Home » Analize »Cultura »Opinie » Citesti:

Istoria la feminin

Mihai Maci mai 15, 2015 Analize, Cultura, Opinie
5 comentarii 1,853 Vizualizari

Se cuvine să-i mulţumim – încă o dată! – d-lui Vintilă Mihăilescu. Atenţia dânsului, deopotrivă virtute naturală şi rezultat al unei formaţii riguroase şi interiorizate, ne restitutie tuturor una dintre multele realizări adevărate peste care trecem prea uşor, prinşi – atât ca indivizi, cât şi ca societate – în goana unor probleme pe cât de stringente, pe atât de puţin semnificative. E vorba de imergenţa lentă, dar tenace a unui “nou val” de cercetători ai istoriei României. Fără a fi neapărat legaţi între ei (deşi pe de o parte solidaritatea de vârstă, pe de alta convergenţa preocupărilor pot să-i apropie), aceşti noi istorici realizează o adevărată “ruptură epistemologică” faţă de modul în care se studia – şi, cel puţin în şcoală, încă se studiază – istoria României. Cercetarea acestor istorici se desprinde de “marea naraţiune” ideologică (care crea trecutul de care prezentul avea nevoie) şi, consolidându-şi propria metodologie, dar şi “contaminându-se” cu instrumentarul altor discipline umane, e în măsură a se înfăţişa ca o ştiinţă efectivă care aduce la lumină un trecut ignorat, căci foarte puţin vizibil. Cu o perspectivă largă, ce cuprinde întreaga modernitate a lumii noastre, dar, în egală măsură, cu grijă faţă de detaliu – care, în istorie, e omul concret – “noul val” istoriografic aduce istoria în social şi, deopotrivă, socialul în istorie. Poate părea o simplă interferenţă a domeniilor de studiu proprie cercetărilor academice; în fapt, e vorba de mult de mai mult: de o cheie de înţelegere a vieţilor noastre. Căci ceea ce ne lipseşte, dureros, la ora actuală e o istorie socială care să adune existenţele noastre risipite şi care să dea un sens episoadelor discontinue care alcătuiesc povestea noastră individuală (cu tot cu memoria ei familială): ruralul devenit mito-poetic abia după ce a fost părăsit, urbanizarea parţială a liceelor si a fabricilor comuniste, prăbuşirea (de neînţeles) a vechii lumi şi a ierahiilor ei, erupţia unei alte lumi, urâte şi străine, fuga copiilor către un Apus aflat şi el în criză, orizontul neputinţei în care recădem mereu. Acestea sunt, de fapt, elementele din care s-ar compune povestea celor mai mulţi dintre noi. Şi, totuşi, rareori ele ajung să se adune într-o naraţiune închegată; cel mai adesea se sparg într-o sumă de interjecţii şi de secvenţe fără sens care nu-i (mai) mişcă deloc pe ceilalţi. Acest lucru are, între altele, drept cauză faptul că a dispărut acel cadru în care poveştile individuale prindeau sens, la fel cum bucăţile de sticlă irizează în vitralii. Iar cadrul a dispărut nu fiindcă a fost spart de cineva – d-l Lucia Boia şi “deconstructiviştii” dânsului fiind principalii candidaţi – ci pur şi simplu pentru că lumea care-l susţinea, precum susţine peretele vitraliul, s-a surpat şi s-a dărâmat şi ea.

Poate că tuturor ne plac “marile poveşti”, cele care pun în scenă – cu o recuzită fastuoasă – lupta (an)istorică dintre Bine şi Rău, cea în care Binele (cu care ne identificăm şi noi), după nenumărate încercări, va învinge în eternitate. Tot ceea ce ni se dă în această viaţă ca dificultate sau ca obstacol, apare ca o probă – şi implicit – ca o treaptă pe drumul nonlinear, dar cert al triumfului Binelui. În această logică, cel doborât nu e un învins, ci un mărturisitor al Binelui, cu care se identifică tocmai ieşind din istorie. Ne place sau nu, acest scenariu eroic – victimar a fost cel care a dat consistenţă istoriei noastre de la începuturile statului modern, în speţă de când Bălcescu a scris “Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul”. Acest mod de a scrie istoria – pe care-l numim “istoriografie romantică” – întâlneşte, în mentalul nostru, viziunea religioasă a sacrificiului fondator şi izbăvitor şi, tocmai de aceea, e preluat şi susţinut de către Biserică, la fel ca şi de către Armată (care, prin teza “luptei întregului popor”, poate justifica o istorie activă, acolo unde nu e decât absenţa oricărui fel de rezistenţă). Nu doar Biserica şi Armata, ci – cu rare excepţii – întreaga noastră istoriografie se înscrie în siajul acestui model inaugural. Raţiunea e una precisă: pentru ţările mici ale Estului European istoria are, dintru început, o marcată funcţie apologetică. Nu era deloc clar, la jumătatea secolului XIX, de ce ar mai trebui create state într-o regiune oricum turbulentă; reconfigurarea regiunii după tratatele de la Versailles necesită şi ea justificări, iar apărarea de revizionismul lui Hitler şi legitimarea în faţa Conferinţei de la Paris cer şi ele concursul istoricilor. A scrie istorie în această parte a lumii a fost, vreme îndelungată, nu atât de mult o problemă de acribie savantă, cât una de afirmare şi de legitimare a existenţei naţionale. Într-o primă fază comunismul neagă – în numele unui schematism dogmatic şi al “internaţionalismului proletar” – această tradiţie, pentru ca, mai apoi, să o regăsească şi să o ducă la ultimele ei consecinţe. Marea reuşită a comunismului nu a fost atât scriitura sa istorică oficială (mai mult citată decât citită), cât capacitatea uimitoare – dată fiind concentrarea mijloacelor de propagandă – de a simplifica şi populariza în toate formele (filme, romane istorice, manuale, benzi desenate, carţi pentru copiii, etc.[1]) istoria instrumentalizată de Partid. Graţie acestui enorm mecanism de difuzare, istoria romantică, eroic – victimară şi teleologică propagată de comunism (pe urmele apologeticii interbelice) devine, pentru cei mai mulţi dintre noi, istoria pur şi simplu. Sfârşitul brutal (dar inevitabil) al comunismului românesc substituie o finalitate a istoriei (democraţia şi integrarea în Europa) alteia (unitatea naţională şi socialismul) sau, poate, mai curând o suprapune pe prima celei de-a doua, fără a o elimina complet. Dovada cea mai bună a acestei substituţii, care păstrează intactă continuitatea secvenţelor ce tind spre “împlinirea vremurilor”, o are oricine vizitează un muzeu de istorie din provincie, unde pur şi simplu s-a închis sala dedicată României “după 23 august”, restul fiind identic cu ceea ce cunoaştem din copilărie. Istoria noastră nu mai vine până în prezent ci, dimpotrivă, e complet desprinsă de “vârsta de aramă” pe care ne e dat a o trăi (lucru interesant, la fel o trăia şi Eminescu, pe vremea lui). Istoria e un timp auroral, mitic şi eroic, de care ne apropiem cu sfială şi pioşenie şi a cărui epopee – mai ales în varianta ei versificată – o declamăm cu pieptul drept şi cuprinşi de emoţie. Nimic din ceea ce trăim şi din ceea ce au trăit cei pe care i-am prins în viaţă (părinţi, bunici) nu e comparabil cu măreţia vremurilor apuse. Mi se pare straniu că nimeni nu observă un lucru pe cât de fundamental, pe atât de straniu: această hipostaziere cvasi-religioasă a trecutului are ca efect decuplarea istoriei de memorie. Dacă memoria individului nu înregistrează eroicul şi/sau martiricul (ceea ce e vrednic de pomenit în analele neamului), ea nu are nici o relevanţă comunitară. E memoria privată a nesemnificativului cotidian, a dramelor personale, a problemelor şi a dorinţelor în bula cărora pluteşte fiecare. Iar memoriile acestea nu se adună şi nu compun o memorie comună – şi umană – a lumii noastre. Lumea în care trăim pare a fi făurită într-un illo tempore de semizei precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, etc. care s-au retras din timp şi ne-au lăsat într-o devălmăşie din care nu ne mai putem reveni. Tot ceea ce ne putem aminti e derizoriu şi fără nici o măsură comună cu această gestă fondatoare. Faţă de istoria mare (şi, din ce în ce mai mult, sfântă) a neamului, memoria e într-un fel de exil; gloriei ancestrale îi corespune – într-o oglindă deformată sau răsturnată – nimicnicia prezentului. Numai că dacă e aşa, şi dacă strămoşilor tutelari le dăm seama doar recitând, lăcrimând şi păşind (o dată în viaţă, ca şcolari) pragul muzeului, dacă prezentul nostru e rupt – iremediabil – de timpul lor fabulos, atunci înseamnă că suntem absolut despovăraţi de trecut. Putem face ce vrem acum şi aici, pentru că oricum nu avem nici o şansă de a recupera măreţia bizantină a unui ev imperial (e drept, în variantă autohtonă). Istoria noastră e, mare, eroică şi frumoasă, acolo, într-un timp şi un spaţiu inaccesibil şi nu ne-o poate lua nimeni, nici dacă distrugem tot ceea ce e aici şi acum (inclusiv monumentele istorice – care, ca ruine, aparţin mai mult prezentului decât trecutului). Desprinsă de noi fiind, istoria e asemeni unei stele – numai a noastră! – care ne mângâie dintr-o depărtare siderală cu lumina ei. Şi, evident, contemplarea ei (cât se poate de reverenţioasă, adică evitând orice apropiere) ne consolează pentru multiplele ticăloşii ale zilei de azi. Mai mult, lipsită fiind de controlul memoriei şi al judecăţii (atente la surse), istoria se ficţionalizează şi sfârşeşte în fabulă moralizatoare. Istoria noastră nu de aminteşte de ceva viu şi real, ci de faptul că avem, şi noi, dreptul de a fi mândri. Şi, cum bine se ştie, când e mândru, românul petrece pe cinste.

D-l Boia – şi mai tinerii companioni ai dânsului (eu aş aminti-o aici pe d-na Mirela Luminiţa Murgescu) – au fost, pe acest fond, nişte adevăraţi trouble-fête; căci ceea ce dânsul/dânşii au afirmat este faptul că istoria aceasta eroic-victimară este mai curând o (retro)proiecţie a aspiraţiilor celor care au scris-o (şi, în egală măsură, a celor care o citesc) decât o reflectare adecvată a evenimentelor la care se raportează. În fond, e un lucru banal în epistemologia istorică: distincţia dintre istoria propriu-zisă (ca succesiune de fapte databile) şi istoriografie (ca şi consemnare şi interpretare a acestor fapte). Orice consemnare – chiar şi cea mai aridă statistică – este, deja, o interpretare – căci statistica nu vorbeşte doar prin cifrele pe care le oferă, ci şi prin logica (ştiinţifică şi instituţională) care a făcut-o posibilă, prin selecţia şi amenajarea rubricilor şi criteriilor, prin definirea performanţei şi a eşecului, etc. Toate acestea spun despre cel/cei care a/au facut-o (cel puţin) la fel de mult ca şi datele numerice pe care ea le conţine. Întorcându-ne la istoria noastră, nu doar istoriile clasice (a lui Xenopol, a lui Iorga ori a lui Giurescu) sunt construite în funcţie de problemele şi idealurile timpului în care ei au scris, ci şi lucrările pe care aceşti istorici îşi bazează cercetarea – de pildă cronicile istorice. O cronică nu era ca un ziar din ziua de azi (să ne înţelegem: şi acesta e, în – poate prea – mare măsură un produs al timpului lui): un text “scris la cald” despre faptele cotidiene ale unui domnitor. Nu, o cronică e, mai înainte de asta, reiterarea unui model de scriere – care, pe filiera slavă, apoi bizantină, poate merge până la istoricii antici – ce prinde făptuirea efectivă în “montura” unei poveşti semnificative (aşa cum o înţelegea tradiţia creştină a timpului). Înţelegerea adecvată a acestor texte nu e deloc uşoară – a demonstrat-o d-na Zoe Petre cu “Practica nemuririi. O istorie critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi” – şi concluziile ei sunt, cel mai adesea, departe de ceea ce ar aştepta “vulgata naţionalistă” de la acest tip de cercetare. Cartea d-nei Petre, la fel ca şi cea a d-lui Dan Dana despre Zalmoxis, deşi lovesc la baza edificiului dacismului, au trecut – graţie tehnicităţii lor – destul de liniştit. Nici volumul despre “Miturile istorice româneşti” al d-lui Boia şi al colaboratorilor dânsului nu a stârnit comentarii (probabil din cauza difuzării limitate, fiind publicat de o editura universitară). Abia “Istorie şi mit în conştiinţa românească” a costituit une pavé dans la mare; toată lumea a reţinut faptul că d-l Boia demitologizează istoria naţională, că ne coboară eroii de piedestal şi că îi transformă în ficţiuni construite de succesiunea generaţiilor de istorici. Puţini au fost aceia care au observat că d-l Boia propunea şi o meditaţie asupra scriiturii istorice (avea s-o mai propună, la scurt timp, şi Sorin Alexandrescu în “Paradoxul român[2]). Mai devreme decât cei mai mulţi dintre contemporanii săi, dânsul a înţeles ca timpul eroilor şi al epopeilor s-a încheiat. Asta vrea să însemne că ultimul gest este cel al unei distrugeri totale care lasă în urmă un peisaj pustiu (cum afirmau detractorii dânsului)? Sau că spectacolul legendelor trebuie să continue (cum clamau ”patrioţii”) chiar şi când a ajuns butaforic, precum o tragedie ce sfârşeşte în operetă şi cântec de pahar? Dar atunci când avea loc disputa în jurul cărţii d-lui Boia (urmată de cea în pe marginea numărului revistei “Dilema” dedicat lui Mihai Eminescu) nici istoria nu se sfârşise şi nici istoriografia autohtonă nu-şi spusese ultimul cuvânt.

Ceva mai la o parte de acest mainstream agitat, câţiva istorici mai tineri îşi vedeau de munca lor şi descopereau continente (faptice, documentare şi metodologice) noi. Cu aceşti istorici orizontul istoriografiei noastre s-a lărgit nu cu o generaţie, ci cu trei, căci abia la finele interbelicului problemele pe care cădeau ei mai fuseseră întrevăzute. Cărţile lor – deşi, cele mai multe editate în tiraje mici şi trecute cu vederea de recenziile din marile publicaţii – au făcut caducă o întreagă literatură de “sinteze” (scrise unele pe baza altora), ce repetă aceleaşi lucruri, în aceleaşi cadre, cu uşoare deplasări de accente. Cu toată tristeţea (unele dintre aceste sinteze fiind altminteri onorabile) ele au un aer vechi – şi nu cred că e o consolare să spui că în istorie vechiul prevalează întotdeauna. Lucrările tinerilor istorici respiră, dimpotrivă, un aer primăvăratic şi noul acesta e cel mai bun ghid de lectură al unor texte altminteri remarcabil de riguroase.

Ce e interesant – cel puţin pentru un necunoscător al domeniului, cum sunt eu – e faptul că cele mai multe din lucrările acestui “nou val” aparţin unor doamne: Violeta Barbu, Cristina Codarcea, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Ligia Livadă-Cadeschi, Ruxandra Moaşa Nazare, Virginia Petrică, Oana Rizescu, Şarlota Solcan[3]. O altă doamnă, Alina Pavelescu (ea însăşi o remarcabilă cercetătoare a comunismului românesc), observa – într-o postare pe marginea textului d-lui Mihăilescu – că această tânără generaţie de istorici nu face decât să aclimatizeze în lumea noastră, cu inevitabilul “efect de ecou”, metodologia Şcolii franceze a Annales-lor. Neîndoielnic, e şi asta (unele din aceste doamne au trecut cu succes prin câteva lieux de la mémoire ale Annales-lor din universităţile franceze sau din cele canadiene), dar – în ceea ce mă priveşte, cred că e vorba de mai mult. Nu vreau să speculez asupra unui imponderabil, însă mi se pare că dublarea acribiei cercetătorului de sensibilitatea feminină are ca efect o atenţie faţă detaliul uman care scapă atât istoriilor virile ale eroismului naţional cât şi celor economice, în care individul e redus la un număr ce poate obiectiva o (dis)funcţie general socială. În textele acestor doamne omul comun – actantul istoriei, cel care nu se aude niciodată, pentru că aparţine “majorităţii tăcute”şi, întodeauna, “e spus” de alţii – începe să dobândească un contur. Nu-l vedem clar, ci doar în reflexul unor acte, în refracţia unor structuri instituţionale, dar îl putem bănui. Abia când apare “în carne şi oase”, în romanele Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, ale Ligiei Ruscu sau al Doinei Ruşti ori, şi mai eclatant, în “Aferim”-ul lui Radu Jude (consiliat de aceeaşi Constanţa Vintilă Ghiţulescu) descoperim umanitatea pierdută a lumii noastre. Proiectul Annales-lor de a recalibra istoria la scară umană, întâlneşte, în lucrările cercetătoarelor menţionate, şi o tradiţie locală, care a dat poate cea mai consistentă direcţie de studiu născută din refugiul istoriografiei academice în specializare pentru a scăpa de subordonarea faţă de ideologia comunistă. E vorba de istoria instituţiilor lungului Ev Mediu românesc. Ilustrată, la vremea ei, de Valeria Costăchel, Valentin Alexandru Georgescu, George Cronţ, Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu, Ion Matei (evident, pe urmele lui Ghe. I Brătianu, Constantin Giurescu şi Petre P. Panaitescu), aceasta a reuşit într-un târziu, cu Dicţionarul institituţiilor feudale din Ţările Române, să ne dea o cartografie a reliefului social al trecutului lumii noastre. În fine publicarea susţinută din ultimii ani a noii serii  (şi, mai ales a părţii referitoare la secolul XIX) a “Călătorilor străini în Ţările Române” (precum şi a câtorva minori autohtoni, precum Zilot Românul) ne-a oferit o serie consistentă de flash-back-uri în care apare omul comun, în existenţa sa cotidiană, ruptă parcă – asemeni vieţilor noastre – de marea epopee naţională. Abia când s-au întâlnit toate: noile metodologii exersate la École des Hautes Études, aprofundarea studiilor de istorie instituţională, publicarea unor texte esenţiale pentru concretul nostru istoric, pasiunea unor cercetători remarcabili şi – aş adăuga – sensibilitatea feminină faţă de detaliu şi nuanţă a putut apărea un adevărat val în istoriografia română. Doar voi enumera cele mai reprezentative cărţi care îl ilustrează, lăsându-le altora – mai pricepuţi – bucuria de a le prezenta, aşa cum merită, pe îndelete. D-na Violeta Barbu ne-a dat până acum două cărţi: “De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII-lea” şi “Ordo Amoris. O istorie a instituţiei căsătoriei în Ţara Românească în secolul al XVII-lea” în care reconstruieşte nu doar toată complexitatea ritualică şi instituţională a căsătoriei din acea vreme, ci şi – şi poate mai ales – universul mental (uimitor de viu şi de colorat) al oamenilor timpului în raport cu o experienţă de viaţă fundamentală. Cărţile Constanţei Vintilă-Ghiţulescu: “În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea” şi “Focul amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească (1750 – 1830)” ne poartă, un veac mai târziu, prin aceleaşi probleme, ale aceleiaşi lumi. Am învăţat de la d-na Vintilă-Ghiţulescu nu doar rolul de carrefour historique al veacului XVIII românesc, ci şi să râdem şi să plângem de dramele personajelor pe care le descoperim în cărţile dânsei, cât –mai ales – umanitatea extrem de ataşantă a acestor personaje pe care, departe de miturile istoriei, ni le putem închipui asemeni nouă. “Femeile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească în Evul Mediu” a Şarlotei Solcan adună, din varii aspecte ale existenţei şi din toate regiunile ţării, un portret al femeii române au fil du temps cu nimic mai prejos decât cel conturat de “Trecutele vieţi de Doamne şi Domniţe” ale lui Constantin Gane. (Ar merita adăugată aceastei colecţii şi “Văduvele sau despre istorie la feminin” a regretatutului Dan Horia Mazilu, care descrie, cu instrumentarul istoricului literaturii şi al culturii, un alt versant al aceleiaşi probleme.) D-na Ligia Livadă-Cadeschi în “De la milă la filantropie. Instituţiile de asistare a săracilor din Ţara Românească şi Moldova în secolul al XVIII-lea” şi “Departamentul de cremenalion. Din activitatea unei instanţe penale muntene (1794 – 1795)” face o remarcabilă analiză a unei figuri a marginalului care interpelează orice ordine instituţională: săracul (cu varianta sa scăpătatul). D-na Virginia Petrică alege să studieze “Identitatea culinară românească din perspectiva călătorilor străini”, făcând deopotrivă etnologie, imagologie istorică, dar şi reconstrucţia vieţii materiale a oamenilor veacurilor XVII – XIX. În continuarea studiului deja clasic al Olgăi Cicanci, d-l Gheorghe Lazăr (excepţia masculină în cest peisaj feminin) ne dă în “Les marchands en Valachie XVIIe – XVIIIe siècles” o remarcabilă monografie despre Companiile Greceşti din Ţările Române. D-na Ruxandra Moaşa Nazare aprofundează problema acestor Companii şi în “Sub semnul lui Hermes şi al lui Pallas. Educaţie şi societate la negustorii ortodocşi din Braşov şi Sibiu la sfârşitul secolului XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea” ne introduce în universul spiritual, în biblioteca şi în credinţele unui credincios ortodox de la cumpăna istoriei noastre. Avem şansa de a vedea, dincolo de hagiografie, felul în care vechiul şi noul, credinţa şi raţiunea se întâlnesc la începuturile modernităţii româneşti. Oana Rizescu îşi pune în “Avant l’’Etat – juge’: Practique juridique et construction politique en Valachie au XVIIe siècle” problema vechiului drept românesc, a instituţiilor lui şi a societăţii care îl face cu putinţă. Last but no least, Cristina Codarcea ne oferă în “Societé et pouvoir en Valachie (1601 – 1654). Entre la coutume et la loi” cea mai comprehensivă hartă mentală a lumii româneşti în momentul în care, în interiorul ordinii medievale, regulile vieţii sociale încep să se mişte.

Ce mai au în comun aceste cărţi, dincolo de această (necesară) umanizare a istoriei prin aprofundarea surselor? Faptul că – exceptându-le pe cele ale d-nei Constanţa Vintilă-Ghiţulescu – au apărut “în tiraje confidenţiale” pe la tot felul de edituri (sau în momentul nu tocmai favorabil al unor edituri de anvergură) şi, ca atare sunt greu de găsit şi, practic, fără circulaţie. Poate de aceea s-a vorbit atât de puţin despre ele, deşi merită mult mai mult. Şi încă ceva: e în fiecare dintre ele, în felul ei, o meditaţie asupra (eşecului) modernizării lumii româneşti. În mare, toate îşi focalizează acţiunea pe aceste veacuri – al XVII-lea şi al XVIII-lea – în care istoria noastră a basculat într-un alt sens decât cel al lumii occidentale şi în siajul cărora s-au înscris, mai apoi, şi secolele modernităţii accelerate (XIX şi XX). E aici, poate, şi conştiinţa faptului că succesivele tentative de a explica disfuncţionalităţile lumii româneşti decalându-le cu câte o generaţie în urmă (vremea lui Dej, războiul, interbelicul, etc.) nu oferă un cadru de înţelegere potrivit[4]. Modernitatea noastră se cere gândită în întregime: de la ratarea dinamicii care a propulsat Occidentul, la racordul tardiv (şi mimetic) la lumea europeană, de la sincopele (grave sau rizbile ale) modernizării, la reuşitele ei şi de la vectorii ei reprezentativi (personalităţile istorice) la “majorităţile tăcute” care suferă istoria. Recuperarea tuturor acestor dimensiuni presupune nu doar o atenţie sporită faţă de surse şi o continuă elaborare metodologică, ci şi o mult mai accentuată “socializare” a studiilor istorice. E uimitor faptul că într-o ţară în care până în urmă cu o generaţie majoritatea populaţiei era rurală, noi nu avem o istorie a ţărănimii! David Prodan şi Henri H. Stahl au arătat direcţia în care s-ar putea îndrepta cercetările, însă exemplul lor nu a fost urmat. Istoria rurală (la intersecţia istoriei propriu-zise cu geografia, etnografia, lingvistica, ecologia şi alte discipline) rămâne un câmp întregime deschis. La fel şi istoria urbană (în care, totuşi, mai ales în ultima vreme, se întreprinde câte ceva). E limpede că, în aceste direcţii, aportul sociologiei (la fel ca şi cel al demografiei) va fi esenţial. Pe de altă parte, e de aşteptat să vedem şi “noul val” al sociologilor, mai desprinşi de prezent, mai liberi în raport cu cifrele, mai puţin tentaţi de modele granturilor de succes, cu o privire mai atentă la dimensiunea umană şi o judecată mai comprehensivă. Sunt aşteptaţi şi istoricii tehnologiilor (de la amenajări şi construcţii, la inventarul casnic şi la modă), cei ai practicilor cotidiene (de la credinţă la gastronomie), cercetătorii literaturii (religioase şi laice) minore, etc. Punând mână de la mână – în cadrul unor mari proiecte (a căror utilitate viitoarele guverne ar fi de dorit să o înţeleagă) – toţi aceştia vor putea, în timp, să shiţeze din ce în ce mai detaliat, chipul lumii şi al oamenilor care ne-a/au precedat. Chipul părinţilor noştri – redând, în timp, a treia dimensiune fotografiilor ce le mai păstrăm sau pur şi simplu oferindu-ne un chip acolo unde memoria rătăceşte neputincioasă. Abia atunci istoria şi memoria se vor lega din nou. Abia atunci vom înţelege de ce strada sau satul nostru e la fel de important – sau poate mai important – decât nu-ştiu-ce bătălie a unui erou de care nu ne leagă nimic. Şi poate atunci ne vom întoarce din toate depărtările pentru a ne căuta rădăcinile şi vom privi altfel pământul în care acestea au crescut.

Oricum ar fi viitorul, faptul că pe acest pământ – pe care ne-am obişnuit să-l urâm, asociiindu-l cu sărăcia şi eşecul, şi pe care nu ştim cum să-l părăsim mai devreme – câteva Doamne ne-au arătat, cu grijă şi delicateţe, ce însemană a te regăsi în istorie e, deja, o reuşită. Se cuvine să o salutăm. Atunci când stau aplecate asupra documentelor, ele le privesc nu doar cu ochii formaţi ai savantului, ci şi cu ochii noştri, ai tuturor; cu ochii unor copii rătăciţi care îşi caută părinţii. Iar atunci când îşi publică lucrările în care trecutul devine viu şi palpabil, ele ne restituie pe noi înşine părinţilor şi strămoşilor noştri. Se cuvine să le mulţumim. Şi să le dorim să scrie acea istorie care să-i facă pe copiii şi nepoţii noştri, atunci când o vor învăţă în şcoală, să se gândească o clipă la chipurile, la mâinile şi la sufletele celor care i-au precedat în neostoita curgere a generaţiilor.

N O T E

_____________________________


[1] Să ne aducem aminte de « clasicii copilăriei » : Dumitru Almaş şi Mihail Drumeş, de ilustraţiile eroice ale lui Valentin Tănase (dar nu numai) din benzile desenate ale « Cutezătorilor » şi de filmele patetice ale lui Sergiu Nicolaescu (et alii) care ne-au alimentat imaginarul şcolar. Să nu uităm nici faptul că manualele – cele de Istorie, dar şi cele de Română – erau (şi, din păcate, încă mai sunt) croite anume ca să presupună bibliografia invocată anterior.

[2] Singurii care au încercat să răspunde provocării la nivel teoretic sunt, după ştiinţa mea, d-na Cecilia Tohăneanu a cărei carte despre « Epistemologia istoriei. Intre mitul faptelor şi mitul semnificaţiilor » e un model de analiză şi de prezentare a marilor teorii contemporane ale cunoaşterii istorice şi d-l Sorin Antohi care, în toate lucrările dânsului, a revenit cu obstinaţie la problema cadrului conceptul cel mai adecvat pentru a numi, defini şi înţelege realitatea lumii româneşti.

[3] D-l Vintilă Mihăilesci îl menţionează, alături de d-na Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, pe d-l Bogdan Murgescu, istoric cu o bună formaţie economică, capabil să urmărească pe secole ecartul dintre lumea românească şi cea occidentală. Mie unuia (opinia este subiectivă şi mi-o asum ca atare), dl Murgescu mi se pare mai apropiat de un alt proiect al istoriografiei române, cel ilustrat de Vlad Georgescu în « Istoria ideilor politice româneşti (1369 – 1878) », carte unică de pătrundere în interiorul unor probleme culturale pe baza unor analize cantitative.

[4] Şi presupune riscul căderii în acelaşi tip de discurs eroic-victimar. Un exemplu este comunismul : lectura lui (cel puţin cea publică, cea academică fiind mai nuanţată) accentuând represiunea şi martiriul celor ce i s-au opus a trecut pe deasupra înţelegerii a milioane de oameni care nu au fost nici călăi, nici eroi, şi care sfârşesc prin a se regăsi în nostalgia unui confort domestic pe care forţa centrifugă a lumii postcomuniste l-a destructurat.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "5 comments" on this Article:

  1. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Domnule Maci,

    Îmi pare bine că ați adus vorba despre Dumitru Almaș, și-mi pare rău că ați făcut-o doar la subsol.

    Fiindcă toate lucrările menționate, foarte interesante și semnificative d.p.d.v. al demistificării trecutului, nu fac doi bani pe lîngă formidabilele MISTIFICĂRI ale lui Almaș, OPERAȚIONALE DE PESTE 30 de ani (grație eroicelor noastre cadre didactice și a reeditărilor INSISTENTE). Chiar dacă pionierii buflei și Ceaușescu & consoarta ADI (academician-doctor-inginer) au dispărut, marea majoritate a copiilor (o FOARTE MARE MAJORITATE) rămîn cu ”Povestea Preafrumoasei Dochia” (sora – !!! – lui Decebal) și cu ”Un Prieten al Dacilor: Apollodor din Damasc” imprimate pe creier.

    Aceste milioane de foști elevi nu vor citi NICIODATĂ cărțile în discuție, în schimb sînt gata să sară la jugulara oricui ar pune sub semnul întrebării mizerabilele poncife patriotarde almașiano-scorniceștene. Lucrul se observă foarte bine pe forumuri mai puțin pretențioase decît contributors (și ele formează MAJORITATEA).

    Iată un exemplu recent(http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/secretele-podului-apolodor-damasc-dunare-reusit-romanii-devieze-cursul-fluviului-2000-ani-1_54e5b829448e03c0fdc4fc93/index.html?science=54e5d5e0945f1#_=_):
    „Vreti sa spuneti ca in decursul celor doi ani ai asazisei constructii a podului, in timp ce romanii se ocupau de lucrare, Dacii stateau linistiti la plaja, culegeau floricele iar marmota invelea ciocolata? Nu ar fi mai pluzibil faptul ca Apolodor si romanii au RESTAURAT un pod deja existent construit de daci, pod folosit pentru comert intre dacii din nordul si cei di sudul Dunarii?”

    Ortografia aparține în întregime comentatorului.

    Aș putea umple megabiți cu asemenea cretinisme, complet imune la orice argument rațional.

    Eliminarea din învățămîntul românesc a toxicului Almaș este o acțiune simplă și stringentă, infinit mai eficace decît mormane de cărți demistificatoare.

  2. Andrei A. spune:

    Abordarea istoriei arealului român de către specialiști nativi începând cu a doua jumătate a secolului XIX, nu a fost un fenomen uniform. Între Xenopol, care a preferat abordarea critică și Iorga, care a mers pe un făgaș mai puțin critic :) , există o fisură nu doar de generații. Nu este necesar ca un mare istoric să fie filosemit dar derapajele celor doi citați mai sus (de altfel în ton cu vremea) denotă un proces de formare al istoricului român unde coexistă o capacitate imensă de absorbție și sinteză a materialului cu un miez mai puțin atins de “metoda științifică”. Prin urmare, “vechi” sau “nou”, aș prefera un material istoric asanat de “agende”.
    Tragedia istoriografiei românești este succesiunea de juguri la care a fost pusă să tragă, fiind obligată să presteze ore suplimentare după 1919 (pentru “cementarea națională și ortodoxă”) și 1945 (cosmetizând originea bastardă a orânduirii la cârmă). Factorii de influență care încearcă să se constituie într-o contrapondere a “noii istorii” sînt numeroși. E greu de spus dacă marele savant V. Pârvan ocupă un loc oarecum secundar pentru că a fost filo-german, ori pentru că a scris materiale care nu corespund legendelor BOR.
    Există desigur o indubitabilă influență nocivă a tuturor ordurilor publicate în comunism, în ce privește mentalitatea de suporter de fotbal a unor “consumatori de istorie”. Dacă însă ne referim la istoria celui de-al doilea război mondial, pe care aș considera-o încă vie, cred că percepția este grevată nu doar de informația scrisă. Pare să existe un fel de propensiune spre nano-gigantism- ori am fost ciuca bătăii, ori mai aveam puțin și cuceream Roma sau Stambulul- dar la mijloc, aidoma majorității popoarelor europene, nu este posibil.

  3. margrethe spune:

    Iata un nou text pe care l-am citit cu mare interes. Felicitari sincere autorului.

    Desi admit ca un tratament de dezintoxicare (sau de deparazitare?) a istoriei nationale este imperios necesar, as zice ca vorbim, de fapt, de doua planuri diferite pe care n-ar fi indicat sa le amestecam:
    1. planul riguros stiintific al istoriografiei, care trebuie sa se distanteze fara intarziere de mistificari si de fantezii ridicole;
    2. planul fictiunii literare/cinematografice sau de alta natura, care-si are rolul sau in manuirea legendelor (subliniez “legendelor”) istorice; tot ce se intampla in acest orizont are contributia sa la consolidarea constiinei nationale, acea “cultura organizationala” – ca sa folosesc un termen de management poate inadecvat – care mentine coeziunea membrilor comunitatii.
    In privinta asta poate n-ar trebui sa ne aratam noi mai catolici decat Papa.
    Sa ne amintim (zic si eu la intamplare) intreaga tarasenie legata de culorile kilt-urilor scotiene, care ar indica apartenenta la anumite clanuri, chipurile, de extractie nobila. Din cate stiu, toata acesta poveste este o fictiune de la un capat la altul, fictiune la care Walter Scott a avut o contributie hotaratoare. Sa mai amintim de toate filmele dedicate confruntarilor dintre cow-boy-i cei buni si indienii cei rai, la mare moda prin anii ’60. Aveau oare ceva in comun cu adevarul istoric? Sufera americanii de nus’ce angoase pentru ca au facut niste adevarati eroi din insi dubiosi ca Billy the Kidd? Au britanicii vreo apasare ca William Wallace cel real nu avea mai nimic in comun cu eroul aproape mitic venerat in zilele noastre?
    Ma gandesc ca ar trebui sa despartim apele: sa dam stiintei ce e al stiintei si sa lasam legendele sa-si indeplineasca rolul lor.

    • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

      Din nou se amestecă planurile, în buna tradiție românescă.

      Legendele despre care vorbiți (și nu sînt puține – spre exemplu Robin Hood a fost un simplu tîlhar iar Jesse James un asasin sinistru, mitizat încă din timpul vieții deși exista presă iar crimele lui erau binecunoscute) sînt chestiuni punctuale (aproape) nevinovate.

      Însă a ”consolida” conștiința națională cu extrase (puțintel lustruite) din ”abisala” gîndire ceaușistă poate conduce direct la crime. Mulți din militarii care au tras în manifestanții din Decembrie 1989 au fost convinși că respectivii pun în primejdie ”sănătatea” ”baciului național” Burebista-Decebal-Ceaușescu. Cel mai bun exemplu ar fi masacrul de la Cluj declanșat de simpla expunere a pieptului gol de către Călin Nemeș (studiați cu atenție fotografiile). Similar au procedat ofițerii grăniceri ani de-a rîndul, ciuruind fără milă orice COMPATRIOT care voia să IASĂ din țară. Similar TOȚI foștii securiști se declară ”mari patrioți” (și chiar îi cred sinceri – așa înțelegeau ei patriotismul).

      Halal ”conștiință națională”.

  4. Alfred Singer spune:

    Tema foarte interesanta in sine, si ma refer la reasezarea absolut necesara a studiului istoriei nationale, puteati renunta la nota de siropos panegiric din debut cat si la “imponderabilul” asupra caruia nu vreti sa “speculati”, dar totusi o faceti. Nu cred ca istoria se poate face in doua feluri, cu “sensibilitate feminina” si cu “sensibilitate masculina”, se face pur si simplu in diferite feluri si asta pentru ca nu exista o istorie unica, “adevarata”. Ca pot exista teme de interes diferite (femei, domnite, retete culinare, casatorie etc), asta e cu totul altceva.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)