru ca vedem probleme similare si in occident. Argumentul ramane. Avem nevoie de aceleasi instrumente pentru a fi intr-o lume libera, iar acestea nu sunt un dar divin, ci trebuie effort sau chiar lupta pentru a le avea.
    Cred ca intelegerea sau recunoasterea acestei necesitati ne lipseste.

    “Freedom is never more than one generation away from extinction. We didn’t pass it to our children in the bloodstream. It must be fought for, protected, and handed on for them to do the same.” – Ronald Reagan

  10. gobru spune:

    Un text frumos,un text adevarat.Te atinge.Felicitari d-le Maci!Banuiesc ca vine cu adevarat din suflet ,e prea bun.
    De obicei citesc si comentariile pentru ca gasesti opinii interesante (uneori mai interesante chiar decat texte bune),dar de data asta nu am simtit nevoia.Ati spus totul,ati scris cum trebuie.

  11. Andra-Lucia Martinescu ALM spune:

    Spuneti ca experienta libertatii de dupa ’89 ne-a desacralizat individualitatea? Nu ma pot raporta la ceea ce era inainte, nu aveam inca o constiinta a absentei libertatii, lumea aceea ‘indepartata’ mi-a fost mediata ulterior, interpretata fiind prin prisma istoriilor si istorisilor, prin tarele invizibile sau inca vizibile. Nu am trait decat experienta libertatii, si intotdeauna mi-am asumat-o ca absoluta. Incerc sa ma conving, ca poate, ‘inainte’ setea de a ne manifesta liber in absenta unor optiuni reale a irizat o constiinta civica mult mai acuta, eram partasi ai unei intimitati colective, tacite, pentru ca sistemic ea nu ‘putea’ sa existe. Probabil, libertatea imateriala pe care o experimentam launtric putea compensa absenta materialului cotidian. Acea conspirativitate adolescentina devenea supapa ontologica, masura diferentierii, pe care acum o considerati pierduta sau ma rog, mascata de prioritatile actualului. Totusi, consider ca prin experienta libertatii de acum ar fi timpul sa survina un nou fond al responsabilitatii; nu cea soptita, dezbatuta si asumata restrans, tainuita sub pecetea restrictiva a temerilor. Libertatea de acum este deopotriva individuala si colectiva, dar raportarea noastra la celalalt element al diadei, la responsabilitate, a ramas la fel de limitata. Nu exista inca o adecvare individuala la substratul ‘nou’ in care ne regasim. Nu realizam intru totul ca libertatea nu poate fi punctul terminus in absenta responsabilitatii, si ca aceasta din urma nu se rezuma doar la spatiul individiual, ci si la macrocosmul pe care il populam de bine sau de rau. Observ ca adeseori ne plasam in postura de observatori, asteptand ca avangarda civica si a polisului sa carmuiasca corabia. Opiniam constant, dar in spectrul actiunii ne resemnam docil. Traim sub constiinta unei ierarhii necesare a problemelor, intr-o Realitate segmentata de planurile unor prioritati imaginate. Deplangem constant ‘inapoierea’, dar o luam precum un dat, si astfel ne plasam comfortabil in spatiul neputintei. Deplangem saracia spirituala sau lipsa reperelor morale, dar individual nu ne consideram macar o clipa responsabili pentru aceste neajunsuri, preferand sa blamam eterul colectiv. Demotivam discursuri noi/proaspete fiindca nu se potrivesc matricei problemelor ce trebuie rezolvate pentru a putea merge inainte…sau pentru ca le consideram inadecvate inapoierii in care ne complacem. Mandatam individual puterea si influenta unor indivizi ca apoi sa amortizam socul, transferand responsabilitatea inspre ‘colectiv’. Razbunam trecutul incercand sa definim viitorul, atribuim esecurile prezentului incertitudinii si neajunsurilor viitorului, dar si neputintei de a rezolva trecutul. Aceasta continua neutralizare voita sau nevoita, aceasta inertie bolnavicioasa si repetitiva a regretelor si izbucnirilor nu ne permite sa ne asumam rolul de arhitecti absoluti ai propriei individualitati. Suntem liberi nominal, material, dar de facto resemnarea ne impiedica sa constientizam ca pana si inactiunea este actiune si ca purtam vina optiunilor prezente atat de finite. Libertatea nu cred ca inseamna a jongla dupa conveniente intre spatiul public si cel privat. Nu inseamna a ne izola in coconul personal si material, susotind regrete si dezamagiri in asteptarea unei lumi mai bune…nici a ne referi la ‘colectiv’ ca la o entitate separata de noi insine, de individualitata insasie. Pastram laolalta responsabilitatea arhitecturii prefigurate acum si aici – ea nu izvoraste din trecutul nerezolvat, nici din incertitudinile viitorului, ci reprezinta o manifestere colectiva a actiunilor si inactiunilor individuale, vocea celor care deopotriva agreaza sau blameaza. Dimpotriva, nu cred ca experienta eronata a libertatii dupa ’89 si efectele sale vicioase in diverse planuri ne-au secat substanta spirituala si morala. Nu mai conteaza daca am fost partasi sau nu la perpetuarea publica sau politica a unor scelerati, sau ca pur si simplu ‘nu a depins de noi’, responsabilitatea trebuie purtata in mod necesar si egal, individual si laolalta. Individualizand binele/dreptatea, simultan generalizand vina/coruperea/oportunismul/putreziciunea sistemica/inapoierea nu facem decat sa ne sustragem responsabilitatii de a remedia tarele. Curajul si lupta avangardei intelectuale trebuie recunoscute si internalizate, dar nu neaparat singularizate, pentru ca atunci ne detasam comfortabil de ceea ce depinde, in esenta, si de noi insine.

    • sile spune:

      Eu nu cred ca s-a pierdut nimic din individualitate odata cu castigarea libertatii. Doar ca lumea din jurul nostru s-a schimbat radical si am fost nevoiti sa ne adaptam.
      “Inainte” nu aveam Facebook sau Tweeter. Nu avem nici macar email. Iar daca vroiai sa suni pe cineva, trebuia sa stii cam cand e acasa ca sa poti da de el/ea. Nu aveam mall-uri, concertele se numarau pe degete… Pentru slujba nu aveai de ce sa-ti faci griji, locuinta ti se dadea automat. Era un spatiu mai gol sau mai aerisit (nu-mi dau seama care din descrieri se potriveste mai bine) si inerent era mai usor sa-ti gasesti timp de reflectie, de socializare.
      Acum a crescut “zgomotul de fond”, cu tot ce decurge din asta. E, din unele puncte de vedere, un mediu mai ostil manifestarii individualitatii, dar stiti cum e, cu cat e mai greu sa obtii ceva, cu atat acel ceva e mai valoros.

  12. r.a.l. spune:

    bine ,corect si concret spus.

  13. Peter Manu spune:

    “Omul căruia s-ar cuveni să-i mulţumim de câte ori îl vedem nu are loc în nici una din Universităţile României. Şi asta spune mult despre Universităţile noastre!”

    Intr-o scurta conversatie cu Dl. H-R Patapievici la Washington, in noiembrie 2011, l-am intrebat daca intentioneaza sa ocupe un post universitar dupa terminarea mandatului de la ICR. Mi-a raspuns, fara ezitare: nu, voi fi free-lancer.

  14. Completari spune:

    Nu este adevarat ca singura institutie de excelenta din Romania ar fi Colegiul Noua Europa. Institutii de excelenta autentice, recunoscute ca atare de Comisia Europeana in urma unor evaluari academice internationale, sunt Institutul de Matematica al Academiei Romane (IMAR), Institutul de Fizica de la Magurele si alte vreo doua.

    Atentie, acestea au o fertilitate stiintifica enorma, de mare traditie, incomparabile cu CNE.

    Cea mai adanca reverenta o datoram marelui DISIDENT ROMAN PAUL GOMA. Iarasi, incomparabil ca statura morala cu ceilalti.

    Nu uitati mari oameni de stiinta precum gloriosii matematicieni: Solomon Marcus, Gh. Paun, V. Barbu, Daniel Tatar, Ciprian Foias, Dan V. Voiculescu (probabil cel mai mare)…

    • P. Campeanu spune:

      “Cea mai adanca reverenta o datoram marelui DISIDENT ROMAN PAUL GOMA. Iarasi, incomparabil ca statura morala cu ceilalti.”

      Goma e de pe o alta lista, incompatibila cu lista de mai sus. Si mult mai scurta. Ar protesta vehement daca s-a vedea pus alaturi de cei pomeniti in penibila insailare de mai sus.

      • ALX spune:

        @P. Campeanu
        E lista domnului Maci. Fiecare poate avea lista lui de oameni pe care ii pretuieste. Penibil sunteti dumneavoastra pentru felul in care va scuipati veninul aici, nu articolul domnului Maci.

  15. Radu F. Alexandru Radu F. Alexandru spune:

    Domnule Maci,
    Orice ”comentariu” la textul dumneavoastra, care, inevitabil, trebuie sa se incadreze intr-un spatiu cvasi-simbolic mi se pare aprioric irelevant. Un larg eseu, sau, mai potrivit, o carte ar fi raspunsul adecvat la un text care emana, in totalitate, o infinita durere si isi asuma un orizont lipsit de orice speranta. Ca sa spun ”va felicit” mi se pare, aproape, trivial. Am sentimentul ca ne impartasiti o confesiune care, in egala masura, a devenit insuportabila pentru dumneavoastra, dar care, corect, apreciati ca ne priveste pe toti. Pana la urma, randurile dumneavoastra sunt o bine-venita provocare, la care fiecare dintre noi trebuie sa reflectam si sa dam un raspuns.
    ”Puterea lor este puterea vorbelor”? Nu. Puterea lor este slabiciunea noastra. De aici as incepe paginile pe care mi-as dori sa le scriu.

    • sile spune:

      “”Puterea lor este puterea vorbelor”? Nu. Puterea lor este slabiciunea noastra.”

      De fapt, sunt corecte ambele variante. Si problema e veche, nu degeaba cineva, candva, i-a dat diavolului numele de Belzebut.

  16. Emil spune:

    Superb articol. Şi cred că este primul dintre articolele dvs. (pe care le citesc cu religiozitate şi le şeruiesc câtorva amici) cu care nu sunt de acord în totalitate. Adică cred că Baconschi a împins fervoarea angajamentului civic mult prea departe. Odele alea deșănțate dedicate EI, DOAMNEI, iar, nu sunt cea mai bună carte de vizită. Și nici jacuzzi nu mi se pare locul ideal de făcut politici externe. Nu vreau să fiu ironic, sunt persoane pe lista dvs. pe cale le idolatrizez, dar, strict părerea mea, Baconschi nu-și are locul acolo.

  17. Senzaţii de Frivolitate spune:

    StimabiliLOR
    i-aţi uitat, cel puţin,
    pe
    PAUL GOMA
    Şi
    VASILE PARASCHIV !!!
    De-aia vă şi merge atît de bine !

  18. ionic spune:

    „pierduţi, fără repere”
    Vorbește doar în numel tău. Nu-i împroșca cu mediocritate și pe alții.

  19. Sorin T spune:

    Imi permit o mica rectificare, in omagiile dlui lector Maci s-a strecurat o mica si nevinovata eroare.
    Numele corect al creatorului singurei instituţii de excelenţă din România este Andrei Plesşu.
    Asa sta scris in prestigiosul saptamanal independent de analiza politica si actualitate culturala 22, intre poza si titlul ultimului eseu al farului politic calauzitor al atator generatii de alumni care au ridicat Romania la inaltimea de acum.

  20. Ela spune:

    Stimate dle M.Maci, v-am urmat indemnul facut in final de articol – Să tăcem şi să ne reculegem fiecare “în liniştea iubirii lui”. – ceea ce m-a impiedicat sa comentez acest superb text imediat dupa ce l-am citit, in urma cu 2 sau 3 zile…nu mi s-a parut important sa masor timpul care a trecut, l-am savurat!
    Asa cum “linistea care se instaleaza dupa un concert de Mozart, este tot Mozart”, momentul de tacere pe care mi l-am oferit in urma acestui remarcabil articol, a reprezentat pentru mine un prilej inedit de experimentare a altor sentimente (sugerate subtil de dvs!) decat cele pe care mi le produce de obicei observatia Ro contemporane, si pentru asta va sunt recunoscatoare…
    Imi permit sa sugerez celor care, ca mine, nu se multumesc de un raspuns descurajant la o intrebare existentiala, ba chiar sunt intristati sa considere ca fatalitatea ar actiona doar intr-un sens:contra noastra, sa nu se grabeasca sa-l considere singurul raspuns posibil!
    Un moment de tacere poate fi salvator, nu neaparat pentru ca astfel am fabrica alte raspunsuri care sa ne convina – nu negarea realitatii este scopul !- , ci pentru ca ne-ar sugera alte intrebari…
    Cineva a spus ca Universul este plin de raspunsuri care asteapta intrebarile noastre si sunt convinsa ca multe dintre ele sunt si pentru noi, romanii!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)