Când o țară nu mai are un stat adevărat, Biserica îi ia locul. Exact aceasta s-a întâmplat în Georgia în ultimele cinci decenii. Și tocmai de aceea schimbarea patriarhului acolo nu este un eveniment bisericesc, ci unul politic.
La 11 mai 2026, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene l-a ales drept nou Catolicos-Patriarh pe mitropolitul Shio, pe numele laic Elizbar Mujiri, cu 22 de voturi din 39. Întronizarea a avut loc a doua zi, pe 12 mai, în catedrala Svetitskhoveli din Mtskheta, veche inimă spirituală a Georgiei. Predecesorul său, Ilia al II-lea, murise în martie 2026, după aproape o jumătate de veac în fruntea Bisericii. Reuters l-a descris ca pe omul care a smuls Biserica Georgiană din ruinele epocii sovietice și a transformat-o în cea mai influentă instituție non-statală a țării. Acum această moștenire trece în alte mâini.
Pentru cititorul român, aceasta nu este o știre îndepărtată, venită dintr-un Caucaz exotic. Este un avertisment. În Georgia nu s-a schimbat doar persoana întâistătătorului. S-a schimbat unul dintre centrele de gravitație ale puterii naționale, într-o țară în care Biserica a ajuns să fie ceea ce statul nu a reușit să fie, prea adesea: păstrătoarea limbii, a memoriei, a continuității istorice și a încrederii publice.
Georgia este o țară mică, dar poartă o memorie istorică uriașă. A primit creștinismul în veacul al IV-lea și a supraviețuit valurilor succesive ale istoriei: perși, arabi, mongoli, otomani, imperiu rus, putere sovietică, haos postsovietic. Pentru georgieni, Ortodoxia nu a fost vreodată doar o credință. A fost o formă de supraviețuire istorică. Când statul dispărea, slăbea sau era confiscat de puteri străine, Biserica păstra limba, scrierea, locurile sfinte, memoria și conștiința georgiană de a fi un popor cu destin propriu.
De aceea, Biserica Ortodoxă Georgiană nu poate fi privită ca o simplă organizație religioasă. În imaginarul georgian, ea este adesea mai veche, mai stabilă și mai legitimă moral decât statul însuși. Ea a ținut națiunea în viață atunci când puterea politică se prăbușea, trecea în mâinile imperiilor sau se discredita în fața propriei societăți. Tocmai de aceea, schimbarea patriarhului în Georgia nu este un simplu eveniment bisericesc.
În Europa de Est și în Caucazul de Sud, Biserica Ortodoxă este adesea mai mult decât o instituție religioasă. Poate deveni infrastructura profundă a unei națiuni. Iar tocmai de aceea poate deveni și ținta unei vânători imperiale.
Imperiul nu distruge întotdeauna o Biserică națională. Uneori lucrează mai subtil: o face să conserve trecutul în așa fel, încât poporul să nu mai poată alege viitorul.
Paradoxul georgian
Ilia al II-lea a transformat un prestigiu ecleziastic multisecular într-o forță socială modernă. Influența sa depășea cu mult influența celor mai mulți politicieni. Binecuvântarea lui cântărea mai greu decât orice program de partid. Prezența lui conferea sentimentul că națiunea mai are un centru de gravitație, chiar și atunci când statul era sfâșiat de războaie, sărăcie, corupție și crize succesive.
Dar o asemenea forță are un preț. Biserica a salvat națiunea atunci când statul era slab. Însă atunci când Biserica devine mai puternică decât statul, lupta pentru controlul ei devine inevitabilă. Dacă imperiul nu poate distruge o Biserică națională, încearcă altceva: să o transforme într-un instrument de imobilizare politică a poporului.
Noul patriarh Shio al III-lea nu moștenește doar un tron multimilenar. El moștenește o autoritate morală colosală într-o societate în care credibilitatea instituțiilor politice s-a erodat profund, iar autoritatea bisericească rămâne una dintre rarele surse de legitimitate reală.
Reuters notează că Shio al III-lea vine la conducere pe fondul îngrijorărilor legate de influența rusă și al crizei de legitimitate provocate de direcția partidului de guvernământ „Visul Georgian”, acuzat de critici de derivă autoritară și de apropiere față de Moscova. Noul patriarh și-a făcut o parte din studii la Moscova, iar acest detaliu biografic nu dovedește, în sine, nicio dependență politică. Totuși, în Georgia de astăzi, o astfel de formare este inevitabil citită prin prisma războiului Rusiei împotriva Ucrainei, a ocupației Abhaziei și Osetiei de Sud și a presiunii neîntrerupte pe care Moscova o exercită asupra statalității georgiene.
Este esențial să nu simplificăm. A afirma că „noul patriarh georgian este un agent al Moscovei” nu ar fi analiză, ci caricatură propagandistică. Întrebarea reală este mai complicată și, tocmai de aceea, mai periculoasă.
Nu vorbim despre un ordin direct venit de la Moscova, nici despre o subordonare secretă. Vorbim despre acea zonă gri în care biografia personală, formația teologică, afinitățile doctrinare, continuitatea structurilor ecleziastice, agenda socială conservatoare și interesele puterii politice încep să se miște în aceeași direcție. Într-o atare situație, un om se poate considera cu toată sinceritatea patriot georgian și apărător al Bisericii, dar limbajul, prudența și instinctele sale politice pot lucra, în mod obiectiv, nu pentru eliberarea țării de sub presiunea imperială, ci pentru înghețarea alegerii ei istorice.
Pentru Moscova, aceasta este uneori mai valoroasă decât un agent cu numele în fișă. Agentul declarat poate fi demascat și compromis. Cu totul altfel stau lucrurile cu un lider bisericesc care nu vorbește în numele Rusiei, ci în numele „tradiției”, al „păcii”, al „prudenței”, al „identității spirituale” și al „prevenirii schismei”. Un astfel de limbaj poate părea național și pastoral. Dar în momentul decisiv, el poate paraliza o societate tocmai atunci când aceasta trebuie să aleagă limpede între libertate și dependență.
De aceea, întrebarea principală adresată lui Shio al III-lea nu este dacă primește instrucțiuni de la Moscova. Întrebarea principală este ce fel de memorie bisericească va întruchipa: una care ajută poporul georgian să-și apere libertatea, sau una care îl îndeamnă la „prudență”, în timp ce țara alunecă, treptat și aproape imperceptibil, înapoi în orbita postsovietică.
Ce înseamnă Georgia pentru România
România nu este Georgia. Se află în Uniunea Europeană și în NATO, beneficiind de garanții instituționale pe care Georgia nu le are. Dar România trăiește în același mare spațiu al geopoliticii ortodoxe: Republica Moldova, Ucraina, Marea Neagră, influența rusă, memoria bisericească, identitatea națională, trauma postcomunistă.
Biserica Ortodoxă Română este și ea mai mult decât o confesiune. Ea participă la limbajul prin care națiunea se definește pe sine: este prezentă în morala publică, în educație, în instituțiile militare, în ceremoniile statului, în memoria anticomunistă, în dezbaterile despre familie și identitate. În România, ca și în Georgia, Ortodoxia nu răspunde doar la întrebarea „în ce credem?”, ci și la întrebarea mai adâncă: „cine suntem ca popor?”.
Tocmai de aceea Georgia contează pentru București. Nu ca spectacol caucazian îndepărtat, ci ca o formă extremă a unei probleme care există deja mult mai aproape de granițele românești.
În Republica Moldova, Ortodoxia este de multă vreme un câmp de confruntare între București și Moscova. Acolo funcționează două structuri bisericești principale: Mitropolia Moldovei, subordonată Patriarhiei Moscovei, și Mitropolia Basarabiei, aflată în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română. După invazia rusă în Ucraina, apartenența bisericească este tot mai frecvent percepută ca parte a unei opțiuni geopolitice, nu doar spirituale.
În 2025, Reuters a publicat o investigație privind felul în care structuri rusești ar fi utilizat preoți ortodocși din Republica Moldova pentru a influența alegătorii: călătorii în Rusia, daruri, carduri bancare, canale parohiale de Telegram și mesaje antioccidentale. Patriarhia Moscovei a negat orice intenție politică, dar oficiali moldoveni și occidentali au încadrat fenomenul ca parte a ingerinței ruse în treburile interne ale țării.
Acesta este punctul în care Biserica încetează să mai fie „religie privată”. Un preot de sat poate inspira mai multă încredere decât un ministru. Un canal parohial de Telegram poate fi mai eficient decât o întreagă campanie electorală. Limbajul teologic se poate converti, aproape pe nesimțite, în limbaj politic: Europa ca amenințare morală, Rusia ca protector al valorilor autentice, tradiția ca refuz al viitorului.
Ucraina: jurisdicția bisericească drept problemă de securitate națională
Ucraina a oferit cea mai dură variantă a acestei probleme. După ce Biserica Ortodoxă a Ucrainei a obținut autocefalia de la Constantinopol în 2018-2019, chestiunea bisericească a devenit unul dintre marile conflicte ale Ortodoxiei mondiale. După invazia rusă la scară largă din 2022, ea a căpătat deopotrivă dimensiunea unei probleme de securitate națională.
Pentru Ucraina, ieșirea de sub tutela Moscovei în plan bisericesc este parte a ieșirii din „lumea rusă”. Pentru Moscova, pierderea Ucrainei în plan ecleziastic înseamnă pierderea unui element central al propriei mitologii imperiale. Fără Kiev, narațiunea moscovită despre o „Sfântă Rusie” unitară își pierde deopotrivă centrul geografic și cel simbolic.
România are în chestiunea ucraineană și un interes propriu, specific: soarta comunităților ortodoxe românești din Ucraina, îndeosebi din Bucovina de Nord. De aceea, Biserica de la București se mișcă cu precauție calculată: nu dorește ca românii ortodocși din Ucraina să se dizolve nici în logica moscovită, nici în cea național-ucraineană. Nu este o poziție promoscovită. Este o poziție românocentrică. Dar ea ilustrează, în sine, faptul că în spațiul dintre Dunăre, Nistru, Nipru și Caucaz, harta bisericească a devenit parte integrantă a hărții de securitate.
Rusia înțelege aceasta mai bine decât Occidentul
Politica occidentală greșește adesea pentru că tratează religia ca pe o chestiune strict privată. La Bruxelles, Berlin sau Washington, factorul religios este perceput de regulă ca fundal cultural, folclor sau particularitate internă a unor societăți îndepărtate. Rusia nu gândește astfel.
Moscova știe că în societățile ortodoxe Biserica poate conta mai mult decât partidele, poate fi mai stabilă decât presa și mai apropiată de oameni decât orice administrație de stat. După anii 2000, Biserica Ortodoxă Rusă a devenit nu doar instituție religioasă, ci și purtătoarea ideologiei „lumii ruse”: credință, istorie, victorie, familie, limbă, civilizație și dreptul Moscovei de a fi centrul tuturor celor pe care îi socotește parte a spațiului său istoric.
Aceasta nu înseamnă că fiecare Biserică Ortodoxă este un instrument al Moscovei. Dimpotrivă: Ortodoxia națională poate fi un baraj solid împotriva imperialismului rus. Biserica Română acționează astfel în Republica Moldova, oferind o alternativă reală la orbita moscovită. Și Biserica Georgiană a fost, de-a lungul veacurilor, păstrătoarea poporului georgian, nu un releu al politicii ruse.
Dar tocmai de aceea lupta pentru ea este atât de importantă. Imperiul nu vânează în primul rând ceea ce este slab. Vânează ceea ce ține un popor în viață.
Nu un război secular împotriva Bisericii
Din toate acestea nu rezultă că răspunsul ar trebui să fie un război împotriva Ortodoxiei. Pentru România, Republica Moldova, Ucraina și Georgia, o astfel de abordare ar fi totodată o eroare istorică și o sinucidere politică.
Ortodoxia este prea adânc împletită în aceste societăți cu limba, familia, înmormântările, calendarul, memoria populară, suferința anticomunistă, viața rurală, mănăstirile, sentimentul demnității și conștiința continuității istorice. Nu poți impune retragerea Bisericii în sfera privată. În aceste țări, memoria bisericească nu a fost niciodată privată.
Problema nu este rolul public al Bisericii. Problema este: cui servește acest rol?
Biserica poate fi spațiul demnității naționale, al rezistenței față de imperiu, al ajutorării celor fugăriți de război, al apărării limbii, al solidarității și al memoriei martirilor. Dar poate deveni, la fel de bine, limbajul supunerii politice, al isteriei antioccidentale, al xenofobiei, al nostalgiei imperiale și al legitimării puterii abuzive.
Întrebarea fundamentală nu este „Biserică sau secularism”. Întrebarea este: cui slujește memoria bisericească, libertății unui popor sau captivității lui?
Concluzia românească
Pentru România, lecția georgiană nu este că Biserica ar fi periculoasă. O astfel de concluzie ar fi nu doar primitivă, ci și profund falsă. Lecția este alta: cu cât statul este mai slab, cu atât Biserica ajunge să-i ia locul. Iar atunci când Biserica devine ultimul stat, lupta pentru ea devine o chestiune de securitate națională.
România nu-și poate permite să privească Ortodoxia ca simplă tradiție sau ca problemă internă a vieții bisericești. În Republica Moldova, ea este deja un teren de competiție între București și Moscova. În Ucraina, a devenit parte a unui război pentru independență. În Georgia, poate deveni factorul decisiv care va arăta dacă țara își va menține orientarea europeană sau va recădea în capcana postsovietică.
Patriarhul Daniel l-a felicitat pe Shio al III-lea pentru alegerea sa. Este un gest firesc de diplomație interbisericească. Dar în spatele unui astfel de gest trebuie să existe o claritate strategică mai profundă: Georgia nu este pentru România doar o soră ortodoxă de la celălalt capăt al Mării Negre. Este o oglindă în care se poate vedea ce se întâmplă cu un popor atunci când Biserica devine principalul depozitar al identității naționale, iar imperiul decide să cucerească tocmai acest depozitar.
Europa de Est și Caucazul de Sud au intrat într-o epocă în care chestiunile bisericești nu mai pot fi lăsate exclusiv în seama oamenilor Bisericii. Nu este vorba despre amestecul statului în credință. Este vorba despre recunoașterea unui fapt deja constituit: credința, memoria și identitatea națională au devenit componente ale războiului hibrid.
Georgia se află astăzi între Europa, Rusia și propria ei memorie bisericească milenară. Shio al III-lea poate deveni patriarhul rezistenței naționale. Poate deveni un custode ponderat al tradiției. Poate deveni figura sub care Biserica va aluneca prea aproape de putere și prea concesivă față de Moscova. Deocamdată, răspunsul rămâne deschis.
Dar pentru România, o concluzie este deja limpede. În această parte a lumii, Biserica poate fi ultimul refugiu al națiunii. Tocmai de aceea imperiul încearcă să intre acolo primul.
Mă scuzați, dar comparația României cu Georgia – fosta Republica Sovietică Socialistă Gruzină – este exagerată spre ridicol.
Biserica Ortodoxă Română nu are nici pe departe putere în stat pe cât este sugerat ed autorul articolului. Iar motivele țin de particularitățile istorice și geografice ale României.
Nu putem uita că Gruzia a făcut parte din Uniunea Sovietică – cu tot ce înseamnă asta – și că din Gruzia s-a ridicat Generalissimul IV Stalin.
România este astăzi mai apropiată, dintre bisericile ortodoxe surori, de Biserica Ortodoxa a Greciei, NU de cea din Rusia.
Cu Biserica Ortodoxă Rusă, BOR are mai mute diferendumuri, cel mai important fiind cu privire la acțiunile Rusiei în Republica Moldova (care, eventual, ar putea, în oarecare măsură, să fie comparată cu Georgia).
Prin urmare, compararea Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă a Georgiei nu are nici o noimă…Decât, poate, aceea de a induce confuzie.
Punctul slab al articolului este speculatia ca patriarhul Shio al III-lea si-a facut o parte a studiilor la Moscova si altfel ar putea reprezenta interese ale Moscovei.
Si autorul s-a nascut la Murmansk cu numele de Nikita Demin si a trait 35 ani in Uniunea Sovietica, inainte de a face aliyah si a se stabili in Israel, ceea ce nu inseamna ca a servit vreodata interesele URSS sau Rusiei.
Pt cei care vor sa stie ce fel de miscare politica a fondat autorul:
Bead Arzeynu (Hebr. בְּעַד אַרְצֵנוּ, translated as „For Our Land”) is a radical Zionist and hyper-nationalist political movement based in Israel.
Key Origins and Philosophy
The Founder: The organization was established by Avraam Shmulevich (born Nikita Demin), an Israeli political activist, journalist, and former Soviet dissident.Ideological
Roots: The organization’s philosophy draws heavy inspiration from the teachings of Vladimir (Ze’ev) Jabotinsky, Abraham Stern, and Avraham Kook. It attempts to blend traditional, right-wing Revisionist Zionism with religious mysticism.
The Name: The name serves as a direct historical tribute to the legendary final battle-cry attributed to Zionist hero Joseph Trumpeldor at Tel Hai: „Tov lamut be’ad artzenu” („It is good to die for our country”).
Geopolitical Goals
The organization operates on an extremist religious-political spectrum with several highly controversial objectives:
The „Great Israel” Expansion: The group promotes the concept of Eretz Yisrael Hashlemah (Complete Land of Israel). They advocate for expanding Israel’s sovereign borders to cover areas historically referenced in biblical texts, which they interpret as extending from the Nile to the Euphrates.
Rebuilding the Temple:
Bead Arzeynu supports the eventual re-establishment of the Jewish Temple on the Temple Mount in Jerusalem.
Foreign Policy Focus: They have historically been known for maintaining unique ideological networks, including engagement with various ultra-nationalist and geopolitical circles within Eastern Europe, the Caucasus, and Russia to gather support for their geopolitical vision.
Aș adăuga că și în BOR există 3 direcții de acțiune:
– echipa Patriarhului Daniel care acceptă orientarea pro- occidentală a României
– o echipă naționalistă de tip extremist localizată prin Ardeal
– o echipă pro-Rusia în frunte cu Teodosie de la Constanța.
Să mai menționăm și luptele ortodoxe dintre BOR, BORu, Bisericile din Moldova și Bisericile din Ucraina. Este o luptă generalizată nu neapărat religioasă ci politică. Dar, da, Rusia sprijină POLITIC luptele religioase ca parte a războiului de tip imperialist pe care îl duce în Estul Europei și nu numai.
Religia creștină e complicată
Și au complicat-o oamenii
Prin multele încercări de a face mai bun Cuvântul întrupat în Biblie – ca asta este cartea de căpătâi a creștinismului
Numai că, așa cum se spunea înainte de 1989, mai binele este dușmanul binelui
În realitate, multe schisme atât din cadrul bisericii originare cat și ulterior a bisericii catolice nu au avut ca temei făurirea binelui ci interesele sau poftele de moment ale unor conducători – poftele multe spre a face răul și lipsa oricărei atitudini de împotrivire a înaltului cler: așa a apărut biserica anglicană pt ca Henric al 8 le-a să se poată căsători cu cine dorește, deși avea deja o soție
Și avem similar măsurile abuzive (reforma) făcută de Petru cel Mare, care a desființat de fapt independența bisericii ortodoxe ruse, supunând-o propriilor interese și intereselor conducătorilor țării
Istoria și studiul ei este important pt ca îți spune de unde vi, unde te afli acum și unde vei putea ajunge mâine
Pt ca asa cum spunea Solomon nimic nu este nou sub soare, ce a fost va mai fi
Si stim ca apogeul lui Solomon și poftele sale au distrus la distrugerea țării lui Israel, împărțirea în două a acesteia: Iudea și Regatul de Nord, iar în final, dispariția în negura istoriei a triburilor din Regatul de Nord
Cred ca se supraestimează eronat puterea și efectul credinței ortodoxe
Autocefalia bisericii noastre ortodoxe a venit târziu, după războiul de independență și cu împotrivirea bisericilor naționale ortodoxe ruse și grecești
Pt ca ai o biserica puternică atunci când ai conducători puternici ai bisericii – oameni care ar trebui sa se împotrivească răului și sa alege calea binelui pt clerul bisericesc și pt credincioși
Iar puterea nu vine din catedrale, ci din încercarea de a face binele
Și la noi se supraestimează influența ortodoxă
Uitând ca bazele preluării alfabetului latin și ale traducerii Bibliei în limba română a venit odată cu Școala Ardeleană – care erau catolici sau preoți cu studii catolice Petru Maior,
George Șincai, Samuil Micu Klain și Ion Budai Deleanu, aceștia au fost cei mai importanți
Tot la fel ortodoxia românească a avut oameni luminați care au căutat calea binelui, care au încercat să aducă binele în casa fiecărui român ortodox: Antim Ivireanul (care era giorgian ca origine), Veniamin Costache, Andrei Șaguna, Gala Galaction, etc
Și am avut și mulți din înaltul cler care au făcut mult rău, ca n-au reușit să se împotrivească vremurilor, cel mai bun exemplu este ministrul legionar al propagandei Nichifor Crainic – ale cărui scrieri sunt citate astăzi de multă lume, uitând ce a stat în spatele acestor scrieri și ce a făcut omul Nichifor Crainic
Totuși, oamenii care au căutat calea binelui de pe teritoriul actual al României nu poate fi limitat la cei născuți în rit ortodox și catolic
Pt ca avem și evrei , unguri, germani(sași) care au făcut foarte mult bine acestei țări și credinței creștine a acestei țări- cel mai bun exemplu este Nicolae Steinhardt și scrierile sale, prin care a adus creștinului ortodox credința ca: mai ferice să dai, pt ca dăruind vei dobândi
Georgia ca și noi a avut presiuni puternice rusești
Presiuni care nu doreau progresul Georgiei, ci menținerea în zona de influență rusă și supunerea acestei țări intereselor conducătorilor ruși
Încercările rusești de preluare și supunere a unor țări nu s-au limitat la Georgia și Romănia
În 2014 preluarea Crimei și a estului Ucrainei s-a materializat prin așa zise aprobări ale clerului din zonele ce urmau a fi ocupate de ruși
Să fi mare nu-i mirare
Să fi om îi lucru mare
Rusia untelege mecanisnmul puterii in Biserica Ortodoxa.
Patriarhul este o figura cu mari puteri, dar este ales de clerici. Prin urmare, muncind la baza, propulsand clerici credinciosi lor, poate agenti, cucereste Biserica. Din interior.
Rusia a controlat mai bine masele intotdeauna. Europenii si americanii elitele.
Vedem ce se intimpla din aceasta confruntare. Nu doar in Georgia. Si Romania are probleme. (Vezi AUR etc.)
Un articol cu multa lumina Dumnezeiasca!
Dar sa nu uitam romanii mai au varianta Bisericii Ortodoxe Romane unita cu Roma, daca BOR-ul nu se poate lepada de manualul ofiterului de securitate.
Discreditarea mitropolitului Petru de Balti este o realizare a serviciilor rusesti, nu romanesti sau moldovenesti.
Dar mai bine vizionati: https://www.facebook.com/reel/2120641142218484
Cred ca Dl. Banescu v-a citit articolul. Mare pacat ca un om ca d-lui a fost dat jos de la Patriarhie…si de catre cine? Un popoi de la Constanta.
Anticristul de Putin si cu chutzpah de Kirill, prin balena esuata de Sosoaca plus altii, folosesc Biserica ca arma hibrida. Politica asta e veche de sute de ani. Si Stalin a reactivat-o cand si-a dat seama cata putere poate avea asupra maselor.
Felicitari pentru articol stimate Domn.
https://adevarul.ro/stiri-interne/evenimente/vasile-banescu-reactie-dura-dupa-salutarile-2534767.html
Alegerea lui AS ca autor de articole pe platforma contributors.ro mi se pare extrem de ciudata. Ce urmeaza? Articole de la palestinieni/arabi care neaga Israelul si existenta lui?! Se identifica editorii platformei cu ideile lui AS?
The core ideology of the Be’ad Arzeynu movement, formulated largely by its founder Avraam Shmulevich, is officially defined as „Hyper-Zionism.”
This framework takes traditional Zionist nationalist goals and expands them into a radical, global, and imperialistic doctrine.
1. Imperial Geopolitics and „Greater Israel”
Territorial Expansion: The movement completely rejects Israel’s current borders. Its platform demands a „Greater Israel” extending from the Nile to the Euphrates, a region covering multiple sovereign Arab nations.
Global Superpower Aims: Shmulevich envisions Israel not as a localized haven for Jewish survival, but as an offensive global empire designed to reshape the geopolitical landscape of the entire Middle East.
Civilizational Warfare: The group frames the Israeli-Arab conflict as an absolute, zero-sum war between civilizations rather than a localized border dispute.
2. Radical Views on Demographics and Governance
Absolute Arab Expulsion: The ideology asserts that coexistence between Jews and Arabs within the region is impossible. It explicitly calls for the wholesale removal, deportation, and state-subsidized exit of all Arab residents from the land.
Monolithic State Character: The platform strictly opposes any democratic framework that grants political parity, voting power, or land rights to non-Jewish populations.Theocratic Imperialism: The ideology blends aggressive geopolitical strategies with religious messianism, claiming that imperial domination is a divine mandate.
3. Anti-Western and Revolutionary AlignmentRejection of Western Alliances: Unlike mainstream Israeli groups that prioritize Western alliances, Be’ad Arzeynu views Western democratic values as weak or counter-productive to Israeli power.Eurasianist Synthesis: In the early 2000s, the movement sought to align itself with radical Russian geopolitical theorists (such as Aleksandr Dugin).
They advocated for an alliance with Eurasian powers to overthrow Western political hegemony, positioning Israel as a revolutionary actor in a multi-polar world order.Ultimately, Be’ad Arzeynu’s ideology operates on the extreme fringe, transforming traditional defensive nationalism into an aggressive, expansive, and explicitly exclusionary imperial philosophy.
În România situația este și mai interesantă. Se disting nuanțe ce delimitează cele trei vechi provincii. Avem clar în Moldova românească o biserică ortodoxă penetrată de legionarism și putinism, naționalism înfiorător. O infirmitate în a digera prezentul și, în consecință, un recurs la trecutul jenant, o spoială proaspătă dată peste mizerii de nedescris și apoi marfa rezultată prezentată ca alternativă imaculată. Nu ne-am asumat trecutul rușinos, așa că ne-am confecționat un trecut convenabil și, evident, mincinos. Or, pe minciună se vor construi tot minciuni. Iar din minciuni nu vom recolta nimic bun. Criza de lidership autentic este prezentă și în Biserică. Greu mai găsești oameni care să-și asume adevărul și slujirea lui, iar dacă totuși apare câte unul, acela va fi imediat aruncat peste bord de către arhiprezenta cooperativă care nici în Biserică nu lipsește. Batista pe țambal este metoda de „rezolvare” a problemelor în România. O lașitate care dovedește lipse de încredere în calea dreaptă.
Citind aceste opinii, gindul m-a dus la vorbele intelepte ale pictorului oficial de curte al lui Alexandru cel Mare, grecul Apelles din Colofon: Ne sutor ultra crepidam.
Prea ocupati sa ne numaram degetele si sa ne admiram in oglinda, nu-i de mirare ca nu invatam nimic din lecturile obligatorii pe care nu le-am citit.