Home » Analize »Economie »Financiar »Macro »Opinie »Sinteze » Citesti:

Leul nostru cel de toate zilele

Stefan Liiceanu iunie 18, 2014 Analize, Economie, Financiar, Macro, Opinie, Sinteze
74 comentarii 13,680 Vizualizari

Am trăit mult timp într-o țară îndepărtată, o țară recunoscută, printre altele, pentru miracolul economic pe care l-a desăvârșit după o înfrângere umilitoare în al Doilea Război Mondial. Este vorba de Japonia, Nihon în limba japoneză, sau Iapam cum o numeau misionarii portughezi în secolul XVI, primii vestici care au ajuns pe acele tărâmuri îndepărtate mânați de datoria de a răspândi mesajul Bibliei. Pe lângă tragedia bombelor atomice de la Hiroshima și Nagasaki, care s-a soldat cu pieirea directă a aproape două sute de mii de oameni, războiul a costat Japonia peste trei milioane de morți, sute de mii de soldați pierduți, din Siberia până în Filipine, și șaizeci și șase de orașe mari bombardate cu napalm, inclusiv Tokyo, unde 65% din toate locuințele au fost făcute praf și pulbere. Îmi amintesc cuvintele unui japonez care își trăise copilăria în capitală în acele vremuri teribile și care, descriind cercuri largi cu mâna întinsă și uitându-se undeva în depărtare, spunea căzut pe gânduri: “yakenohara, yakenohara…”. Adică: totul era precum o “câmpie pârjolită,” totul era ars până la sol (yake însemnă „ars”, „incinerat”, iar nohara „câmpie”).

Dar războiul a lăsat în urmă în mod inevitabil și o deteriorare a economiei până aproape de colaps, hiperinflație și, în general, o scădere a nivelului de trai cu aproape 70% față de perioada antebelică. Este greu să ne imaginăm că întreaga țară producea în 1946, primul an de pace, numai o cincime din ce putea produce cu doar șapte ani înainte. Cu toate acestea, în numai douăzeci de ani de la starea de convalescență în care se afla, Japonia reușise să-și crească producția industrială de 23 de ori, firmele de manufactură se multiplicaseră de peste 7 ori, iar forța de muncă crescuse cu 40%, în timp ce rata medie a șomajului era aproape neglijabilă – doar 1.6%! Din 1955 și până în 1966, PIB-ul Japoniei a crescut în medie cu 15% pe an, iar în 1964 Japonia era prima țară din lume cu o rețea de trenuri super-rapide (echivalentul TGV-ului din Franța), același an în care Jocurile Olimpice s-au ținut pentru prima oară într-o țară din Asia – în Japonia, bineînțeles. Este drept că o cauză importantă a acestui remarcabil progres a fost implicarea SUA și ajutorul economic inițial din partea lor (acesta la rândul lui oferit cu motive bine gândite, în speță îngrădirea comunismului), dar până la urmă poporul japonez s-a ridicat pe picioare mai degrabă prin propriile puteri, prin persevereța caracteristică și prin disciplina de fier impregnată în spiritul nipon.

PIB-ul nu este totul

Deși o comparație directă între Japonia și România ar fi un exercițiu gratuit, în plus nefiind tema acestor rânduri, nu pot totuși să nu mă simt copleșit de cât de multe a putut duce la capăt în doar douăzeci de ani o națiune aflată efectiv la pamânt și, relativ vorbind, cât de puține s-au făcut în țara noastră în ultimul sfert de secol, mai ales în sensul creșterii bunăstării populației și al progresului național. Citeam zilele acestea un articol din „Ziarul Financiar”, care deplângea faptul că în termeni reali (adică eliminând efectul inflației) produsul intern brut al României este cu doar 30% mai mare față de anul 1990. Cu alte cuvinte, de la Revoluție și până în prezent economia României a crescut în medie doar cu 1.3-1.4% pe an în termeni reali. În definitiv însă, PIB-ul nu înseamnă totul, el fiind cea mai generală măsură a activității economice, o măsură expusă erorilor statistice în mod fatal (cum oare să măsori „la virgulă” tot ce se produce într-o țară într-un an?) și, mai ales la noi în țară, o măsură care nu exprimă – dacă avem în vedere economia subterană clădită pe munca la negru, neplata taxelor și corupția – decât o parte din poveste.

Să lăsăm deci de-o parte PIB-ul și să ne îndreptăm atenția către un alt barometru de bunăstare a populației, de sănătate financiară și credibilitate a unei națiuni (și, nu rareori, un motiv de mândrie colectivă a poporului): moneda națională. În Japonia, precum în țările dezvoltate, moneda națională este în primul rând stabilă față de valutele altor țări. Stabilitatea în acest context nu însemnă o rată de schimb valutar constantă în eternitate, ci o variație mică de la an la an sau, mai bine zis, o variație acceptabilă atât pentru populație în general, cât și pentru firmele care exportă și importă în particular, firme care își fac prognoze și calcule pentru a decide activitatea lor optimă pe termen mediu. Cu alte cuvinte, valoarea unei monede naționale credibile nu scade 40% într-un an față de alte valute și nici nu crește nestăvilit pe același termen scurt. Aceste situații nasc incertitudine și, evident, curmă activitatea economică: de ce să te angajezi într-o afacere când incertitudinea este prea mare?.

Pe lângă renașterea economică spectaculoasă a Japoniei descrisă mai sus, această țară a reușit să confere populației încredere în moneda națională – valoarea yen-ului a variat între 80 și 140 față de dolarul american în ultimii douăzeci și cinci de ani, cu o medie de 110. La prima vedere, acest interval poate să pară mare. În fapt, el reprezintă o fluctuație a yen-ului pe douăzeci și cinci de ani, deci pe termen foarte lung, și în nici un an din acest ultim sfert de secol cursul dolar/yen nu a variat mai mult de 12% față de media din ultimii trei ani precedenți. În plus, deși au existat perioade în care valoarea yen-ului față de dolar s-a apreciat și altele în care s-a depreciat, media pe termen lung a fost relativ stabilă. La fel s-a întâmplat cu valoarea euro față de dolar. Din 1990 și până în prezent, aceasta a variat între 0.83 dolari pe euro și 1.60 dolari pe euro, cu o medie de 1.22 (euro a fost introdus în 1999, însă ponderea valutelor europene din care a luat naștere permite determinarea cursului valutar euro/dolar retroactiv). Ca și yen-ul, euro a avut perioade de apreciere față de dolar, după cum a avut și perioade de depreciere, dar pe termen lung a fost stabil.

Cum își gestionează popoarele moneda națională

Ce s-a întâmplat cu leul în ultimii cincisprezece ani și ce a însemnat valoarea lui pentru bunăstarea poporului român și a activității sectorului privat? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să înțelegem mai întâi cum își gestionează alte națiuni moneda proprie, ce politică valutară are Banca Națională a României și ce înseamnă o valută puternică și o valută slabă.

În mare, există trei tipuri de regim valutar în lume. Primul este cel „fix”, în care banca națională leagă oficial cursul de schimb al monedei naționale de altă monedă de referință (în limba engleză se numește peg, adică „țintuit”, „bătut în cuie”). Un exemplu bun ar fi coroana daneză, care este legată de euro, sau dolarul Hong Kong, care este legat de dolarul american. Mai aproape de noi, leva Bulgariei este legată de rata euro cu o valoare oficială de 1.955 leva per 1 euro. În acest tip de regim, banca națională declară că moneda este legată de altă valută la o rată fixă, anunțată public, și, când și dacă este necesar, ea intervine pe piața valutară pentru a menține cursul pe care l-a prestabilit. În cazul Danemarcei, rata oficială este de 746 coroane per 100 de euro, cu o fluctuație acceptată de plus sau minus 2.25%. Cu alte cuvinte, Banca Centrală a Danemarcei nu permite în nici o zi o apreciere a coroanei față de acest curs cu mai mult de 2.25%, așa cum nici nu acceptă o depreciere mai mare de acest procent. Pentru a pune în practică această politică, Banca Centrală a Danemarcei vinde coroane și cumpără euro pe piața valutară, dacă moneda națională se apreciază mai mult de 2.25% față de rata oficială euro/coroană. În cazul în care coroana se depreciază mai mult de 2.25%, ea va face opusul. Prin aceste operațiuni, Banca Centrală a Danemarcei oferă persoanelor fizice și firmelor posibilitatea de a decide în privința viitorului cu cât mai puțină incertitudine.

Al doilea regim este cel de flotare controlată. Termenul „flotare” înseamnă că valoarea monedei naționale este determinată de forțele pieței (adică de cerere și ofertă, valoarea valutei „plutind” în funcție de aceste forțe), dar că există și un grad de intervenție din partea băncii centrale, nu  însă la fel de strict precum în cazul regimului de valută fixă. Pe scurt, banca centrală intervine ici și colo discreționar, când consideră că valoarea monedei naționale nu coincide cu interesul națiunii, fără a anunța în prealabil un curs valutar exact. Acest regim este cel a leului, după cum declară și BNR pe pagina sa de Web, și este prezent și în cazul rublei și al altor monede din țări în curs de dezvoltare. Un articol publicat de „Ziarul Financiar” la finele lunii mai (De ce se apreciază leul), semnat de domnul Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, ne explică cu maximă  claritate poziția BNR față de leu:

Un lucru rămâne clar: BNR îşi păstrează dreptul de a interveni. Oricând… dacă împrejurările o cer. Fără să aibă însă o ţintă de curs. Ţinta este stabilitatea pieţei valutare.” (sublinierea mea)

Al treilea regim valutar este, cum poate ați ghicit deja, cel de „flotare totală” (free float în engleză). Cursul valutei este determinat strict de forțele pieței și banca națională stă deoparte, cel puțin oficial. (Pentru cei interesați, adăugăm că banca centrală tot intervine, dar numai în condiții extreme, și confirmă această intervenție „secretoasă” după ceva timp). Din anii 1970, mai toate națiunile dezvoltate au adoptat acest regim, de la Anglia și SUA până la Japonia.

Ce preferăm? O monedă slabă sau una puternică?

Oare ce este mai bine? Să ai o monedă națională puternică sau una mai slabă față de alte valute? Nu există un răspuns exact, întrucât valoarea optimă a monedei naționale ar trebui în primul rând să fie aliniată la realitatea economică a acelei țări și astfel o monedă puternică nu este neapărat un câștig, după cum nici o monedă mai slabă nu este neapărat un lucru rău, însă aceasta doar atâta timp cât valoarea monedei nu este excesiv de puternică sau de slabă.

Să luăm un exemplu pentru fiecare caz, cu gândul de a clarifica mai bine acest punct esențial. Elveția este o țară care se mândrește cu moneda sa, francul fiind perceput de mulți investitori ca un refugiu de stabilitate și valoare. Din anul 1990 și până la începutul lui 2008, francul elvețian a variat între 1.45 și 1.82 franci per 1 euro. Ca un val neașteptat însă, criza financiară globală din 2008 și criza europeană de după au motivat întreaga comunitate financiară să cumpere franci și să vândă euro, până la punctul în care în august 2011 francul a atins paritatea față de euro. Astfel, în numai trei ani și ceva francul s-a apreciat cu 65% față de euro. Departe de a mai fi un motiv de mândrie națională, ci mai degrabă poate unul de fericire pentru turiștii elvețieni plecați peste hotare, aprecierea francului a stârnit proteste din partea exportatorilor elevețieni care nu își mai puteau vinde produsele în Europa, principala lor piață de desfacere. Drept urmare, pe 6 septembrie 2011 Banca Centrală a Elveției a anunțat că nu mai tolerează o valoare a francului sub 1.20 față de euro și a promis că va cumpăra „cantități nelimitate” de valute străine și că, implicit, va vinde oricâți franci este necesar pentru a corecta valoarea prea ridicată a monedei naționale. Iată deci că o monedă prea puternică nu este în mod necesar un lucru dezirabil.

Să ne grăbim acum să spunem că nu este de dorit nici o monedă prea slabă, întrucât aceasta invită la inflație și la importuri tot mai scumpe, un lucru negativ mai ales pentru țările care nu produc intern semnificativ de multe bunuri. Deși acesta este un exemplu extrem, să amintim cazul Germaniei de la începutul anilor 1920, când banca centrală a început să imprime bani la o rată exponențială, până când s-a ajuns la bancnote de un miliard de mărci, iar valoarea unui dolar american a sărit de la 320 de mărci în 1922 la “patru mii două sute de miliarde de mărci” (4.2 trilioane de mărci) spre finalul anului următor. Practic, în acele vremuri marca a murit, moneda națională nu mai valora nimic, oamenii recurgeau la troc și se pare că era mai ieftin să aprinzi focul cu bancnote decât cu un ziar!

Ce s-a întâmplat cu leul nostru

Așadar, moneda unei țări ar trebui să fie suficient de puternică cât să confere cetățenilor siguranță și confort în previziunile lor economice, dar nu prea puternică și, dacă condițiile economice o dictează, ar trebui să fie suficient de ieftină pentru a susține o creștere a exporturilor, dar nu prea ieftină, astfel încât să submineze întreaga economie. Totul ține de echilibru, și asta mai ales în economie.

Și acum putem să vedem cât de stabil a fost leul în regimul BNR de flotare controlată. Vorbind cu persoane din jurul meu, mi-am dat deseori seama că există un paradox psihologic în percepția față de trecutul leului. Pe de o parte, încă mulți folosesc mental leul vechi când vorbesc de anumite sume de bani (e.g. „m-a costat 10 milioane reparația asta” în loc de „m-a costat 1000 de lei”), deși redenominarea leului s-a făcut în 2005, acum aproape zece ani. Pe de altă parte, puțini țin minte cât era cursul valutar acum doi-trei ani, cu atât mai mult la începutul anilor 2000.

Sa vă reîmprospătez memoria. Graficul de mai jos ne arată evoluția cursului euro/leu din ultimii cincisprezece ani (valoarea medie lunară), fiind efectiv „pulsul” monedei noastre naționale. 1 euro cumpăra 1.31 lei în ianuarie 1999, însă în doar cinci ani, 1 euro valora 4.10 lei. Cu alte cuvinte leul s-a depreciat cu aproape 70% față de euro în acești ani (adică de la 1 leu=0.76 euro la 1 leu=0.24 euro), ceea ce însemnă o depreciere medie anulă de 14%. A urmat o revenire a leului până la aproape de 3 la 1 euro în vara lui 2007, la vârful bulei speculative, ca apoi moneda României să scadă vertiginos până la peste 4.60 în vara lui 2012. Din 2009 până în prezent leul a fost stabil, însă stabil în valoarea lui mult depreciată față de euro. Putem astfel spune că leul a avut parte cel mult de o depreciere controlată, și nu de o flotare controlată.

Sursă: Bloomberg, Interactive Data, calcule autor.

Ce s-a întâmplat însă în țările vecine în acest răstimp? În Ungaria, 1 euro cumpăra 250 de forinți în ianuarie 1999, iar acum 1 euro valorează 305 forinți. Forintul deci s-a depreciat și el față de euro, dar doar cu 18%. Cursul euro/zloty polonez era de 4.10 la începutul lui 1999, iar acum este 4.17, practic neschimbat în 15 ani. Iar 1 euro cumpăra 36 de coroane cehești în 1999, pe când acum valoarea unui euro este de 27 de coroane – cu alte cuvinte coroana cehească s-a apreciat față de euro în toți acești ani. Din aceste banale cifre putem vedea că leul a fost codașul și asta pe bună dreptate, întrucât economia României a rămas în urma vecinilor noștri, mereu în coadă, mereu târându-se, cu câte o gură de aer venită din curajul unor investitori străini, ridicându-se pe valul bulei economice globale din 2005-2007 și prăbușindu-se apoi tot la fel de repede.

Urmările dezastroase ale indexării vieții noastre la cursul euro/leu

Un adevăr conștientizat poate de mulți, dar neexprimat mai nicăieri, este lovitura cumplită pe care a primit-o populația din cauza leului mai slab – o lovitură ce putea fi evitată dacă autoritățile nu permiteau unul dintre cele mai bizare fenomene economico-financiare din România modernă – indexarea prețurilor bunurilor și serviciilor la cursul euro/leu. Nu știu cum și de unde a apărut acest nonsens, singura explicație pe care am putut-o afla fiind că această practică ar fi urmat, chipurile, să înlesnească trecerea la euro (care apropo, dacă nu știți, s-a mutat pe 2019 cel mai devreme – an în care, dacă chiar trecem la euro, ne vom tot fi pregătit pentru această trecere timp de mai bine de cincisprezece ani). Majoritatea chiriilor sunt exprimate în euro, dar plătibile în lei. La fel cu electricitatea, gazele naturale, telefonia și, în principiu, cu toate bunurile din import. Nu pot decât să am un sentiment de Alice în Țara Minunilor, atunci când primesc o factură cu prețul în euro și dedesubt cursul euro/leu de la BNR, scris clar, de parcă este o lege din codul lui Hammurabi. De ce mai folosim lei atunci? De ce această conversie ridicolă atâta timp cât salariile oamenilor sunt în lei? Și, mai ales, de ce s-a permis această indexare când, după cum am văzut mai sus, leul s-a prăbușit în valoare față de euro?

Cu această indexare permisă de autorități, costurile de trai ale populației și ale multor companii au crescut cu aproape 250% în ultimii 15 ani (de la 1 euro=1.31 lei la 1 euro=4.50 lei). Să luăm simplul exemplu al unui punct comercial de pe Calea Victoriei să zicem, unde chiria a fluctuat în jur de 30 euro/mp în ultimii șapte-opt ani. Ei bine, un spațiu de 100 mp presupune plata unei chirii de 13,500 lei când cursul euro/leu este de 4.50, însă chiria aceasta era doar 9,000 lei în 2007 (la cursul de 3.0) și chiar 6,000 lei la începutul anilor 2000. Cum vânzarile cu amănuntul au colapsat după 2007 dar leul s-a depreciat, nu este de mirare că mulți comercianți au intrat în insolvență, după cum și oamenii ale căror salarii au fost înghețate au văzut că leii lor valorează tot mai puțin nu peste hotare, ci aici, la noi acasă.

Se poate contra-argumenta că atâta timp cât valoarea monedei naționale este foarte slabă și în scădere, oamenii nu se mai raportează la aceasta, ci la altă valută stabilă. Acesta a fost cazul chiar la noi în țară în anii 1990 – în ianuarie 1990, 1 dolar cumpăra 8.7 lei, pe când exact zece ani mai târziu 1 dolar valora aproximativ 18,100 lei. În mod evident, guvernul nu ar fi putut obliga populația să nu tranzacționeze în dolari. Dar odată cu depășirea perioadei dificile de tranziție a economiei românești, odată cu scăderea inflației, nu se mai justifică indexarea costurilor la alte valute, mai ales cu „binecuvântarea” autorităților. Altfel spus, poate că această indexare era justificată acum 25 de ani, dar de ce mai este acceptată în zilele noastre, pretutindeni și în mod atât de explicit?

Ca și cum nu ar fi suficientă acestă echivalare total neavenită și acceptată oficial, aflăm de la vorbitorii BNR că nu ar trebui (!?) să ne bucure aprecierea recentă a leului. Dacă o putem numi apreciere – cursul euro/leu a scăzut de la 4.54 în martie la 4.39 în prezent – da, este o apreciere de 15 bani, dar totuși să fim obiectivi și să o punem în balanță cu deprecierea din ultimii cincisprezece ani. Ce însemnă o apreciere de 15 bani în două-trei luni față de o depreciere de 320 de bani pe termen lung? În articolul amintit, domnul Adrian Vasilescu precizează că leul „având numeroase momente de apreciere, o mare parte a populaţiei, care a luat credite în valută în etapele de depreciere, a ieşit în câştig. N-ar fi însă exclus, într-o altă etapă, ca leul să se deprecieze, şi atunci vor pierde toţi cei care se bucură acum. Cert este că au sfidat avertismentele, s-au împrumutat în valută deşi sunt plătiţi în lei, şi şi-au asumat un risc… Adevărul este că piaţa valutară le administrează tuturor o lecţie.

În contextul deprecierii leului pe termen lung, aceste comentarii nu par să fie tocmai la locul lor. După cum am putut vedea în graficul evoluției cursului euro/leu, din 2007 și până în prezent leul a tot scăzut față de euro (și înainte de 2004). Au existat câteva luni ici și colo când leul s-a apreciat cu câțiva bani, dar în nici un caz nu s-a apreciat vreodată semnificativ sau suficient cât cei „avertizați de BNR” (când și cum exact?) și care au sfidat aceste avertismente să se bucure. Așadar este incorect să ni se spună că leul a avut „numeroase momente de apreciere.” Leul a avut un singur trend major în acești ultimi 15 ani, și anume de ieftinire.

Ar trebui să adăugăm și un cuvânt despre cei care au luat credite în valută. Este nedrept să fie ei acuzați integral de iresponsabilitate când mai toate băncile, aflate direct sub surpravegherea BNR, își amăgeau clienții cu o cultură financiară minimă, ademenindu-i cu credite „în valută stabilă”. Ce-i drept, acest termen, „valută stabilă, sună atrăgator nu-i așa? Francul elvețian a fost una dintre momelile de bază pe la jumătatea anilor 2000, iar băncile își convingeau clienții să ia credite în franci pentru că acesta evident este o monedă stabilă, deși veniturile acestor persoane erau în amărâtul de leu. Prin vânzarea de credite în valută (care, apropo, în Japonia și în alte țări dezvoltate, nu se face decât după ce clientului i s-au explicat riscurile legate de schimbările cursului valutar, iar acesta semnează o dovadă că este deplin conștient de tranzacția în care urmează să intre), băncile din România au dat o lovitură măiastră – pe lângă dobânda luată de la client, ele au legat finanțele naivului om de evoluția leului față de valute stabile. Fiecare episod de depreciere a leului pesemne că ducea la laude și urale în interiorul băncilor, și la mizerie și disperare pentru clientul care își vedea valoare creditului crescând și crescând. Acești oameni au luat credite în valută, într-adevăr, dar mă îndoiesc că ideea originară de a se împrumuta astfel a fost a vreunuia dintre ei. Ei au luat ce puteau primi, adică ce se bucura banca să le ofere, evident nu ascunsă de privirile BNR.

Deci vom continua încă cel puțin 5 ani ca și până acum…

Cert este că deși un leu mai ieftin ajută exporturile României, tot el a erodat din plin puterea de cumpărare și bunăstarea populației. Vă dați seama cum ar aratăta facturile dumneavoastră dacă leul s-ar putea aprecia la 3.0-3.50 față de euro, la cursul din anii 2005-2007? O simplă chirie de 200 de euro ar fi mai ieftină cu 300 de lei, prețul importurilor ar scădea cu 20-30%, și populația ar putea să consume mai mult. Dar așa, cu această indexare la cursul valutar și cu leul nostru doar piele și oase, avem o piatră de moară la gât.

Piața nu minte și prețul liber al monedei noastre determinat de piață este oglinda condițiilor economice din România. Există toate motivele ca,  după ani și ani de inflație masivă și o economie ineficientă, leul să fie slab.  Și nici nu este cazul să ne amăgim că leul ar fi fost stabil în ultimii cincisprezece ani. Atâta timp cât costurile noastre principale de trai sunt indexate abuziv și, tehnic, ilegal la cursul euro/leu, nu ne vom putea face calcule financiare cât de cât certe față de viitor, precum pot vecinii noștri bulgari, de pildă. Ca să nu mai vorbim de japonezi sau americani sau multe alte popoare. E oare cazul atunci să nu ne bucurăm de o apreciere a leului, când mai tot ce plătim pentru a trăi este legat direct la cursul euro/leu? Eu unul m-aș bucura din plin, așa cum, neîndoielnic, s-ar bucura și majoritatea populației.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "74 comments" on this Article:

  1. Petraș spune:

    Indexarea in valuta e dincolo de simpla “binecuvantare” a statului: este practica de stat. Accizele sunt calculate in euro. Ba, cand nu le-a mai convenit cursul, chiar au inventat un curs mai mare.

  2. ILhan spune:

    Dureros de adevarat. Dar am si eu o intrebare: putem oare, noi ca si persoane fizice sa cerem in instanta sa nu ne mai fie indexate facturile in functie de euro/leu ? In baza carei legi se face acest calcul de indexare in functie de euro/leu?

    Cum ati zis si d-voastra, salariile noastre sunt platite in lei, fara nici o legatura cu euro, nici nu cresc, si nici nu scad in functie de fluctuatia euro/leu, si atunci, de ce platim tot in echivalentul euro ?

  3. Alexx spune:

    Bun, inteleg ca articolul e la categoria “opinii”. Dar ma asteptam la un punct de vedere mai fundamentat, mai ales din partea D-lui Liiceanu, cu ampla experienta in domeniu…

    Nici o predictie de trend, sau macar o pozitie privind fundamentele reale ale economiei romanesti ?

  4. dorin valeriu spune:

    Articol foarte clar si edificator.
    Totusi, ce noroc pe japonezi ca i-au ocupat americanii ! Sa ne imaginam ce s-ar fi intamplat daca-i “eliberau” rusii !
    Vorbiti-ne mai mult despre inflatie, arma folosita de guvernanti (dar si de BNR) sa amageasca romanii si sa arunce pe spinarea lor lipsa de performanta a economiei romanesti, datorata in mare masura proastei guvernari si politizarii excesive. Sa ne rugam la Dumnezeu pentru romani dupa “reorganizarea’ recenta a conducerii BNR !

  5. Emanuel spune:

    ” produsul intern brut al României este cu doar 30% mai mare față de anul 1990″
    Sa imi explice si mie cineva de cand diferenta 35 mld euro (1990) – 140 mld euro (2013) inseamna 30 % ??? Peste tot vad mitul asta al PIB-ului din anul 1990, fascinant !

    • bancher spune:

      Asa este!!!
      In 1989 Romania a avut un PIB de 35 mld USD. Acum are un PIB de 110 mld EUR. Deci, daca introducem si paritatea euro-usd, tragem concluzia ca PIB-ul Romaniei a crescut de 4 ori in 25 ani. Nu este rau deloc, mai ales daca avem in vedere ca productia din 1989 era o productie pe stoc, pe care nu o cumparau occidentalii si mai ales fostele tari CAER, iar acum avem o productie care este vanduta peste tot in lume, pe euro/usd (si nu pe ruble sau drepturi de tragere in cadrul CAEN).
      Eu zic ca e muult mai bine acum decat in 1989.

    • Gore spune:

      Nu stiu daca pot sa va explic mai bine decat a facut-o autorul: inflatia in cei 25 de ani, pe care o ignorati complet in comparatia care o faceti.
      Nu cred ca este cel mai bun exemplu dar in 89′ benzina era sub un dolar pe litru, azi este vreo 3. Iar preturile caselor – alt exemplu prost, evident – a saltat de peste 10-20 de ori.

  6. dusu spune:

    tovarasu stolojan a natzionalizat valuta pe o perioada,ani in urma,cind romanica era democratzie,nu,nu democratzie socialista

    • Harald spune:

      E bine că după aproape 25 de ani încă mai insiști pe tema asta, înseamnă că a fost o măsură memorabilă :)

      Dar spune-ne altceva: aveai tu valută pe vremea aceea și te-a obligat Stolojan să o schimbi în lei? La vremea aceea, firmele private erau practic inexistente, iar valuta era deținută de firmele de stat. Care începeau deja să se creadă stat în stat și aveau de gând să folosească valuta cum binevoiau directorii, nu cum avea nevoie guvernul (care totuși era ”patronul”). De aceea Voiculescu și angajații lui or să bată apa în piuă la nesfârșit cu ”naționalizarea valutei”, iar tu repeți asta fără să înțelegi nimic din măsura luată atunci.

      • dusu spune:

        ma bucura ca un comentator avizat ca dvs si in exercitziul functziunii,confirma ca tovarasul stolojan a natzionalizat,pe o perioada scurta,dar natzionalizare se cheama,valuta;si asta dupa cishtigarea revolutziei de comunisti in 89.
        da,intimplator am lucrat in strainatate si de acolo m am intors cu valuta.am depus o in prima banca privata din romanica(era a unui hotz,banca,s a dovedit ulterior;dar un hotz cu proptele la guvern)

  7. Florance spune:

    Cu foarte multi ani in urma, v-am vazut pentru prima data la o emisiune tv. M-a impresionat ce am vazut atunci. Si cand am aflat ca ati revenit in Romania, v-am tinut pumnii stransi sa treceti cu bine peste socul cultural si intoarcerea in timp. Mult noroc in ceea ce faceti, Stefan Liiceanu!

  8. RazvanM spune:

    Mi-a placut inceputul articolului si comparatia cu Japonia. Ar fi interesant de vazut care sunt diferentele structurale intre economia romaneasca si cea japoneza.

    IN Romania, mare parte din bani merg in consum si consumul de produse importate este enorm. Asta inseamna ca efectul de multiplicare al banilor este mic sau chiar negativ.
    In Japonia, tara care a fost reconstruita, banii au mers in productie, iar consumul este acoperit in mare parte din productia interna. Prin urmare, efectul de multiplicare al banilor a fost mare – un yen cheltuit a produs 2 sau mai multi yeni dupa ce investitiile au inceput sa produca valoare adaugata.

    Infrastructura din Romania este in stare jalnica. Infrastructura feroviara a fost distrusa voit pentru a creste niste indicatori economici rapid, pe termen scurt (vanzare de combustibil in crestere, vanzari de masini, manevre electorale). Din pacate costul cu care se misca un obiect din punctul A in punctul B in Romania este probabil de 2-3 ori mai mare decat in Japonia. Pe termen scurt asadar se cheltuiesc mai multi bani, ceea ce creste PIB-ul aparent, dar pe termen lung banii sunt cheltuiti ineficient, ceea ce reduce cu mult potentialul de crestere al economiei romanesti.

    Leul romanesc nu poate fi sustinut decat de o economie eficienta. Singura modalitate de a avea un leu puternic este sa avem investitii masive in mijloace de productie si infrastructura, dar asta nu se poate face peste noapte, ci in cateva cicluri economice.

    O ultima problema, cea mai grava de altfel, este mentalitatea corupta a unei societati. Daca pentru a produce un bun luam in calcul urmatoarele: spagi, parandarat, ilegalitati, legi speciale aberante, taxe enorme pe orice (care duc la evaziune fiscala si concurenta incorecta), politruci care conduc ineficient producatorii de energie si institutii publice, politicieni care promit si dau mita electorala si cetateni care accepta mita electorala si voteaza pe mituitori sau pe infractori, observam ca economia romaneasca este condamnata la crestere sub potential.

    Daca-i intrebam pe americanii inteligenti ce a facut ca Statele Unite sa ajunga unde au ajuns, aflam ca Legea si respectul Legii sunt pe primul loc. La fel in Japonia. Astea ii incurajeaza pe oameni sa isi asume riscuri si sa vrea sa creasca, restul vine de la sine.

  9. Alexandru spune:

    In general, articolul este interesant. Am, insa, doua observatii.
    Spuneti ca deprecierea leului fata de euro sau fata de francul elvetian ducea la urale in interiorul bancilor. Nu este deloc asa. In primul rand, deprecierea respectiva creste semnificativ riscul de credit. In al doilea rand, sursele de finantare ale bancilor pentru creditele in valuta sunt tot in valuta. Fie se imprumuta de la companiile-mama din strainatate fie folosesc depozite in valuta din Romania. Sigur ca motivul principal este tocmai evitarea unui risc speculativ pe care bancile (mai ales cele din Romania) nu sunt deloc pregatite sa si-l asume. Totusi, pentru cei care vad teorii ale conspiratiei peste tot, chiar daca bancile ar fi absolut pregatite sa isi asume acest risc speculativ, pentru a isi finanta in lei creditele in euro, ar trebui sa atraga sume in lei, fie de la clienti fie de pe piata interbancara si sa faca ulterior un swap. Fondurile in lei sunt mult mai scumpe decat cele in euro, ca sa nu mai vorbim de costul swap-ului respectiv (admit, destul de mic in ultimii ani). Singurul “profit” al bancilor din aceasta devalorizare (exceptand operatiunile de financial markets unde este altceva) ar fi putut veni din costurile in lei. Totusi, chiriile, cum spuneati, sunt tot in euro, salariile din banci nu au crescut in euro dar au ramas constante, au crescut in lei cam in ritm cu devalorizarea. In consecinta, nu mai banuiti bancile de tot felul de matrapazlacuri in aceasta privinta, a fost doar incompetenta pe care cele mai multe au si platit-o mai mult sau mai putin.
    La sfarsit, comparati deprecierea si cresterea preturilor cu o piatra de moara. Sa stiti ca aceasta piatra de moara ne-a tinut in viata in anii 90. In conditiile in care nu produci, nu cresti productivitatea nu faci nimic, iti finantezi existenta din inflatie. Acesta a fost modelul PSD. Veti spune ca e un model prost. Asa e, dar nu inflatia este de vina ci lipsa investitiilor, coruptia, conditiile politice, etc… inflatia este doar medicamentul care reuseste sa te tina in picioare. De asemenea “deprecierea controlata” din ultimii ani a dat o gura de oxigen exportatorilor si avand in vedere cum s-a comportat consumul romanesc in 2005 – 2007, mi s-ar parea chiar periculos sa incerce cineva sa-l stimuleze.

    • iosiP spune:

      Bancile se imprumuta in CHF, la o dobanda mica, dupa care acorda credite in CHF, la o dobanda mai mare. Pana aici, nimic anormal: asa functioneaza orice banca!
      Prin urmare, care este profitul bancilor? Groso modo, este diferenta dintre dobanda la care se imprumuta si cea la care imprumuta (din care se scad costurile operationale).
      Deci ce se intampla atunci cand CHF creste vertiginos fata de RON? Costul de rambursare al creditelor luate de banca in CHF nu se modifica (diferenta de curs este suportata de catre cei care au contractat imprumuturi), cheltuielile operationale nu se modifica (chiriile si salariile sunt exprimate in EUR, nu in CHF) in schimb suma ramasa (profitul bancii, exprimat in RON) creste. Deci da, creterea CHF s-a lasat cu aplauze si sampanie!

      • Alexandru spune:

        Sa stiti ca austriecii, olandezii si chiar grecii nu prea se preocupa de profitul in RON. In general, profitul in EUR este important pentru ei. Si profitul in EUR chiar scade pe total atunci cand leul se devalorizeaza… Sigur, avand in vedere ca 90% din sistemul bancar romanesc este detinut de institutii financiare din zona euro (de multe ori compania mama detinand chiar 100%), sunt convins ca Erste Bank se bucura foarte mult de cresterile de profit in lei… Si nu tineti cont deloc de riscul de credit, este foarte real si, pe masura ce leul se depreciaza, din ce in ce mai multi oameni nu isi mai platesc ratele, lucru de care bancile sunt foarte constiente (in cazul CHF, de exemplu, bancile respective au incasat niste pierderi spectaculoase). In plus, in multe cazuri, apartamentele/casele/garantiile acestor oameni nu mai acopera imprumutul. Discutia se poate extinde oarecum similar si pe sectorul corporate. In fine, nu e chiar nicio petrecere cand scade leul, cel putin nu din aceasta perspectiva. A, daca la piete financiare, un trader a pus un pariu pe scaderea leului si i-a iesit asta este altceva, in alta situatie punea pariul invers si castiga la fel de mult, lui ii este egal, trebuie doar sa intuiasca corect evolutia.

        • iosiP spune:

          Daca nu ma insel, riscul de schimb valutar este inclus in partea variabila a dobanzii. Cat despre riscul creditelor neperformante, acesta face parte din “viata bancara” (asa cum face parte si rezerva fractionara, care face ca bancile sa functioneze permanent in insolventa).

          • Alexandru spune:

            Face parte din viata, desigur, eu doar spuneam ca bancile nu se bucura atunci cand leul se devalorizeaza semnificativ. Chiar dimpotriva. Era singura mea teza, nu contestam faptul ca face parte din viata (desi suna cam fatalist). In ceea ce priveste riscul de schimb valutar el nu se aplica in aceasta situatie dar discutia este lunga.

          • Alexandru spune:

            A, si inca o mentiune, bancile nu functioneaza permanent in insolventa, cel putin nu toate :) In termenii dumneavoastra bancile functioneaza in ilichiditate (avand pasive pe termen scurt si active pe termen lung) dar nu in insolventa. In anii de acum nici chestia cu lichiditatea nu mai e chiar adevarata dar nici eliminata complet nu e….

      • Mitica spune:

        Ti-a explicat Alexandru si tot (te faci ca) nu intelegi. Banca nu imprumuta credite in EUR din depozite in RON cum crede baba de la piata, ci are toate pasivele corelate in aceasi moneda (mai putin o marja mica de 10% din capital), asa ca orice variatie d ecurs nu influenteaza profitabilitatea respectivului credit. DIMPOTRIVA deprecierea RON a dus la cresterea neperformantelor la creditele in valuta, nimeni nu a ras in interiorul unei banci, .. dar ma rog fiecare are nevoie de anumite fantezii… chiar si financiare fiind:):(…

        • Stefan Liiceanu Stefan Liiceanu spune:

          Raspuns catre Alexandru & Mitica
          Cred ca ati uitat cateva elemente cand ati luat apararea bancilor. In primul rand, banca intotdeauna face ce i se pare profitabil, si nu intra intr-o tranzactie perdanta decat prin incompetenta majora (cazul Lehman). Am mentionat creditul in CHF pentru ca stiu acest exemplu de la o persoana apropiata mie careia i s-a sugerat tocmai acest credit pentru ca “francul este stabil.” Nu voi numi banca, insa acestei persoane (fara nici o educatie financiara) nu i s-a explicat riscul valutar, ci i s-a fluturat in fata ochilor dobanda mult mai mica la franci decat cea la lei pe atunci. Banca nu ar fi promovat astfel de credit daca nu avea o idee de tredul fundamental de ieftinire a leului, pur si simplu. In al doilea rand, aveti dreptate ca odata cu deprecierea leului au crescut si creditele neperformante in valuta, dar nu ma indoiesc ca cei care au platit diligent ratele au acoperit costurile celor aflati in imposibilitate de plata. Acesta este principiul de baza pe care il intalnim si la supermarketuri. Daca ati remarcat, multe produse costa foarte scump, la nivel de UE, desi salariile din Romania sunt foarte mici. Atunci cum de acele produse se mai afla pe raft? Legea cerere-oferta ne spune ca nu s-ar vinde nici un astfel de produs si deci ca supermarketul ar renunta la el. Dar nu, supermarketurile pun un pret care acopera costul intregii marfi printr-o vanzare relativ mica. Daca supermarketul are sa zicem 100 de bucati din produsul A la 100 RON bucata si reuseste sa vanda 30-40 de bucati, deja nu mai este in pierdere. Asadar, nu cred ca creditele neperformante au adus pierderi mari bancilor, in agregat.
          Al treilea punct, mai tehnic. Daca ne uitam la stocul de depozite si credite din aprilie 2007, pe baza datelor BNR, vedem astfel: depozite lei 41.2 miliarde RON, depozite valuta 13.9 miliarde RON echivalent. Credite in RON 53 miliarde, credite in valuta 49 miliarde RON echivalent. Asta inseamna ca finantarea creditelor in valuta s-a facut mai degraba in strainatate, de la banca mama pesemne. Nici nu prea conteaza de unde s-a finantat banca de fapt. Banca ii da persoanei A 100 mii CHF sa zicem pe 10 ani, cu o dobanda de 5%, fata de o dobanda de 1% pe care o plateste banca deponentilor. Deci banca face un spread de 4%, cum ar fi si normal, fiind un intermediar financiar. In aprilie 2007 cursul franc/leu era de 2.03. In august 2011, cand francul era ca un buldozer, de neoprit in aprecierea lui, cursul era de 4, deci dublu. Pe creditul in franci banca primeste tot franci de la client, dar acesta ii da dublu in lei bancii pentru a cumpara francii pentru credit. Iata deci ca banca are acum mai multi lei, pentru aceeasi suma de franci. Cum sa nu fie fericita banca? In limbaj de piata, banca este “short” RON si “long” CHF iar sarmanul client este “long” RON si “short” CHF. Este un simplu pariu, prin care banca castiga si clientul pierde.
          Cat despre faptul ca inflatia a fost supapa economiei Romaniei, aveti dreptate, nici nu se putea altfel. Nu critic inflatia, care s-a nascut prin chinurile tranzitiei economiei la sistemul de piata libera si prin restructurarea economiei, ci indexarea la cursul valutar care este o forma de abuz atata timp cat avem moneda noastra. Daca doua persoane private convin sa faca o tranzactie in euro, este libertatea lor, dar populatia nu are de ales, trebuie sa plateasca costurile traiului in lei, dar cu aceasta indexare ridicola, desi ea are venituri in lei.

          • iosiP spune:

            Multumesc pentru clarificari. Practic, si eu am spus acelasi lucru dar mai neclar exprimat si fara a folosi exemple numerice (deh, sunt inginer nu bancher).

          • Mitica spune:

            Sunt inca sub soc, acum ca am vazut CV autorului, despre modul cum se propaga opiniile astea superficiale si populiste!! Detaliez:
            - atrag si eu atentia asupra remarcii cu hohotele de ras din banci… aici nu e dramaturgie nici Hollywood, am explicat motivul ece nu s-a bucurat nimeni, DIMPOTRIVA, si poate conteza si marturia mea oculara si a cunoscutilor mei care lucreaza in mai multe banci romanesti (si eram toti pe baricade in momentele grele care au inceput cu caderea LB). Nu stiu pe ce s apun figura asta de stil inutila… pe dorinta autorului de a avea un efect literar, sau pe lipsa de legatura intre banking european sau romanesc sau din tarile in curs de dezvoltare cu investment bankingul japonez / piata obligatiunilor in Japonia. Am si eu un prieten in NY VP la un fond specializat pe obligatiuni, nu are habar de ce se intampla in tara in sistemul financiar, dar nici nu scrie astfel de afirmatii…
            - comparatia cu supermarketul e iar superficiala (evit epitete mai dure.. sau macar incerc..). Logic ca in ORICE domeniu pierderea d ela un client se amesteca agregat cu profitul adus d ealtul, dar in creditare cu cat profilul debitorului e mai bun si riscul de credit aferent e mai mic, deci si marja dobanzii e de obicei mai mica (in Romania se aplica doar la companii si VIP, la masa de retail produsele fiind standardizate si ca pricing..). Dovada finala ca pierderile din neperformante (cauzate partial si de deprecierea RON!!) nu au fost acoperite de marja din stocul de credite bune e pierderea structurala din ultimii ani a sistemului bancar si a unor jucatori din TOP 10 (mai ales ca putem banui o pierdere finala mult mai mare decat cea “contabila”). Fara stoparea cheltuielilor din provizioane sistemul bancar nu ar fi cu adevara profitabil nici daca face un downsizing de 30% din retea si cheltuilelile operationale!
            - repet inca odata, AICI in Romania, bancile comerciale (nu ca fonduri sau banci de investitii de pe alte meleaguri) nu fac operatiuni speculative in valuta, au reglementata (impusa d eBNR dintotdeauna) o marja ff mica pentru pozitile short sau long, esafodajul logic al autorului e luat din teorie. E ff simplu banca ia EUR (sau CHF) din afara si imprumuta aici, rambursarile le primeste si platile le face in ACEEASI valuta. Cand nu are aceasta valuta la dispozitie foloseste SWAPuri etc… deci nu are pozitie LONG pe CHF sau EUR sau USD!!!!!!!!!!!
            - cat despre supape si inflatie, daca tot avem indexare la EUR si NU vom scapa de ea trecerea la EUR e singura masura logica, iar supapa cu inflatia trebuie inlocuita cu disciplina fiscala (care poate nici nu ar veni altfel…).

          • Alexandru spune:

            Multumesc pentru raspuns. Desigur, am cateva obiectii noi pe care sper sa nu mi le luati in nume de rau. In primul rand: “banca nu intra intr-o tranzactie perdanta decat prin incompetenta majora”. If only! S-a publicat de curand la Humanitas o carticica amuzanta dar si inteligenta: “Legile fundamentale ale imbecilitatii umane”. Prima lege este ca numarul imbecililor este intotdeauna subestimat! Asa si in banci. Desigur, ele au facut ce li s-a “parut” profitabil dar, daca va uitati la rezultatele de dupa criza veti vedea ca cele care au dat credite in CHF nu au fost foarte profitabile ba chiar dimpotriva (examinati profitabilitatea sectorului bancar inainte si dupa 2009, veti avea un soc). De asemenea, unor banci li s-au parut profitabile multe activitati cel putin ciudate: loan to value de 95% (fara garantia statului ca in “Prima Casa”), credite cu buletinul, finantare overnight pentru credite pe 30 de ani, etc. A venit insa momentul platii pentru toate aceste situatii. In plus cand folosesc cuvantul “imbecili” ma conformez exact definitiei din carte: acele banci si-au facut rau atat lor cat si clientilor. Recunosc, respectivii clienti erau intr-o pozitie nefericita. Acum, daca examinati trend-ul pietei veti vedea ca sunt mult mai raspandite creditele in RON si castiga teren permanent in raport cu cele in valuta. Sunt banci care au renuntat complet la creditele in valuta. Acum, ceea ce e adevarat este ca spread-ul pentru creditele in valuta este de multe ori mult mai mare. Motivul este ca, desi ascund asta, multe banci au/aveau acces la finantare foarte ieftina de la bancile mama. Astfel, in opinia mea, daca bancile s-au bucurat sa dea credite in valuta asta a fost in principal din cauza spread-ului superior pe care il aveau fata de creditele in lei, spread pe care l-au obtinut in principal gratie faptului ca existau/exista surse de finantare ieftina in valuta. Volatilitatea cursului eur/leu nu a fost pentru ele un prilej de bucurie ci o sursa de griji si transpiratie.

  10. Cristi Corobana spune:

    Un text foarte actual, de la un expert in politici monetare.
    Actual pentru ca acum guvernul doktor Plagiator a transformat BNR in anexa sa ,
    de parca a r fi moshia lu’ Ghitza.
    pe Dl liiceanu jr nu o sa il recruteze in veci BNR. Barclays Capital investement insa il roaga sa se intoarca.Felicitari Stefan!

  11. Despera spune:

    EXcelenta analiza, frumos si simplu explicat, dle Stefan Liiceanu! va mai asteptam. Articolul dvs., logic,clar,lipsit de orice fel de ifose (nu fac nici o aluzie la vreun articol de pe aceasta platforma) ,pus alaturi de extrem de succinta si necesara precizare a matematicianului Radu Gologan , aduc un suflu de normalitate, sau altfel zis parca sufla putin in ceata in care plutim baezmeticiti, risipind-o, macar pe alocuri. Fara patima, doar cu logica,rigoare,bun simt.
    Felicitari!

  12. adrian spune:

    Articolul are o anumita limpezime care parca deschide ferestrele intr-un spatiu imbaxit de analisti si mai putin analisti. Autorul te lasa sa intelegi mai bine care sunt costurile aderarii la euro.Platim in avans dar nu avansam. Si se pare ca si domnisoara euro cam imbatraneste iar aceste plati in avans pline de speranta ,vor aduce mai putina satisfactie decat in reclama.
    Imi place stilul autorului si ii urez succes.

  13. gicu vatmanu spune:

    Toata lumea vad ca uita si omite un lucru esential: Romania a trecut de la un sistem la altul, practic de la dictatura de la economie inchisa la capitalism. Uitam de CAER si de pietele fratesti care au disparut. Am fost singura tara in situatia asta de economie supercentralizata si inchisa (cu plata totala a datoriei externe), polonezii, cehii, ungurii si sarbii o duceau mult mai bine chiar in comunismu ala care era. Eram foarte jos ca nivel de trai, ultimii si asta lasand la o parte cifrele masluite de PCR. Deci noi am trecut prin schimbari extraordinare. Asta presupune costuri. Si n-am avut ajutor de la nimeni, alt element, pana in 2004 nu ne-a ajutat nimeni, cand abia abia au venit americanii cu chiu cu vai sa ne bage in NATO. Si abia din 2007 de cand am intrat in UE au inceput sa apara si banii dar asa cum e norocu la romani, a venit criza care a facut praf tot si din cauza unor premieri care au facut tampenii. Se pot scrie carti despre ce s-a intamplat in anii astia, problema e cine le scrie, ca daca le scrie unu care n-a inteles nimic, vom avea o istorie deformata. Cum si e.
    Si tocmai din cauza acestor indexari la euro BNR tine de curs spre disperarea unora care tot dau in BNR pentru orice se intampla rau in economie.

    • dorin valeriu spune:

      Fostele “tari socialiste” n-au trecut si ele prin aceeasi transformare ? Ba da, doar ca Romania sub comunisti a fost mai rigida, fara deschidere spre economia de piata (pentru societatile mixte Ceausescu cerea 51% pentru statul roman, de aceea nu am prea avut parteneri), conducatorii au cedat puterea treptat, n-a fost o prabusire a autoritatii statului ca la noi, etc).

  14. r2 spune:

    Stefan, uite un grafic:

    linia portocalie este cursul EURRON. linia alba este un index definit ca raportul intre alte doua valori – inflatia in lei si inflatia in zona euro, cu baza fixa amandoua. ambele functii sunt normalizate la inceputul perioadei. cursul de acum este, in mare, cursul de acum 20 de ani ajustat la inflatia celor doua monede. au existat perioade de deviere semnificativa – inainte de 2005 leul a fost puternic subevaluat, in perioada 2006 – 2007 a fost supraevaluat, dupa care iarasi subevaluat 2008-2009, dupa care lucrurile par sa se fi stabilizat.

    bineinteles toate lucruile astea sunt valabile daca ne raportam la anul 1995, ales la intamplare. daca ne gandim la situatia Romaniei de atunci, poate ca ne-am fi asteptat ca leul sa se fi intarit semnificativ in termeni reali fata de Euro pana acum. poate ca asa ar fi fost normal daca lucrurile ar fi mers bine, dar nu s-a intamplat. bineinteles, sunt multe moving parts intr-un calcul pe o perioada atat de lunga. rezultatul poate fi o intamplare, dar uneori ma intreb daca nu cumva si BNR se inspira dintr-un calcul asemanator :)

    • Stefan Liiceanu Stefan Liiceanu spune:

      Un grafic excelent, intr-adevar, l-am avut in minte dar am considerat ca este prea tehnic pentru acest articol. Diferenta in rata inflatiei Ro-Eur explica mai toata miscarea in cursul EUR/RON pe termen lung, precum in textele de macroeconomie. Asta se poate vedea si in cursul GBP/RON de exemplu, desi exista deviatii substantiale pe termen scurt. Marea depreciere a leului intre 1999-2004 a venit pe fondul inflatiei de 20-30% anual, era si normal ca leul sa scada fata de euro. In acest articol nu pun accentul pe faptul ca leul s-a devalorizat, era normal sa se intample asta in conditiile economice ale Romaniei, ci pe faptul ca 1) BNR nu a tinut leul stabil cum spune si mai ales ca 2) indexarea la cursul valutar in regimul de depreciere a leului a lovit mult in finantele populatiei. Degeaba a scazut inflatia (IPC) in lei cand totul este legat la cursul EUR/RON. Scaderea inflatiei in lei a fost inlocuita de inflatia din cursul valutar.

      • Bogdan Popa spune:

        Daca mi se permite, cred ca aceasta fraza este mis-leading:

        “Scaderea inflatiei in lei a fost inlocuita de inflatia din cursul valutar.”

        Inflatia in RON este calculata pe baza unui basket de bunuri si servicii denominate in lei, care include si bunuri si servicii ale caror preturi sunt calculate in euro si apoi convertite in lei. Adica scaderea inflatiei in lei reflecta (daca avem incredere in cum e calculat cosul de bunuri pe care se indexeaza – acolo e partea putreda din punctul meu de vedere) o scadere “adevarata” a cresterii preturilor agregate din economia romaneasca, deci este un bun etalon pentru cei care au salarii in lei neindexate la EUR.

        Ceea ce este de asemenea adevarat este ca pentru diferite categorii de populatie (mai ales citadinii si oamenii cu credite si venituri in EUR sau indexate), inflatia in lei nu este cea mai reprezentativa masura a puterii de cumparare. Dar asta nu inseamna ca la nivel de politica monetara, spre exemplu, suntem in eroare avand in vedere ca, pana la urma urmei, tot leul este moneda noastra nationala, si acolo are BNR mandat nu pe alte lucruri.

        Per total, tema lansata de articol este foarte interesanta, dar banuiala mea e ca probabil Romania a “pierdut” 25 de ani de potentiala dezvoltare accelerate din cauze pur politice si structurale (confiscarea revolutiei, mineriade, delapidare organizata, anti-reforma sindicalizata in toate categoriile de bugetari, sifonare a companiilor de stat, a bugetelor locale, imigratie, politici populiste inflationiste etc.). Pe scurt absenta vointei politice a “mostenitorilor” comunistilor, care erau de fapt tot ei :)

        Nu de politica monetara/de curs de schimb, imperfecta cum o fi, m-as plange in primul rand.

  15. Ela spune:

    Am savurat fiecare linie din acest excelent articol, dle S.Liiceanu, si pot sa afirm ca ma simt mai putin ignoranta acum, decat eram inainte de a-l citi, ceea ce reprezinta o veste buna pentru mine ;) , multumesc!
    Am sentimentul ca, daca Ro se gaseste in situatia economica si financiara dramatica pe care o descrieti, comparativ cu alte tari, aceasta s-ar datora (si) mentalitatii dominante locale, sau mai bine zis a modului surprinzator in care romanii inteleg sa-si exprime azi ibertatea!?
    In 1990, societatea romaneasca, devenita claustrofoba dupa 5 decenii de comunism a crezut ca-si ia revansa deschizandu-se complet catre Occident…Acest fenomen, a priori benefic si absolut legitim, a capatat rapid si temeinic aspecte extrem(ist!)e si exclusive, traducandu-se in realitatea de zi cu zi printr-o desconsiderare totala a orice este “bastinas”, in favoarea a tot ce vine “de afara”…
    Interesul national, grija si respectul pentru generatiile viitoare, prioritare in toate acele state pe care le citati, la noi nu sunt decat simple vorbe goale, in care nu mai crede nimeni…
    “Suveranitatea nationala” este doar un motiv de declanasare periodica a isteriei colective, de catre acei abili happy few care au inteles perfect cum functioneaza (se manipuleaza?) romanul…de preferinta, sarac!

  16. ginel spune:

    Este interesant cum vede cineva care a locuit in Japonia implicarea SUA dupa al doilea razboi mondial.
    N-ar spune nimeni ca SUA in general au investit in orice tara prapadita ca sa impinga un pic de democratie. Si pe pariu ca nimeni in Japonia nu ar vorbi despre de ce americani au trebuit sa dea doua bombe si una nu a fost suficienta. Nimeni nu vorbeste despre misoginismul si xenofobia omniprezenta in societatea japoneza.

  17. Plagarus spune:

    Corecta si exhaustiva abordarea.
    Leul românesc a implinit 147 de ani. La 22 aprilie 1867, în timpul domniei regelui Carol I, a fost promulgată Legea Monetară a României, care stabilea leul drept monedă naţională.
    Cursul ar trebuii dat in primul rand de contul curent, de cata valuta intra in tara si iese prin exporturi si importuri…daca ai excedent de cont curent si exporti mai mult decat importi atunci automat leul trebuia sa se aprecieze…plus valuta care intra in tara de la muncitorii romani din strainatate..
    Dar,… UE este o comunitate de interese care isi are nucleul cultural in Europa de Vest. Alea sunt valorile dupa care se ghideaza si nu leapsa orientala. Cine a aderat la uniune accepta implicit valorile respective.
    Pentru a spori veniturile la buget, Romania va include, din septembrie, în calculul PIB, banii din activităţi ilegale, precum prostituţie, trafic de droguri şi contrabandă.Este o măsură pe care alte state au luat-o deja pentru a scoate la suprafaţă cât mai mulţi bani din economia neagră. Acum recomandările vin de la Uniunea Europeană.
    Tipic sa facem si un pic de bascalie :
    Leul nu mai are valoare. Ce-i de făcut?
    - Îi dăm patru găuri.
    - Și asta ar rezolva ceva?
    - Nu, dar am putea să-l vindem ca nasture.

    • Stelian spune:

      4 gauri costa prea mult. Bancul asa cum il stiu era cu eroul Bula si solutia lui era cu numai 2 gauri. Tot acelasi lucru se face cu el. Ba in plus intra si mai putina manopera la gaurit, mai putina manopera la cusut si mai putina ata decit pentru unul cu 4 gauri.

      • iosiP spune:

        Insist pentru patru gauri, ele simbolizeaza PSD, PDL, PNL si UDMR, partidele care au dat principalele gauri in buget!

  18. Iulian spune:

    Tema e interesanta, dar apreciez ca abordarea dvs. este este simplificatoare. Regimul cursului de schimb fix (peg) nu este nicidecum un panaceu la care ar trebui sa ne uitam cu admiratie neconditionata. La jumatatea anilor 2000, inflatia in Bulgaria sau Letonia era de doua cifre si bancile lor centrale nu puteau interveni in nici un fel, tocmai datorita caracteristicilor acestui regim. Cursul fix a stimulat ciclul economic. In criza (2008-2009), economia Letoniei nu a putut beneficia de fluctuatia monedei nationale pentru ajustare si s-a ajuns la o descrestere economica anuala de vreo 18%. Ce-a fost in Romania in aceasta perioada (descresteri de 5-8%), pare o gluma fata de fluctuatiile din Letonia.
    Bulgaria a adoptat cursuri fixe in anii 1990 pentru a opri inflatia galopanta pentru care nu s-au gasit alte solutii.
    Adoptarea euro este o forma extrema de fixare irevocabila a cursului de schimb si sunt multe voci care contesta viabilitatea acestei constructii – a se vedea dezechilibrele din Grecia sau celelalte tari din sudul Europei, ale caror probleme structurale au fost amplificate de intrarea in zona euro fara sa fie pregatite.
    Situatia monedei nationale reflecta pana la un punct fundamentele macroeconomice, date de multitudinea de factori interni pe care i-ati mentionat, dar poate fi amplificata de factori externi (exemplul Elvetiei). Chiar daca aceasta tara adopta un regim de curs fix, dezechilibrul venit din exterior tot se manifesta, insa nu la nivelul cursului monedei, ci in alta parte a economiei (rezerve valutare, inflatie etc.).
    Mai multe abordari pe acesta tema.
    http://www.economistul.ro/optiuni-de-politica-economica-a7049/

    • Petraș spune:

      Ramane sa explicati de ce in interiorul unei tari nu avem astfel de probleme, in raporturile dintre judete sau orase, de pilda. De ce, judecand simplist, putem sa afirmam ca la nivelul unei tari cursul este pegged si gata, nu e nicio tragedie.

      Poate ca este si aceasta o jucarie a politicienilor incompetenti, cursul de schimb. O metoda facila de a-si ascunde gunoiul sub presul deficitului si apoi al rabufnirii in curs. Ce bine ar fi daca nu ar mai avea aceasta jucarie!

      • iosiP spune:

        Pentru simplul motiv ca toate tranzactiile interjudetene se decontaeaza in aceeasi moneda: RON. In schimb, atunci cand vinzi in EUR si produci in RON se schimba modificarea (sau se modifica schimbarea).

        • Petraș spune:

          Comentatorul caruia ii raspund a afirmat ca pegged nu e o solutie si a dat niste exemple. Am dat si eu un contraexemplu. Cred cu tarie ca ne-ar fi MULT mai bine daca am trece cat mai curand le euro. Dispar toate chichitele si nesimtirile de calcul, precum accize in euro la ce curs vrea muschiul guvernului. Mai dispare si jucaria politicienilor neperformanti, cursul. Atat produci, atat ai. Nu te mai joci cu inflatia si cursul cum vrei tu.

          • Harald spune:

            În mare măsură aveți dreptate, dar asta n-ar face decât să transfere problema la o altă scară. Adică politicienii oricum se joacă cu moneda, numai că UE, US sau China o fac la scară mult mai mare decât România. Dar nu neapărat mai responsabil.

            Presupun că România importă și exportă în special în zona euro, așa că adoptarea euro ar transforma în activitate economică internă o mare parte din cea ”externă” de azi. Și ar elimina jucăria din mâna politicienilor locali, însă numai pentru a o transfera la alt nivel.

      • Iulian spune:

        Incepand inca din anii ’60 s-a dezvoltat asa-numita “teorie a zonelor monetare optime”, care sustine ca o moneda unica poate functiona intr-o zona monetara ce indeplineste niste conditii. Pot nominaliza, de ca exemplu, mobilitatea fortei de munca. In SUA, de exemplu, se indeplineste aceasta conditie. Cam orice american se muta relativ usor dintr-o parte alta a tarii pentru munca.
        Intre judetele Romaniei migratia in cautarea unui loc de munca nu intampina mari dificultati.
        Se intampla asta in UE? Ca sa te muti cu munca din Germania in Spania, nu mai zic din Romania in Franta – intampini o multitudine de bariere, dintre care, cea mai acuta este cea de limba.
        Deci, din nou, sustin ca un curs pegged (fix) nu este neaparat o solutie, asa cum sustin ca un curs flotant sau o versiune intermediara (au fost identificate intre 8 si 16 asemenea variante) reprezinta o solutie. In studiile stiintifice seriose – sunt cateva zeci – nu s-a ajuns inca la o concluzie indubitabila cu privire la superioritatea unei variante, ci mai degraba la concluzia ca in functie de perioada, regiune, marimea tarii, caracteristicile economiei etc. un regim poate fi mai bun decat altul.
        Lasand insa teoria la o parte, intr-adevar, cursul de schimb a fost si este utilizat de stat ca sa-si atinga obiectivele. Acolo unde se intampla asta sub forma de abuz (deprecieri majore, manipulari in scop politic) se justifica privarea statului de un asemenea instrument. Asa au procedat bulgarii undeva prin anii ’90, de exemplu si au instituit un consiliu monetar: curs de schimb fix (fata de marca germana, mi se pare) cu emisiunea de leva doar in limita rezervei valutare existente. Pentru stabilizarea economiei e bine, insa nu sunt convins ca este bine pe termen lung, pentru dezvoltarea economiei.

  19. ginel spune:

    A doua chestie e ca USD/RON e cam la aceiasi valoare acum fata de acum 10 ani. Euro a crescut el fata de dolar, dar banuiesc ca asta nu mai conteaza.

    • Stefan Liiceanu Stefan Liiceanu spune:

      Leul (nou) era aproape de paritate fata de dolar la inceput de 1999, apoi USD/RON a crescut la 3.5 pana in 2004, deci avem o depreciere similara precum fata de euro. Daca comparam leul de acum cu situatia fata de 1999, tot este mult depreciat si fata de dolar. La fel fata de 2007 – pe atunci USD/RON=2.25, acum cam 3.23, deci o depreciere de 31% in leu.

  20. un japonez spune:

    Diferenta, stimate domn, intre RO si Ungaria, Polonia, Cehia….o face acea influenta nenorocita a fostului URSS stabilita la Yalta, 75% URSS – 25% USA, diferenta nemaiîntalnita la niciun stat aflat in Est. Si va rog eu, lasati-ma cu Japonia, ca spre Japonia a vrut si Iliescu sa se indrepte in 1990, si uitati unde suntem…. Pana la urma e vorba de diferenta culturilor popoarelor enumerate de dvs.

  21. sgc spune:

    Am citit articolul de doua ori: o data tinand cont de specialitatea de macrofinantist, produs al scolii japoneze, nu romanesti, si a doua oara, tinand cant ca esti fiul unuia din cei mai cunoscuti filosofi si intelectuali conteporani, de la care avem mari asteptari in a deveni un reper si pe scena politicii romanesti.
    Te felicit pentru elocventa, logica si exprimare.
    noi, bastinasii, stim toate lucrurile astea, problema este cum sa evoluam, cum sa progresam, cum sa schimbam mentalitati, racilele societatii semifeudale, cum sa alegem conducatori patrioti si nu smecheri , din esalonul doi al fostei securitati.
    Concluzia mea a fost amara: te-as sfatui sa te intorci acolo unde te-ai format, acolo unde valorile conteaza, sunt promovate, acolo unde nu primesti facturi aiuritoare.
    Si sa te reintorci cand avem conducatorii care se duca lumina si progres, nu sa isi satisfaca orgolii si conturi in Elvetia.
    Evident, semeni si cu mama!

  22. Nicu Paleru spune:

    Foarte pertinenta analiza, iar exemplele sunt graitoare si concluziile corecte.
    As reveni asupra cauzelor care au generat, genereaza si o vor face in perioada urmatoare, slabiciunea cronica a Leului. Cred ca, de fapt, nemultumirea majora este ca Leul romanesc nu-si indeplineste in fapt functiile pe care trebuie sa le indeplineasca o moneda nationala, respectiv functia de mijloc de schimb, de mijloc de plata si cea de mijloc sau instrument de tezaurizare. Iar subminarea acestor functii au facut-o si o fac constant (si as adauga sistematic) in primul rand autoritatile, inclusiv cele monetare (sa ne inchipuim doar ca salariile membrilor Consiliului de Administratie al BNR sunt stabilite cu referinta la EUR!).
    Leul a devenit dupa 1989 o cvasivirtualitate, economia romaneasca dolarizandu-se sau euroizandu-se pe rand, in functie de etapele parcurse dupa revolutie, suferind o succesiune de socuri, simultan cu moneda noastra nationala.
    Grav imi pare, si este evident, ca nu a existat, nu exista o minima cultura monetara la nivelul autoritatilor monetare, oricat s-ar incerca sa ni se demonstreze contrariul. Moneda noastra nationala este, din pacate, sau a devenit o fictiune, cata vreme orice pret fundamental in economie (materii prime de baza, energie, servicii, impozite, taxe, contributii si accize etc.) este “stabilit” in functie de …EUR. Un exemplu la fel de graitor al fugii (deci, neincrederii cronice in Leu) este structura activelor si pasivelor bancare. Moneda nationala este o constructie la care contribuie atat economia si populatia, cat si autoritatile.
    Apropos de exemplul Polonez, imi amintesc ca, intr-o vizita facuta in Polonia, pe marginea unui autostrazi era o reclama la un model de automobil, iar pretul era exprimat cu litere mari in zloti polonezi. Aceeasi reclama in Romania am vazut-o, dar pretul era aratat cu litere si mai mari in… EUR! Cred ca e sugestiv din exemplul acesta ce inseamna moneda nationala in Romania si ce reprezinta in Polonia….
    Desigur, nu trebuie subestimat faptul ca moneda noastra nationala este “victima” mostenita a economiei comuniste, cand insasi notiunea de moneda isi pierduse continutul. Dar asta nu scuza nicidecum inconsistenta, incoerenta si lipsa de inspiratie si de competenta a politicilor monetare, valutare, de credit si fiscale care, in opozitie cu exemplul Japoniei sau Poloniei, nu au servit interesului economiei romanesti si populatiei.

  23. Hantzy spune:

    Dar de ce e asa de importanta bunastrea populatiei?!
    Nu e oare de ajuns ca Justitia e eliberata de sub jugul Stanoaiei?! Nu mai e de ajuns ca statul de drept e tot mai omniprezent?! Ca baronii locali au tot mai putina posibilitate in a-si impune doleantele si a-si extinde privilegiile?! Nu oare cu obiectivele astea am plecat de la 3,5 RON/EUR si am ajuns la 4,2?!

    • iosiP spune:

      Ba da… Si stai sa vezi la ce curs va fi “aruncat” leul chiar inainte de trecera la EUR, ca sa ne iasa odata din cap ca economisirea este un lucru bun!

      Desigur, eu discut doar teoretic: mi-am retras de mult banii din banci (am doar un card de credit al carui sold il achit complet in fiecare luna, deci nu e mare bucurie pentru banca). Daca si altii ar proceda la fel s-ar rediscuta relatia banca-deponent, sau s-ar implica statul, conform principiului “too big to fail”, ceea ce ar duce – sper eu – la caderea guvernului (too dumb to stay).

    • Razvan A spune:

      Gabdesti simplist…si pe termen scurt. Cand justitia va fi cu adevarat dezrobita total si ireversibil, cand politrucii nu vor mai avea sfori sda traga, cand licitatiile vor fi pe bune, cand banii publici vor fi investiti responsabil, atunci vom avea si sansa la bunastare. Din pacate astea nu s-au facut si asta tocmai datorita lipsei de justitie. Intr-o tara in care baronul e deasupra legii, nu vad cum se poate realiza progresul. Cum poate firma cea mai buna si mai ieftina sa castige licitatiile, cum pot adevaratii afaceristi sa faca afaceri cu statul, cum pot adevaratii doctori sa profeseze, cum pot atatia si atatia sa-si faca treaba?
      Asadar, solutia cheie, cea mai simpla e sa cream o lume paralela care sa aplice legea in litera si spirit. Atunci vor disparea baronii si vor aparea poate adevaratii politicieni, adevaratii afaceristi. Si ei vor aduce intr-adevar bunastarea…sau macar speranta.

      • Hantzy spune:

        Razvane, justitia nu e o etapa, ci o Strategie in vederea acelei bunastari dorite de oricare dintre noi. Dupa acel “sa traiti bine!” n-a mai existat o viziune cu acest scop, ci o Serie de jocuri la off-side si racnete de genul “vrem justitie independenta, ca sa faca baronii puscarie!” sau “ca sa castige dreapta alegerile! “, niciodata “ca sa traim bine!” Nu e o chestie subinteleasa, asa cum cred, poate, unii. Justitia e mare consumatoare de resurse, astfel ca bunastarea si dreptatea sunt interdependente si nu, asa cum spui mata, conditionate doar intr-o directie.
        “Si-au dat Votul pe un kil’ de ulei!” spun unii despre taranii nevoiasi. Daca asta le-a adus o farama de bunastare…

        • Stefan Liiceanu Stefan Liiceanu spune:

          Nu, nu cred ca este de ajuns faptul ca statul de drept este tot mai omniprezent. Este o conditie esentiala pentru orice societate civilizata, dar nu si o conditie suficienta. Lipsa bunastarii inseamna multe neajunsuri, cum ar fi slaba educatie, conditiile groaznice in spitale, incentiva de a lua mita din partea celor ce isi pot folosi pozitia pentru binele propriu etc. Revenind la Japonia, si acolo exista luare de mita si coruptie, caci tot oameni sunt, dar pe o scala infinita mai mica decat aici. Un politist nu ia mita acolo pentru ca 1) salariul sau este suficient, si 2) stie ce are de pierdut daca o face. Evident sunt si considerentele morale si sociale pe care nu le discut aici. Nu vad nicio legatura directa intre evolutia statului de drept din Romania si deprecierea leului + indexarea costurilor la cursul valutar. Bunastarea la care ma refer este un termen mai general, care permite libertate in actiune si gandire, ceea ce nu este cazul prea des la noi in tara unde pensia medie este de 700-800 RON si legarea costurilor de trai la euro a decimat cresterea structurala in salarii in ultima decada. Cum se face ca mai oriunde dau peste oameni simpli, acestia se plang de salarii mici, de costuri mari, si nimeni nu zice “dar macar avem stat de drept!”? Astfel, de acord cu ce spune Razvan A.

  24. casandra spune:

    Felicitări pentru un text clar, respectuos cu cititorii nespecializaţi, inteligent expus. Mulţumiri, domnule Ştefan Liiceanu! Aştept să mai publicaţi.

  25. Mircea Modan MirceaM spune:

    Influenta inflatiei pe curs este majora (sa ne aducem aminte ca am avut infaltie cu trei cifre in anii `90), abia dupa 2010 avem inflatie single digit.
    Graficele colegului r2 sunt concludente.
    Alta observatie ar fi dinamica PIB exprimat in leu constant, sau la preturile unu anumit an. Daca ne gandim ca in 2000 PIB trimestrial era de cca 20 mld iar in 2013 cca 32 mld, (exprimat in preturile medii din 2000 putem spune ca avem o crestere de 60%..nu stiu de unde a scos zf acel 30%, datele INS spun altceva. La valorile curente raportul este mult mai mare(20 mld in 2000 si cca 155mld in 2013, la preturi curente) Altfel spus un PIB trimestrial de 155 mld in 2013 “face” cat un PIB trimestrial de 32 mld il lei 2000, adica avem un raport de 4,83. Daca facem o paralela cu deprecierea leului de cca 3 ori) vedem ca , de fapt, cresterea PIB (4,83) este mai mare ca deprecierea leului (3).
    Alta modalitate de relationare ar fi salariul mediu, exprimat in dolari, sa zicem. Daca prin anii 90 imi aduc aminte ca aveam cam 80-90 dolari( dolarul era, la negru, adica la liber, 32 lei, iar salariile undeva la 2500 -3000lei) acum vorbim de vreo 4-500 de dolari. Adica este de vreo 5 ori mai mare. Evident si doalrul s-a devalorizat, daca ne referim la aur de vreo 3-4 ori.(de la 3xx dolari in anii `90 la 12xx acum
    Deci acea crestere de 5 ori corectata cu devalorizaera de 3 ori ar da o crestere reala, bazata pe aur, de 66%
    Putem corela in fel si chip.
    Cat priveste flotarea controlata cred ca este solutia logica pentru Romania, piata regland practic pretul leului, BNR amortizand doar socurile speculative, temporare. Dar trendul este dat de dinamica economiei si inflatiei. Daca ne mai gandim si ca PIB/capita exprimat in pps este de vreo doua ori mai mare ca PIB/capita in euro este clar ca suntem condammnati la inflatie peste media UE, implicit si la devalorizarea monndei nationale…ca trend principal. BNR nu se poate opune, a la longue, la fel cum nici Banca Angliei nu s-a putut opune devalorizarii lirei…celebrul caz Soros, nu? Fundamentalele si-au spus cuvantul.
    Referitor la politicile BNR ei tintesc in special inflatia, desi doar in ultima perioada au reusit s-o si nimereasca, In fond odata cu stabilizara inflatiei la o cifra si dinamica cursului s-a temperat. Nu datorita BNR, sau mai bine spus in ciuda ei. politicile monetare din perioada hiperinflationiosta au fost uitate cam repede.
    Ce este de reprosat , zic eu, BNR-ului este atitudinea ferma(in limbajul lor) fata de rata de politica moentara(adesea dubla fata de inflatie) abia in ultima perioada schimband macazul in …adecvata. Spre deosebire de Fed, care a “adecvat” mult mai devreme.
    Una peste alta ati scris un articol interesant, va mai asteptam pe aici…eu unuil as fi foarte interesat de parerea dvs, fata de efectele deflatie in Japonia. Am citit cateva studii interesante, unul al BOJ si unul al managerului general al Tokyo Economic Research Division-Kyoto Research Institute, dar as fi curos sa stiu ce parere aveti dvs, ca traitor “pe viu” al fenomenului.

  26. markwilliams spune:

    Bine ati venit in Romania,Fericit domnul Gabriel Liiceanu si distinsa doamna Liiceanu ca au un astfel de fiu! Si..nu..eu nu va inc urajez sa plecati! Ci va multumesc daca ramaneti!
    este un moment de rascruce pentru tara noastra…iar copiii plecati pe alte meleaguri ar trebui sa vina acasa..sa ajute acest popor greu incercat ..,aflat pe margine de prapastie politica..

    Am lucrat ceva timp in Japonia!Si stiu exact despre ce spuneti!Traditia ,educatia si cultura fac din poporul japonez un model pentru toate popoarele lumii!
    Care stat din lume ar admite ca sa colaboreze militar cu SUA,dupa ce au avut loc doua experimente inimaginabile cu arma nucleara??
    Educatia in sine este politica de stat!Obligatorie pentru orice cetatean nipon!

    Iar religia lor are un principiu fundamental:Pacea Lumii!innnari!

    Pe subiect..nu am decit o intrebare:Stie cineva momentul,persoana.guvernul,legea prin care s-a aprobat ca moneda de calcul sa fie EURO ???

    Manipularea cursului de schimb se produce ori de cite exista influente pentru export,pentru capitalizari masive..pentru interese imposibil de aflat…
    Insa totul corelat la incasari de la prestator catre beneficiar…

  27. Eu nu pot fi atat de elogios in privinta articolului, deoarece mi se pare ca porneste de la o premisa falsa, anume ca “Statul este indreptatit sa intervina pentru a controla moneda”. Continuand eroarea logica, putem se poate afirma ca “Este datoria statului sa intervina pentru a controla moneda”.

    Aplicand aceast rationament, de ce statul nu se implica in coordonarea si controlul unitatilor de masura? In functie de interesul conducatorilor vremelnici, un centimentru poate avea oriunde intre 6 si 12 milimetri. Asta i-ar putea ajuta pe producatori, pe exportatori sau pe importatori, pe speculanti sau poate chiar datornici. Imediat ce va apare o categorie favorizata de noua dimensiune a centimetrului vom avea sustinatori si opozanti ai noii politici de reglementare. Vom avea exemple de “castig”, dar si “pierderi”, si, mai ales, vom legitima aberatia de la care am pornit: interventia este necesara.

    Nu conteaza daca exista multi bani fiat sau putini. Ce conteaza este ca acea cantitate sa fie constanta. Interventia statului, prin politici sau prin banca nationala, nu creste economia, ci doar o perturba.

    Japonia, la randul ei, este un obiect de studiu din punct de vedere interventionism si nu o vad ca cel mai bun exemplu de stabilitate si prosperitate.

  28. Nicu Paleru spune:

    Curtea suprema din Ungaria a decis ca bancile trebuie sa foloseasca cursul de schimb oficial atunci cand acorda credite in valuta, ce sunt puse la dispozitia clientilor in moneda nationala.

    Diferenta dintre cursul de vanzare si cel de cumparare este denumita spread. Atunci cand acordau credite in valuta, bancile maghiare puneau sumele la dispozitia clientilor in moneda nationala folosind curs de cumparare, dar la plata ratelor impuneau un curs mai mare (cel practicat la vanzare), potrivit Wall Street Journal.

    De asemenea, curtea suprema a decis ca reprezinta practica abuziva majorarea unilaterala de catre banca a ratei dobanzii la credit, fara sa se informeze clientii in prealabil.

    Guvernul intentioneaza sa puna la punct un proiect de lege in toamna acestui an, prin care sa se asigure ca bancile vor aplica decizia curtii supreme la toate creditele in valuta. Costurile suplimentare pe care le-au suportat clientii din cauza acestor practici sunt estimate de partidul Fidesz aflat la guvernare la 2,2 miliarde dolari.

    • sorin spune:

      Asa a procedat si Millenium Bank cu creditele in CHF la care ratele erau in scadentar in CHF dar se plateau in RON (la cursul la care banca vindea CHF). Si se castiga ceva pe perioada creditarii!

  29. dan popa spune:

    Excelent text!!!

  30. Laurentiu Stoinea spune:

    Asia nu este si nu a fost un reper moral. Aparentele insala. Produsele fabricate in Japonia nu sunt competitive in Europa. Japonezii care au trait in Romania respecta tara noastra. Japonia si-a meritat cele doua bombe nucleare si trebuie sa tina minte acel eveniment.

  31. Alfred spune:

    Excellent. De foarte mult timp nu am citit un articol interesant despre o tema asa de plicticoasa.
    Speram sa mai scrii ….

  32. Razvan Orasanu Razvan Orasanu spune:

    Ce placere sa te regasesc in acest colt, dupa calatoria parca din 2007 a premierului in Japonia (unde ati avut amabilitatea sa insotiti delegatia la Kei Dan Ren)

    As vrea sa dau de tine, voi contacta managerul site-ului.

  33. Paul spune:

    Nu stiu daca in alta tara europeana statul face jocul bancilor in maniera in care il face in Romania. As mai adauga, la aceasta tolerare a euroizarii economiei, inca un mod prin care statul, tot prin inactiune, sprijina bancile: emiterea de titluri de stat cu valoare nominala mare (10000 de lei). Astfel, persoanele fizice practic nu prea au acces la titlurile de stat, purtatoare de dobanda mai mare decat dobanzile la depozit pe piata bancara. In mod normal, daca aceste obligatiuni ar avea o valoare nominala de – sa zicem – 100 lei, multa lume ar muta banii din banci in aceste titluri, pentru ca dobanda la lei este in acest moment real negativa sau putin mai mare de zero. De ce nu vrea statul sa se imprumute de la populatie? Ar avea acces la o sursa suplimentara de finantare si, in plus, cererea mare de obligatiuni ar duce la scaderea dobanzii (cuponului), deci a costurilor de finantare. Perdante ar fi bancile, care si-ar vedea lichiditatile mult diminuate. Dar bancile oricum nu fac nimic cu banii, in afara de a cumpara titluri de stat. Nu finanteaza agricultura aproape deloc, iar finantarile din sectorul manufacturier s-au redus substantial. La fel si cele de real-estate. De ce le mai protejeaza statul (Ministerul Finantelor)?

    • Mitica spune:

      De acord cu bonurile de tezaur, desi costurile de intermediere care vor aparea, mai ales la transformarea bonurilor in lichiditati prin tranzactionare pe piata secundara (cei mai multi oameni simpli nu vor astepta maturitatea), aferente unor portofolii d evaloare mica, vor scadea radical randamentul apropiindu-l de dobanda bancara…
      Legat de ce ar putea face bancile cu banii, raspunsul e: NU PREA MULTE. In ultimii ani s-a dezvoltata o cultura populara de demonizare a bancilor:
      - “bancile au dobanzi mari la credite, nu ca in Vest..”. trecand peste faptul ca populatia in mare nu stie ca dobanzile la depozite in Vest sunt de ~3-4 ori mai mici in aceeasi valuta fata d eRO, ca rezerva minima obligatorie a bancii centrale e de pana la 10 ori mai mare in RO ca in vest, si ca in Vest nu avem 20% din firme in insolventa si 30% din credite crapate, ci de 7-8 ori mai putine, poate inteleg si ca a da credite cu 2% la EUR in RO e ca si cum ai avea 10.000 de km buni de autostrada in RO (sau putem zice invers, cand vom avea astia 10.000 km vom avea si dobanda aia la credite:):))
      - “bancile nu finanteaza agricultura” – un domeniu 90% NEFISCALIZAT (depinzand in plus de vreme, fara o piata de asigurare matura si sensibila preturile cerute de tari mari producatori care folosesc un nivel ridicat d esubventii) nu e usor de evaluat sid e creditat de catre o institutie bancara, de asta bancile nu pot fi singurul creditor, ele oricum au facut progrese mari in ultimii 10 ani in domeniul asta (finantarea agriculturii private) dar pe nimeni nu intereseaza cifrele din pacate in tara asta in care toti le stim pe toate…
      - “bancile nu finanteaza real estate-ul” – pai nu au finantat cam mult bula imobiliara care ne-a pus pe toti in genunchi???? putinele proiecte noi (DECENTE) au finantare, daca vrei s afaci ca pe vremuri proiect luand terenul integral cu banii bancii si facand cladirea din avansuri clienti ai gresit cincinalul…
      - “in general bancile nu finanteaza economia, sau IMMurile” – dar nimeni nu zice ca poate au finantat prea mult sectorul asta in 2006-2008 de au ajuns la 50% pierderi la credite IMM??? Si la cei care vor zice ca nu au facut-o mereu cu cap – de asta au (o parte) din pierderi, le zic ca sunt de acord, dar atunci de ce tipa toti ca sunt prea prudente bancile cand resping cereri fanteziste de credite??? Si credite la toti care inca trec strada fara ajutor:), si fara pierderi in sistem, si eventual ff ieftine:) – nu se poate, nu iti trebuie nici bacallureatul s avezi asta..

      In final ma gandesc la tara asta, unde 10% mai platim impozite, furata de absolut toti politicienii de la nivel central si local din ultimii 25 de ani, unde medicii te omora doar dupa ce ai dat spaga:(, unde procurorii care aresteaza baroni de orice culoare politica sunt crucificati la TV, unde farmaciile au adaosuri de peste 100% dar noi am gasit bancile… ca nu ne scot ele din groapa in care ne-am bagat cu totii, sau vinovate ca nu a stat EUR la cursul de acum 8 ani….

      • Harald spune:

        Singurul adevăr în postarea dvs. privind costurile creditării în RO (pentru bancă) este cel legat de rezervele minime obligatorii. În rest, povești de adormit copiii.

        În România reală, băncile au diverse tipuri de credite preferențiale, nedisponibile la ghișeu. Și big surprise, tocmai unele din acelea se dovedesc ulterior neperformante. Oare de ce? :P

        Tot în România reală, funcționarii băncii cooperează (direct interesat) cu clienți a căror intenție de fraudă este evidentă și transparentă, învățându-i ce acte să aducă și cum să fie ele cosmetizate, dar în același timp sunt mai catolici decât papa când au de-a face cu un client cinstit, interesat de un credit pentru o activitate productivă. Este comportamentul tipic de funcționar corupt, care de altfel se poate vedea și la judecători.

        Tot în România, scuzată-mi fie vulgaritatea, ”putori ca în bănci n-ai să vezi nicăieri”, după expresia unui prieten. Reprezentante ale sexului frumos care ar trebui în primul rând trimise acasă să se îmbrace se ocupă prin bănci de tot felul de lucruri care le depășesc competența, în schimb sunt gata oricând ”să sune un prieten”, dacă e vorba de un șmen, asta când nu falsifică ele însele documente de creditare, pe bază de CI-uri și CNP-uri de care au făcut rost prin metode complet neortodoxe.

        Toate cele de mai sus reprezintă în esență costuri pentru băncile care activează în RO., dar sunt costuri generate de propria incompetență și rea credință, nu de piesajul economic.

        • Mitica spune:

          “singurul adevar”
          Adica eu am mintit ca dobanzile in Vest sunt MULT mai scazute la depozite, ca rata insolventei la noi e in TOP 3 in Europa, la rata NPL la noi e in TOP 2 in Europa, ca bancile au finantat PREA MULT imobiliar inainte…. etc… ce imi place la romani… orice discutie e si pe net ca la coada la paine… toti ne pricepem…celalalt minte, dar nu avem timp sa si demonstram asta.., doar aruncam cu vorbe… ca pare mai pertinenta opinia noastra :(

          E adevarata partea cu anumite reprezentante ale sexului frumos, si cu coruptia din cand in cand atat direct in front-office cat si la nivel inalt… dar sa spui ca astea sunt cauzele pentru 10 mld EUR credite crapate insemna sa traiesti cu capul in nori, sa te crezi intr-o tara ca Elvetia cu singura diferenta ca are banci hoate…. cand tu de fapt esti intr-un fel de Belarus la birocratie amestecata cu Nigeria la coruptie si cu Grecia la fiscalizare, avand in plus o economie cazuta in cap dupa 2008 (vezi piata imobiliara in prezent la ~35% din valorile din 2008 si fapotul ca an de an guvenul taie cheltuielile cu investitiile omorand noi antreprinzatori)…. dar e Ok …3 pitzipoance si 5 directorasi spagari din banci sunt vinovati pentru toate…:):):):)

          • Harald spune:

            Domnul meu, dacă eu (ca non-economist) pot înțelege că terenurile și clădirile nu au o valoare obiectivă, reală, demonstrabilă, ci doar o valoare de piață (în funcție de banii disponibili în piață la un moment dat) iar banca nu poate înțelege chestiile astea, atunci banca e pur și simplu incompetentă. Adică exact ce am spus deja.

            Rata insolvenței se datorează în mare măsură tot lăcomiei băncilor, nu credeți?

            • Mitica spune:

              Pai raspunsul e simplu: daca la momentul euforiei cand toti se aruncau su luau credite pentru imobile si terenuri tu vezi vinovate DOAR bancile care au dat creditele respective qed. In cel mai rau caz bancile au juma d evina, desi nu ele au initiat goana asta, ci lacomia noastra a tuturor. Au gresit si au platit/platesc pentru asta, dar sa le zici “vinovate” e semn romanesc maxim de aruncare pe spatele vecinului….

              Legat de insolventa asta, modo grosso as spune ca 1/3 din insolvente sunt datorate platilor stopate sau intarziate cu anii de autoritatile locale si centrale (vezi TOT sectorul de constructii si subcontractantii lor pe verticala) dar insotite de accelerarea executarilor datoriilor restante la bugetul de stat,1/3 se datoreaza unor intreprinzatori lacomi si mediocri, care s-au supraindatorat fara creier, si dupoa ce afacerile nu au mai fost simple ca in 2007 au hotarat sa dea teapa la furnizori, stat, si cine s-a mai gasit prin bilantul lor sa aiba bani de recuperat (cel mai mult imi plac insolventele alea in care marele intreprinzator lasa salariatii cu ochii in soare pentru cateva zeci de mii de RON, dare se plimba in continuare cu Bentley-ul luat si ala in leasing si neplatit…), in ultima 1/3 poti spune ca e efectul supraindatorarii bancare, dar cum am discutat la inceputut pomentariului poti pune bancile aici co-partase prin lacomie si incompetenta, nu UNIC vinovat.

      • iosiP spune:

        @Mitica

        Ati evidentiat si explicat cateva probleme pe care credeti ca romanii le au cu bancile, si pe care eu unul nu le am! Problemele mele cu bancile sunt urmatoarele:

        1. S-a dovedit in instanta ca unele clauze contractuale au fost abuzive. In mod normal (si intr-un stat civilizat) aceasta ar fi dus automat (sau in urma unei “class action”) la modificarea tuturor contractelor care contin aceste clauze. Nu si in Romania, unde bancile au plans pe umerii guvernului si ai BNR, astfel incat fiecare debitor este in continuare obligat sa initieze o actiune juridica individuala pentru a obtine dreptatea.

        2. Privilegiul acordat bancilor de a modifica in mod unilateral contractele – atat cele de credit cat si cele privind dobanzile acordate la depozite – in conditiile in care acceptarea modificarilor de catre clienti este facultativa. In aceste conditii atat contractarea unui credit cat si constituirea unui depozit (plasament) devin un fel de loterie, fara certitudinea rentabilitatii.

        3. Desigur, puteti spune ca nimeni nu este obligat sa se imprumute si nici sa-si pastreze banii in banci. Aparent corect, doar ca a avut statul grija sa oblige toate firmele sa faca afaceri prin intermediul bancilor. asigurandu-le astfel acestora un profit consistent. Calculati va rog cat pierde un angajat pentru ca salariul i se “varsa” pe card, comparativ cu cazul in care l-ar primi in numerar, si veti afla cum fac bancile bani din, vorba marelui poet, “tot ce misca-n tara asta”.

        • Mitica spune:

          Suntem cam (prea mult deja) off topic:), dar voi incerca sa raspund punctual:

          1.In cea mai mare parte sunt de acord cu tine, in special dau ca exemplu comisonul VBR faimos:):). Si eu sunt debitor la banci, si mie mi s-a marit abuziv dobanda INAINTE de criza.. Ideea e ca ar trebui rezolvat totul cu bun simt si echilibru intre pozitii, ca multe alte lucruri in viata. Exemplu: clientul are in 2007 dobanda variabila INTERNA a bancii + 1%, in acel moment sa zicem ca era 6%. Banca i-a crecut-o, el vrea 0 ca Piperea sau Euribor + 1% ca cei mai multi. Eu as face asa: cat era EURIBOR atunci? 3%. Atunci echivalam dobanda totala la un cost variabil independent, adica 6% = euribor6m + 3, deci azi dobanda e 3,3% = Euriborul de azi + 3. Si dau diferenta istorica inapoi la client. Si acest 3,3% de azi e evident mai realist (te uiti si cum sta piata) fata de 0% sau 1,35 (marja fixa initiala de 1 plus euribor ). Nu am gandit-o ca o solutie de compromis ci ca o deductie logica, plecand de la faptul ca debitorul a luat cu 6% un credit cu dobanda variabila in 2006, nu cu 1, 3 sau 10% la Euriborul de atunci (am folosit pentru exemplul nostru momentul iunie 2006 vs. iunie 2014..). Si nu mai vorbesc de aberatiile cu creditul sa fie rambursat la cursul acordarii, pai daca RON se aprecia ce faceam, dadeam noi bani la banci?:):) Dar ma rog, e doar o opinie personala…

          2. De acord.

          3. De acord. Pe de alta parte cu 20-30 mld economie la “gri”, o scadere reglementata a comisioanelor operationale la carduri si conturi combinata cu o obligativitate a bancarizarii salariilor si incasarilor firmelor ar fi OK si pt banci, si pentru stat, si pentru fraierii aia ca noi care DEJA platesc impozite la stat.

  34. Alexandru Stolz Alexandru Stolz spune:

    Mă bucur să citesc acest articol, o temă care îmi este foarte aproape. Şi pe mine m-a frapat, la întoarcerea în România în 2008, faptul că avem practic 2 monede naţionale. Nu ne ajută deloc, e ca şi cum în România unii ar măsura distanţele în km iar alţii în mile. Destul loc pentru neînţelegeri, confuzii, decizii greşite. Imaginaţi-vă mai departe gradul de derută dacă raportul de conversie km-milă ar varia zilnic, anunţat de o autoritate centrală.:)

  35. Alexandra spune:

    Citind articolul, m-am gandit la procentul din salariu pe care l-am platit la chirie, de cand stau in Bucuresti. Pentru ca da, chiriile se calculeaza in euro iar salariile sunt in lei. M-am gandit si cum putea trai cineva in 2007, 2008 dintr-un salariu de 1000 de lei si ce poate face acum cu 1000 de lei. Intr-adevar, e oribil sa ne tot pregatim in felul acesta pentru trecerea in zona euro.
    Ceea ce scrieti este simplu de inteles, chiar si pentru cei care nu au studii in domeniul Economiei. Voi citi cu placere si urmatoarele articole ale dumneavoastra desi, din pacate, vor prezenta in continuare o realitate atat de trista.

  36. Adrian spune:

    Incredibil articolul! Felicitari



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Stefan Liiceanu


Stefan Liiceanu

Nascut in 1974, București. Studii: Tokyo University of Foreign Studies (limba japoneză, 1994); Yokohama National University (economie, 1995-1999). Master la University of Tokyo (... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)