Home » Cultura »Reactie rapida »Societate/Life » Citesti:

Libertatea umană și catastrofa naturii. Despre feluritele chipuri ale răului

Mihail Neamtu martie 11, 2011 Cultura, Reactie rapida, Societate/Life
13 comentarii 4,278 Vizualizari

„Cine a închis marea cu porţi,

când ea ieşea năvalnică din sânul firii ( Iov 38,8 )

Vuietul naturii dezbinate a răsunat din nou în cutremurul submarin din Extremul Orient. Jocul plăcilor tectonice a produs – ca în atâtea alte dăți – sute și mii de morţi, a devastat locuinţe, a revărsat peste lume mormane de moloz incendiat, lăsînd în urmă nenumărate familii îndoliate. Imaginea apelor dezlănţuite în cutremurul din Japonia este pur și simplu monstruoasă: șosele, case, ambarcațiuni, autoturisme, depozite și magazine măturate, pur și simplu, de valul morții. Am văzut cu toții limbi de foc înghițind hectare întregi de pământ arabil și bucăți de orașe sau sate aneantizate ca sub nisipuri mișcătoare. Victimele includ copii şi adulţi responsabili, bogaţi cu resurse şi săraci neajutorați, localnici sau străini. Cuvintele omenești nu pot cuprinde taina suferinţei și, în aceste condiții, ne hrănim cu ştiri, informaţii de ultimă oră, imagini şocante, explicații științifice parțiale.

Inevitabil, apar și întrebările privind semnificaţia morală sau chiar metafizică a acestui dezastru natural. Într-un context similar, provocat de cutremurul din Lisabona (1 noiembrie 1755, Duminica tuturor sfinţilor), Voltaire (1694-1778) a iscat o polemică împotriva teologilor catolici: cum s-ar mai putea susține, se întreba filosoful, ideea existenței unui Dumnezeu bun și iubitor în fața dramaticei evidențe a răului produs prin catastrofele naturale? Lisabona, care cunoştea la jumătatea secolului XVIII culmile dominaţiei maritime şi ale bunăstării materiale, a pierdut în doar câteva ore peste 60.000 de oameni. Poemul asupra dezastrului din Lisabona (1756) a rămas celebru prin atacul asupra celor care socoteau că umanitatea trăiește „în cea mai bună dintre lumile posibile”. Că nu este așa Voltaire încearcă să dovedească descriind în culori stridente carnagiul lusitan, trupurile zdrobite sub dărâmături şi mai ales chipurile însângerate ale copiilor nevinovaţi. Nimic nu tulbură mai mult ordinea lumii decât suferința inocentă a pruncilor (așa cum ne reamintește dialogul lui Ivan Karamazov cu fratele său Alioșa, din romanul omonim al lui Dostoevski).

O dezbatere similară a fost provocată de faimosul Tsunami înregistrat la 26 decembrie 2004 – a doua zi de Crăciun în calendarul creştin. Așa cum știm, întreg estul oceanului indian a fost zguduit de un teribil seism submarin cu o magnitudine de 9.0 grade pe scara Richter. Valurile uriaşe care au lovit coastele a opt ţări asiatice (India, Indonezia, Sri Lanka, Thailanda, Myanmar, Malaezia, Republica Maldive, Insulele Seychelles), lăsînd în urmă peste 120.000 de morţi.

S-a creat atunci un nou context favorabil pentru ca ateii militanţi să reitereze vechile argumente privind incompatibilitatea dintre evidenţa răului și ipoteza unui Dumnezeu iubitor şi proniator, capabil să transforme destinul lumii din chiar inima istoriei umanității. De cealaltă parte, au existat vocile unor bresle de teologi grăbiți să ofere jubilațiuni sadice sau consolări punitive, vorbind despre pentru pedeapsa divină aruncată peste păgâni, discutînd eventual catastrofa ca pe o invitație la austeritate stoică şi compasiune universală. Nevoia de-a găsi în suferință o semnificație anume e naturală, dar nu și consolatoare.

Imaginea libertății umane zdrobită de forța naturii rămâne cutremurătoare: cine mai poate elogia liberul arbitru în fața apelor murdare care se pregătesc să înnece (fără avertisment și fără drept de apel) trupul unei bătrâne nevinovate, al unui turist-fotograf sau al unui meteorolog de pe plajă?

Dacă unii oameni găsesc în această imagine argumentul suprem al necredinței, alții reușesc să vorbească despre slava majestăţii divine, exasperînd astfel divorțul dintre rațiune și credinţă.

Între cele două extreme, există totuși o a treia cale: tăcerea și pietatea, solidaritatea și iubirea. Nu trebuie să cauți să raționalizezi (agnostic sau metafizic) catastrofa pentru a veni în întâmpinarea celor disperați. Mai mult: o veche tradiție creștină (familiară mai ales Bisericilor răsăritene) ne spune că moarte este vrednică de ură. „Dumnezeu nu iubește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” spune o rugăciune penitențială. Moartea însăși a fost hidoasă și nedorită în ochii lui Hristos. Suferința gratuită și descompunerea cărnii sunt, pe drept cuvânt, imagini respingătoare – ele declină, deja, intuiția unei alte lumi. În ultimă instanță, Întruparea Fiului nu este decât un semn de solidaritate a lui Dumnezeu față de condiția extrem-vulnerabilă a umanității, expresia unei asumări intime a tot ceea ce, de la începutul istoriei, omul și-a dorit să dispară: moartea.

Nenumărate pasaje din Noul Testament ne arată confruntarea lui Iisus cu absurdul suferinței: boala fizică, tulburarea psihică, cinismul autorităților politice, etc. Întrebat de ce Turnul Siloamului s-a prăbușit peste optsprezece lucrători sau de ce unii galileeni au fost ucişi de Pilat, Iisus nu se grăbește să identifice vreo culpă morală (cf. Luca 13, 1-5). Omul e, desigur, o ființa imperfectă și înclinată spre păcat, dar – în egală măsură – suferința indusă pe cale abrupt-naturală poate avea rațiuni ascunse, misterioase, insondabile.

Există tragedii care nu trimit neapărat la balanţa faptelor rele, reclamînd, ca atare, votul ispășirii. „Aversiunea faţă de explicaţii” în faţa morţii, spunea eseistul american David Bentley Hart, „reiese dintr-o conştiinţă creştină, iar astfel, taina ei interioară este un mormânt gol” – ceea ce, în termeni teologici, trimite către experiența transfigurării pascale.

În sfârșit, pe lângă dramele produse de-o natură dezbinată, umanitatea va continua să confrunte răul produs de mâinile omului: memoria ororilor din Holocaust şi Gulag, dansul morții în tranșeele de la Verdun, camerele de gazare din Auschwitz, pădurea de la Katyn, barăcile din Solovki sau celulele din Piteşti.

Cum poate mitologia progresului modern să explice industria tranşeelor, abatoarele ideologice, gropile comune, bombele atomice sau crunta reeducare? Mai poate susţine o asemenea istorie a pustiirii credinţa noastră în bunătatea naturală omului? Într-un singur secol, sălbăticiile naturii au concurat ideologiile malefice ale unei umanităţi aflate în căutarea unei „soluţii finale”. Teodiceea devine secundară când natura răpește sute de mii iar omul provoacă umilirea deliberată şi suferinţa mută a sute de milioane de semeni. Mai grav: cum se mai justifică apetitul pentru desfrâu şi carnaval al lumii noastre, bântuită de spectrele atâtor asasinate? Nu cheamă oare apoteoza urii, într-un sens aproape christic, asumarea unui doliu cruciform și a unei decențe expiatoare? Ce ne face să celebrăm prosperitatea drept merit pur individual şi uitarea ca datorie? Poţi să înţelegi răul când spectrele vinovăţiei îți bântuie? Ne este cumva retras dreptul la sărbătoare? Ce mai e de făcut?

Vom recunoaște mai întâi că răul autentic este întotdeauna personal şi exprimă o voinţă pervertită. Primele sale manifestări ale demonicului sunt benigne, oferind comfort şi speranţă. Drumul de la optimismul insurecţiei revoluționare la ungerea ghilotinei a fost, adesea, extrem de scurt. E firesc așadar să recunoaștem că, dacă efectele unei misterioase calamităţi naturale pot dispărea în termeni de luni sau ani, ideologiile radicale bântuie imaginarul umanității mai multe generaţii.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , ,



Currently there are "13 comments" on this Article:

  1. elena spune:

    Rautatea zilnica pe care o practicam aproape toti unii cu altii zilnic are vreo explicatie?
    producerea acestor calamitati are vreo legatura cu activitatea umana?

  2. Epicur spune:

    Ori Dumnezeu vrea să elimine răul şi nu poate; sau poate, dar nu vrea; sau nu poate şi nu vrea. Dacă vrea dar nu poate, este neputincios. Dacă poate, dar nu vrea, este răuvoitor. Dar dacă Dumnezeu poate şi vrea să elimine răul, cum se face că există rău? Iar dacă nu poate şi nu vrea, de ce l-am numi “Dumnezeu”?

    – Epicur

    • daniela spune:

      Smulgand neghina poti sa smulgi si graul, asa ca Dumnezeu le lasa sa creasca impreuna pana la seceris, atunci, neghina ajunge in foc

    • aaa spune:

      ah. si am uitat sa mai zic ceva f interesant pt mine.cel mai paradoxal, dar totusi posibil, este faptul ca noi ca existente suntem in acelasi timp un singur lucru si in acelasi timp ne putem distinge ca si indivizi unici.si cel mai placut lucru din lumea asta e atunci cand acest individualism din noi se sincronizeaza cu Tatal, dar in sensul ca noi curatim locul din inima, il pregatim, iar el ne conecteaza pe noi in deplinatatea infinitului.aceasta dorinta care e asa de frumos pictata de michelangelo ne face sa ne dorim sa ne autodepasim tot timpul doar doar s a milui de noi Dumnezeu. din pacate de multe ori cand incercam sa ne autodepasim in loc sa ne gandim ca asta e doar prin mila lui Dumnezeu, noi il excludem din ecuatie si credem ca doar “forta noastra ” e cea care ne face sa ne autodepasim si cadem intr o inselare groaznica care ne indeparteaza sufletul de dzeu si de dulceata lui.de fiecare data cand credem ca noi de la sine putem face si facem ceva de atatea ori ne afundam in mocirla intunericului unde pt noi Dzeu nu mai exista, chiar daca si atunci il cautam e o cale gresita.excludem faptul ca noi suntem creatie si nu creatori.din aceasta cauza vine si moartea aceasta trupeasca inevitabil indiferent ce tehnologii de clonare sau de tranfer al constiintei vom gasi. apropo de aceasta e putin de ras ca sa zic . cel putin la calculatoare. atunci cand muti un fisier cu informatie(ar putea fi constiinta), de fapt in spate calculatorul face o copie, iar fisierul original este sters(adika omorat). cam ciudat nu? se moare sau nu materialiceste?deci care e problema mortii trupului. niciuna. e doar plata alegerii noastre de a nu a asculta de Dzeu. asa ca nu disperati:).sulfetul nostru e in mana LUi.clonarea e la fel. e doar schimbarea materialului.dar nu exista un control absolut in asa fel incat sa nu mai mori niciodata. asa ca oricand se poate muri indiferent de ce tehnologie se va descoperi si asta doar cu mila lui Dzeu. pt ca lumea in care traim e oricum cazuta. oricat ne am lega de ea tot degeaba. cu adeavarat viata vesnica ti o poate da doar Dumnezeu. tu de la sine nu poti decat sa lungesti agonia doar si asta tot prin voia lui ca sa te mai smeresti si tu savantule:)sau bogatule si puternicule mare mic om ce suntem:).

  3. Jeee spune:

    Urmarind stirile si citind randurile astea nu poti sa te intrebi altceva decat de unde atata făţărnicie la unii oameni. De unde nevoia asta de popularitate pe seama unor dezastre umane. Atata ipocrizie si falsitate, betie a cuvintelor si lipsa de autenticitate, incercari jalnice de epatare si aglutinari lexicale. Macar daca ar fi fost pentru o cauza mai pedestra, dar sa vrei sa te cocoti pe maldarul de cadavre doar pentru a declama fromos un Nimic este totusi prea mult. Da, apelul lui Liiceanu este inca actual.

  4. bozo spune:

    omul slab invoca mereu divinitatea sau stapanirea atunci cand ajunge sa suporte consecintele faptelor sale. De fapt cam tot ceea ce se intampla in mod repetat are pecetea pasivitatii si nepasarii noastre.
    ‘Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga-n traista’. perfect adevarat!
    Putem sa ne protejam de furia naturii incercand sa o intelegem si evitam dezastre ce provin prea des din necunoastere.
    La fel si in politica, ideologii si sisteme inumane; toate sunt sustinute pe umerii si la dorinta majoritatii.
    In loc sa ne plangem de mila si sa contemplam Raul, ar fi cazul sa ne desteptam si sa incercam sa-l prevenim. Raul si prostia sunt individuale (bine zis), iar divinitatea nu are nicio obligatie sa ne iubeasca neconditionat.

  5. Vali spune:

    Recomand, în acest context amar, lectura Cărţii lui Iov, urmată de interpretarea lui Gilbert Keith Chesterton la această bijuterie veterotestamentară.

    http://www.chesterton.org/gkc/theologian/job.htm

  6. mihai spune:

    Un articol pseudo-filosofico-religios de toata jena, plin de romanism si romantism liiceanist si patapeiviciean. Vorbe forma fara fond, nici o concluzie, crestinism intelectual ieftin, nici un inceput si nici un sfarsit, nici o concluzie sau vreo farama de intelegere mai autentica a fenomenului numit viata, sigur scris de un filosof soarece-de-biblioteca ce a experimentat viata din turnul de fildes al intelectului, prin intermediul sloavelor citite sau a unui ecran, fara a da vreodata cu sapa.

    Hai sa dezbatem raul de dragul cuvintelor interesante si a poeziei, nu de alta, dar dupa ma simt asa de special…

    • Dănuţ spune:

      “… nici o concluzie”, zici. Aveai nevoie de o concuzie ? Vrei să gândească alţii pentru tine ? Atunci nu citeşti autorul potrivit. Mai caută !

  7. tele-evanghelistul pietei spune:

    Dl. Neamtu zice “dacă efectele unei misterioase calamităţi naturale pot dispărea în termeni de luni sau ani, ideologiile radicale bântuie imaginarul umanității mai multe generaţii.”

    E interesat cum ideologii radicale sunt intotdeauna ideologiile altora.
    Cand dl Neamtu se mira la televizor ca inca vorbim de sindicate in secolul XXI el nu face doar sa maimutareasca ideologia conservatoare pe care o vedem “la munca” in Wisconsin, ci, fara rusine.
    sau fara sa realizeze, maimutareste o alta ideologie, cea care se mira ca “acum, cand zburam in luna, putem sa vorbim despre Dumnezeu?” Nu vad nici o deosebire intre mirarea politrucului de mai an si mirarile teologului Neamtu de astazi.

    Inchinarea la fortele pietii, incrancenarea prin care cei slabi (muncitori castigand 6-7 milioane pe luna) nu trebuie sa aiba nici un drept in fatza patronului, acestea nu sunt expresii ale unei ideologii radicale ci doar normalitatea domnului Neamtu. Dumnealui fireste nu a muncit niciodata pentru cateva milioane, dansul face parte din elita, a invatzat, are succes, cei care n-au nu merita nimic decat dispret, fiindca, nu-i asa, ei pur si simplu n-au muncit destul, nu au fost destul de destepti ca domnul Neamtu si prietenii dansului. Cui ii pasa de ei? Acestia nu fac decat sa conspire impotriva pietei care ne face pe toti fericiti. Cu un laptop nou, dl Neamtu, poate un Kindle, si ce va mai doriti.

    Cred ca un crestin trebuie sa se aplece catre nevoile celor umili si napastuiti, nu sa-i apere cei puternici si bogati. Dar aceasta ideologie radicala bantuie doar imaginarul umanitatii de mai multe generatii si tot degeaba. Iar ceaa ce propovaduieste dl Neamtu (la televizor, ca dansul s-a transformat demult in tele-evanghelist al pietii) makes sure that it will stay so.

    • Mihail Neamtu spune:

      Stimate domn,

      Decenta in fata celor morti intr-o asemenea catastrofa naturala ar fi impus o anumita rezerva fata de polemici personalizate sau incriminari de tot soiul. Nimeni nu are monopolul compasiunii, nici crestinii, nici practicantii buddhismului, nici agnosticii, nici conservatorii, nici socialistii. Dumnezeu judeca inima fiecaruia in chip nevazut.

      Faptul de-a plinge de mila celor care primesc 6-7 milioane nu il face pe nimeni mai virtuos: virtutea ati avea daca ati gasi solutia la iesirea din saracie. Se intimpla sa nu cred ca Statul este raspunsul la criza economica prin care trece Romania, dupa cum nici denuntul celor avuti nu ii consoleaza cu adevarat pe cei nevoiasi. Nu ura de clasa, nici lupta contra burgheziei (cu sau fara IPad) este solutia, stimate domn. Vreti binele celor umili si napastuiti: dati atunci o zeciuiala din buzunarul propriu (si nu mai polemizati sub anonimat). Nu impuneti cu forta virtutea filantropiei, nu indemnati la dispret si ura.

      Cit despre ce am muncit sau ce n-am muncit, mi se pare indecent ca autorii Contributors sa fie obligati sa-si exhibe meritele personale. Contextul interventiei de mai sus era, totusi, altul: drama din Japonia si posibilele explicatii ale suferintei. Dar daca dvs. si altii presati in directia atit de nobila a atacului la persoana (si pentru ca exista dreptul la imagine), ma grabesc sa va asigur ca am origini sociale modeste. E drept, scoala mi-a permis sa citesc mai mult decit primele strofe din “Imparat si proletar”… Nu e neaparat o virtute copilaria in Lunca Dunarii plina de arsita, praf si saracie, ori prasitul porumbului pe distante kilometrice la nici 13 ani… Dupa cum nu e o vina conditia de olimpic pe tara sau cea de bursier in depravatul Occident capitalist (inclinat sa judece individul dupa note, performanta, etc).

      Regret ca a trebuit sa scriu rindurile de mai sus. Natura produce calamitati si ne trezeste in fata absurdului suferintei nude. Din pacate, ideologia produce miopie si resentiment. In ambele cazuri, insa din ratiuni atit de diferite, tacerea merita sa aiba ultimul cuvint.

      MN

      • raspuns dl. Neamtu spune:

        Domnule Neamtu,

        Dumneavoastra sunteti un om public, un intelectual ‘angajat’ si un promotor al unei ideologii (conservatoare) in Romania. E natural (sper) sa vi se raspunda, si e la fel de natural ca noi
        (cei mai putin publici, si cu siguranta mai putin ‘angajati’ in lupta politica si de idei) sa o facem
        sub forma unui modest ‘comment’ la un articol semnat de dumneavoastra. Onorat ca-mi raspundeti, regret doar ca nu-mi spune-ti ca n-am dreptate, ca dumneavoastra de fapt nu considerati sindicatele
        depasite in secolul XXI, ca n-am inteles eu bine pozitia pe care o sustineati la acea emisiune.

        Sa ne intelegem: m-am referit la citatul cu care dumneavoastra, nu eu, ati gasit de cuviinta sa incheiati un articol dedicat celor morti in aceasta ingrozitoare catastrofa, articol in care dumneavoastra, nu eu, in locul unei rugaciuni sau a unui requiem, va razboiti cu adevaratii vinovati: ideologiilor radicale.

        Or, venind de la dumneavoastra, infierarea ideologiilor radicale e ridicola. Tocmai dvs va erijati intr-un
        sustinator (aprig si activ) al uneia din cele mai radicale ideologii din spatiul public romanesc. Atunci cand va mirati, intr-o emisiune televizata, ca mai avem nevoie de sindicate in secolul XXI, exprimati o judecata care denota un fundamentalism al pietei cu adevarat taliban, si va pozitioneaza intr-o extrema care il face pe un Ronald Reagan sa para un stangist care incita la lupta de clasa:
        “Where free unions and collective bargaining are forbidden, freedom is lost.”
        (Si) in aceasta judecata, sunteti unul din varfurile de lance al ideologilor care se inchina la piata si-i
        saruta mana invizibila. Porunca cea dintai ne spune totusi altceva.

        Incetati sa imi cereti sa gasesc o cale de iesire din saracie: aceasta cale e cunoscuta peste tot in Europa sociala, si include, printre altele, dreptul angajatilor de a se uni si a negocia colectiv cu angajatorul. E ceea ce deosebeste modelul consensual german, de exemplu, de mizeria si polarizarea unei societati precum cea guatemalteca sau san salvadoriana unde singurul sindicalist bun e un sindicalist mort. Tocmai impotriva acestei acestei cai de iesire din saracie, si de
        a structura o societate decenta perorati dumneavoastra.

        PS Mi-a scapat mie articolul dvs in care va razboiati cu o trista ideologie radicala care le face
        pe niste maicute ortodoxe sa cante Sfanta tinerete legionara? Poate, zic poate, lupta cu ideologiile
        radicale era mai decenta si mai la locul ei acolo decat intr-o comemorare a tragediei de la 11 martie.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihail Neamțu


Mihail Neamtu

Intelectual public și antreprenor român. Între 2012 și 2015, a fost președintele partidului Noua Republică. Doctor al Universității din Londra (2008). Ultima publicație: C... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)