Home » Analize »Economie »Financiar »Global / Europa »Macro »Sinteze » Citesti:

Chestiunea surplusului german

Daniel Daianu ianuarie 9, 2014 Analize, Economie, Financiar, Global / Europa, Macro, Sinteze
11 comentarii 3,832 Vizualizari

Germania este in propria liga in Uniunea Europeana prin dimensiunea economiei (aproximativ 25% din PIB-ul UE) si a populatiei, forta gravitationala, asezarea centrala (mittel Europa), impactul asupra geopoliticii pe continentul european. Tandemul cu Franta este tot mai dezechilibrat in defavoarea acesteia. Italia nu are “voce” si nici tastatura institutionala, iar Marea Britanie este vlaguita de deraierea industriei financiare si se distanteaza de proiectul european. Tarile mai mici din UE asteapta mereu sa vada cum bate vantul dinspre Berlin. Principalul interlocutor din UE al SUA este Germania, Rusia si China discuta in Uniune in primul rand cu Berlin-ul. Dupa reunificare si tinand cont de centralitatea ei in viata economica si politica a UE., Germania a fost redescoperita ca o mare “chestiune” (the German Question) de catre europeni –asa cum a fost in ultimele doua secole.

Acesta ar fi contextul in care merita sa fie judecat surplusul de cont curent al balantei de plati a Germaniei, adica diferenta intre productia si consumul intern; el a fost de cca 7% din PIB-ul acestei tari in 2012, iar pentru anul trecut surplusul este estimat de institutii internationale la peste 6% din PIB fiind, in termeni absoluti, cel mai mare in economia globala. Germania este o veritabila masinarie de export, poate cea mai performanta din lume avand in vedere nomenclatorul si calitatea (tehnicitatea) produselor sale industriale. Este surplusul balantei sale curente o problema pentru Germania si parteneri? Contribuie el in mod semnificativ la reprimarea cererii agregate in zona euro si, mai departe in spatiul global, ceea ce ar afecta sanse de refacere economica? Discutiile pe aceasta tema au loc inca de la izbucnirea crizei zonei euro in conditiile in care surplusul mentionat a crescut si s-a mentinut la un nivel inalt dupa introducerea monedei comune (grafic 1). Chestiunea surplusului este evocata si de Comisia Europeana in Alert Mechanism Report”, 13 November, 2013 ((vezi si Olie Rehn, “Was Handelsuberschuesse mit dem Euro zu tun haben?”, Frankfurter Allgemaine Zeitung, 11 November, 2013), de institutii internationale intre care si FMI.

Ce este numita problema “surplusului” este de judecat prin prisma continutului sau economic in principal; ea poate fi examinata in sens larg, pe plan international/global, fie cu referire speciala la zona euro, a carei soarta ne intereseaza in cel mai inalt grad. Fiindca destinul economic al Romaniei se joaca nu in putina masura pe teritoriul zonei euro.

In cele ce urmeaza atentia este axata pe aspecte de ordin economic.

Grafic 1: contul curent al balantei externe a Germaniei potrivit datelor CE (linia verticala denota momentul introducerii monedei comune)

O perspectiva globala

Pentru economia internationala analiza se poate simplifica considerand Germania in raport cu restul lumii. Un surplus trebuie sa gaseasca corespondent intr-un deficit similar ca dimensiune. Fiindca avem de-a face cu o identitate contabila la nivel de ansamblu, al economiei globale. Daca surplusurile/deficitele ar varia ciclic, in sensul alternarii in conturile externe ale economiilor partenere, nu am asista la acumularea de mari dezechilibre, care sa puna in discutie mecanismul schimburilor comerciale si finantarea deficitelor. Aici trebuie introdus cursul de schimb ca instrument de ajustare/corectie a dezechilibrelor. Cursuri flotante, sau ajustabile (asa cum era regimul international prin aranjamentele de la Bretton Woods, dupa al doilea razboi mondial) au menirea de a corecta dezechilibre, alaturi de politici monetare si bugetare ce tintesc acelasi obiectiv. Este de facut distinctie intre cursuri nominale si reale cele din urma tinand cont de miscarea preturilor.

O intrebare fireasca este de ce apar surplusuri mari si, corelat, care ar fi explicatia pentru mentinerea lor in conditiile in care exista mecanisme de corectie, de echilibrare. Posibile raspunsuri sunt: o tara cauta sa-si plateasca datorii externe acumulate intr-o perioada anterioara (nu este cazul Germaniei!); o tara beneficiaza de inovare, excelenta industriala, care ii asigura/dezvolta avantaje competitive majore (Germania se incadreaza); contrapartea comerciala (cu deficite recurente) nu are capacitatea, cel putin pentru o perioada, de a pune in miscare instrumente de corectie a dezechilbrului. Este de inteles ca interesul economiei cu surplus comercial nu este de a fi un creditor permanent, in afara de ipoteza cand acest statut ar servi interese si ar aduce beneficii nu neaparat economice/comerciale. Dar ce tara ar face un transfer permanent de resurse catre restul lumii prin surplus comercial? Poate numai un « hegemon » dotat cu o forta economica fara egal si cvasi-perena, care ar dori sa mentina si astfel o ordine internationala (sau regionala). In aceasta privinta sunt multe de discutat analiza intrand in sfera considerentelor geopolitice. Un exemplu ar fi SUA la terminarea celui de al doilea razboi mondial, cand se manifesta o foame de dolari (dollar shortage), iar Planul Marshall a facut parte din strategia de reasezare a lumii occidentale post-belice, inclusiv din perspectiva confruntarii cu blocul comunist. Dar sa nu omitem ca, mai tarziu, SUA a tiparit dolari (ca moneda de rezerva) pentru a finanta operatiuni militare, ca de mai mult timp balanta sa comerciala a fost persistent negativa.

Prima situatie evocata mai sus, de plata/diminuare a unei datorii, ar implica o reprimare a presiunii spre apreciere a cursului (tinut la cota subevaluata) pentru a stimula exportul si descuraja importul. Este de presuspus ca partenerii nu ar avea de obiectat avand in vedere ca o asemenea politica urmareste reducerea/eliminarea unor datorii. Excelenta in inovare, capacitatea de a crea si mentine avantaje competitive obliga partenerul comercial la raspunsuri care se pot concretiza fie in depreciere a cursului de schimb, fie in combinatie a deprecierii cu reforme structurale care sa mareasca productivitatea. Ultima situatie, cand un partener nu are capacitate/instrumentele de corectie este mai delicata si conduce la crize de balanta acute. In fine, ar mai fi situatia in care o tara practica un curs subevaluat in mod constant mizand pe crearea de avantaje competitive generate de realocare de resurse si asimilare puternica de tehnologii ca efect al expansiunii exportului; in aceasta situatie se accepta pierderi de venit national pentru moment (din subevaluarea monedei proprii), care sunt mai mult decat compensate de castiguri de productivitate dinamice. Este cazul unor tari asiatice care au “lipit” practic propriile monede de dolarul SUA pentru a avea o dezvoltare prin export. Si in buna masura au reusit. Dar aceasta reteta presupune o asimilare foarte intensa de tehnologii si primenirea constanta a nomenclatorului de produse catre valoare adaugata tot mai inalta.

Cand o tara are capacitate de export considerabila (si Germania este in aceasta categorie), inclinatia de a folosi exportul net (diferenta intre exporturi si importuri) ca piston al stimularii activitatii economice este mare –mai ales cand sunt conditii de recesiune generalizata pe arii mari din economia globala. O problema este ca o asemenea conduita poate declansa ce este cunoscut in istoria economica ca “beggar thy neighbor policies”, adica politici care mai degraba conduc la daune reciproce si care nu ar avea eficacitate pe termen lung. De ce? Fiindca si partenerii ar face la fel si am avea o cursa in jos (a race to the bottom), in care mai mult se pierde decat se castiga.

Este de facut o observatie importanta. Tarile nu exporta si importa aceleasi produse si servicii, iar acestea nu se substituie, adesea, usor intre ele. Cand o tara detine superioritate tehnica la numeroase produse (bunuri de capital, tehnologie) ea are mai multa forta comerciala decat altele si, in consecinta, pierderile sale potentiale, ca urmare al unui razboi valutar, sunt mai mici. Germania intra in aceasta categorie atat pentru firme mari si de notorietate (ABB BSF, Siemens, Volkswagen, etc) cat si pentru IMM-uri (Mittelstandbetriebe) ce controleaza nise industriale. Oricum insa, razboaie valutare si comerciale sunt arme cu doua taisuri, de evitat daca este posibil. Aici gasim temeiul pentru acorduri intre marile tari/puteri comerciale in privinta coordonarii politicilor valutare, rundele comerciale care sa diminueze bariere tarifare si netarifare. Ce unii (intre care si FMI, sau Trezoreria SUA) reproseaza Germaniei este ca, prin marele surplus de cont curent nu ajuta sustinerea cererii agregate in economia mondiala in aceasta perioada de criza economica. Este de observat ca Berlinul a aplicat o consolidare fiscala acasa in anii din urma, care a avut efecte in ce priveste conturile balantei sale de plati si in conditiile in care nivelul investitiilor in economia germana a scazut in ultimul deceniu de la cca 21% la 17% din PIB (date Eurostat). Cat priveste deficitul de balanta externa al Germaniei din anii 90”, acesta poate fi pus in relatie cu conjunctura economica de dupa reunificarea sa.

Surplusul german si zona euro

Sa venim la surplusul contului curent al Germaniei si zona euro. Surplusul de cont curent al Germaniei compenseaza deficitele altor tari. In ultimii doi ani s-a ajuns chiar la un surplus al zonei euro de cca 2% din PIB-ul cumulat al tarilor membre. Si gasim aici o explicatie pentru nivelul euro fata de dolarul SUA si alte monede. In fapt, marea problema in zona euro este ca pentru tarile ce inregistreaza deficite comerciale in mod recurent (sunt mai putin competitive), intrumente esentiale de corectie a dezechilibrelor externe dispar: politica monetara proprie (adica prerogativa de a emite moneda proprie) si cursul de schimb.

Cum dovedeste si criza de acum, zona euro nu este o uniune monetara autentica, care elimina grija fata de deficitele intra-zona euro ale tarilor care o compun. Motivul este simplu: ea nu are fundamente fiscale si bugetare care sa permita tolerarea unor dezechilibre inauntrul ei –asa cum se intampla, de exemplu, intre regiuni/state in SUA, sau chiar in interiorul Germaniei (intre land-uri). Zona euro nici nu a reunit economii suficient de compatibile din punct de vedere structural nefiind, cum se spune in teorie, o ‘arie monetara optima” (optimal currency area). Daniel Gros remarca ca si Norvegia, Suedia, Danemarca au surplusuri externe considerabile (The German Scapegoat”, Business Standard, 24 December, 2013). Dar prima dintre ele nu face parte din UE si exporta mult petrol, in timp ce Danemarca si Suedia nu fac parte din zona euro. Nu mai vorbim ca dimensiunea aparte a economiei germane schimba radical datele chestiunii intra-UE.

Odata cu izbucnirea crizei financiare si a crizei zonei euro, pietele au inceput sa re-diferentieze obligatiunile tarilor emitente si diferentiale foarte mari au aparut intre randamentele cerute la bunt-urile (obligatiuni) germane si obligatiunile tarilor cu deficite mari. Cineva ar putea replica ca aceste diferentiale s-au redus mult in ultimul an, dar aceasta este efectul, in principal, al operatiunilor speciale ale Bancii Centrale Europene (BCE), al declaratiei facuta de Mario Draghi in a doua parte a lui 2011, ca BCE va face orice sa salveze euro! Cu alte cuvinte, BCE a decis sa devina, fara a avea un mandat consfintit prin acte normative, “imprumutator de ultima instanta” (lender of last resort) in zona euro. Si aceasta ipostaza priveste atat banci cat si emitenti suverani (state).

Au fost puse in miscare programe de corectie prin “devalorizari interne”, prin scaderi si inghetari de salarii, care au diminuat deficite externe in tarile cu dificultati de balanta de plati (in Spania progresul este impresionant, insa s-a facut pe prin comprimare majora a activitatii economise). Aceasta metoda este foarte stresanta economic si social si are un posibil efect de bumerang cand nu conduce la reluarea cresterii economice, care sa permita diminuarea poverii datoriilor (publice si private).

Spectrul infernal al unei debt-deflation (cresterea poverii datoriei prin capacitatea diminuata de rambursare) este o amenintare reala in zona euro. Caderea inflatiei la 0,8-0,9 in zona euro (fata de tinta de 2%) graieste in aceasta privinta si este un indiciu al slabiciunii cererii agregate. Date recente privind o usoara din recesiune in mai multe tari din zona euro nu sunt convingatoare daca avem in vedere finantarea bancara mai mult decat precara si costurile duble la credite bancare (fata de nivelul din Germania) pe care le platesc numeroase companii din Spania, Italia, Portugalia, etc. In acelasi timp, contractia si fragmentarea fluxurilor de capital lovesc in perspectiva de crestere economica (McKinsey Global Institute, Financial Times, 7 Janaury, 2014), desi cineva ar putea spune ca este firesc un proces de “de-globalizare”.Totodata, este greu de presupus ca mecanismul devalorizarilor interne poate deveni principal mijloc de corectie pentru tarile cu deficite intra-zona euro importante.

Datorii publice in crestere si datorii private foarte mari, bilanturi bancare ce contin inca multe active neclare ca valoare (neperformante) reclama un pachet de masuri de corectie mai amplu, intre care restructurari de datorii –unii ar include aici si mecanismul de implicare a creditorilor si actionarilor in asumarea de pierderi –asa numitul bailing in. Nici nu s-a reusit ruperea legaturii ombilicale intre datorii suverane si bilanturile bancare Uniunea Bancara neaducand o strapungere necesara din acest punct de vedere.

Asa cum functioneaza, zona euro pare sa fie mai constrangatoare decat regimul etalonului aur din perioada interbelica a secolului trecut, cu diferenta ca acum exista stabilizatori automati (posibilitatea cresterii deficitelor bugetare cand incasarile fiscale scad din cauza unei recesiuni), dar care au fost sever ciuntiti de criza in conditiile in care si deficitele bugetare intra intr-un proces de corectie. Ce ramane atunci pentru a contracara efecte perverse ale austeritatii generalizate in mai multe tari? Deoarace imposibilitatea folosirii cursului de schimb, politici bugetare de corectie (austere) aplicate sumultan intr-un mediu extern neprietenos, dau roade otravite. Vedem astfel cat de mult conteaza politica economica a tarii/tarilor care da (dau) tonul in zona euro, din cel putin doua puncte de vedere:

a/ pe planul unor masuri care sa ajute aplicarea masurilor de corectie in tarile aflate la mare ananghie (de exemplu, sustinerea cererii agregate la nivelul zonei euro orin varii mijloace, programe speciale de investitii);

b/ realizarea unui design al functionarii zonei euro (care inseamna alte institutii si politici), care sa permita amortizarea socurilor asimetrice, tolerarea de dezechilibre in interiorul ei. In fapt, aici este miezul chestiunii surplusului!

In esenta, un alt design al zonei euro trebuie sa conjuge politica monetara comuna cu aranjamante fiscale/bugetare comune –ceea ce implica resurse comune (mutualizate). Este ce a recomandat si Consiliul Economic din Germania cu cativa ani in urma, de constituire a unui fond special in acest scop (the Redemption Debt Fund). Resurse comune (mutualizate) ar trebui sa permita capitalizarea unor banci astfel incat sa fie prevenite efecte de contagiune puternice; sa permita constructia unei scheme de garantare a depozitelor care sa previna migrarea de lichiditati (din banci) intre economii atat de adanc integrate; sa permita tarilor sa reziste la socuri asimetrice in conditiile in care exista diferente structurale mari intre ele (ar fi menirea “capacitatii fiscale” cum a fost propusa de presedintele Consiliului European, Herman van Rompuy). Fara a se ajunge la un astfel de stadiu de constructie a aranjamentelor fiscale/bugetare este greu de imaginat un mers neproblematic al zonei euro in continuare, mentinerea configuratiei sale actuale.

Si nici un nou design este posibil sa nu ajunga. Ar fi nevoie de masuri imaginative, care sa tina cont de nivelul mare al datoriilor publice si private. Aceste datorii sunt cele care creeaza spectrul unei stagnari economice in anii ce vin, cu o pletora de efecte economice, sociale si politice (se si fac asemanari cu situatia Japoniei dupa criza din aceasta tara din anii 90s). Nu este exclus ca, finalmente, sa se recurga la “reprimare financiara” pentru finantarea unor datorii (adica practicarea unor dobanzi foarte mici, sub rata inflatiei) si sa fie tintita o inflatie mai inalta ca mijloc de micsorare in termeni reali a datoriilor. Dar aceste cai sunt teze iconoclaste pentru cei care sunt nedespartiti de abordarea foarte stricta a stabilitatii monetare.

Ce sta in calea unui nou design al zonei euro? Mai intai de toate, este un curent de gandire care a prevalat la Berlin si in alte capitale privind citirea cauzelor crizei zonei euro. Atentia fata de indatorare publica este o interpretare unilaterala si in constrast cu realitatea. In cazurile Spaniei, Irlandei si altor tari, necazurile mari deriva din supraindatorare privata. Unde au fost politici macroprudentiale adecvate la nivelul bancilor centrale nationale si al BCE, care sa tina in friu indatorarea privata? Ce au facut banci comerciale in materie de judecare a riscurilor pe care si le asuma si aici sunt de mentionat grupuri germane, olandeze, franceze, etc care au contribuit virtos la finantarea operatiunilor private din tarile cu deficite externe mari? Daca unele tari nu ar fi fost primite in zona euro (Grecia, Portugalia, poate Spania), probabil ele nu ar fi ajuns la supraindatorare externa atat de mare; este de presupus ca pietele financiare nu ar fi permis asa ceva. Daca constatam aici o miopie, un esec al pietelor (market failure) drept este ca el este cauzat si de interventia defectuoasa a guvernelor in constituirea zonei euro ca uniune monetara. Vedem astfel ca analiza trebuie sa fie nuantata, ca intelegerea cauzelor crizei zonei euro conditioneaza raspunsul in ceea ce priveste politici de corectie.

A miza aproape exclusiv pe politici de austeritate este o cale presarata cu pericole, ce conduce intr-o infundatura . Dar asa s-a ales, in larga masura, in materie de politici economice pana acum. Este adevarat ca o stare de spirit in electorate nationale, constrangeri de ordin legal/constitutional (in Germania) joaca un rol important in alegerile facute, dar nu explica situatia in mod decisiv.

Uniunea Bancara (UB) incearca sa stabileasca o anume ordine in prioritati, sa aduca elemente de completare a Uniuni Monetare. Dar si UB ramane schioapa daca se rezuma, in esenta, la un mecanism comun de supraveghere, in circumstantele in care un fond comun de capitalizare a bancilor, de “inchidere” (rezolutiune) ordonata a unor banci, este mult prea mic (55 miliarde euro) fata de bilanturile cumulate ale bancilor, iar orizontul sau de formare, 2024, este descurajant. In ultima instanta, problema se reduce la cat sunt dispuse statele membre sa puna la bataie in comun –daca exista solidaritate. Acum, ele sunt lasate sa se descurce, in cea mai mare parte, prin resurse proprii. Se poate, totusi, interveni in ultima clipa, dar nu potrivit unei scheme clare, cu bataie mai lunga. BCE ramane, ca mereu in ultimul timp, un “wild card”, la care sa se recurga cand alte cai nu sunt disponibile. Dar este suficient pentru a se iesi la lumina?

Uniunea Bancara trebuia sa fie pusa in relatie cu o reforma radicala a functionarii industriei financiare, care a fost salvata cu bani publici si care, continua sa extraga rente necuvenite de la platitorii de taxe si impozite. Germania are un rol cheie in aplicarea recomandarilor rapoartelor Larosiere si Liikanen in aceasta privinta.

Designul defectuos al zonei euro este marea problema!

Daca schitarea de mai sus a inlantuirii faptelor in zona euro este admisa se intelege de ce dimensiunea surplusului german (de cont curent) conteaza. Sigur ca acest surplus ilustreaza o forta comerciala si industriala iesita din comun, un model de organizare economica si sociala (die soziale Marktwirtschaft, cu accente neo-corporatiste), capacitatea de a intreprinde reforme structurale, etc. Dar pentru economia germana euro functioneaza precum o marca germana (DM) subevaluata, ceea ce stimuleaza exportul net si creeaza/sustine locuri de munca, in timp ce pentru tari din Sud, euro este ca un escudo, drahma, peseta, etc supraevaluate. Noul esafodaj de monitorizare si corectie al dezechilibrelor (Semestrul european, Pactul Fiscal, EIP/procedura de deficit excesiv aplicata la dezechilibre externe, etc) este extrem de complicat ca aplicare. Mai mult, politicile actuale cresc probabilitatea ca zona euro sa stagneze economic, ceea ce a va mari tensiuni sociale si politice, ascensiunea curentelor politice care resping moneda unica, proiectul european. In aceasta lumina, deci, se cuvine sa judecam surplusul german si mersul reformei guvernantei economice in zona euro, mersul Uniunii Bancare.

Daca nu ar fi existat zona euro, surplusul german al contului curent ar fi intrat intr-un alt registru de interpretare si DM ar fi continuat sa fie o moneda foarte puternica, asa cum a fost decenii dupa al doilea razboi mondial. Acum insa, discrepanta intre Nordul si Sudul zonei euro nu poate fi fara urmari negative daca nu vor fi modificate reguli si institutii ale jocului economic in zona euro. Ca devalorizari interne din ultimii ani au micsorat deficitele externe ale tarilor cu probleme nu schimba fondul problemei. Intrucat, este de reiterat, devalorizari interne sunt un mecanism de ajustare foarte anevoios si costisitor social. Este suficient sa comparam rata somajului din Germania in ultimii ani (sub 6%) cu cea din Spania, Grecia, unde somajul a atrecut de 27% si, respectiv, 28% pentru a vedea contrastul intre situatii economice. In tari din sudul zonei euro deficite externe au fost diminuate mult in anii crizei, dar cu pretul unei internalizari masive a dezechilibrului extern. Aceasta realitate este avuta in vedere de experti ai Comisiei Europene cand pledeaza pentru ajustari simetrice, adica si pentru tarile care inregistreaza surplusuri mari .

Zona euro are nevoie de un alt design institutional si alta gama de politici, care sa ajute tarile cele mai lovite de criza. Noua coalitie de guvernare in Germania a anuntat programe de investitii publice, se are in vedere si ridicarea salariului minim, proiecte ce vin in intampinarea unor politici mai armonizate la nivelul zonei euro. Unele voci sugereaza reducerea TVA in Germania, o revenire spre cota ce a fost inaltata din dorinta de a creste incasarile fiscale dupa izbucnirea crizei; scaderea TVA ar stimula consumul intern, importuri din alte state din zona euro. Inca vagi sunt insa detalii tehnice cheie ale Uniunii Bancare, care ar putea juca un rol decisiv in repararea design-ului Uniunii Monetare. Aici Germania joaca un rol decisiv.

Funtionarea defectuoasa a zonei euro pune in discutie si logica “pietei unice” (single market). La Bruxelles, Berlin si in alte capitale trebuie sa se acorde mai multa atentie raportului Monti (2010), care pleda pentru o concurenta in UE care sa tina cont de inechitati (“castigatori” si “perdanti”) si care sa incerce sa combine plusurile si minusurile modelului “continental” (german) cu ale celui “anglo-saxon”. De altfel, se si vorbeste de trecerea la un alt “Brussels consensus”. Progrese intr-o asemenea directie ar ajuta si redesenarea contractului social, de care este nevoie cam peste tot in UE avand in vedere date demografice si criza economica. Se impune totodata ca politici industriale sa fie gandite pentru intreaga zona euro, pentru UE, daca se vrea evitarea accentuarii discrepantelor in Uniune. Fracturi adanci in UE accentueaza forte centrifuge, ascensiunea curentelor politice nationaliste, extremiste, respingerea proiectului european. Alegerile europarlamentare din primavara lui 2014 vor da un semnal din acest punct de vedere.

*

Surplusul contului curent al Germaniei poate fi vazuta ca o fateta a “chestiunii germane” in interpretare contemporana, in contextul crizei zonei euro si al crizei financiare, in lumina importantei acestei economii pentru UE, in procesul decizional la nivelul Consiliului European, a influentei eurodeputatilor germani in Parlamentul European, a ministrilor germani in Consiliile Ministeriale din UE, a lobby-ului cercurilor de afaceri germane in instantele unde se imagineaza si se aplica politici publice/economice care afecteaza viata Uniunii..

Pentru Romania, greutatile in reformarea design-ului si politicilor zonei euro constituie un impediment enorm in masura in care incetoseaza perspectiva de refacere economica in UE. O cvasi-stagnare economica in zona euro pe o perioada mai lung de timp va reteza din capacitatea economiei romanesti de crestere, fie reforme adanci intreprinse acasa si fie mobilizarea resurselor interne exemplara in anii ce vin. Motive sunt lesne de deslusit: economia noastra graviteaza ca un corp mic in raport cu zona euro si grupuri europene controleaza sistemul bancar autohton ca si fluxuri investitionale catre si dinspre Romania. Suntem deci interesati ca Uniunea Bancara sa aiba o dezvoltare mai alerta si pe toate componentele de baza, ca politici la nivelul zonei euro, al UE, sa fie mai bine conturate si sa tina cont de lectiile anilor de criza. Germania da si poate da tonul din toate punctele de vedere.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "11 comments" on this Article:

  1. adrian spune:

    O singura observatie, domnule profesor! ABB este o corporatie elvetiano – suedeza, chiar daca Germania este cel mai, probabil, motorul ei. Un comentariu excelent oricum!

  2. SRA spune:

    Romania daca este demna de valoarea ei si curajoasa politic trebuie sa intre in zona EURO la 01.01.2015 !

    Altfel va fi o tara de mâna de munca ieftina si dependenta de investitorii straini care o vor strange precum o lamaie.

    ROMANIA are potential sa-si dezvolte inventivitatea, competentele si competitivitatea nationala !

    • Razvan A spune:

      Serios? Cam cu ce inventatori si cercetatori? Cine sa-i coordoneze, cine sa le evalueze granturile? Academicienii nostru securisti si sefii de catedre rasuflati si total in afara oricaror realitati? Iar cu potentialul e din ce in ce mai greu…atata timp cat nu se face o reforma serioasa in cateva domenii cheie visam cai verzi pe pereti. Am fost recent in Rusia cu ideea de a face afaceri cu un Institut de Cercetari de acolo. Nu va vine sa credti ce mentalitati total alterate in privinta ideii de afaceri, de entrepriza, de capital. Facand insa comparatie, nici noi nu suntem departe cu pretentiile noastre de jumatate/jumatate pe eventuale exploatari in conditiile in care tu nu participi cu nici o letzacie ci doar cu ingreunarea procesului prin tot felul de stufosenii administrative si birocratice.
      Deci, in concluzie, ce spuneti dumneavoastra e wishful thinking.
      Chiar si aderand la Euro tot o tara cu mana de munca ieftina am fi…sia sta pentru ca daca mana de munca ar fi la fel de scump ca si in italia, sa zicem, NIMENI nu ar alege Romania din diverse motive (de la cele sus-mentionate cu birocratiile si coruptia pana la cele legate de infrastructura deficitara si impredictibilitatea mediului de afacere, taxarea, etc).

  3. ecce spune:

    Un articol monomental! Un articol de popularizare, dar bine documentat si “cristal clear”, asa cum dl. Profesor ne-a obisnuit. Pacat ca nu exista si o traducere in enegleza. Ca sa fiu si putin critic, desi sunt avansate niste solutii, acestea sunt un pic vagi. Este adevarat, complexitatea problemelor si probabil a solutiilor potentiale a pus pe ganduri cele mai luminate minti economice ale momentului. In plus, in prima linie de atac a acestor probleme pan-europene este Comisia Europeana, care, in ciuda efortuturilor depuse, nu a fost gandita si nu este echipata (vorbesc de human resources) pentru a trata aceste dezechilibre profund structurale. Tratatele sunt “tacute” in aceasta privinta. Toata lumea e panicata, dar nu exista leadership. D-na Merkel e un bun politician, coagulator al echilibrelor politice in spatiul germanic, dar stilul ei ultraconservator si precaut nu este din pacate adecvat pentru magnitudiea problemelor Europei.

  4. andrei spune:

    Oare de ce Romania nu mai are industrie? De ce nu mai are economie? Cum sa existi, daca forta productuva a tarii e nula? Suntem, cum spunea cineva in sec. XIX, in “dezvoltare negativa”.

    • Harald spune:

      Nu te lăsa păcălit de aparențe. Poate la Cugir nu se mai fabrică mașini de spălat Automatic și mitraliere cu țevi rotative. Dar se fabrică piese pentru cutii de viteze Mercedes, care s-ar putea să fie mult mai vandabile pe termen lung. Iar situația asta e valabilă în zeci de alte locuri în România.

      Și partea amuzantă în toată chestia asta este că asemenea fabrici (Cugir, Sebeș, Arad, Sibiu etc.) de fapt contribuie la creșterea masivă a exporturilor germane de automobile :)

  5. Marian Grigore spune:

    Felicitari dlui Daianu pentru intr-adevar un excellent articol, chiar “landmark”, care releva fatetele esentiale ale problemelor actuale. Daca ar fi sa rezum in cuvinte simple: moneda unica a redus riscul tarilor mai putin competitive (Grecia, Spania etc), pe seama competitivitatii tarilor nordice, in principal Germania. Aceste tari s-au folosit de aceasta oportunitate nu pentru a-si creste competitivitatea ci pentru a cheltui/risipi mai mult. Acum, cand criza a facut ca problema datoriilor suverane sa devina acuta, aceste tari, mai bine zis guvernele lor, s-au vazut private de instrumentele care au un cost politic mai mic: inflatie si devalorizare, lucruri pe care alegatorul le intelege mai greu. Ca atare au ramas disponibile solutiile: default pe datorii – acoperit de masurile luate la nivel de UE, masuri de crestere a fiscalitatii, care inseamna ca plateste tot populatia, mediul privat. Reducerea cheltuielilor publice, diminuarea presiunii statului pe mediul privat, care ar crea bazele unei relansari economice, nu s-a produs.
    Aceasta situatie expune mai pregnant slabiciunile guvernelor care sunt puse sa gestioneze aceste problem in tarile respective. Faptul ca din partea societatii nu au fost reactii mai dure pana acum este doar multumita lipsei de educatie economica in marea masa de votanti si dependentei multora dintre ei de larghetea buzunarului guvernamental.
    Suntem in paradigma enuntata de Tocqueville acum 200 de ani:
    “A democracy cannot exist as a permanent form of government. It can only exist until the voters discover that they can vote themselves largesse from the public treasury. From that moment on, the majority always votes for the candidates promising the most benefits from the public treasury with the result that a democracy always collapses over loose fiscal policy, always followed by a dictatorship. The average age of the world’s greatest civilizations has been 200 years.”
    Eu cred, fara a avea nici pe departe profunzimea insight-urilor dlui Daianu, ca, din pacate, solutiile nu pot fi simple, ci doar drastic de structurale. UE este astazi o reuniune de economii prea eclectica pentru a suporta moneda unica. Cauzele sunt multiple si greu de prezentat intr-un articol.
    Euro a devenit mai mult un factor de divergenta decat unul de coeziune. In acest context, sunt sceptic ca, daca tendintele economice actuale in UE continua, moneda unica va supravietui in formula actuala. Nu este “politically correct” dar este o realitate.
    Exemplu: UE a salvat default-ul Greciei pentru ca altfel ar fi fost afectate si celelate tari din zona Euro, prin impactul asupra Euro. Daca Grecia ar fi fost in afara zonei Euro, ar fi putut face default fara impact direct asupra EUR. Chiar fara default, ar fi putut face inflatie interna cat ar fi dorit, neconstransa de apartenenta la EUR.
    O uniune vamala, cu libertatea persoanelor, a circulatiei marfurilor si a capitalurilor ar pune UE pe baza mult mai stabile si mai naturale. Moneda unica, daca este sa continue, trebuie dezbracata de aspectele politice in cat mai mare masura.

  6. euripide spune:

    Daca EU ar adopta modelul USA, analiza ar fi mai simpla. Ceea ce nu cred ca se va intimpla.
    Acum, iata o imagine apocaliptica (sper sa nu se adevereasca) :
    GLOBALIZARE – caracatita isi intinde tentaculele pentru a si vinde chiftelele si apa cu zahar, intre timp pirjolind pamintul pentru a anihila concurenta si extragind resursele naturale/vitale.
    DE-GLOBALIZARE – cind n a mai ramas nimic, caracatita isi retrage tentaculele revenind la matca. vorba ceea : fiecare cu ce are !

  7. Mircea Modan MirceaM spune:

    Eu vad un pic altfel, pe ici pe colo. EU 27 a fost in general pe minus, trecand pe plus doar din 2012. In schimb EU17 a fost pe plus, exceptie anii de criza majora 2008 si 2009. Iar in 2013 sta chiar bine:
    “As concerns the total (intra-EU plus extra-EU) current account balances of the EU27 Member States5, twenty recorded surpluses, five deficits and two were in balance in the second quarter of 2013. The highest surpluses were observed in Germany (+45.9 bn euro), the Netherlands (+13.6 bn), Sweden (+5.5 bn), Denmark (+5.1 bn) and Italy (+3.9 bn), and the largest deficits in the United Kingdom (-14.3 bn), France (-6.2 bn) and Finland (-0.7 bn)”
    Dac ne uitam mai inapoi pana si Ungaria a inceput, din 2011 sa fie pe plus.
    Cat priveste “contrapartea’”:
    “In the second quarter of 2013, the EU27 external current account recorded a surplus with the USA (+26.0 bn euro), Switzerland (+16.3 bn), Brazil (+9.6 bn), Hong Kong (+7.9 bn), Canada (+5.6 bn) and India (+1.9 bn), and a deficit with China (-18.5 bn), Russia (-11.4 bn) and Japan (-3.1 bn). ”
    http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/2-17102013-BP/EN/2-17102013-BP-EN.PDF
    Grosul surplusului este facut pe ‘spinarea” SUA, care au un PIB/capita de 150% pps fata de UE, nu le plang de mila. Defictul UE este cu China, explicabil, cu preturile lor de dumping, dar si cu Rusia, ma gandesc ca e vorba de gaze. Nu prea se pot schimba multe.
    Ca pondera cea mai mare a surplusului UE este data de Germania este iarasi explicabil, fiind cea mai mare si mai “branduita” tara, sa ne gandim doar la sectorul auto.
    Este de inteles frustrarea SUA si a catorva mari economii europene, abonate la deficit, dar ar fi o mare greseala ca piata sa fie distorsionata de reglementari care sa conduca la corectii artificiale. Dupa mine exista si un revers al medaliei, pe contul financiar si de capital. Unele tari finanteaza o parte din deficit tocmai prin bani proveniti de la persoanele care lucreaza in …Germania. Ca sa nu mai spun de FDI-uri sau investitii de portofoliu. Daca nu nsunt investiti cu cap, si merg doar in consum, si nu in “excelenta”, ni vor face nimic, vor mramen in continuara abonati la deficite, ceea ce nu este extraordinar de rau, dac ele se pot finanta rezonabil.
    Eu cred ca un euro “egal” este pana la urma un avantaj. Adevarat, mai greu de administrat, pentru ca nu mai ofera solutia facila, oarecumva artificala si imorala, a devalorizarii intentionate a monedei nationale, cu repercusiuni asupra celui care pierde prin aceasta devalorizare.
    Dupa mine Germania este totusi un model, atat la diamica defictului bugetar, structural,cat a dinamicii inadatorarii, mai ales in ultimii 2-3 ani. Surplusul cronic este mai greun de realizat, de aia oamenii se duc sa munceasca in Germania, si nu vin in Romania, de aia DE este investitor net si noi nu, de aia unii o duc mai bine si altii mai rau.Ei vad lucrurile a la longue, noi, si altii ca noi(din aia abonati la deficte) cautam artificii care sa ne scoata din belea.

  8. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Foarte consistent articolul și clarificator. Cu așa articole traduse eventual în engleză și având bibliografie academică se poate dezvolta și o versiune cotată ISI a contributors.

  9. mircea spune:

    Revin,poate acum veti avea sentimente mai bune.Opinia mea este ca domnul profesor Daianu,un mare teoretician este detasat de economia reala,pe care nu o cunoaste pentru ca nu a practicat-o.Ceea ce prezinta domnia sa in acest articol este un sofism.Da,intotdeauna vor fi tari,companii mai performante,care vor produce mai mult si opusul lor.Da,intotdeauna vor fi tari,companii in criza si altele care vor prospera indiferent de existenta pietei unice sau a monedei unice.Sa-ti imaginezi ca un grup de savanti,de la Bruxelles sau de aiurea vor reusi sa reglementeze revarsarea binelui comun,general,prin tot felul de interventii impotriva naturii umane,este o utopie pe care am mai trait-o,dar sub alte forme.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Daniel Daianu


Daniel Daianu

Ministru al finanţelor între 1997-1998, profesor universitar la Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană din cadrul SNSPA, membru corespondent al Academ... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)