Poporul cu clopoţeii la gât

Oricât de ameninţaţi ar fi de toate nenorocirile, românii ştiu să se bucure de sărbători. Observând această  generală efuziune, exploatată şi încurajată  consistent de agenţii economici şi de firmele de publicitate, aproape că nici nu-ţi mai vine să răscoleşti, cu reci instrumente socio-antropologice, raţiunile sau, mai corect spus, i-raţiunile care-i mână gregar spre magazine şi pieţele de brazi. Sunt purtaţi desigur de o dorinţă înălţătoare de a dărui, de energia sacră a Naşterii Domnului, dar şi de mai sincera plăcere seculară de a schimba griul comun al vieţii cotidiene cu mai optimistele roşu, alb şi verde.

Cu toate eforturile marilor sondaje sociologice implementate pentru întregul spaţiu european cu scopul de a identifica şi măsura valorile religioase ale europenilor şi pentru a explica, de pildă, ce alimentează alerta lor sărbătorească, mulţi cercetători au ajuns la concluzia că e greu de stabilit diagnostice în grup pentru acest domeniu evaziv. Puţine forcepsuri analitice aduc la suprafaţă mecanismul numit puterea obişnuinţei sau memorie colectivă. Una dintre discuţiile frecvente asupra religiozităţii europene este centrată tocmai pe ideea de amnezie colectivă în acest câmp al spiritului, corelată cu o paradoxală supravieţuire a comportamentelor rituale, chiar în lipsa informării lor de un substrat al credinţelor asumate conştient (A sărbători fără a putea să explici ce anume sărbătoreşti ; a te închina fără a şti de ce te închini ; a te ruga, fără a şti cui te rogi.) În multe societăţi religioase europene, religia rămâne un obiect de muzeu tolerat nostalgic. Antropologia cognitivă a religiei a propus soluţia să gândim religiozitatea ca pe un fenomen menţinut în viaţă nu de forţa emoţională a experienţei religioase sau de transformările spirituale interioare pe care ni le oferă, ci ca pe o energie direct proporţională cu numărul de ocurenţe, de repetiţii ale aceloraşi rituri, gesturi, cuvinte. Istoria religiei este percepută, în această viziune, ca un şir de pierderi succesive de sens.

Sociologii vorbesc mult, în Occident, despre modul în care modernizarea valorilor şi secularizarea nu a însemnat moartea fenomenului religios, aşa cum se credea prin anii 60, ci, din contră, revitalizarea lui, dar în alţi termeni şi sub alte forme. Cea mai importantă schimbare e ofensiva percepţiei individuale ; fiecare european profită de libertatea de a alege, de pe ofertanta piaţă a bunurilor religioase, doar acele elemente care i se potrivesc profilului său spiritual. În ceea ce ne priveşte, bricolajul de practici şi credinţe cultural-religioase nu ne este specific. Dincolo de câteva împrumuturi firave, rămânem aşa cum ne-au învăţat străbunicii noştrii şi ne îndeamnă inconştientul colectiv. Dacă europenii occidentali îşi permit să comande à la carte, noi ne mulţumim cu table d’hote, meniul casei sau felurile predefinite, combinaţia cea mai ieftină şi care nu cere eforturi conştiente suplimentare. Marketingul, gazda noastră, ne serveşte pe toţi cu aceleaşi oferte de Crăciun, aşa cum aproape toţi ne afiliem implicit, prin naştere, Bisericii Ortodoxe Române.

Asta nu înseamnă că nu avem şi noi propriile libertăţi spirituale sau excentricităţi mistice. Dar şi acestea fac parte din zestrea tradiţională, pe care nici nu le percepem ca fiind derogări de la calea străbună, curat creştinească de a sărbători Crăciunul. Până la urmă, trăim în ţara lui Dracula, deci avem ceva umbre gotice în sufletul nostru arhaic, suntem compatrioţii Căluşarilor, aceşti aşa numiţi dansatori „şamanici” care au dobândit eticheta de exponat al culturii spirituale europene nu doar prin acceptarea în patrimoniul UNESCO, ci mai ales prin pătrunderea într-un episod din Dosarele X. Alaiurile noastre totemice de Anul Nou, pline de fiinţe sălbatice şi de măşti groteşti ar fi de ajuns să ni se arunce anatema din partea oricărei biserici creştine, puţin mai autoritare decât cea majoritară în spaţiul carpato-danubian. Dar fiindcă nici Inchiziţia, nici Reforma nu au reuşit să elimine cu totul ispitele ezoterice ale occidentalilor, ne-am asumat şi această lecţie occidentală şi am renunţat la un proiect similar în propria noastră cultură religioasă. În plus, occidentalii înşişi ne-au recunoscut de multe ori supremaţia în materie de creştinism extravagant. Stau mărturie jurnalele de călătorie ale misionarilor catolici sosiţi în ţările române pe la sfârşitul Evului Mediu şi culminând cu literatura reveriilor vampirice a lui Bram Stoker.

Se spune că ataşamentul pentru tradiţii populare, în dauna celor religioase epurate dogmatic, ar fi fost avantajat de multele decenii de propagandă ateistă din perioada comunistă, care au încurajat strategic dansurile populare şi au descurajat sistematic mersul la biserică. Acesta poate fi motivul unor traiectorii inconsecvente în combinaţia de element folcloric şi imbold religios în modul nostru de a sărbători. Dar nici cultura tradiţională, consecvent aprobată de popor şi chiar de Biserică, nu a putut face faţă marketingului occidental. Am acceptat mimetic un Moş Gerilă alb-roşu,  îmbrăcat după moda promovată de campania publicitară a unei celebre băuturi americane carbogazificate, deşi acesta era un produs care, în mod obişnuit, nu avea cum să facă multe valuri în societatea comunistă închisă (aproape) ermetic influenţelor transatlantice. Astăzi, mişcările creştine care-şi fac loc, cu destul succes, în viaţa publică americană militează pentru readucerea, în conştiinţa colectivă, a efigiei lui „Jesus” ca „reason for the season”, tocmai fiindcă au observat concurenţa făcută protagonistului neotestamentar de mai umanul „Santa Claus”. La consolidarea carierei internaţionale a lui Santa, în dauna „copilului sfânt”, a contribuit şi puternica pătrundere a sărbătorii Crăciunului pe pieţe culturale din ţări lipsite de substratul confesional creştin.

Dacă fac efortul neştiinţific de a-mi imagina un Moş Crăciun în spiritul imaginarului autohton, l-aş dezbrăca de orice ideologie publicitară, lipsindu-l de preţioasele sale detalii vestimentare şi în niciun caz nu ar mai fi pompat generos cu toate energiile umane pozitive. Din contră, acesta ar fi un spirit supranatural descărnat, care nu locuieşte în Laponia, ci pe lumea cealaltă, doar cu viză de flotant pe Pământ, în acest interval, care stârneşte mai degrabă teamă superstiţioasă, decât împarte afecte pozitive. Poate că acest frate vitreg şi omolog românesc al lui Moş Crăciun ar fi cel puţin mai greu de corupt, funcţionând ca o autentică instanţă morală, adică mai selectiv cu darurile şi apariţiile publice decât proletarul Moş Crăciun „cel bun”. Bătrâneţea sacră şi atemporală din folclorul nostru este întruchipată în alaiurile de Anul Nou în personajele Moşul şi Baba – ca ipostaze ale neamului de dincolo, veniţi să-i ghideze pe muritorii slabi de înger prin timpul periculos din preajma solstiţiului de iarnă.

În afară de incompatibilitatea Moşului Crăciun cu imaginarul nostru folcloric, nici tradiţia bradului nu se armonizează pe canavaua riturilor autohtone. În cultura populară de aici, arborele este într-adevăr un obiect simbolic esenţial. Dar el este prezent mai cu seamă la sărbătorile din ciclul familial, acolo unde are o semnificaţie arhaică de alter-ego al unor protagonişti rituali. Bradul, în mod special, este legat dominant de contextul funerar şi mai ales de înmormântarea tinerilor necăsătoriţi. Tăierea bradului din pădure şi coborârea lui la casa mortului era un ceremonial complex, performat în analogie cu soarta tânărului căruia i-au fost retezate mult prea repede „rădăcinile”. Împodobit şi învăluit de respect religios, bradul era implantat apoi pe mormânt. Şi dacă acesta era înţelesul frecvent al arborelui cu „cetina tot verde” din casele ţăranilor, nu m-a uimit să citesc undeva mărturia unui etnograf care, într-o cercetare de teren, înregistra sperietura unui bătrân dintr-o familie care deja preluase obiceiul (germanic) al împodobirii pomului de Crăciun. Neavertizat de schimbarea paradigmei dominante în materie de conifere, sărmanul receptase automat mesajul că a murit cineva din familie. Cântecele arhaice de înmormântare povestesc, împrumutând identitatea bradului doborât, ritualul aducerii lui de la munte, trezind audienţei sentimente de regret care ar putea fi exploatate consistent de organizaţiile ecologiste foarte active în această perioadă : „Jos m-au doborât,/ M-au pus la pământ,/ Cu cetina-n vale,/ Să le fiu de jale,/ Eu dacă ştiam,/ Nu mai răsăream…”

Cât despre valorile pur religioase, conforme tradiţiei noastre ortodoxe, acestea sunt încă reprezentate pertinent. Imaginea ieslei din Orientul Mijlociu, populată de toate personajele atestate documentar de Cartea sfântă, apar peste tot. Colindele cu mesaj respectuos dogmatic, vulgarizări sau variante apocrife ale Noului Testament nu lipsesc din repertoriul nici a celor mai agnostici dintre români. În sens contrar, nici pravoslavnicile coruri din biserică nu se jenează să cânte la strană versuri cu totul păgâne, dacă le-am explica după semnificaţiile lor etnologice, versuri care nu au nicio legătură cu Naşterea. Acestea sunt colindele profane, în care întâlnim un Deus otiosus, un Dumnezeu veterotestamentar coborând ursuz pe pământ „numai pe la sărbători”. Altele sunt colindele care încurajează relaţiile maritale oficiale dintre fetele şi flăcăii satului tradiţional, descriind consecutiv calităţile celor două categorii de gen. Încă se mai cântă colinde numite „profesionale”, slăvind vechile meserii majoritare ale neamului nostru, căzute între timp în desuetudine, cum sunt cele de vânător, pescar sau cioban. Nu lipseşte nici intonarea, cu acelaşi glas vesel al aceloraşi optimişti colindători, a unor texte funeste, dedicate în vremuri trecute morţilor din familie. Totuşi, fiindcă până la urmă şi în societatea tradiţională speranţa era cea care învăluia marile sărbători solare, repertoriul colindelor este dominat de retorica neînfrânată a mercantilismului şi a fericirii colective.

Unul dintre cele mai aşteptate ritualuri de sărbătoare este desigur cel culinar. Ataşamentul nostru pentru eternul meniu de sărbători are forţa de supravieţuire a piramidelor egiptene. Amestecul de carbohidraţi, proteine animale şi alcool explodează în fiinţa noastră producând scântei de fericire şi căldură sufletească. Pare că acest epicureism nu ar corespunde sensurilor pioase, spirituale ale sărbătorii creştine. E adevărat, dar se potriveşte perfect cu semnificaţiile sărbătorii păgâne. Sacrificiul porcului, un animal sacru la multe popoare arhaice şi jertfirea contului din bancă se pot încadra, printr-un necesar update, printre imaginile hiperbolice din vechile colinde tradiţionale. Acolo se arată că felurile de mâncare sunt atât de tentante, încât până şi Dumnezeu coboară la masa ţăranului, amânându-şi delăsător, pentru câteva ore, activitatea curentă de observator imparţial. Întreaga literatură a cinstirii gazdelor, a bogăţiei meselor si a diversităţii bucatelor nu e un simptom al imaginaţiei bolnăvicioase a obişnuiţilor noştri ţărani, transfiguraţi peste noapte în „boieri mari”. De ce îşi minţeau spiritul hămesit cu astfel de reverii edenice? Fiindcă acesta este tocmai ţelul magiei augurale, să zugrăvească perfecţiunea, aspiraţiile cele mai puternice, chiar imposibile, cu încrederea că ele vor deveni realitate. Pare un amăgitor joc infantil şi, până la un moment din istoria antropologiei religiei, aşa a şi fost calificat mecanismul psihologic al credinţei magice de către cercetători.

Redus la esenţa sa primitivă, magicul nu apelează  la fiinţe sacre intermediare care să poarte cererile muritorilor prin birocraţia cerului, până la instanţele decizionale de la capătul scării ierarhice, nici nu presupune redactarea respectuoasă de scrisori către Moş Crăciun. Magia, în special cea a colindelor, arată ceea ce cu încăpăţânare şi lipsă de modestie crede cel care o performează că i se cuvine. Nu e aşteptare, ci e acţiune. E adevărat, contează şi numărul de repetiţii. Într-o cultură şi mai estică decât a noastră, recitarea mantrelor ajută la internalizarea mesajului şi sporeşte forţa performativă. Din acest punct de vedere, nu ne apasă nicio vină, ne-am îndeplinit sarcina istorică. Cele câteva secole de repetiţii ale colindelor tratând bunăstarea generală a neamului românesc ar trebui să fie îndeajuns de puternice din punct de vedere magic pentru a se transforma în realitate. Alte instrucţiuni n-au fost probabil respectate în reţeta rituală aducătoare de fericire.

Dar să ne întoarcem la îndemnul sacramental iniţial din textele atât de dragi în această perioadă. Multe dintre ele sunt pline de vervă şi îndeamnă la acţiune: „Deschide uşa, creştine…” sau „Sculaţi, sculaţi, boieri mari!” sau „Ne daţi ori nu ne daţi?!”. Ele zugrăvesc portretul unui român voluntar, plin de energie, capabil să cucerească toate redutele celor care s-ar împotrivi acţiunilor de implementare a spiritului sărbătoresc. Textul cu tema trezirii din colinda în care vestitorii Naşterii schimbă exagerate politeţuri cu gazdele, convingându-i astfel să se ridice din pat şi să-i răsplătească pentru efort, pare să fie o ediţie de iarnă a imnului naţional. Sau poate că mai corect ar fi să citim invers, respectând direcţia axei istorice, fiindcă textul colindului este anterior versurilor lui Andrei Mureşanu. În această coerentă lectură, intonarea imnului este generalizarea, dincolo de timpul magic al Crăciunului, a spiritului revoluţionar autohton prin care colindătorii reuşesc să alunge lenea sărbătorească a „boierilor mari”.

Din nefericire, nici colindele, nici clinchetul vesel al clopoţeilor, nici îndemnul extra-sezon al imnului naţional nu mai au magia de altădată, fiindcă nu mai există colectivitatea de credinţă care să creadă în eficacitatea acestor frumoase cuvinte. Am învăţat toate refrenele de pe rost, conştiincios înscrişi la cursurile de reeducare ale culturii etnice, dar frecventele repetări fără efect ne împuţinează, în cele din urmă, elanul.  Nu, clopoţeii româneşti nu sunt jingle bells, ci mai degrabă seamănă cu cei loviţi ineficient, deşi stăruitor, de un Trahanache, clopoţeii aceia ai lui Caragiale care anunţau „cestiuni arzătoare” şi avertizau că „orele sunt înaintate”. Nici măcar atât. Clopoţeii zilelor noastre sunt monotoni şi indulgenţi, nu mai zdruncină creierii vreunui Dandanache, nici nu mai anunţă slujbe bisericeşti sau vestesc profetic mari schimbări istorice. Sunt cuminţi, supuşi, flegmatici, dar având totuşi forţa ca, o dată pe an, să cânte la unison, sugrumând şi cele câteva disonante corzi vocale mai pesimiste care încearcă să amâne molipsitoarea armonie generală.