Home » Cultura » Citesti:

Plecarea unui prieten

Gabriel Liiceanu noiembrie 14, 2018 Cultura
2 comentarii 12,353 Vizualizari

Cândva, pe la jumătatea anilor ᾽60, într-o dimineață tristă de toamnă, am sărit din fugă, pe Magheru, într-un autobuz cu oameni ciorchine pe scară. Un domn tânăr și drăguț, care reușise să pună un picior înăuntru, m-a apucat de braț și m-a ținut așa până la stația următoare. În tot timpul ăsta îmi zâmbea și mă întreba dacă mă țin bine de bară. Emana delicatețe, cumsecădenie, omenie. Nu i-am uitat chipul și nici ușoara legănare a vorbei. Peste câteva săptamâni l-am reîntâlnit în apartamentul lui Noica din Berceni. Îl chema Sorin Vieru, cel care va deveni, în curând, „Sorel”, un diminutiv care avea în el nuanțe de miere. Un frate mai mare, mai bun, mai înțelept decât noi, ceilalți, doi-trei care, peste vreo două decenii, am aflat că ne numeam, luați așa, la pachet, „Școala de la Păltiniș”. A fost nespus de frumos ce am trăit noi, în anii aceia, împreună. În Jurnalul de la Păltiniș există un portret al lui Sorel:

„So­rin Vieru ră­mâ­ne le­gat în me­mo­ria mea de re­la­ţia pe care am în­ce­put-o atunci cu Noi­ca şi nu am să simt decât pă­re­re de rău că una din­tre cele mai ra­fi­na­te minţi specu­la­ti­ve — în dis­cu­ţi­i­le noas­tre avea o stră­lu­ci­re care ne pu­nea în um­bră pe noi cei­lalţi, pe Andrei și pe mine, când, mai târziu, am fă­cut în trei un se­mi­nar cu Me­di­ta­ţi­i­le me­ta­fi­zi­ce a lui Des­car­tes — ne-a pă­ră­sit cu vre­mea, în­chizân­du-se în lo­gi­că, în care tră­ieş­te de fapt in­con­for­ta­bil, su­ferind că nu are mai mult de zece au­di­tori şi în­cer­când une­ori eva­dări dis­pe­ra­te în po­e­zie, în eseu sau în câte un dia­log din Pla­ton. În per­soa­na lui, Noi­ca s-a iz­bit me­reu de un mare şo­văi­tor, în fond de acel neajuns care bân­tuie ade­sea cultu­ra noas­tră, a ce­lor care re­fu­ză „să atace“, lă­sând via­ţa să vină peste ei şi să-i ma­ne­vre­ze după bu­nul ei plac. Sorin este de fapt un as­te­nic, bân­tuit de o înzes­tra­re pe care mor­bi­da lui neîn­cre­de­re în sine a boi­co­­­tat-o, aproa­pe a re­pri­mat-o, fă­când ast­fel to­tul pen­tru a se aşe­za în ta­bă­ra celor ca­re-şi tră­iesc în­frân­ge­rea în­tr-o ma­nie­ră fic­ti­vă şi pro­iec­ti­vă, îna­in­te de a fi dat vreo bă­tă­lie, deci îna­in­te de a fi cu­nos­cut fio­rul în­cleş­tă­rii cu ma­te­ria re­zis­ten­tă a ceva din afa­ra sa. Spe­riat de tot ceea ce ar tre­bui să în­tre­prin­dă, uşor va­le­tu­di­nar şi fă­când din pro­pria lui ri­si­pi­re şi iner­ţie car­ca­sa în care se re­fu­gia­ză pen­tru a se as­cun­de şi su­feri, a ter­mi­nat prin a de­cla­ra că face par­te din spe­cia „con­suma­to­ri­lor cul­tu­rali“, şi nu a „pro­du­că­to­ri­lor“; şi că, mai mult de­cât scri­sul, îl atrage ideea de a acu­mu­la pen­tru pro­pria lui plă­ce­re, că se simte un veş­nic stu­dent şi că îl bân­tuie gân­dul de a-şi re­lua la­ti­na şi de a se apu­ca să în­ve­ţe ebraica.”

La scurtă vreme după apariția Jurnalului, pe 5 decembrie 1983, am primit de la el aceste rânduri:

„Dragul meu Gabriel,

E o zi glorioasă aceasta, în care mă aşez spre a aşterne pe hârtie câteva rânduri pentru tine. Te rog să iei tăcerea mea de până acum drept ceea ce este: nu atitudine, ci lipsă de atitudine, destrămare, nefi­inţă…

A-ţi scrie la maşină, ţie, migălitorului de arabescuri cu o pană atât de subţire, este aproape o necuviinţă. Mi-ar plăcea să pot clăm­păni inaudibil pe clapele unui word processor, dintre cele care fac furori acum pe piaţa mondială, dar nu am la dispo­ziţie decât bătrâna mea maşină de scris, aproape tot atât de arhaică ca şi un Ford ’900.

Probabil că vei fi vrând să ştii cum găsesc portretul pe care mi l-ai făcut. Toţi amicii mei, ca şi Anatol, Gina etc., găsesc că sunt bine prins. În ceea ce mă priveşte, mă simt ca o gâză gân­ditoare prinsă în răşină transparentă şi menită să se con­serve astfel, chihlimbarizată, în cea mai flatantă pos­tură cu putinţă. Pesemne că atât va rămâne, după un număr de ani, din prea puţinul ce-am făcut: câteva pagini ale unui prieten, care mă iau ca pretext. E mai mult decât speram; la drept cuvânt, nu credeam că amintirea mea va dăinui în vreun fel. Se pare că măcar în această postură am şanse la mai lungă viaţă. Şi închipuie-ţi că nu-mi displace deloc. Îţi mulţumesc, deci, ţie şi soartei, că lucrurile s-au orânduit, în ce mă priveşte, astfel; sunt privilegiatul unei nedreptăţi pe care mi-o faci şi pe care nu pot să nu ţi-o iert, din motive părtinitor colorate. Cât priveşte mănuşa pe care mi-o arunci, aceea de a dovedi că sunt mai mult decât sunt la ora actuală, aceea de a-ţi da o îndârjit cordială dezmin­ţire, de a veni în întâmpinarea ameste­cului de aşteptări şi deziluzii cu care mă priveşti: ştiu şi eu? ştiu şi eu? Mă tem că atâta a fost ce a fost; să lăsăm răşina fluidă să se solidifice în transparenţa de chihlimbar a unei image figée…

Totul, în ființa prietenului meu era blând și catifelat. Până și scrisul lui aducea a mângâiere. În ultimii ani nu l-am mai văzut și rămâne să trag după mine păcatul de a fi tot amânat, până a fost prea târziu, să-i fac o vizită la patul de suferință. Noaptea trecută, după ce am aflat vestea, i-am scris unei prietene că am pierdut, prin plecarea lui, una dintre cele mai luminoase ființe ale tinereții mele. Și mi-a răspuns atât de frumos:

„Am cunoscut și eu zâmbetul pe care-l descrii, ani buni mai târziu, la prima dintre «școlile unde nu se învață nimic», organizată de Andrei Pleșu în 1996. Sorin Vieru avea o prezență luminoasă și o bonomie aproape angelică. E îngrozitor și oribil când ne pleacă un prieten – chiar și un fost prieten, chiar și un prieten „virtual” (păduri ce ar putea să fie…și niciodată nu vor fi). Și nu prea există cuvinte de consolare. Poate doar ce ne spune Seneca despre cum toți oamenii pe care i-am iubit ne-au fost, de fapt, dați cu împrumut. Am știut mereu că-i vom da înapoi. Dar cât de frumos a fost, Doamne, când ne-au fost alături!”

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "2 comments" on this Article:

  1. Cinicul spune:

    Frumos scris! Dispar încet toti oamenii adevărați și rămânem cu noii Dinu Păturică.

  2. Vlad spune:

    Dumnezeu să-l odihnească în pace!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


E randul tau

Faptul că 24 de mii de oameni au citit articolul face să merite efortul de a-l fi scris și apoi n...

de: Luminita Marcu

la "Ne mândrim de Centenar cu dr. Paulescu, părintele rasismului ştiinţific şi lider de partid fascist: prostie guvernamentală sau ceva mai grav?"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

decembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)