Interviu cu scriitorul Eshkol Nevo: Personajele mele se luptă, își doresc ceva foarte, foarte tare

Eshkol Nevo este un scriitor versat, inteligent și un excelent povestitor. Romanul ”Trei etaje” e contruit din trei povești, trei relatări despre întâmplări neobișnuite – de fapt, nu chiar atât de neobișnuite – ale unor personaje din lumea de azi, din clasa de mijloc a orașului Tel Aviv. Tema celor trei povestiri este relația între parinți și copii.  Faptul că personajele locuiesc în Tel Aviv nu înseamnă că noi, cititorii din București, din Berlin sau din New York, nu am fi putut trece prin întâmplări nefericite de același gen.

Sunt neobișnuite pentru ca nu ți se întâmplă în fiecare zi, în fiecare an. Se întâmplă rar și ieși din ele ori mai matur, ori nu mai ieși deloc. Sunt acele întâmplări groaznice, încercări ale vieții produse de pierderi imense, care te pot distruge. Si totuși, cand totul pare pierdut rămâne ceva, ceva se recuperează. Uneori greu de văzut. O lumină, chiar dacă nu se vede bine, un foc care arde în întuneric.

L-am întrebat pe Eshkol Nevo ce culoare are cartea lui. Mi-a spus că ar fi culoarea unui foc în noapte. Așadar, focul acesta – cel care ne maturizează și ne ”lămurește” (”cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămureşte argintul” – Psalmul 65) – ar fi de căutat în această carte, ținta nespusă pentru cititor.

Interviul de mai jos dă câteva chei interesante de lectură, dintre multe altele, dar nu dezvăluie mare lucru din acțiunea cărții. Poate fi urmărit și dacă nu ați citit cartea.

Puteti cumpara cartea cu autograful autorului de pe Giftbooks.ro

ESHKOL NEVO s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologie la Universitatea din Tel Aviv. Astăzi deţine cea mai mare şcoală privată de creative writing din Israel şi este considerat mentorul unei generaţii de scriitori în formare. A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat cinci romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case şi-un alean, 2004), Mishala Achat Yamina (Prima dorință la dreapta, 2007), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013) și Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017). Toate romanele sale sunt bestselleruri în ţara natală, iar două dintre ele, Prima dorință la dreapta şi Trei etaje au fost dramatizate. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece ţări (Gallimard, Mondadori, dtv, Chatto & Windus etc.), cărţile sale au fost premiate atât în Israel, cât şi în străinătate. Romanele Neuland şi Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case şi-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Prima dorință la dreapta a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în 2011. Neuland a fost de asemenea inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014. Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociației Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011). Pe lângă romanele și volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de nonficţiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărțit într-o doară: manualul complet al unei separări, 2002) şi al unei cărţi pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).

Puteti cumpara cartea cu autograful autorului de pe Giftbooks.ro

Cum ați descrie viața literară din Israel din ultimele decenii? Care sunt temele preferate ale scriitorilor israelieni? Ce schimbări de atitudine au avut loc în ultimele decenii și care sunt evoluțiile semnificative în materie de scris?

Eshkol Nevo: Oh, ce întrebare de început! Trebuie să înțelegeți că scriitorii sunt ca niște insule, fiecare scriitor scrie în el însuși și este greu să generalizezi și să analizezi ca un profesor universitar de literatură, ceea ce eu nu sunt. Ca scriitor, cred că în Israel ai mereu o alegere de făcut: fie abordezi situația politică, condițiile sociale și conflictele pe care le avem în țara noastră, în romanul tău, în povestirea ta, fie scrii o poveste care s-ar fi putut întâmpla la fel de bine în Scandinavia. Și lucrul acesta nu s-a schimbat în ultimele două decenii, este încă aceeași alegere, îl simt atunci când scriu și în timp ce scriu, faptul că o să pun în cărțile mele ceva ce nu e numai psihologic, ci și sociologic. De exemplu, în cartea mea, Trei etaje, am pornit de la conceptul foarte intim de confesiune, de secrete și de familie și-apoi el a crescut și s-a mărit din ce în ce mai mult și la sfârșitul cărții am descris demonstrațiile care au avut loc la Tel Aviv în 2011, deci un eveniment politic. Prin urmare, faci întotdeauna o alegere și uneori amesteci lucrurile, așa că n-aș spune că a existat o schimbare în Israel în ultimele două decenii, e ceva ce face parte din faptul de a fi israelian.

Dar asta e și o deschidere spre exterior. Scriitorii din Israel sunt mult mai citiți în străinătate decât erau până acum.

Eshkol Nevo: Sper asta. Pot să spun că, cel puțin pentru mine, a face turnee de promovare a cărților mele sau a călători în acest scop mi-a afectat scrisul, pentru că așa am avut rara oportunitate de a obține o perspectivă asupra vieții mele personale și asupra țării mele. Nu e același lucru atunci când locuiești într-un loc și ești obișnuit cu el, pentru că, într-un fel, nu-l mai vezi, devii orb la problemele lui și apoi, dacă ai posibilitatea să pleci de acolo și să călătorești, capeți o perspectivă care te readuce diferit în fața scrisului. Mie asta mi se întâmplă, nu pot vorbi despre alți scriitori sau despre tendințe sau alte fenomene, pentru că nu sunt un expert, dar pot spune că lucrul ăsta a schimbat felul în care mă gândesc la scrisul meu și la țara mea.

Acest roman, Trei etaje, se petrece la Tel Aviv. Personajele fac parte din clasa de mijloc, sunt familiști, au copii, viața lor nu decurge normal, deși fiecare își dorește enorm normalitatea. Ei încearcă să creeze, chiar să impună această normalitate prin diferite mijloace. Care ar fi elementul comun, disturbator, al celor trei personaje?

Eshkol Nevo: Cred că cititorul ar trebui să hotărască asta. Am primit multe reacții la cartea mea și fiecare cititor are propria sa interpretare. Acum, la aproape doi ani și jumătate de la publicarea cărții mele în Israel, am început să-mi dau seama că tema principală este contradicția între faptul de a fi părinte și cel de a face parte dintr-un cuplu, între dragoste și creșterea copiilor. Și asta este uneori un accident în carte și la fiecare etaj se vede dintr-un alt unghi faptul de a fi părinți și de a forma un cuplu în același timp și întrebarea este dacă se poate să fii ambele lucruri în același timp. Așa că acesta este elementul exploziv al cărții, deoarece încerc să ating zone întunecate despre care oamenii nu doresc să vorbească în general. Părinții nu recunosc lucrurile astea, iubiții nu le recunosc, deci într-un fel cartea asta vorbește despre ceva despre care nu se vorbește, cel puțin în Israel, iar acum că ea a fost tradusă în multe limbi, înțeleg că acesta este un tabu și în alte societăți, și anume partea întunecată a experienței de a fi părinte.

Ați preluat forma aceasta a solilocviului din Căderea lui Camus…ce altceva ați mai preluat, ce v-a mai influențat din romanul lui Camus, La Chute?

Romanul acesta a fost un punct de referință, nu neapărat o inspirație. Ceea ce s-a întâmplat este că am început să scriu aceste confesiuni și, la un moment dat, m-am întrebat: Îmi amintesc vreo altă carte care folosește această metodă a confesiunii? Și m-am întors la lectura romanului lui Camus, în care cineva se confesează într-un bar barmanului și îi povestește cum un bărbat care se îneca strigase după ajutor și cel care se confesează mărturisește că nu i-a acordat atenție, nu l-a ajutat. Este un păcat cel pe care-l mărturisește el, de care îi este rușine. În sensul acesta, există asemănări cu confesiunile celor trei personaje din Trei etaje, pentru că fiecare dintre cei trei mărturisitori are un păcat, fiecăruia îi este rușine de ceva și fiecare vrea să fie iertat și înțeles. Așa că energia aceasta a lui «trebuie să spun ceva, am ceva înlăuntrul meu ce vreau să împărtășesc, dar nu pot», energia aceasta am adus-o în carte. Este o intimitate foarte puternică și foarte specială, cineva vrea să-ți spună ceva întunecat despre el. De obicei, oamenii își pun pe Facebook lucruri drăguțe despre ei, despre toate experiențele magnifice pe care le trăiesc și de obicei spun cât de minunate le sunt viețile. Dar, e ceva foarte special, care creează o intimitate foarte specială cu tine, dacă cineva dorește să-ți împărtășească un păcat al său sau ceva de care nu este foarte mândru.

Confesiunea asta se întâmplă și la psihanalist și este o cheie de lectură faptul că s-a spus că cele trei etaje corespund tripartiției freudiene: id, ego, superego și există în text câteva sugestii clare pentru asta. Dar, aș vrea să explicați dumneavoastră mai bine cum ați avut în minte această tripartiție când ați conceput romanul.

Eshkol Nevo: În primul rând, am primit multe reacții la această carte din partea psihologilor. Discuții, invitații să particip la conferințe de psihologie…Apropo, ei sunt un public foarte bun, un public foarte tăcut, te ascultă cu atenție după care analizează, deci da…Nu am pornit de la modelul freudian, nu am avut acest concept în minte, când m-am apucat de această carte, care a început într-un mod foarte id al nevoii de a spune o poveste, apoi am urcat la etajul al doilea și am început să mă gândesc la etajul al treilea și la faptul că aș putea folosi această arhitectură a lui Freud, acest model topografic de id-ego-superego ca pe o schemă a cărții. Nu este simetrică, nu e ca și cum ar fi numai id-ul la etajul întâi și numai superego-ul la etajul al treilea. La fiecare etaj și în fiecare confesiune, poți simți acest conflict între nevoie și moralitate, între ceea ce vreau să fac și ceea ce ar trebui să fac, între ceea ce-mi cere corpul meu să fac și ceea ce mă îndeamnă conștiința să fac. Cred că atunci când există acest gen de conflict, există o poveste și asta am încercat să oglindesc în cartea mea.

E interesant când primele două povești își găsesc sfârșitul, rezolvarea, concluzia în relatările următoare, ale nivelului succesiv. Poate că și asta ajută la găsirea de către cititor a acestei chei de lectură freudiene.

Eshkol Nevo: Cred că în engleză cartea se numește Three Floors Up («Urcând trei etaje») și la început n-am înțeles de ce se numește așa pentru că titlul original este Trei etaje. Este ceva în ceea ce tocmai ați spus, acest sentiment al urcușului, pentru că vezi orizontul la etajul al treilea, ai o anumită priveliște. Etajul întâi și cel de-al doilea sunt foarte intense și uneori chiar tragice și la cel de-al treilea etaj ai șansa să găsești nu neapărat o rezolvare sau un final fericit de tip hollywood-ian, ci o anumită speranță, o înțelegere și o reconciliere.

La ce se referă evenimentele din cea de-a treia poveste, evenimentele de stradă?

Eshkol Nevo: În primul rând, pot să vă spun cum am ajuns să scriu despre asta. Mă documentam, pentru că nu știu nimic despre judecători, nu am niciun judecător în familie și nu relaționasem niciodată cu vreun judecător. Am început să mă documentez și am întrebat o judecătoare cu care mă întâlnisem: Care ar fi primul lucru pe care l-ai face după ce te pensionezi? Și ea mi-a spus: M-aș duce la o manifestație. Nu știu cum stau lucrurile în România, dar judecătorilor din Israel nu li se permite să fie implicați politic, ei nu pot participa la demonstrații de stradă. Și asta mi-a dat ideea intrigii romanului meu, mi-am spus, judecătoarea mea o să se ducă la o manifestație. Noi am avut în Israel în 2011 o demonstrație socială numită «Manifestația din corturi», pentru că a început cu o tânără, o studentă care și-a amplasat un cort în mijlocul unui bulevard din Tel Aviv spunând că nu are unde să se ducă în altă parte, deoarece prețurile locuințelor erau prea mari, și în ziua următoare au apărut cinci corturi și apoi încă o sută de corturi și în cele din urmă au apărut mii de corturi în toată țara. Deci, a fost o mișcare despre justitiție socială, dar și despre dorința de  a avea un alt viitor în țara noastră. Căutam o cale să scriu despre asta, așa că am adus-o pe această judecătoare în mijlocul acestei demonstrații. Ea leșină, pentru că e destul de în vârstă și demonstrația e destul de stresantă, nu are suficient aer, așa că leșină. Și apoi, începe povestea. Se trezește în mijlocul manifestației, în mijlocul cortului psihologilor și lucrurile se complică.

Este aceasta o carte melancolică?

Eshkol Nevo: Nu, n-aș spune că e o carte melancolică sau nostalgică. Cu siguranță nu nostalgică, nu e nimic nostalgic la cartea asta. E foarte actuală, vorbește despre probleme și dileme actuale, nu e nicio privire retrospectivă care să spună cât de frumoasă a fost istoria sau vremurile de demult, vremurile de aur, nu, nu este deloc genul ăsta de carte. Am scris alte cărți care sunt destul de nostalgice.

Melancolică… din punct de vedere psihologic

Eshkol Nevo: Nu, pentru că melancolia așa cum o percep eu are în ea o urmă de înfrângere. Dar personajele mele se luptă, își doresc ceva foarte, foarte tare. Cel de la primul etaj vrea să știe ce s-a întâmplat cu fiica lui. El chiar tânjește după asta și lucrul asta îi aduce necazuri; el nu e o persoană fericită, în timp ce face această confesiune. Dar motivația lui e foarte puternică. Și pentru personajul de la etajul al doilea, lucrurile stau la fel. Poate că ea începe pe un ton ușor melancolic, dar apoi motivația ei devine foarte puternică, deoarece o vizitează un bărbat, deci din nou e un moment plin de energie. Și, bineînțeles, manifestația care apare în povestea de la etajul al treilea…deci nu e deloc o carte melancolică, ci una care abordează zone sumbre ale sufletului uman. Dar zonele întunecate nu sunt neapărat melancolice sau triste, ele pot fi doar impulsuri pe care noi nu vrem să recunoaștem că le avem.

E aceasta o luptă care seamănă cu lupta cu o boală?

Eshkol Nevo: Nu este o boală, dar există întrebări morale în cartea asta, despre ce este bine și ce e rău. Vă dau exemplul oamenilor religioși, pentru că eu vin dintr-o societate în care cel puțin jumătate din israelieni sunt religioși. Deci, pentru oamenii religioși, lucrurile sunt destul de simple, binele și răul se leagă de religie, de Dumnezeu, de Biblie, dar eu sunt un profan și pentru oamenii profani, binele și răul sunt relative, ele pot crea confuzie. Ceea ce este interesant pentru personajele din această carte este că ele încearcă să facă binele, dar fac răul. Ele vor să facă ceea ce trebuie, dar fac lucrul greșit. La un moment dat, Hani, personajul de la etajul al doilea, se confesează prietenei sale și îi spune că i-a dat drumul în casă unui infractor. Un infractor a bătut la ușa ei și a întrebat-o dacă se poate adăposti înăuntru, iar ea, singură cu doi copii, i-a spus: Da, te poți adăposti aici. Apoi i-a scris prietenei ei:  De ce am spus da? Vreau sa-ți explic de ce am spus da. Și răspunsul este că o voce dinlăuntrul meu mi-a spus: Fă lucrul greșit. Și cred că aceasta este o oglindire a miezului acestei cărți. Fă lucrul greșit! Dar, poate că într-un fel, este lucrul bun.

Puteti cumpara cartea cu autograful autorului de pe Giftbooks.ro

Cred că Flaubert spunea că fiecare carte are o culoare. De pildă, despre Madame Bovary zicea că are culoarea verde-deschis. Cartea dumneavoastră ce culoare ar avea?

Eshkol Nevo: Tocmai am văzut astăzi videoclipul unui cântec al lui Phil Collins care este pomenit pe coperta acestei cărți și care se numește In the Air Tonight, iar clipul începe cu…întuneric, dar apoi se vede un chip care iese din întuneric, așa că aș spune că are culoarea unei lumânări, o lumânare singură înconjurată de întuneric. Dar, există o lumânare, așa că nu știu…cum s-ar numi culoarea focului? Aș spune că are culoarea focului.

Nu știu cum sună cartea în original, dar în română am simțit nevoia să citesc unele pasaje cu voce tare pentru a le înțelege. Vă îndemnați elevii de la cursurile dumneavoastră de creative writing să-și citească scrierile cu voce tare?

Eshkol Nevo: Acesta este un pont pe care l-am primit de la prima mea profesoară de creative writing, care este o scriitoare din Israel. Când am ajuns să frecventez cursul ei aveam 28 de ani și ea ne punea să ne citim textele cu voce tare. Și cred că acesta este un sfat foarte bun, pentru că poți simți muzicalitatea textului și dintr-o dată înțelegi că poți să tai din text mult mai mult decât ai crezut. Eu procedez așa și cartea aceasta a fost adaptată pentru scenă, în două piese de teatru, făcute după primul și cel de-al treilea etaj. Când le dai textul actorilor, îi auzi citindu-l și dintr-o dată înțelegi că ai fi putut aranja frazele altfel, deci este un sfat foarte bun pentru cursurile de creative writing, să-ți citești textul cu voce tare, ție și altora. Ce li se pare cel mai greu studenților mei este să rescrie. Uneori le dau sfaturi sau fac observații pe textele lor și ei îmi spun:  Da, înțelegem, dar când se pune problema de a rescrie textul, e foarte greu, ne e frică să nu pierdem autenticitatea. De aceea, cred că a scrie înseamnă să rescrii întruna, să-ți citești textul cu voce tare, să-l dai altora, să primești feedback, să te așezi din nou la masa de scris, să-l rescrii iar, să-ți înțelegi profund personajele sau mai în profunzime decât le-ai înțeles înainte, după care să le schimbi, în urma acestei înțelegeri. E un proces lung.

Vorbiți-mi puțin despre bunicul dumneavoastră și despre influența pe care a avut-o în familie și asupra dumneavoastră, chiar dacă nu l-ați cunoscut.

Eshkol Nevo: Îmi pare rău să spun că nu l-am cunoscut. Aș fi vrut să-l fi cunoscut, el a murit în ’69, iar eu m-am născut la doi ani după aceea. Am auzit tot felul de povești despre el, a fost cel de-al treilea prim-ministru al Israelului și cu toate astea, avea simțul umorului. Și era un om bun. În idiș, noi spunem «ein Mensch», adică un om bun. Unul dintre lucrurile extraordinare despre el este că mama mea, care era fiica lui, a simțit că a avut un tată foarte iubitor. El nu putea să petreacă mult timp cu ea, în majoritatea timpului îi scria scrisori, o lua cu el în vizitele sale oficiale în alte țări, dar în majoritatea timpului ea nu-l vedea. Cu toate astea, simțea multă iubire din partea lui, ceea ce mi se pare extraordinar. Și cred că prin mama mea, fiica lui, am moștenit de la el sentimentul de atașament profund față de țara mea. Sunt profund atașat de țara mea, îmi pasă de ea, uneori scriu din preocuparea față de ea, nu mă văd trăind în altă țară și atunci când scriu mă gândesc nu numai la individ, ci și la societate și cred că asta îmi vine din familie, de la mama, de la tata. Am fost dus la demonstrații de când aveam șase ani și eram purtat pe umerii părinților mei, protestam de pe atunci, nu știam pentru ce protestez, dar protestam deja de mic, așa că poate nu din întâmplare apare o manifestație în cartea mea.

Când v-ați hotărât să deveniți scriitor cu normă întreagă?

Eshkol Nevo: Nu m-am hotărât niciodată, încă mă mai gândesc la asta. Am început să scriu pe când eram copil și nu m-am gândit niciodată că aceasta va deveni profesia mea. Trebuia să fiu psiholog, am studiat Psihologia. A existat un moment când m-am dus la un atelier de creative writing și am început să scriu și mi-am dat seama că vreau să-mi termin de scris prima carte. Așa că am renunțat la studiile de Psihologie ca să-mi termin prima carte. Cu toate astea, nu a fost o decizi:  Voi fi scriitor!,  nu am crescut având artiști în familie, așa că posibilitatea de a fi artist ca mod de viață nu era o opțiune, nu am prevăzut asta. Și apoi mi-a apărut prima carte, apoi primul roman, apoi am început să fiu tradus, așa că treptat am devenit scriitor, dar chiar și acum, singurul lucru de care sunt sigur este că iubesc poveștile. Sunt un povestitor, îmi place să spun povești prin viu grai, îmi place să scriu piese de teatru, am scris un scenariu de film, așa că aș vrea să am de-a face cu poveștile toată viața, dar nu știu ce-mi va aduce viitorul. Mă hotărăsc iar și iar și niciodată nu știu ce va urma atunci când termin de scris o carte și apoi iar și iar vine o poveste pe care trebuie s-o spun și mă trezesc scriind. Așa s-a întâmplat și cu cartea asta, nu plănuiam s-o scriu, de fapt m-am și hotărât să mă opresc, mă săturasem de ea. După care a venit povestea de la primul etaj, a venit pur și simplu la mine și nu am putut rezista tentației de a o scrie și apoi m-am trezit scriind această carte cu arhitectură freudiană.

Scrieți și articole politice. Cum se reflectă politica în cărțile pe care le scrieți?

Eshkol Nevo: E o diferență clară între ele. Un articol politic e despre ceva foarte important ce am de spus. De obicei scriu un articol politic dacă mă enervează ceva foarte tare, dacă sunt foarte mânios dintr-o anumită cauză. De exemplu, unul dintre cele mai recente articole politice pe care le-am scris a fost despre o organizație care există în Israel și care se numește Breaking the Silence («Rupând tăcerea»), în cadrul căreia soldații recunosc sau sunt confruntați cu faptele pe care le-au făcut în timpul serviciului lor militar, unele dintre ele sunt foarte grave. Așa că există o dezbatere în Israel despre oportunitatea ca soldații să recunoască și să vorbească liber despre astfel de fapte. Eu sprijin ideea ca societatea în general și armata în particular să fie confruntate cu lucrurile neplăcute care s-au comis. Cred că este important ca societatea să se uite la zonele sale întunecate. Așa că atunci când simt așa ceva într-un mod foarte puternic, scriu un articol într-un ziar. Literatura e diferită, de obicei începe cu o întrebare, nu cu un raspuns. În general, eu pornesc de la o ambivalență și nu de la o hotărâre sau o opinie clară. Ating teme politice și sociale, dar în general încerc să scriu despre lucruri despre care nu sunt sigur, despre lucruri despre care nu am o părere fermă, despre care sunt curios să scriu și poate să arunc astfel puțină lumină asupra lor și să-i invit pe cititorii mei să fie curioși în legătură cu acel subiect. Dar în mintea mea există o deosebire clară între un articol politic și o carte. Le simți altfel în corp, serios. Când scrii o carte simți un fel de furnicătură, ca și cum ai încerca să eliberezi o durere sub forma poveștii pe care o scrii, pe când atunci când scrii un articol, ești mânios. Eu sunt mânios și încerc să-mi exprim mânia în cuvinte. E ceva total diferit. (Traducere de Nadine Vlădescu)

Puteti cumpara cartea cu autograful autorului de pe Giftbooks.ro