Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Marea capcană: A imanentiza escatonul

Vladimir Tismaneanu iunie 12, 2015 Cultura, Opinie
6 comentarii 2,027 Vizualizari

Nikos Kazantzakis a fost un îndrăgostit de libertate. Unul din marile sale romane chiar se intitulează “Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte”. “Raport către El Greco”, autobiografia scriitorului, una din cărțile care mi-au marcat tinerețea —am citit-o pe nerăsuflate, în engleză, la BCS [Biblioteca Centrală de Stat], aveam 20 de ani— vorbește despre un etern revoltat, un discipol impenitent al lui Friedrich Nietzsche, un adversar al oricăror constrângeri și limitări aduse libertății spiritului. Viziunea lui Kazantzakis despre lume a fost una sfâșiată, balansând mereu antinomic între Eros și Thanatos, între instinctul vieții și cel al morții, între principiul plăcerii și acela, constrângător și ineluctabil, al realității. A fost un eretic prin definiție. Și azi mă întreb cum de-a îngăduit cenzura comunistă publicarea în BPT [Biblioteca pentru toți] a romanului “Hristos răstignit a doua oară”, cu ale sale imposibil de ignorat implicații mistice? Tocmai de aceea este extrem de interesant să vedem cum percepea tânărul Kazantzakis, acest om revoltat, ceea ce s-a numit “Marele Experiment”, adică efortul bolșevicilor de a imanentiza escatonul, spre a relua formularea lui Eric Voegelin?

Pentru Nikos Kazantzakis, asemeni atâtora din cei numiți de Paul Hollander political pilgrims (pelerini politici), Marele Experiment convoacă și provoacă o stare de maximă febricitare spirituală. Este în joc soarta umanității. O aventură istorică fără precedent, un salt mortal ale cărui consecințe nu pot fi prevăzute de nimeni. Pariul sovietic îi apare călătorului elen drept unul planetar. În acest sens, nu greșea: Ceea ce astăzi se întâmplă în Rusia în mod conştient este mutilat şi incert comparat cu ceea ce se-ntâmplă subconştient, fără s-o ştie conducătorii – sau chiar şi s-o vrea. Ghicim neclar că în această nemărginită Rusie a mujicilor sunt semănate evenimente cosmogonice. Din nefericire, trăim foarte puţin şi nu ajungem, din întregul ciclu, decât să ghicim numai – şi asta încă într-un fulger mic – curba care pândeşte şi se avântă pe trecătorul arc al epocii noastre.


Bolșevismul este pentru Kazantzakis, la fel ca pentru prietenul său Panait Istrati, întruchiparea Marelui Vis, a ceea ce, în anii ’30, filosoful german al speranței, Ernst Bloch, numea utopia concretă. Dar nu se află chiar aici, în proiectul concretizării utopiei, în noul timp, de fapt unul mesianic, cum ar fi spus Walter Benjamin, precum și în noul spațiu revoluționar, originea catastrofei politice, sociale, economice și, de fapt, civilizaționale? Pentru Kazantzakis este vorba de un moment redemptiv, apocatastatic, iar Lenin apare ca fondatorul acestei religii seculare: “…dincolo de logică, de dezbatere şi dispute înţelepte, dincolo de necesităţi economice, răsturnări sociale şi programe politice, deasupra sovietelor şi comisarilor, lucrează şi guvernează aici, în Rusia, spiritul epocii istorice în care trăim – sumbru, însângerat, care e însetat de lumină, nemilos. De la cel mai primitiv mujic până la chipul integru al lui Lenin, toţi sunt muncitori şi colaboratori conştiincioşi sau neconştiincioşi ai lui.”

După momentele de entuziasm, de surescitare cvasi-mistică, Istrati s-a despărțit de stalinism. Cel salutat de Romain Rolland drept un Gorki al Balcanilor, a devenit unul dintre primii mari apostați ai comunismului, unul dintre cei dintâi care au denunțat Marea Minciună. Aveau să urmeze Ignazio Silone, Arthur Koestler, Manès Sperber, André Gide, Margarete Buber-Neumann, Milovan Djilas și atâția alții…

Nikos Kazantzakis povestește în acest jurnal propriile-i tribulații, iluziile și angoasele trăite în acele trei voiaje efectuate între 1925 și 1930 în ceea ce se numea Țara Sovietelor, patria socialismului biruitor. Să reținem despre ce ani este vorba: Lenin moare în ianuarie 1924, urmează o feroce luptă pentru succesiune, pentru “suprema manta a Tatălui”. Stalin se opune fariseic radicalismului lui Troțki, acesta pierde lupta. Ultimul spasm politic vizibil al opoziției troțkiste are loc în noiembrie 1927. Manifestația opoziției este nimicită, Troțki este expulzat în Kazahstan. Stalin se aliază cu Nikolai Buharin, simulează simpatie pentru NEP [Noua Politică Economică], afișează moderație. De fapt, acaparează puterea și pregătește revoluția de sus, marea cotitură radicală din 1928, colectivizarea forțată cu ale ei consecințe genocidare. Pentru Panait Istrati, Victor Serge și Boris Souvarine, revoluția deraiase, era nevoie să se meargă vers une autre flamme

Kazantzakis se îndreaptă spre Rusia Sovietică precum spre un Pământ al Făgăduinței. Moscova îi apare ca “Noul Ierusalim al muncitorului Dumnezeu”. Iluzii împărtășite în acei ani de atâția alți intelectuali, inclusiv André Malraux, Arthur Koestler și Walter Benjamin, ba chiar și Ludwig Wittgenstein. Aceasta era atmosfera acelor vremuri. Informațiile despre teroare erau relativ puține, cenzura sovietică îi împiedica pe corespondenții străini să trimită analize concludente, nemăsluite. Campionul ficțiunilor staliniste deghizate în corespondențe jurnalistice a fost Walter Duranty, trimisul la Moscova al atât de influentului cotidian New York Times.

Scriitorul privește Rusia într-o lumină extatică, iar pe ruși, pe urmele lui Dostoievski, îi vede drept poporul theofor, purtător de dumnezeire. Revoluția devine, în această lectură transpusă, explozie purificatoare. Citează exaltatele cuvinte al lui Ilya Ehrenburg, scriitor legat de avangarda vestică, dar și apologet al regimului bolșevic: Priveam Rusia şi-mi veneau în minte, pline de tristeţe şi mândrie, cuvintele lui Ilya Ehrenburg: Murdar, chinuit de foame – curge sânge şi puroi din rănile tale deschise. Cu gemete şi suspine ai fost întinsă la pământ, Rusie – aiurarea naşterii tale au luat-o ei la moarte – au huiduit cei cuminţi, cei sătui, cei curaţi… Sterpe măruntaiele lor, împietrite piepturile lor goale. Cine va primi sfânta, vechea moştenire? Care mână a lui Prometheus va răpi făclia stinsă pe jumătate, s-o reaprindă şi s-o ducă mai departe? Grea naştere, ceas sfânt, mare. Nu se va naşte spuma mării, nici cerul albastru. În neagra putreziciune aici, cu sângele nostru spălat, se naşte vânjos un nou veac. Aveţi încredere în noi! Primiţi-l din mâinile noastre! Este al nostru şi al vostru! O suflare va şterge toate hotarele. În întunericul de la miezul nopţii al oraşului, uitată. Sub linţoliul de zăpadă ascunsă zace viaţa. Şi a fost scris un popor să adape cu cinstitul său sânge, sânul sterp al pământului. Duşmanul tău va veni la tine, o, Născătoare, urmele tale însângerate să le sărute pe zăpadă!’”

Să adaug aici că supraviețuitorul de profesie Ehrenburg a fost un zelos propagandist stalinist. A scris două romane (“Și a fost ziua a doua” și “Pe nerăsuflate”) în care a glorificat gigantomania industrializării staliniste, a contribuit cu patimă la construcția ethosului a ceea ce istoricul Stephen Kotkin a identificat drept civilizația sovietismului. Kazantzakis îl admira, ca atâția alții, pentru recunoscutul său talent jurnalistic. Moral însă, Ehrenburg, până la moartea lui Stalin, a fost un șarlatan. Ceea ce i-a atras oprobriul public din partea lui André Breton și nu doar a lui. După 1953, sigur, a susținut reabilitarea victimelor, a lui Osip Mandelștam, Tițian Tabidze, Isaac Babel, a scris o nuvelă care a dat numele dezghețului post-stalinist.

Scriitorul elen întâlnește personalități mai mult sau mai puțin proeminente, vizitează Academia Profesorilor Roșii, încearcă să interiorizeze tezele oficiale, să le găsească un sens, dincolo de jargonul dialectic. Acceptă că trebuie făcute sacrificii și vede în acestea prețul apropierii de idealul proclamat de Marx: “Prin perioada aceasta tranzitorie trece astăzi Rusia. Nu există încă în ţara aceasta avangardistă comunism; există dictatură a Proletariatului. Adevărul acesta foarte simplu nu trebuie să-l uităm dacă vrem să percepem ce probleme s-au născut şi pentru ce au fost soluţionate uneori într-o modalitate din afara comunismului în Rusia de astăzi. Dictatura Proletariatului are ca misiune să zdrobească orice reacţie, să elibereze şi pe proletarii înşişi de vechile obişnuinţe, să-i facă să dobândească unele noi; numai aşa va putea poporul să înfăptuiască, mai târziu, societatea ideală comunistă. În această etapă tranzitorie uneori este necesară violenţa: Nu este revoluţie, declara Lenin, cu mănuşi albe. Partidul Comunist nu este Pension de eleve inocente. Dictatura Proletariatului înseamnă: război nemilos, neîncetat, până la moarte, împotriva burghezilor.’

Dar era Rusia dictaturii staliniste un regim al proletarilor? Era vorba într-adevăr de dictatura proletariatului ori, cum aveau să o spună atâția din criticii sistemului bolșevic, prinsese ființă o dictatură asupra proletariatului exercitată de o birocrație tot mai îndrăgostită de propriile privilegii și tot mai puțin interesată de valorile originare ale revoluției? Adepții inițiali ai proiectului leninist se simțeau tot mai singuri și mai neputincioși. Peste ani, Victor Serge avea să scrie un roman cu titlul S’il est minuit dans le siècle… Idealismul pelerinului este fără margini: NEP-ul a fost necesar, colectivizarea (opusul NEP-ului) a fost la rândul ei necesară, violența este inevitabilă, sau, cu o formulă atât de des folosită în epocă, “nu poți face omletă fără să spargi ouă”. După ani, Isaiah Berlin atrăgea atenția asupra faptului că omenirea poate acum contempla munți de ouă sparte, dar nimeni nu a gustat încă omleta…

Am vrut să aflu cum explică această atracție a lui Kazantzakis către utopiile totalitare un intelectual grec de azi, cunoscutul romancier Apostolos Doxiadis, cu care am privilegiul de a fi prieten. Iată răspunsul său, pe care îl consider iluminant și cât se poate de actual:

Un adevărat copil al timpului său, Nikos Kazantzakis și-a trăit mare parte din viața creativă mânat de conceptul de secol XIX al ‘artistului ca proroc’, ceea ce, în cazul său, asemeni multor altor scriitori și intelectuali, s-a întrepătruns în mod toxic cu marile evenimente istorice ale primei părți a secolului XX.

Atunci când nu pleda pentru o inventată cultură populară greacă ‘pură‘, o nouă religie sincretică personală, sau fantasme naționaliste romantice, el era un admirator înflăcărat al ambelor gigantești coșmaruri ale epocii sale, fascismul și comunismul, pentru o vreme chiar simultan. A văzut în ambele încarnări ale spiritului nietzschean, cel care subîntinde mai toate etapele căutării sale spirituale, prin venerarea deschisă și absolută a liderului-supraom în fascism, combinată cu un utopic și imaginar ideal ascetic în comunism. Intelectual chintesențial și un om profund naiv în viața sa personală, Kazantzakis s-a încrezut în propriile-i concepții greșite mult mai mult decât în evenimentele dure ale realității—și niciodată mai tare ca atunci când a vizitat Rusia Sovietică. Aici trebuie spus că prietenul său apropiat, călăuză spirituală și fost ‘frate’, Panait Istrati, a fost un adevărat deschizător de drumuri: a fost unul dintre primii artiști importanți care au îmbrățișat comunismul sovietic, spre a-l vedea așa cum era, și care mai apoi și-au afirmat public deșteptarea, cu profunzime, onestitate și cu un imens curaj intelectual. Din nefericire, i-a trebuit lui Kazantzakis mult mai mult timp pentru a vedea adevărul, o recunoaștere care s-a transpus în special prin abandonarea ‘istoricului’ în favoarea ‘personalului‘.

Putem vorbi și de o foarte interesantă ironie în faptul că singurele opere ale lui Kazantzakis care mai sunt încă citite, și pe care de fapt se bazează, în exclusivitate, justificata sa reputație de mare scriitor, sunt romanele sale pe care le-a scris în ultimii ani de viață, atunci când abandonase mărețele ficțiuni și ideologii în favoarea a ceea ce percepea a fi misiunea elementară a povestirii, adică o preocupare prin care dorea, așa cum a declarat-o, doar să se joace și să se simtă bine‘.” [i]

Cartea este, prin urmare, un document, o mărturie a unui intelectual onorabil, onest și doritor de adevăr. Este însă, în egală măsură, o probă a auto-orbirii, a acelui Ketman despre care a scris cândva Czeslaw Miłosz, a unei dedublări deliberate și a refuzului de a accepta că realitatea nu corespunde schemelor utopice născocite de apostolii revoluției. Un pasaj extrem de tulburător și deconcertant din capitolul dedicat “justiției roșii” sună astfel: “Individul, ca individ, nu are niciun drept, nu este liber, inviolabil, înzestrat de la naştere cu aşa-zisele ‘drepturi naturale’. Individul este membru al unei totalităţi, nimic altceva, şi este obligat să îndeplinească o anumită misiune în totalitatea aceasta – şi numai câtă vreme o îndeplineşte are drepturi. Nu există Drept natural, există numai drept social. Nimeni nu este liber să dispună cum vrea de mijloacele producătoare de avuţie care se găsesc în stăpânirea sa; dacă are, de pildă, pământ, nu este liber să-l lase necultivat, după Justiţia Roşie, numai câtă vreme îl cultivă are un drept – nu-l cultivă, pierde orice drept asupra pământului acesta. Justiţia Roşie nu protejează utilizarea nederanjată a proprietăţii din partea proprietarului; protejează numai îndeplinirea nederanjată a misiunii sociale pe care o are fiecare proprietate. Drepturile individuale au importanţă şi sunt ocrotite numai câtă vreme nu se opun drepturilor de grup; dacă se întâmplă să intre în conflict, drepturile individuale sunt nimicite.” Dar aici este punctul nevralgic al întregii întreprinderi comuniste: în distrugerea legii naturale, în disprețul pentru independența justiției, în convingerea că legea este doar epifenomenală, o derivație suprastructurală, că individul trebuie să se supună dictatului colectivității. Cum nota Hannah Arendt, calea spre totalitarism trece prin distrugerea ființei morale și a celei juridice.

O carte frumoasă ca scriitură, plină de iluzii, o mărturie despre credință, avânt, fanatism și bucuria vieții întrepătrunse de o manieră invizibilă și mereu enigmatică. Aș mai adăuga fascinația lui Kazantzakis pentru demiurgul acestei fantasme încarnate în istorie. Lenin-ul său este unul coborât parcă din Olimp, o zeitate infailibilă grație căreia muritorii au șansa de a deveni eroi. Doar că, sub Stalin, s-a dovedit că prețul acestui eroism, al unui romantism ce părea sublim, a fost de fapt construcția unei imense, odioase, criminale colonii penitenciare. Fundamentele ei, însă, au fost puse în macabra operă sub Lenin. Originile Marii Terori, ale Gulagului în general, se găsesc în escatologia leninistă, cu a ei pretenție că paradisul poate fi clădit hic et nunc, indiferent de condițiile istorice și de costurile umane ale acestui nesăbuit, maniacal efort liberticid. Kazantzakis a admirat ceea ce el percepea drept măreția istorică a leninismului. A fost o eroare imensă, tot așa cum o mare eroare a fost clipa în care Martin Heidegger a vorbit, în 1933, despre “grandoarea istorică a național-socialismului”. Cartea este, în acest sens, și o probă că marile spirite pot fi adeseori incapabile să simtă absența libertății chiar când aceasta este cât se poate de palpabilă.

Washington, DC

14 februarie 2015

[Textul de mai sus este prefața pe care am scris-o la volumul "Jurnal de călătorie. Rusia", Humanitas, 2015, tradus de Ion Diaconescu: http://www.humanitas.ro/humanitas/jurnal-de-c%C4%83l%C4%83torie-rusia]

Recomandare:

http://www.contributors.ro/cultura/cand-este-miez-de-noapte-in-secol-eternul-eretic-panait-istrati-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/


[i] Traducerea din limba engleză a textului lui Apostolos Doxiadis a fost făcută de Marius Stan căruia ii mulțumesc pe această cale.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. bogdan192 spune:

    “Cum nota Hannah Arendt, calea spre totalitarism trece prin distrugerea ființei morale și a celei juridice.”

    Romania. 2015.

  2. comentariu spune:

    Nascut in unul din satele numite barbarika in denumirea locala Nikos Kazantzakis este produsul unui spatiu interesant al unor interferente si rabufniri peste timp.
    In fapt este in primul rind un bizantin concept descris negativ de occident intrucit nu a fost inteleasa esenta si a fost distorsionata imaginea in mod intentionat.
    Prin acestea este o alta parte a Europei si anume cea de Est cind acum se impune numai egalitatea intre european si occidental iar estul se doreste a fi transformat in ceva amorf.

  3. Mircea Lutic spune:

    Stimate domnule Tismaneanu,

    Va marturisesc faptul ca, pentru mine, “escatonul” a fost o ghicitoare.
    Mi-am dat insa destul de repede seama ca e vorba de “ἔσχατος” care a dat cuvantul “eshatologie” si, dupa parerea mea, ar trebui transcris cu h si nu cu c : eshaton.

    Va multumesc,
    Mircea Lutic

    • Mircea Lutic spune:

      P.S. Spre deosebire de ebraica unde avem ה,ח,כ,ק in greaca nu exista decat χ κ pe post de velare insonore astfel ca mi se pare natural ca in română sa transcriem velara insonora fricativa χ cu h (sau cel mult ch – daca vrem sa semene cu transcrierea in limbile unde nu exista acest sunet) iar velara insonora ploziva κ fie cu c sau k. Transcrierea lui χ cu c sau k mi se pare improprie.

  4. Vlad spune:

    Daca Kazantzakis are o scuza, aceea ca e prima experienta ideologica la care asista, pe de o parte, pe de alta ca spiritele vremeii nu aveau expunerea la informatii si la conectivitate pe care o au oamenii de azi.

    Dar omul de azi, mai ales, cel care se uita la instaurarea totalitarismului contemporan, aplicat ca la carte cu legea in mana, sub nasul inert al functionarilor marioneta, nu are nicio scuza.

    E impardonabil ca isi vinde verticalitatea sau macar posibilitatea accederii la una pe o orizontalitate lipsita de perspective.

  5. Vlad spune:

    Am senzatia acuta ca umanitatea se afla pe punctul de experimenta cea mai negra perioada din istoria ei, care va face de rusine celelalte “ispravi” ale omului: prin magnitudine, determinare, organizare si convingerea nestramutata a multora ca lucrurile sunt pe fagasul normal. Atat de mare va fi impactul incat va ramane o pata permanenta in constiinta umanitatii pentru cateva mii de ani bune. Omul nu va mai putea sa o ascunda sub pres asa cum a facut cu restul si sa alerge zglobiu ca si cum nimic nu s-a intamplat. Schimbarea de constiinta mult asteptata va fi o consecinta necesara. Omul nu se va mai putea privi in fata …



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)