În luna decembrie a anului 2003 se pregătea închiderea Biroului din București al postului de radio „Europa Liberă”. Era, de fapt, vorba despre o decizie în urma căreia dispărea, practic, „Departamentul pentru România și Republica Moldova” al legendarului post de radio, emisiunile de la Praga urmând să se adreseze, de atunci încolo, doar românilor de dincolo de Prut.
Aceasta cu toate că unii dintre redactorii și colaboratorii postului au făcut și fac astfel încât în puținele ore de program în limba română ale „Europei Libere” să poată fi regăsite subiecte specifice actualității românești. Dar și în pofida faptului că mulți avertizaseră că românii din țară au pe mai departe nevoie de Europa Liberă. Fapt înțeles de autoritățile americane de abia anul trecut.
Au putut fi reascultate atunci, în decembrie 2003, o parte, o mică parte dintre emisiunile aflate în arhiva Radioului, emisiuni ce au trecut pe unde din anul 1950, când au început operațiunile către România ale postului cu sediul mulți ani la München, mai apoi la Praga. Reamintesc că aceste emisiuni au putut să fie auzite la puține zile de la inaugurarea Europei libere, viitorul Serviciu românesc fiind al doilea ce și-a început activitatea, îndată după cel în limba cehă.
Din când în când, în zilele acelui sfârșit de decembrie, programele încă obișnuite, încă familiare ascultătorilor de decenii ai Radioului -și asta în pofida faptului că după iunie 1995, când postul s-a mutat la Praga, emisiunile au fost drastic restructurate- erau întrerupte de un gingle promoțional în care interferau legendarele voci ale lui Noel Bernard și Vlad Georgescu, ale lui Emil Georgescu, N. C. Munteanu, Gelu Ionescu și Șerban Orăscu, ale lui Mircea Carp și Victor Cernescu, ale Ioanei Măgură și Ioanei Crișan. Și, da, desigur, vocea Monicăi Lovinescu și cea a lui Virgil Ierunca. Radio Europa Liberă înseamnă oameni care au ceva de spus, glăsuia anunțul în cauză. Oameni care au consemnat, dacă nu chiar au făcut istoria.
Din zecile, din sutele de ore de înregistrări cu emisiuni întocmite de Monica Lovinescu, a fost ales pentru acel gingle un crâmpei dintr-un comentariu despre ce ar fi fost dacă imediat după aprilie 1990 ar fi fost pus în aplicare Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara.
Dacă îmi amintesc bine, din respectivul comentariu răzbătea o cruntă, o cumplită dezamăgire. Dar cum oare puteai să nu fii dezamăgit când după o revoluție anticomunistă sângeroasă, dar și când la mai bine de zece ani de la înregistrarea lui, personaje grotești ale regimului cu care s-a războit o viață Monica Lovinescu, culturnici asemenea lui Paul Everac, Adrian Păunescu ori Dinu Săraru, se aflau încă prim-planul vieții bucureștene? Ba ca falși lideri de opinie, ba în calitate de parlamentari, ba ocupând fotoliul de director general al Naționalului bucureștean.
Monica Lovinescu s-a angajat la Europa liberă în 1962. Era deja un opozant recunoscut al regimului comunist, figura demult în contabilitatea urmăriților îndeaproape de Securitatea română. Ne-o dovedește cartea Iuliei Vladimirov, Monica Lovinescu în documentele Securității -1949-1989 (Editura Humanitas, București, 2012).
În primăvara anului 1966, în fruntea Radioului de la München avea să revină Noel Bernard căruia, așa după cum mărturisea Monica Lovinescu însăși într-o evocare scrisă pentru cartea Ioanei Măgură-Bernard, Directorul postului nostru de radio (Editura Curtea veche, București, 2007), i-a venit ideea de a concentra într-o singură emisiune contribuțiile zilnice ale jurnalistei de la Paris.
Bernard a făcut un memoriu adresat managementului american al postului, a dus cu acesta ceea ce se chema în limbajul comunist al epocii “muncă de lămurire” și astfel a luat ființă emisiunea Teze și antiteze la Paris. Când eu am început să ascult postul cu sediul în capitala Bavariei, Tezele…aveau prima difuzare sâmbăta seara, ceva mai încolo, în timpul directoratului lui Vlad Georgescu, ele treceau pe unde prima oară la 21,10, ora României.
În 1973 apărea în oferta de emisiuni a Radioului Actualitatea românească. Ediția de vineri seara, mai apoi de sâmbătă, era în întregime consacrată actualității culturale românești. Contribuțiile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca erau substanțiale.
O voce a destinului
De fapt, Monica Lovinescu devenise pentru românii de pretutindeni, săturați de comunism, pentru cei ce au rămas în țară, dar și pentru cei ce au luat calea exilului, ceea ce poeta Ileana Mălăncioiu numește în cartea ei Recursul la memorie (Editura Polirom, Iași, 2003) o voce a destinului. Monica Lovinescu a fost, așa după cum notează mai departe poeta, “un spirit pătrunzător și echilibrat, interesat de tot ceea ce se petrecea atât în Est cât și în Vest, pentru a putea să țină dreapta măsură”. O dreaptă măsură de care a Monica Lovinescu a făcut uz în lupta ei împtriva comunismului, luptă în care, așa după cum mărturisea în filmul lui Alexandru Solomon Război pe calea undelor, a avut drept armă doar un microfon.
A fost resimțită ca o luptătoare până în primăvara lui 1992, atunci când, din cauza unei decizii deloc inspirate a directorilor americani dar și din pricina inabilităților și lașităților directorului Departamentului românesc, Nicolae Stroescu-Stânișoară, Monica Lovinescu, ca și Virgil Ierunca, de altfel, a fost silită să părăsească microfonul Europei Libere. Fără să-și poată lua “la revedere” de la ascultători. Nicolae Stroescu ne-a furnizat atunci o explicație penibilă, venită cu întârziere, doar către sfârșitul verii. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca și-au folosit timpul pentru a-și pregăti pentru tipar cărțile, apărute rând pe rând laHumanitas. Tot răul spre bine? Poate. Cu siguranță, cei doi au rămas pe mai departe prezenți în conștiința lor de zi cu zi, în viața lor cotidiană.
O viață cotidiană românească din care Monica Lovinescu nu a lipsit în fapt nici o zi. În pofida faptului că în toamna lui 1949 a părăsit România, silită fiind să-și lase aici ostatecă mama (cf. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu- Scrisori către Monica, Editura Humanitas, București, 2012). Când în 1998, Mircea Iorgulescu a izbutit să obțină din partea Monicăi Lovinescu o revenire la microfonul Europei libere pentru un interviu difuzat în spațiul emisiunii Oameni, destine, istorie, interviu antologat în cartea Convorbiri la sfârșit de secol (Editura Fundației Culturale Române, București, 2006), scriitoarea a declarat că a stat la Paris “ca într-un cartier bucureștean”. I-a avut ca vecini apropiați pe Eugène Ionesco, pe Emil Cioran și pe Mircea Eliade, dar și pe Rodica și Marie-France Ionesco, pe George Banu și pe Paul Goma, pe Paul Barbăneagră și pe Theodor Cazaban, pe Alain Paruit și pe Oana Orlea, pe Sanda Stolojan și pe Oana Orlea, pe alți și alți intelectuali români de mare prestigiu.
De acolo, din acel cartier bucureștean al Parisului, Monica Lovinescu s-a interesat îndeaproape de destinele literaturii române. “Într-o lume în care literatura a fost tulpina de trestie prin care un întreg popor a respirat, criticul literar a jucat rolul salvatorului de la înec. De n-ar fi fost decât atât, și tot am avea motive să vedem în Monica Lovinescu unul dintre factorii esențiali ai renașterii literaturii române, pe fondul destalinizării Răsăritului, cum spune ea însăși”, scria Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române (Editura Paralela 45, Pitești, 2008).
Aș extinde observația aceasta, spunând că Monica Lovinescu a fost un factor fundamental al renașterii românești, al salvării gândirii libere, prin lupta ei pentru dezmeticire, pentru dezvrăjire. Stă mărturie în acest sens selecția de comentarii dedicată scrierilor și acțiunilor celor ce au denunțat totalitarismul comunist, selecție reunită sub titlul b(Editura Humanitas, București, 2008).
S-au împlinit la 20 aprilie 11 ani de la moartea Monicăi Lovinescu. Comemorarea a trecut, cu câteva notabile excepții, cvasi-neobservată. Indiciu limpede că încă ne mai sunt necesari salvatorii de la înec. Că avem un deficit de oameni care au ceva de spus.
Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro și pe blogurile adevărul.ro
Dupa umila parere as recomanda si cartea La apa Vavilonului a doamnei Lovinescu ( alaturi redau din inf edit. Humanitas)…”La sfârşitul anilor ’90, pornind de la jurnalul său ţinut încă din adolescenţă, Monica Lovinescu a reconstituit o întreagă lume: lumea secolului care tocmai se încheia. S-a născut astfel un volum de memorii cum nu sunt multe în literatura română, un volum care restituie mulţimea chipurilor acestei lumi, mai senine sau mai frământate – Bucureştii copilăriei şi tinereţii, instaurarea comunismului în România, exilul parizian şi apoi colaborarea la postul de radio Europa Liberă. Tabloul zugrăvit de autoare se alcătuieşte deopotrivă din portrete şi din atmosfera care le înconjoară, din întâmplări şi din semnificaţiile pe care le dezvăluie. Mai presus de toate însă, amintirea este străjuită de o înaltă conştiinţă morală, aceeaşi care a ţinut trează, în sufletele ascultătorilor săi „pe unde scurte“, deopotrivă speranţa că normalitatea este cu putinţă şi ideea că ea nu poate fi decât rodul unei necurmate lupte. Este şi legatul cel mai însemnat pe care La apa Vavilonului ni-l transmite nouă, celor de azi.”