Marţieni& mituri naţionale- Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia.

Retractil, insurgent şi seducător în scriitura sa istorică, Lucian  Boia va fi asociat, în orice istorie intelectuală a anilor de după 1989, cu  efortul de subminare  al discursului naţionalist-autarhic modelând  identitatea   naţională. Stigmatizat de  purtătorii de flamură ai purităţii româneşti, de la G. D.Iscru până la Ioan Scurt, absent din academii şi jurii,  Lucian Boia a propus o strategie   istoriografică  ce rupe cu   tradiţia  nefastă a cecităţii şi autoiluzionării patriotarde.

Şi poate că acest volum de  “ Istorii”,  născut din dialogul cu Eugen Stancu, va fi una dintre căile naturale de acces în interiorul unui sistem de  gândire ce a marcat, profund, ultimele două decenii. În Eugen Stancu, ( unul dintre cei care ilustrează, cu rafinament şi erudiţie, aceeaşi temeritate în explorarea imaginarului, semnând o carte  fundamentală despre politica ştiinţei-ficţiunii în România comunistă), Lucian Boia are un interlocutor ce deţine arta de a construi cadrul intelectual şi uman  adăpostind o conversaţie cu miez şi fermecătoare.  “ Istoriile mele “, imaginate de Eugen Stancu  şi Lucian Boia, sunt una dintre cele mai profunde şi dezinhibate meditaţii în marginea condiţiei intelectuale a scrisului istoric. O dată cu  aceste confesiuni, exemplaritatea paradoxală a lui Lucian Boia este revelată unui public întreg, iar arta de  mediator al lui Eugen Stancu este una dintre raţiunile acestei  treceri dincolo de oglindă,  în intimitatea unui profesor şi autor rezervat cu apariţiile publice şi imun la tentaţia  oricărui vedetism facil.[1]

“ Istoriile mele” pot fi citite ca un bildungsroman ce evită pedagogia şi didacticismul. Viaţa lui Lucian Boia traversează succesive lumi, de la tihna burgheză a nucleului familial cosmopolit la republica populară şi autarhia ceauşistă. Legatul  familial, pe care Lucian Boia îl menţionează apăsat, cu un orgoliu al formulelor lipsite de ambiguitate, este ostilitatea faţă de comunism şi intenţia de a nu participa la opera de zidire a unui univers care îi rămâne, până la capăt, străin. Simplul repertoriu de lecturi al adolescenţei  indică defazajul asumat. Marginalitatea lui Lucian Boia în câmpul intelectual autohton este anticipată de această educaţie burgheză, ce nu concepe  trivialitatea  proletară ca pe un mod de existenţă. Casele de la Câmpulung şi  din Cotroceni sunt expresiile  continuităţii cu un mediu pe care naşterea regimului democrat popular îl condamnă la extincţie.

Întreaga carieră academică a lui Lucian Boia pare să stea, până la 1989 şi nu numai, sub semnul acestei relaţii prudente cu o lume românească ale cărei valori nu le împărtăşeşte, până la capăt.  Opţiunile pentru anumite subiecte de cercetare nu sunt niciodată inocente, ci decurg din voinţa de a ocupa un spaţiu între limitele căruia onestitatea profesională, iar nu vulgata de partid, să primeze. Naşterea acestei  fascinaţii pentru imaginar şi mituri, ( fascinaţie  de neînţeles doar pentru istoricii ce combinau pozitivismul desuet cu patima stalinismului national) este la originea unei regândiri radicale a felului de a scrie istoria. Trecând de la studiul empiric către metadiscurs, Lucian Boia punea bazele, fără a avea această ambiţie instituţională vană, unei întregi şcoli, a cărei  expresie post-revoluţionară va fi centrul dedicat imagiarului în cadrul universităţii din Bucureşti.

Respingerea viziunii unei istorii ce “educă”, “formează” şi întăreşte instinctul naţionalist este  cărămida pe care se ridică  edificiul metodologic al lui Lucian Boia. Istoria “ inteligentă “ ,pentru care pledează Lucian Boia,  fortifică, asemeni artei, intelectul şi caracterul, fiind parte a unei linii a libertăţii de gândire şi reflecţie. Argumentul din “ Istoriile mele “ poate fi legat, finalmente, de această încredere în spiritul critic şi în  natura  fecundă a interogaţiilor. Conversaţia dintre Lucian Boia şi Eugen Stancu reabilitează, fără emfază,  eleganţa critică şi pluralismul ca virtuţi  întemeietoare ale viitorului.

[1] “ Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia. “, editura Humanitas, Bucureşti, 2012.