marți, martie 19, 2024

Limbajul secret al destinului: In Memoriam Jorge Semprun

Jorge Semprun, care a încetat din viaţă în iunie 2011, a fost unul din marii scriitori care au demontat ceea ce André Malraux a numit iluzia lirică. Este vorba de aventura stângii revoluţionare în veacul al XX-lea şi de dezamăgirile care i-au marcat pe atâţia dintre cei care au crezut în “Dumnezeul tenebrelor”, deci în religia politică a comunismului. Născut în 1923 într-o influentă familie intelectuală castiliană, trăind ca adolescent tragedia Războiului Civil spaniol, refugiat politic în Franţa, student la Sorbona îndrăgostit de Hegel şi de “Fenomenologia spiritului”, cititor pasionat al cartii eretice a tanarului Lukacs “Geschichte und Klassenbewusstsein”, participant la Rezistenţa anti-nazistă, membru al Partidului Comunist Spaniol clandestin, Semprun a fost deportat la Buchenwald. A făcut parte din organizaţia subterană a comuniştilor din lagăr. A scris cărţi despre acea experienţă teribilă, despre infamia absolută a lagărelor de concentrare, în special în “Le grand voyage” (carte tradusa in romaneste, in 1963, de A. E. Baconsky) si “L’écriture et la vie” (daruita de sora ei, Cristina Luca Boico, aceasta a fost ultima carte pe care o citea mama mea inainte de a se stinge din viata, la Haifa, in anul 2000). O biografie alui Semprun se intituleaza, cat se poate de nimerit, “L’ecriture de la vie”.  A fost fascinat, ca si Koestler, de ceea ce putem numi limbajul secret al destinului.  Pentru Semprun, memoria totalitarismului a fost o veritabila obsesie, leitmotivul reflectiilor sale despre Raul radical:

Les témoins de cette histoire sont en train de disparaître. Quand il n’y en aura plus, qui va continuer à transmettre la mémoire ? Certes, la mémoire historique, statistique, continuera à être transmise, mais la mémoire vivante, la conscience du vécu, aura disparu. Prenons un exemple assez repoussant : si l’on demande aux ex-déportés encore vivants quel est le souvenir le plus troublant qu’ils gardent des camps nazis, tous vous diront que c’est l’odeur des fours crématoires. Une odeur infecte de chair grillée qui était exactement la même que celle qui s’est répandue à New York sur le quartier des tours jumelles après les attentats du 11-Septembre. Comment l’historien ou le sociologue peuvent-ils rendre compte de cette expérience ? Seul le romancier peut ressusciter la mémoire vivante en s’appropriant ce vécu à travers une oeuvre de fiction. Je n’aime pas trop le mot Shoah, parce que je trouve que ce terme hébreu un peu ancien accentue le côté irrationnel de l’antisémitisme. Il est mieux que le mot “holocauste”, qui est indécent, car il signifie sacrifice volontaire. C’est celui qu’emploient les Américains. Le côté positif du film de Claude Lanzmann est d’avoir trouvé le nom devenu incontournable pour tous. Mais, de mon point de vue, il y a un mot bien plus simple qui dit ce qui est, et que l’on peut traduire dans toutes les langues : c’est “extermination”.

http://www.lepoint.fr/culture/2010-02-25/interview-semprun-je-n-aime-pas-trop-le-mot-shoah/249/0/427647

Rani deschise

As aminti ca in mai 2005, Semprun urma sa participe la conferinta “Open Wounds” despre comunism si fascism, organizata la Einstein Forum din Potsdam de catre Tony Judt si Susan Neiman. N-a mai ajuns, racise grav cu o luna mai devreme cand luase cuvantul la Buchenwald, la ceremonia aniversarii eliberarii lagarului. Mi-a parut extrem de rau, mai ales ca ma simteam destul de singur acolo. Fusese invitat, intre altii, Stephane Courtois, dar n-a venit in semn de dezaprobare a prezentei lui Markus (Mischa) Wolf, fostul sef de serviciului de informatii externe al RDG, omul implicat direct in marile afaceri de spionaj din anii Razboiului Rece, prototipul probabil al personajului Carla din “The Spy who Came In from the Cold” de John Le Carrre, care a vorbit, fara urma de cainta, fara urma de remuscare, surazand condescendent, cu figura sa de playboy fanat, despre
“nobletea idealurilor socialiste” tradate, n’est-ce pas, de Stalin, Ulbricht si Honecker . Mischa Wolf stia tot, dar refuza sa se desparta de himera ideologica. Crescuse la Moscova, fusese prieten cu fiul lui Louis Fischer, corespondentul american care, dupa ruptura cu  comunismul, ajunsese unul dintre autorii volumului colectiv “The God that Failed”, alaturi de Arthur Koestler, Andre Gide, Ignazio Silone si Richard Wright. Stia ce scrisese Margarete Buber-Neumann, fost nora a lui Martin Buber, prietena Milenei Jesenska,  despre lagarele staliniste si naziste, despre Kolyma si Ravensbruck. Imi pot imagina ce i-ar fi replicat Semprun. In chip ironic, Wolf ramanea atasat vestedei utopii marxiste, asemeni acele anticomuniste militante, Ruth Fischer (nascuta Elfiede Eisler), carei biografie o scrie acum istoricul german Mario Kessler. Fratii lui Ruth Fischer au fost comunisti fanatici: compozitorul Hans Eisler, prieten cu Brecht, a scris muzica imnului de stat al RDG, activistul Gerhard Eisler a fost implicat in spionajul sovietic in Statele Unite, a ajuns in Germania de Est unde a fost unul dintre propagandistii cei mai infocati. Cand se referea la ei, Ruth spunea: ex-fratii mei.

Partenerul lui Ruth Fischer, Arkadi Maslow, asemeni ei un adversar declarat al lui Stalin, fusese ucis de agentii GPU in 1940, la Havana. Exact in anul cand Ramon Mercader l-a ucis cu o toporisca pe Lev Trotki, in vila ultra-baricadata si formidabil pazita in care acesta locuia la Coyoacan, in Mexico City. Era pe 20 august 1940,Trotki tocmai terminase sa-si hraneasca iepurii, urcasera impreuna in biroul in care autorul „Revolutiei tradate” dicta ultima sa carte, ramasa neterminata, biografia lui Stalin, la coltul strazii asteptau intr-o masina, pregatiti sa-l pe preia pe falsul Jacques Mornard, mama sa, Caridad Mercader si iubitul ei, organizatorul operatiunii “Mama” de lichidare a mega-rivalului lui Stalin, colonelul GPU Leonid Eitingon. Scenariul pregatit cu grija si aprobat personal de Lavreni Beria a esuat. Mercader a fost imobilizat de catre bodygiarzii din cladire, apoi arestat si condamnat la douazeci de ani de temnita in Mexic. Dupa eliberare a ajuns in Cuba, apoi la Praga, in fine, la Moscova. Pe 8 iunie 1961, presedintele Prezidiului Sovietului Suprem, Leonid Brejnev, l-a primit la Kremlin pe asasinul fondatorului Armatei Rosii si, in cadrul unei ceremonii secrete l-a decorat cu ordinul Lenin si i-a acordat titlul de “Erou al Uniunii Sovietice” pentru “curajul dovedit in indeplinirea unei misiuni speciale”.  Imbibata de sange, pasiunea revolutionara a lui LevDavidovici se incheia intr-o balta de sange. Una din cartile mele favorite ramane romanul lui Semprun “La deuxieme mort de Ramon Mercader”…

Noroc ca erau prezenti la conferinta de la Postsdam, intre altii, Tony Judt, Jan Gross si Timothy Snyder, care au insistat asupra similitudinilor dintre totalitarismele veacului al douazecilea. Am si acum o fotografie cu Tim Snyder, Eric Hobsbawm si cu mine facuta intr-o seara intr-un restaurant din Potsdam: am vorbit mult acolo despre Razboiul Civil din Spania, despre Isaiah Berlin, despre Kolakowski, despre soarta marxismului in secolul  pe care Hannah Arendt l-a numit al furtunilor ideologice. Zilele trecute am citit in “The New Republic” o recenzie a noii carti despre Marx si marxism de nonagenarul Hobsbaawm scrisa de distinsul filosof politic  John Gray.  Cartea a fost analizata in “Times Literary Supplement” de Charles King. Marele istoric al revoltelor din secolele al XVIII-lea si mai ales al XIX-lea se dovedeste in continuare nedoritor de a evalua efectele catastrofei sociale, economice, ecologice si morale comuniste pentru interpretarea “umanismului marxist”. Asemeni unui Isaac Deutscher, Hobsbawm a refuzat sa renuntela iluziile marxizante, parte a propriei formule intelectuale adoptata in urma cu decenii si conservata contre vents et marees. Itinerariul intelectual si politic al lui Jorge Semprun a fost cu totul diferit: a plecat dinstre stanga stalinizata si a ajuns la o emancipare totala de amagirile si miturile comuniste.

Mistica Partidului

La Buchenwald, in anii detentiei, Semprun s-a împrietenit cu Josef Frank, un comunist evreu din Cehoslovacia, ulterior unul dintre acei lideri stalinişti arestaţi şi condamnaţi la moarte în procesul Slansky din noiembrie 1952. În acel moment, Semprun era de-acum “Federico Sanchez”, membru al CC al PC Spaniol. Ulterior, a ajuns chiar membru al Biroului Politic (centruyl real al puterii, aflat multa vrem e la Praga si la Bucuresti). A tăcut, a acceptat minciuna oficială pentru că dorea să rămână în sânul comunităţii staliniste. “Nu există salvare în afara Partidului”, această maximă a inspirat cele mai abjecte fanatisme. Într-un eseu memorialistic, apărut în 1981 în “Partisan Review”, Daniel Bell considera că traiectoria lui Semprun, de la orbire şi servitute, la clarviziune şi autonomie morală, este paradigmatică pentru dilemele intelectualului revoluţionar autentic într-un veac al atâtor abdicări ignobile şi compromisuri imorale. A scris pe larg despre aceste lucruri in tulburatoarea sa carte “Autobiografia lui Federico Sanchez”, una dintre cele mai rascolitoare marturii despre comunism ca religie seculara, ca mesianism politic , ori, in termenii lui Eric Voegelin, ca incercare de a imanentiza eschatonul. Tradusa in romaneste, “numai pentru uz intern”, in cadrul serviciului de documentare de la”Stefan Gheorghiu” cartea a circulat clandestin in anii 70 si 80, asemeni lucrarii lui Dominique Eudes despre Razboiul Civil din Grecia (“Les Kapetanios”), prefatata de neo-marxistul Nikos Poulantzas. Pentru Jorge Semprun, mistica Partidului ca încarnare a Raţiunii în Istorie era de fapt originea fanatismului de tip bolşevic. Ştia că nici Frank, nici camarazii acestuia de pe banca acuzaţilor din procesul Slansky nu au fost “agenţi ai Gestapoului”, dar a ales să tacă pentru a nu se autoexcomunica din “Biserica” numită partid comunist. Cum avea să scrie peste ani de zile: “Este aproape o platitudine faptul că secretele partidului sunt precum cadavrele oamenilor înecaţi în mare; pot să treacă ani până când să revină la suprafaţă; unele dintre ele nu vor mai ajunge niciodată la suprafaţă; vor rămâne pe veci ascunse în memoria liderilor noştri amnezici…”

Scriu aceste rânduri şi îmi amintesc de cuvintele unui alt mare apostat, romancierul Manes Sperber, atât de apropiat de Koestler, Aron şi Camus: “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”. Nimeni nu a surprins cu o mai intensă, tragică acuitate decât Semprun mizeria etică a birocraţiei comuniste spaniole în timpurile lui Santiago Carrillo. Tocmai pentru că a fost implicat în acel angrenaj al minciunii, tocmai pentru că protestase împotriva stalinismului cronic al acelui anchilozat partid, Semprun a ştiut să diagnosticheze perfect maladiile acestui microcosmos ideologic şi politic.

De la erezie la apostazie

Trezirea lui Jorge Semprun/Federico Sanchez a coincis cu Congresul al XX-lea al PCUS. A înţeles ipocrizia lui Carrillo, omul aparatului şi manipulatorul desăvârşit. A descris ruptura cu partidul lui Dolores Ibarruri şi Carrillo în “Autobiografia lui Federico Sanchez”. A fost exclus din PC Spaniol în 1964 împreună cu un alt eretic, Fernando Claudin. Era de-acum lămurit, trăise propriul Kronstadt, propria iluminare. A scris scenariul filmului “La guerre est finie”, regizat de Alain Resnais, despre conflictul între raţiune şi devotament, dintre realism şi fanatism în rândul sectei comuniste spaniole. Au urmat alte scenarii, inclusiv al filmului lui Costa Gavras “L’Aveu” despre procesul Slansky. A rămas un om al stângii, dar unul categoric opus totalitarismului de orice culoare. A ajuns ministru al culturii în Spania postdictatorială, tot aşa cum prietenul său Pavel Tigrid a ajuns ministru al culturii în Cehia postcomunistă. Federico Sanchez, militantul subteranelor marxiste, marele admirator al tânărului Lukacs şi al misticii revoluţionare, a murit de fapt în anii 60. Semprun a scris o carte formidabilă despre Ramon Marcader, asasinul lui Troţki. Leitmotivul operei lui Semprun este cel al iluziilor desfigurate, al speranţelor trădate, al altruismelor batjocorite de comisarii cinici, vanatorii de revizionisti, deviationisti si fractionisti, campionii travestiurilor si ai ipocriziei.  

File:1972 Dolores Ibarruri visiting Bucharest.jpg

Despre Dolores Ibarruri, “La Pasionaria”, figura supremă a comunismului spaniol, cea pe care o venerase candva drept „unica figura carismatica din universul sau ideologic”, revenită în ţara natală după decenii de exil, Semprun a scris probabil cuvintele cele mai drepte: “S-a întors în Spania spre a muri. Va muri fără a rosti niciun cuvânt. … Aşa va fi vânturată imaginea nobilă şi severă a Pasionariei prin Spania, o statuie mută, capabilă încă, neîndoios, să evoce lacrimi de bucurie şi emoţie printre militanţii credincioşi, dar incapabilă să spună adevărul despre propriul trecut, ori adevărurile despre propria noastră istorie”.

In 2002 eram la New York , bursier la Institutul „Remarque” de la NYU. Am stat indelung de vorba cu Tony Judt, directorul Institutului si cunoscator redutabil al istoriei comunismului european, despre Arthur London si Josef Frank, despre Semprun si Claudin, despre Carrillo si Arrabal, despre Ibarruri si Jose Diaz. Am vorbit despre Irene Falcon, personaj enigmatic despre care scrie Semprun in „Autobiografia lui Federico Sanchez”, sotia lui Bedrich Geminder intr-o perioada,  secretara personala, vreme de decenii, a Pasionariei. Frank si Geminder au fost condamnati la moarte si spanzurati in urma procesului Slansky. London a fost condamnat pe viata, a fost eliberat, mai cu seama in urma interventiilor cumnatului sau, Raymond Guyot, membru al Biroului Politic al PCF.  Ulterior, poate si ca o forma de expiatiune pentru tacerea din 1952, Semprun a scris scenariul filmului „L’Aveu”, cu Yves Montand si Simone Signoret jucandu-i pe Arthur London si pe Lise Ricol-London. Cotidianul comunist „L’Humanite” a denuntat filmul drept o provocare anticomunista. In teza sa doctorat sustinuta anul trecut sub conducerea Manuelei Cernat, Radu F. Alexandru are un intreg capitol despre acest mare film anti-totalitar. Semprun apare ca personaj in cartea lui Manuel Vasquez Montalban despre „Pasioanaria si cei sapte pitici”. I-am daruit cartea, in editia franceza, lui Tony. Cum imi spunea astazi un prieten, daca ar mai fi fost in viata,Tony Judt ar fi scris acum despre viata si patimile lui Federico Sanchez… 

Pasionaria y los siete enanitos (Manuel Vázquez Montalbán)


Textul de mai sus este o versiune largita a articolului meu despre Semprun aparut in “Evenimentul Zilei”:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-in-memoriam-jorge-semprun-despre-amagiri-deziluzii-si-clarviziune-941176.html

Mai multe informatii despre temele, personajele si cartile discutate in acest text pot fi gasite pe blogul meu:

www.tismaneanu.wordpress.com

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. stima.
    o iluzie lirica nu se poate demonta. pentru ca nu poti demonta poezia. seductia socialismului nu se va topi nicicand. e un fapt legat de religie. doar odata cu religiosul va disparea, adica impreuna cu omul. cat timp exista putere va exista autoritarism. de asta mi-am dat seama citind despre Lenin care cand era infrant de vreo decizie democratica spunea: ” Cum vreti! Noi ramanem cu marinarii”

    • Poate ca termenul mai potrivit ar fi fost demistificare. Mai ales ca este, in cazul lui Semprun, o transcendere a iluziilor, ori mai bine spus o negare/depasire a lor (Aufhebung) venita din interior, precum in cazul lui Leszek Kolakowski ori al profesoarei Agnes Heller, fosta studenta si colaboratoare a lui Georg Lukacs. Nu neg ca exista un sambure poetic in „Manifest”, un nucleu mitologic care va rezista oricaror si oricator semnale ale realitatii, ca avem de-a face cu ceea ce un sociolog numea o matrice paleo-simbolica a carei extinctie este greu de anticipat.Chestiunea este ca marxismul a denuntat alienarea religioasa, dar a fost si este el insusi o forma de alienare (ideologica). In curand va apare la Curtea Veche, in colectia „Constelatii”, traducerea cartiilui Robert C. Tucker,”Philosophy and Myth in Karl Marx”, o lucrare clasica de o vibranta actualitate in care sunt explorate aceste chestiuni.
      Citatul din Lenin este extraordinar. Dar sa nu uitam ca, in martie 1921, prima mare sfidare a dictaturii bolsevice venita din directia stangii anti-autoritare a fost revolta marinarilor de la Kronstadt. O revolta calcata in picioare, inabusita sangeros de „Armata Rosie a muncitorilor si taranilor” condusa de Lev Davidovici Trotki. Niciun membru al Biroului Politic leninist, nici macar Nikolai Ivanovici Buharin, cel celebrat peste ani drept un gorbaciovist avant la leettre (ori, daca vreti, Gorbaciov a fost descris drept un discipol al lui Buharin), deci nici macar acesta nu s-a opus represiunii. „Pacatul” marinarilor din Kronstadt era ca revendicau „Soviete fara comunisti”. Kronstadt-ul a devenit simbolul acelui desencanto despre care a scris Semprun, al desvrajirii mitului marxist.

      • Da, asa este. Voiam sa spun ca „marinarii” sunt forta bruta in fata careia nicio politica rationala nu mai are nimic de zis. In fond, fara armata comunismul moare , vulgar vorbind, la intrare. Dovada e nimicul pe care l-au facut partidele comuniste in Occident (unii ar spune ca PCF-ul si PCI-ul au realizat ceva). Multi au spus ca fara Marele Razboi nu am fi avut comunism. Cred ca e adevarat.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro