Home » Analize »Educatie »Opinie »Sinteze » Citesti:

CE E DE FACUT? (prima parte)

Mihai Maci iunie 24, 2013 Analize, Educatie, Opinie, Sinteze
29 comentarii 3,049 Vizualizari

Le-am rămas dator cititorilor textelor mele despre starea învăţământului cu răspunsul la o întrebare: ce e de făcut?

Fie-mi îngăduit, mai înainte de toate, să îi mulţumesc fiecăruia dintre cei care au răspuns – cu o completare, o sugestie sau o obiecţie – celor scrise de mine. Am citit toate aceste postări şi – acolo unde m-am priceput – am încercat, la rândul meu, să clarific nelămurirea pe care o indica corespondenul meu. Multe asemenea texte nu au primit răspuns din partea mea, nu pentru că aş fi considerat că nu merită, ci – pur şi simplu – pentru că nu aveam un răspuns. Majoritatea acestora (trecut fiind momentul surprizei că se vorbeşte şi despre aceste probleme) spuneau în esenţă: da, aceasta e starea de lucruri, o cunoaştem, am putea adăuga alte şi alte tuşe tabloului accentuându-i umbrele, dar – totuşi – insistenţa pe neajunsuri şi paslmodierea lor repetitivă nu rezolvă nimic. Problema reală este alta: ce anume e de făcut pentru a schimba această situaţie?

Dintre răspunsurile primite, se detaşează două, care – pe lângă obiecţiile aduse textului meu propun şi răspunsuri la întrebarea din titlu. Este vorba de textele – postate pe această platformă – ale D-nei Adriana Gorga şi al D-nului Andrei Cornea, cărora doresc să le mulţumesc în mod particular pentru atenţia acordată opiniilor mele. Fără a mă numi, dar referindu-se în mod manifest la textele mele, D-na Gorga consideră că termenul “tâmpiţi”, care apare în titlul a două texte ale mele, trivializează discuţia asupra educaţiei şi, în felul acesta, o deturnează de la scopul ei care (dacă am înţeles eu bine) e acela de a gândi o şcoală capabilă să suporte dinamica lumii actuale – cu (mereu) noile ei generaţii şi tehnologii – şi să joace pe cartea viitorului. În acest context larg, problemele şcolii româneşti întâlnesc, în fapt, problemele educaţiei de pretudindeni şi ceea ce (ne-)ar fi necesar ar fi mai curând apdatarea la discuţia serioasă din pedagogia, psihologia şi teoriile culturii actuale de la nivel mondial (sau măcar european) şi nu bocetul parohial asupra unor insolubile istorice ale lumii noastre. D-l Cornea, făcând un remarcabil de exact rezumat al ultimului meu text, observă că acesta se sprijină pe un sofism: pe de o parte – la începutul textului în cauză – denunţ tentaţia soteriologiei religioase, singura capabilă a schimba lumea noastră, care animă dreapta ideologică, pe de altă parte – în resul textului şi mai ales la finalul lui – generalizez atât de mult (extinzând-o la scară istorică) problematica iniţială legată de educaţie încât concluzia, implicită, e aceea că “doar un Dumnezeu ne mai poate salva”. Judecând lucid, şi refuzând tentaţia sublimărilor estetice, salvarea e mult mai aproape de noi, crede D-l Cornea: în Legea Educaţiei Naţionale gândită de D-l Funeriu. Aplicată cu consecveţă – fapt ce nu exclude ameliorări şi reglaje punctuale – această lege, care are ca principal obiectiv selecţia şi nu doar promovarea – atât la nivelul cadrelor didactice, cât şi la nivelul elevilor/studenţilor – ar fi în măsură să constituie levierul cu care, în timp, s-ar putea redresa învăţământul românesc. Din păcate, mezaventurile pseudo-academice ale unor înalţi demnitari (inclusiv şi în primul rând ale Primului Ministru) au făcut ca legea să fie desubstanţializată prin desfiinţări, suspendări şi demisii induse ale organismelor menite a veghea la respectarea ei. Aşadar, pe de-o parte – la D-na Gorga – racordarea la vocabularul şi problematica unei educaţii focalizate pe (un) viitor (global sau măcar european), pe de altă parte – la D-nul Cornea – respectarea riguroasă a unui set de reguli care, obligând la selecţie, dau credibilitate celor care rămân a constitui elita, înţeleasă ca pol de atracţie şi forţă de tragere a întregii societăţi.

Pe fond, nu pot decât să fiu de acord atât cu D-na Gorga, cât şi cu D-l Cornea. Şi totuşi… Simplul fapt că Legea Educaţiei gândită de D-l Funeriu a putut fi mutilată atât de uşor arată, cred eu, că lucrurile nu sunt aşa de simple. Problema acestei legi (ironic şi trist deopotrivă: vidată de conţinut abia la câteva luni după popularizarea ei – obligatorie! – în instituţiile de învăţământ) a fost – la fel ca şi cea a “măsurilor de austeritate” ale D-lui Boc – aceea că s-a insistat în exces asupra faptului că trebuie să o aplicăm şi s-a vorbit prea puţin (aproape deloc) despre faptul că merită s-o aplicăm. Ceea ce oamenii au înţeles – instinctiv dar extrem de acut – este că aplicarea riguroasă a unei legi al cărui principiu de bază e selecţia va duce, fatal, la “disponibilizări” (termen cinic pentru a numi căderea în subumanitate). De aceea aproape nimeni nu a sărit în apărarea expresiei legale a unui principiu cu care – la nivelul declaraţiilor – sunt toţi de acord. Oamenii vor selecţie, dar cu condiţia să fie selectaţi cu toţii; vor criterii, dar să convină tuturor; vor diferenţiere, însă doar dacă se regăsesc în partea de sus a grilei; vor schimbare, dar doar dacă au nişte beneficii – cuantificabile – de pe urma ei. Cu alte cuvinte, vor – de fapt – exact ceea ce le ofereau cutuma şi legile dinainte: promovare, nu selecţie. Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e situaţia efectivă în învăţământul românesc actual. Problema lui reală – şi insist pe acest lucru – este de natură socială şi nu pedagogică, iar căderea dramatică a calităţii educaţiei se datoreşte în primul rând problemei sociale care blochează reformarea învăţământului. Şi, din păcate, nu cu măsuri pedagogice se rezolvă această problemă socială.

Onest vorbind, nimeni nu a luat în serios partea cu cei 6 % din PIB alocaţi educaţiei; toată lumea a înţeles că ni se cere un nou val de “performanţă” exact cu aceleaşi mijloace de care am beneficiat şi până acum şi, din acest moment, singura problemă a Legii Funeriu a fost cum să-i adaptăm criteriile nevoilor noastre “de supravieţuire”. Cu riscul de a-l dezamăgi pe D-l Cornea, mă văd nevoit să spun că desubstanţializarea Legii Educaţiei Naţionale a început încă din momentul în care textul ei a fost cunoscut pe site-ul Ministerului. Şi aşa se face că, atunci când “prin ticălos ordin de ministru” au fost desfiinţate comisiile în cauză şi ni s-a spus că ochii (ce puteau compara textele postate de Revista 22) ne înşeală, majoritatea – în loc de-a se indigna – a răsuflat uşurată: selecţia – cu disponibilizările ei – se amână. Cât despre problematica unei educaţii a viitorului, cred că aici stăm mai bine decât elveţienii D-nei Gorga. Şi asta dintr-o raţiune simplă: elveţienii chiar încearcă să vadă cum funcţionează ceea ce gândesc, în vreme ce la noi gândirea e liberă de orice constrângeri factuale. Aşa se face că, pentru orice problemă teoretică (mai ales dacă e subvenţionată printr-un grant) se găseşte o garnitură de tineri – indiferent de vârstă – capabili să schiţeze (cu o nativă dexteritate) “framework-uri”, “strategii pe termen lung”, “indici de evaluare”, etc, etc, etc. Toată lumea ştie că acestea toate sunt făcute doar ca să arătăm Occidentului că şi noi suntem în pas cu el (şi, în felul acesta, să justificăm nişte fonduri şi activitatea unor instituţii publice), dar, pe teren, lucrurile trebuie rezolvate de aşa manieră încât – cum se spune pe-aici – “ci fii bini” (“ci” se pronununţă cu “c”-ul moale, apropiat de “ş”, iar “n”-ul din “bini” se pronunţă ca cel din spaniolul “señor”) pentru toţi: şi pentru noi, care rămânem pe loc, cu aceleaşi probleme, şi pentru comisiile care trebuie să raporteze “la centru” că şi-au îndeplinit misiunea, şi pentru Ministerul care trebuie să arate Europei că suntem în parametrii “programelor cadru” în funcţie de care Guvernul primeşte nişte bani.

Morala acestei stări de lucruri este aceea că întregul învăţământ (s-ar putea ca situaţia să fie valabilă şi pentru alte domenii) e împietrit de o frică difuză, dar omniprezentă. Toată lumea ştie care e situţia de fapt – cel puţin acolo unde lucrează – dar nimeni nu spune nimic în public, căci fiecăruia îi e clar că cine va ridica probleme, va sfârşi prin a avea probleme. O spun cu toată sinceritatea: în cei 15 ani de când lucrez în instituţia căreia-i sunt angajat, nu am văzut nici o statistică “pe bune”. Toate erau “aranjate” pe măsura comisiei care le cerea. Nimeni n-ar fi îndrăznit să prezinte problemele reale ale secţiei sau ale Facultăţii, dat fiind că singura atitudine la care se putea aştepta erau “sancţiunile”, şi în primul rând cele financiare. E preferabil să spui ceea ce “înalţii reprezentanţi” vor să audă şi – cel puţin – să amâni inevitabilul. Partea proastă a acestor lucruri e aceea că Ministerul nu are (nici dacă ar vrea – deşi eu unul mă îndoiesc că vrea) nici o situaţie reală asupra problemelor instituţiilor din subordinea sa, nici un feed-back adecvat la măsurile pe care le încearcă. Drept care poate încerca – cu exact aceleaşi rezultate – aproape orice. Terorizaţi de frica “tăierilor” şi de ordinele lătrate ale superiorilor ierarhici, oamenii reacţionează aşa cum spunea Umberto Eco că face cel torturat: inventează absolut orice li se pare că ar fi pe placul “celor de sus”. Apoi investesc o energie considerabilă în menţinerea acestor ficţiuni şi, de la un moment dat, cel puţin unii – şi cel puţin în parte – ajung să creadă cu adevărat în ele. Doar cel care nu s-a temut niciodată de nimic nu ştie cât de creativă poate fi frica! Reversul acestei frenezii mistificatoare este un alt subprodus al fricii: paralizia oricărei alte forme de imaginaţie. Oamenii nu vor să încerce nimic, se tem să gândească cu privire la orice (în primul rând la situaţia lor), au oroare de orice schimbare (care s-ar dori alta decât cea a numelor) şi nu vor – cu toată puterea disperării – decât un singur lucru: să fie ca înainte. Adică să fie plătiţi indiferent de ceea ce fac, să-şi poată vedea liniştiţi de afaceri, să avanseze în mod necesar – ca în armată – şi să se vadă în posesia unei pensii “europene”.

La celălalt capăt, cred că Ministerului (şi Guvernului) îi convine această stare de lucruri. Cu o masă de oameni terorizaţi de ideea şomajului şi cu un pretoriu care-şi vede de al său “funny buisness” în marginea sistemului, poate fi controlată foarte uşor o mulţime imensă. Acest control se bazează, în idee, pe două lucruri simple: mai întâi oamenilor li se dă ca pe un favor ceea ce, în fapt, e un drept al lor (“Universitatea face eforturi deosebite pentru plata salariilor”, “Guvernul a deblocat în sfârşit fondurile pentru cercetare”, etc.) şi, în al doilea rând, nu se discută niciodată problemele reale. “Se iau măsuri”, “se dau ordonanţe”, “se hotărăşte”, au loc şedinţe, simpozioane, congrese, declaraţii de presă, interviuri, dar toate paralele cu adevăratele probleme. Acestea sunt lăsate să fermenteze lent în mintea fiecărui client al Ministerului. Toată lumea ştie care şi cum e situaţia, şi ştie şi că această situaţie nu poate avea decât un sfârşit inexorabil, dar nimeni nu ştie – şi nici nu îndrăzneşte a se gândi – cum va fi acest sfârşit şi dacă va mai urma ceva după el. Astfel că oamenii preferă o agonie nesfârşită oricărei răsturnări care ar accelera sfârşitul. Cu toţii se agaţă, asemeni bolnavului incurabil, de o speranţă mai reală în iluzoriul ei decât orice realitate: că lucrurile vor merge înainte şi viitorul va fi aidoma trecutului. În ciuda discursurilor publice despre “schimbare” şi “inovaţie”, majoritatea oamenilor preferă “stabilitatea” şi “siguranţa” schemelor consacrate. Drept care problema lor nu e aceea de-a abandona aceste scheme şi de-a reporni pe-o altă cale, ci aceea de-a dezamorsa potenţialul ameninţător al noului, făcându-l să intre în schemele bine cunoscute.

*

N-aş vrea să se creadă că am făcut această descriere doar pentru a adăuga încă o tiradă de “bocitoare pseudoînţleaptă” celor din textele precedente. Dimpotrivă, ea îmi permite să sesizez primul lucru efectiv care poate fi făcut de către toţi cei pe care îi priveşte situaţia învăţământului: să spunem lucrurilor pe nume. Dar, mai înainte de orice, o precizare: ceea ce mie mi se pare important este ceea ce poate fi făcut şi nu ceea ce – la modul generic – trebuie făcut. Am criticat eu însumi “trebuie să”-urile şi pe profesioniştii lor; experienţa m-a învăţat că, de cele mai multe ori, acestea sunt marotele celor ce nu fac nimic altceva decât faptul de a-şi urmări propriile interese. A ne pune problema a ceea ce poate fi făcut, acum şi aici, înseamnă deja a lua în serios contextul în care ne aflăm. A-l numi cât mai adecvat cu putinţă, revine la a încerca să ne înţelegem pe noi înşine în situaţia în care ne aflăm şi, implicit, la a căuta o cale de luminare a acestei situaţii. Înseamnă a ieşi din paralizia în care ne imobilizează frica şi a ne asuma căutarea unui sens care să ne permită să depăşim blocajul în care ne aflăm. În această accepţiune, “adevărul ne face liberi” şi ne permite să ne întâlnim. De aceea îmi permit să cred că textele mele anterioare, dimpreună cu răspunsurile pe care le-au primit, nu sunt simple lamentaţii pe marginea stării triste a învăţământului românesc actual ci, atât cât mi-e mie cu putinţă, tentative de a numi disfuncţionalităţile lui şi, implicit, fragmente din răspunsul la întrebarea “ce e de făcut?”. Aş mai adăuga un lucru: dacă ne punem întrebarea în sensul lui ce poate fi efectiv făcut acolo unde ne aflăm fiecare, atunci răspunsul se cuvine a fi proporţional cu expertiza noastră. De aceea cred că nu mi se poate cere mie – un amărât de lector la o universitate (de-a câta mână?!) din provincie – să dau răspunsuri edificatoare la problemele învăţământului naţional. Eu pot să sesizez problemele cu care mă confrunt, să încerc să le formulez de aşa manieră încât să evidenţiez problematicul lor şi, eventual, să sugerez soluţii care ar putea ameliora contextul la care mă raportez. În ce mă priveşte – o spun cu toată sinceritatea – nu am perspectiva amplă şi multidomenială pe care (se presupune că) o are un funcţionar superior şi, ca atare, risc foarte uşor ridicolul unor soluţii improvizate “din cuţite şi pahare”, care ar putea discredita şi întrebările pe care le pun. Cred că într-o societate normală, cetăţeanul dă expresie problemelor cu care se confruntă, iar statul, prin instituţiile sale, încearcă să le răspundă prin crearea unui cadrul legislativ şi social menit a limita cât mai mult disfuncţionalităţile. Iată de ce mi se pare că nu mie trebuie să mi să pună întrebarea ce e de făcut cu starea şcolii româneşti, ci celor plătiţi de noi toţi ca să gândească asupra acestui lucru, să-i optimizeze funcţionarea şi să ia acele decizii care sunt în avantajul cât mai multora. Avem un Minister al Educaţiei, unul al Cercetării, nenumărate Comisii şi agenţii cu acronime şi iniţiale care de care mai ciudate, avem o mulţime de persoane – şi la nivel central, şi la nivel local (Rectorate, Senate, Inspectorate, Direcţiuni, etc.) – care au trecută în fişa postului activitatea de a gândi asupra problemelor învăţământului şi de-a le căuta răspunsuri. Unii sunt numiţi, alţii sunt aleşi, cu toţii au salarii de neimaginat pentru un “cadru didactic mediu”, la care se adaugă indemnizaţii, sporuri şi prime (de conducere, de solicitare, etc.). Nu asta e problema; ci ce fac pentru aceşti bani. Cred că nu mai ajunge să vină cu câteva minute după ceasul al 12-lea şi să ne spună că, “din păcate, nu se mai poate face nimic” şi “sunt necesare (noi) sacrificii”. Părerea mea este că e mai util să-i întrebăm: acum ce se poate face? Vă asigur că şi eu aş vrea să cunosc – la fel ca şi Dumneavoastră – răspunsul la această întrebare. Răspunsul lor, al celor plătiţi ca să gândească un răspuns. Am scris aceste texte şi pentru ei.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "29 comments" on this Article:

  1. Valeriu spune:

    Ce e de facut? E de inteles de ce s-a stricat invatamantul. Cand am dat eu admiterea la scoala medie, nu liceu, altii dadeau admitere la scoli profesionale. Era mai problematica admiterea la profesionale pentru ca acestea erau patronate de sindicate si se faceau tot felul de afaceri. Mai tarziu industria a inceput sa decada, inginerii au migrat spre scoala si s-au infiintat asa zisele licee industriale. Aici si chiar si la liceele normale s-au introdus asa numitele specialitati predate de ingineri prost cum le invatasera ei in facultati. (Trebuie spus ca in multe facultati tehnicese preda si azi ca acum o suta de ani.) Profesorii ingineri erau convinsi ca nici un elev nu poate invata acele specialitati, asa ca ei faceau treaba de mantuiala. Profesorii ingineri luasera conducerile, ei aveau salariile mai mari. (Cred ca si azi sindicatele din invatamant sunt conduse de ingineri.) Profesorii cu universitati invatati de la vechii profesori sa-si faca datoria, s-au vazut cu salarii mai mici. Peste tot au aparut frecusuri intre inginei si profesorii cu universitate. (Asta am vazut de cate ori am fost presedinte de bacalaureat.) Si profesorii cu universitate au inceput sa nu-si mai faca datoria. De aici declinul scolii. Mai mult, au aparut universitari care au vrut sa rupa gura targului cu niste manuale pe care nici profesorii nu le intelegeau. Eu cunosc cazul matematicii, caz pe care i l-am prezentat la o admitere ministrului I. Teoreanu.
    Ce e de facut? Liceele industriale, acum grupuri scolare, trebuie transformate in scoli profesionale dotate cu tot ce trebuie ca sa scoata meseriasi bine pregatiti. Am citit ca acum s-a hotarit sa se adauge liceelor industriale clase de matematica-fizica pentru a le ridica prestigiul. Asta s-a mai facut. Am avut studenti de la asemenea clase care nu stiau sa deriveze. Trebuie facute programe si manuale noi curatate de mult balast. La matematici acestea trebuie facute de oameni care au o viziune larga si stiu la ce se aplica matematica predata.

    • Redneck spune:

      mai usurel cu inginerii si “scolile de profesori” cum le ziceam in batjocura scolilor profesionale.
      scoala romaneasca nu era decit cu foarte putin mai buna. diferenta o faceau doua aspecte: erau, o idee, mai multi profesori adevarati si functiona ceva mai bine sistemul de filtrare la admiteri si absolviri.
      acesti ingineri din invatamint, pe care ii mentionati, nici macar nu stiau sau stiu ce este ingineria. din tonele de toeire abstracta predata in facultatile romanesti, fara vreun fel de evidentiere a legaturilor cu realitatea practica, un absolvant de facultate tehnica din Romania, nu putea si nu poate folosi in mod real si util decit cel mult un procent de pina la 10%.
      cei iesiti de pe bancile facultatilor tehnice, primesc o diploma care poate fi comsiderata doar ca un fel de atestat ca a urmat niste cursuri si nicidecum o garantie ca respectivul este si cu adevarat pregatit.
      la fel ca si medicii, inginerii devin ingineri dupa multi ani de munca, de pregatire in practica, de examene si experiente, in general un astfel de proces dureaza (daca are norocul sa nimereasca un loc de munca cu adevarat ingineresc), cam 10 ani. dar asta nu inseamna ca dupa aceea stie tot si nu mai are de invatat. cine alege o astfel de meserie si o si practica, se angajeaza intr-un proces continuu de autodepasire. alta cale nu are, decit sa renunte si sa faca altceva. eventual sa se faca popa… invata liturghia pe de rost, citeva versete din bibilie si nu mai are grija decit sa incaseze cit se poate de mult de la enoriasi pentru serviciile facute – nu mai trebuie sa-si bata capul – si in plus are prestigiu in societate, nu desconsiderare ca inginerul..
      daca astfel de ingineri, ar fi adusi in invatamint, atunci acestia ar fi intr-adevar un cistig enorm pentru facultatile sau scolile de profil si practic pentru absolventii acestora.
      restul e gargara… titluri, teorii sterile,discutii fara finalitate.

      • Valeriu spune:

        Probabil fiind inginer, v-ati imflamat degeaba si ati deturnat discutia de la comentariul meu. Eu n-am auzit niciodata gluma “scoli de profesori” in legatura cu scolile profesionale. Asta pentru ca cel putin in anii 60-70 aceste scoli erau destul de serioase ca si scolile medii (mai tarziu s-a revenit la denumirea de licee). Am avut un frate care a invatat strungaria la scoala profesionala 23 August. Predand o viata intreaga matematici in facultati tehnice stiu ce inseamna ingineri buni si ingineri prosti. Daca vreti va spun si ce cred eu ca lipseste inginerilor romani: nu stiu mai deloc matematica, li se pare ca nu se aplica nicaieri, si ca atare nici fizica.
        Ce ma ingrijoreaza in comentariul dvs sunt cele doua referiri la teorie: nu de prea multa teorie sufera scoala romaneasca, ci de faptul ca asta nu este invatata cum trebuie, ca odata cu teoria nu sunt explicate prin ea fenomenele fizice aferente. De aici ce spuneam mai sus. Este acum o moda ingrijoratoare sa se tot spuna ca in scoala romaneasca se face prea multa teorie. Cred ca asta o spun cei care au trecut prin scoala precum gasca prin apa. Chiar daca profesorul nu ti-a explicat tot la curs, te duci apoi la biblioteca si cauti sa te lamuresti.

        • Valeriu spune:

          Inca ceva. Ati mai auzit azi de vreo scoala profesionala utilata cu tot ce trebuie? Azi toti vor sa faca liceu ca asa da bine fara a se gandi la capacitatile lor intelectuale. Liceele industriale sunt un dezastru, nu scot nici cai nici magari. Cu multi ani in urma faceam lectii cu doi elevi care mi-au spus ca in acea zi dadusera atestatul ca stungari. Le-am aratat un cutit de strung. Nu au stiut ce este. Ati auzit ca sunt licee industriale care scot soferi de camioane si ele nu au niciun camion?. Eu sustin ca atata vreme cat nu se vor infiinta scoli profesionale serioase in locul acestor licee industriale, cat timp nu se vor limita locurile la licee si nu se vor da examene de admitere serioase, nu se va imbunatati scoala romaneasca. Invatamant de masa, dar dupa capacitatile elevilor, unii la scoli profesionale, altii la licee. La fel in ivatamantul superior, mai putine locuri, examene de admitere serioase, desfiintate facultatile private, fabrici de scos tampiti cum a zis presedintele.

          • daniel marino spune:

            Daca scoala profesionala este varianta de urmat pentru cei care nu fac/nu pot face performanta, ce speranta poate avea un tanar ca va invata acolo? Strungaria o fac acum robotii, mecanicul auto trebuie sa aiba cunostinte de informatica pentru diagnoza, tamplaria necesita precizie si operare cu utilaje complexe. In toate meseriile cunostintele tehnologice presupun calificare continua. Ce sa faca niste scoli profesionale? Nu vedeti cum creste masa de populatie inutila pe piata calificata a muncii? Liceenii sunt mandri de ignoranta lor pentru ca, nu-i asa toti se descurca in tara asta. Ba nici in sfera serviciilor nu sunt buni pentru ca acolo, chiar daca nu se cere inalta calificare, se cere onestitate, disciplina, ori romanii nu sunt doar contemplativi in ce priveste munca, dar au si o etica scapatata din teologie: mantuiala. Unii dau vina pe o conspiratie internationala care ar impune prin coruperea politicienilor rupti in fund, imbecilizarea generatiilor viitoare, prin coborarea stachetei, prin marginalizarea competentilor si promovarea deliberata a nulitatilor, caci o elita restransa e mai usor de controlat, nu-i asa?
            Recapituland, cauzele dezastrului din invatamantul romanesc incep cu natura noastra umana despre care Weber spunea ca “Omul nu doreşte, prin natura lui să câştige tot mai mulţi şi mai mulţi bani, ci doar să trăiască aşa cum s-a obişnut să trăiască şi să câştige doar atât cât îi este necesar pentru acest scop” adica mobilizarea pentru efortul sustinut al invatarii, ca mai tarziu sa fie competitiv si sa castige cat mai mult, nu este in natura sa, a celor mai multi oameni. Legat de aceasta trasatura a naturii umane este si speranta in”descurcareala” prin specula, furt, inselaciune sau prada, pur si simplu. Alta cauza ar fi lehamitea ca ajungi sa stii si la ce-ti foloseste, ca nu trebuie numanui competenta ta, ca e criza, sau supra productie, sau mana de lucru mai ieftina in alta parte.
            Iata de ce atat la nivel individual, cat si la nivel comunitar (in SUA comunitatea voteaza curicula scolara si inspectorii scolari) sau national, pentru ca valoarea (atata cata este la mia de locuitori) sa aiba spatiu de dezvoltare si exprimare, trebuie curatata poteca de lene, lehamite, invidie, coruptie. Lucrurile nu se opresc aici. Chiar daca se face invatamant de calitate, chiar daca fiecare individ are acces la resurse educationale, chiar daca creezi piste de educatie eficienta, individualizata, tot va ramane un rest de populatie incapabila de competenta, dar flamanda. Ce faci cu ei? Adica sugestia domnului Maci ca doar interventia unui Mantuitor care sa transceada vointa si consecventa noastra poate indrepta lucrurile, pare mai putin mistica decat realista.

  2. Dacian spune:

    Un articol excelent. E al nu-stiu-catalea din serie … si le-am citit (sorbit mai degraba) pe toate.
    Abia astept partile viitoare.
    Ca societate ne-am pierdut valentele critice si sunt putini care mai au puterea sa critice prezentul.
    Preferam sa ne complacem in probleme, pentru a avea un motiv “de ce nu a mers bine”, sa aratam cu degetul si sa gasim tapi ispasitori.
    E mult mai greu sa rezolvam, e mai usor sa ne lamentam.
    Inca o data, felicitari pentru articol!!

  3. Audio spune:

    Sincer să fiu, mă îndoiesc serios că educația ocupată un loc important pe lista de sarcini a actualei puteri, care nu se obosește cu o asemenea „bagatelă”, în actualul context economic. Ca orice putere respectabilă, mai întâi trebuie să facă lucrurile pe are spunea că n-o să le facă în campanie electorală.

    Dar nu aș vrea să deturnez discuția spre politică. Student fiind, dar la o facultate privată ( și nu știu exact câtă autoritate exercită Ministerul Educației asupra lor ) am trecut totuși prin sistemul public de învățământ. Impresia generală din acești ani a fost una de aleatoriu, îmbinat cu un autentic românesc „lasă așa”.

    Și chiar dacă o să vină răspunsul, acesta tot trebuie să se concretizeze printr-o soluție, iar practica, după cum bine știm, e cea care ne omoară.

  4. kinn spune:

    Da, de acord: “întregul învăţământ e împietrit de o frică difuză, dar omniprezentă”.

    Si cu cat se impun de sus criterii mai dure, mai stricte, cu atat paralizia e mai mare, statisticile mai aranjate, pentru ca daca s-ar aplica pe bune criteriile ar fi colaps, cu 10% oameni ramasi. Si asta o stiu si ministerul, si rectoratele, si oamenii.

    Nu poti incepe o reforma pana nu stii unde stai. Eu zic ca primul lucru facut ar trebui eliminarea minciunilor, a statisticilor false etc., chiar daca asta inseamna probabil RELAXAREA criteriilor de tot felul (de performanta, de birocratie etrc). La urma urmei de aceea s-a ajuns aici, pentru ca reglementarile sunt prea ambitioase fata de nivelul real de la fata locului.

    E cazul ca reglementarile de orice fel sa fie aduse in acord cu natura reala a lucrurilor. Pornind de la nelipsitele 8 ore de protectie a muncii lunare (pe hartie, desigur), si pana la criteriile de avansare.

  5. virgil spune:

    Domnule Maci, toata lumea este satula de discutii sterile, de cele mai multe ori copiate din diversi autori care isi dau cu pararea dar care habar nu au ce este un sistem de invatamant.

    Ca unul care am avut de a face cu 4 sisteme de invatamant (este drept ca cel de-al 4-lea (canadian) din calitate de parinte) va spun cam de unde trbe inceput

    1. Programa Curiculara. sub conducerea unui personaj a carui activitate stiintifica este peste orice banuiala (de calibrul Academicianului Solomon Marcus) trebuie facuta o programa curiculara care sa fie buna si pentru marea performanta (intelegand prin performanta invatamant superior pana la studii doctorale) dar si pentru cei care maximul performantei intelectual sa fie vanzator si sau politician.
    O asemenea personalitate nu va trebui sa faca sluj in fata unui plagator ordinar si nici in fata unui analfabet notoriu (ma refer la Prim Ministrul si Presedintele Romaniei)
    2. Pe baza programei curiculare sa se editeze manuale (eventual prin renuntarea la prostia cu manual alternativ si sau manualele alternative vor trebui sa aiaba ca minim programa curiculara adoptata) si sa se elaboreze un plan de training si perfectionare profesionala a cadreloor didactice. Cine nu poata sa tina ritmul cu programul out din sistem
    3. Renuntarea la numirea pe criterii politice a tuturor analfabetiilor adapostiti de minister si sau directii judetene de invatmant

    Vedeti ce simplu e ?

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru sugestii. In ce ma priveste as mai adauga o singura observatie: pentru ca lucrurile acestea sa se realizeze – toate dintr-o data – ar trebui ca legea s-o faca un Pol Pot pentru care nu care nu conteaza decat puritatea principiilor. El singur ar fi in masura sa-i dea afara si pe Presedinte, si pe Primul Ministru, si pe toti functionarii Ministerului, ba si pe toti coruptii si ignarii din educatie. Am doar doua intrebari: oare l-ar pastra pe D-l Solomon Marcus? Si daca l-ar pastra, oare nu i-ar dicta curricula? Ce ziceti?

      Mihai Maci

  6. euripide spune:

    uite domnule, va spun eu ce i de facut.
    fiecare sa manince din ce face (produce). societatile avansate (techniciste) asta apreciaza.
    cornea, gorca si cotorca pe care i ati mentionat nu produc nimic. nici macar filosofie. daca vreti adevaruri, vorbiti cu ciobanii din valea dornelor. ce se intimpla in romania este anacronic. noi nu ne indreptam spre lumea tehnologica, ci un salt in trecut, in lumea trepadusilor politici sustinuta de bugetari si pensionari.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. In parte sunt de acord cu ea: da, se cuvine ca fiecare sa traiasta din munca lui onesta. dar nu pot fi de acord cu sugestia autarhica a imperativului D-voastra: ficeare sa-si cultive propriul teren si sa manance doar ceea ce produce. Cred ca societatile avansate tocmai de aceea sunt astfel pentru ca fiecare produce si pentru altii. “Painea mea e pentru mine o problema materiala, dar painea aproapelui meu e pentru mine o problema spirituala”, spunea Nikolai Berdiaev. Asta vrea sa spuna ca ne leaga nu doar un circuit al bunurilor, care depaseste si productia si consumul propriu, ci si unul al responsabilitatii. Prerea mea e aceea ca tocmai respingand aceasta tentatie a autarhiei ne-am putea deschide unii catre altii si ne-am putea regasi, contemporani in aceeasi lume. Atata timp cat tot ceea ce conteaza pentru mine e satisfacerea nevoilor imediate, ceilalti – care prin simpla lor prezenta ma impiedica sa mi le satisfac – nu sunt nimic altceva decat (cum bine spunea Sartre) iadul. Cred ca modernitatea incepe nu cu faptul de a-i tranti celulilat in nas usa proprietatii mele (pe care-o lucrez si din care mananc), ci, dimpotriva, cu deschiderea acestei usi catre ceilalti. Sigur ca printr-o usa deschisa nu intra doar oportunitatile, ci si riscurile. Dar cred ca acest pret merita platit. Cat despre textele D-nei Gorga si a D-lui Cornea, eu unul sunt de parere ca lectura lor ne poate ajuta sa deosebim musafirii asteptati de cei nepoftiti. Ceea ce, va rog sa ma credeti, nu e putin lucru!

      Mihai Maci

  7. Bogdan Ivascu spune:

    Excelent ca de obicei!

  8. irelevant spune:

    Ați dizlocat atâta inteligență pentru suita asta de texte, dar abia acum s-a luminat una dintre tezele care v-au motivat să scrieți. „Legea Educaţiei gândită de D-l Funeriu a putut fi mutilată atât de uşor” – câtă naivitate domnule Maci să credeți că d-l Funeriu chiar a „gândit” măcar o zi o lege a educației, câtă naivitate să folosiți majuscule pentru asemenea conglomerat de nonsens, câtă naivitate să considerați că a fost mutilată post-scriere și nu după fiecare propoziție „gândită” de autori. Spun naivitate pentru că oricare alt afect (răutate, ignoranță) ar fi dezonorant pentru amândoi, iar naivitatea mai poate fi scuzată printr-o nostalgie a originilor. Numai că e supărător că până și în textele care „spun cel mai bine pe nume” (mișcând, bineînțeles, doar alte texte – realitatea rămâne, în continuare, vag atinsă) se găsesc părtiniri ce vor rușina peste cinci ani chiar pe părtinitor – părtiniri cu totul de înțeles în subiectivismul lor, dar care ocultează mult prea mult din încrengătura și-așa stufoasă dintre ‘ce se spune’ și ‘ce se face’,

    • Cetatean spune:

      Domnule “irelevant”, comentariul tau este irelevant. Este un atac la persoana, nu o replica argumentata. Acest mod de a “dialoga” ne-a adus in situatia in care ne aflam astazi.

      • irelevant spune:

        Îmi pare rău de iluziile pe care le trăiţi, precum îmi pare rău că le-am alimentat prin atât de pertinentul şi neincisivul meu comentariu.
        Nu dialogul îl intenţionez, considerând omul esenţial zidit în propria prostie.
        Nu o “replică argumentată” visez, nevalorizând argumentul clădit prin raţiunea discursivă – acordaţi-mi acest scepticism de fond în lumea unde relativitatea domneşte şi bucuraţi-vă de un atac la persoană atât de melodic.
        E foarte ilar să găsiţi că are vreun efect a ameninţa cu moartea pe cel care îşi pune singur pistolul la tâmplă : sunteţi peiorativ numindu-mă ‘irelevant’, în timp ce eu surâd gândind asemenea futilităţi.
        V-am răspuns fiindcă am considerat că cine te tutuieşte pe nepusă masă – bazându-se pe atât de fundamentala lege a internetului nemanierat : ‘toţi este tu’ – merită, cu siguranţă, replica.

        • Cetatean spune:

          Daca tot nu intentionezi sa dialoghezi (“nu dialogul il intentionez”) nu vad care este rostul comentariilor tale, in afara de faptul ca (probabil) iti face placere sa iti citesi propriile prostii (“considerand omul esential zidit in propria prostie” – sper ca nu te consideri o exceptie). Imi permit sa iti sugerez ca ar fi mai adecvat sa scrii romane de fictiune (“unde relativitatea domneste”) si sa lasi comentariile pe seama celor care intentioneaza sa dialogheze (“valorizand argumentul cladit prin ratiunea discursiva”), nu sa piarda timpul cu “atacuri la persoana melodice”.

  9. anonim spune:

    nu stiu ce se poate face la nivel macro-social … dar pot sa va spun ce fac eu la nivel micro … respectiv cum anume imi educ copilul. Am studii universitare, multe, facute si aici si dincolo, si in plus imi permit din punct de vedere financiar sa aloc in jur de 2 ore pe zi pentru fiica mea.
    aceste 2 ore au fost in clasele primare cate 3-4 ore/zi caci la scoala nu prea facea nimic . Beneficiul era legat mai degraba de partea de socializare.
    Nu am incercat sistemul de meditatii cu invatatoarea si ulterior nici cu profesorii de la clasa si asta dintr-o ratiune simpla; nu vad de ce sa platesc o persoana care nu isi face treaba la clasa ( si pentru care platesc indirect prin contributii diverse).
    Prin urmare, in fiecare an, achizitionez , pentru diverse materii ( fizica, chimie, biologie) kit-uri de home schooling si ii”predau’ fiicei mele. Asta ar putea fi o idee pentru “guvernanti”.
    Nu cred ca este nevoie sa spun ca “profit” de fiecare prieten si organizam excursii sau alte activitati legate de subiecte pe care nu le stapanesc asa bine.
    De cand s-a introdus “scoala altfel” , ii scriu fetei mele o scutire medicala si o duc la muzee, concerte, expozitii, etc .
    Din fericire , are 2 profesori care isi fac treaba asa ca ..
    Cu sportul am rezolvat usor..
    Probabil ca , metoda mea nu este o solutie generala. Stiu ca nu sunt multi care pot si care vor sa faca asta. Nu sunt o socialista, sunt o elitista , prin urmare cred ca nu suntem egali din punct de vedere al sanselor. Asta e.
    Dar, stiu ca , in eventualitatea in care fiica mea va dori sa faca parte din categoria dascalilor, va fi un dascal exceptional.. si va putea sa faca o diferenta.

  10. Ela spune:

    Dle M.Maci,daca prima parte a articolului dvs m-a captivat,in momentul in care ati adoptat pozitia “eu nu pot face nimic,altii da”,am avut senzatia ca un alt autor v-a inlocuit,pentru finalizarea textului…!?Ori mesajul dvs este prea subtil pentru mine,ori ideile astfel expuse n-au multa coerenta…ceva nu functioneaza insa!???
    Aceasta mentalitate pasiv-revendicativa,care reiese si din atitudinea dvs aici,este probabil cauza principala a neajunsurilor pe care le constatam in toate domeniile,in general,si in invatamant in particular…si pe care fiecare(?) asteapta sa le rezolve altcineva!
    Critica cea mai remarcabila si mai legitima,devine o jeremiada sterila si patetica atunci cand nu este acompaniata de solutii apte sa contracareze efectul pervers al problemelor
    ridicate…Stiti ce se intampla “in ograda” dvs,desemnati asta ca o anomalie cu efect “bulgare de zapada”,si totusi nu gasiti util sa va mobilizati ca sa reglementati o simpla problema de transmitere de informatii corecte!
    Am auzit de prea multe ori in Ro:”NU ASA se rezolva ceva”,”situatia e mult mai complicata”,”coruptia e prea mare”,etc.etc.(afirmatii cat se poate de legitime,probabil!?).
    Dar CUM se rezolva ceva,PE CINE tot asteptati sa va rezolve problemele????
    La un moment dat,trebuie schimbat ceva care nu produce efectul scontat,nu???
    Daca suntem de acord cu proverbul romanesc “pestele de la cap se impute,DAR se curata de la coada”,intelegem ca e responsabilitatea (obligativitatea!) fiecaruia sa actioneze,asa cum poate,la nivelul sau,si in domeniul in care exceleaza,altfel cangrena se va generaliza si in scurt timp nu va mai fi nimic de recuperat din celebreul peste!

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. Sa stiti ca nu am scris a doua parte a textului pentru a-mi deroga responsabilitatea. Da, fiecare din noi are ceva de facut – si poate sa faca bine acel ceva – acolo unde se afla. Pot ca in activitatea mea sa ma comport cat mai onest cu putinta, sa imi fac profesia cat mai bine cu putinta, sa ii ajut pe cei care apeleaza la mine cat pot de mult si – ori de cate ori pot acest lucru – sa refuz minciuna, ticalosia si impostura. Repet, asta pot sa fac oriunde ma aflu si, cel putin in fata constiintei mele, am o responsabilitate pentru felul in care ma port si actioneaz. Dar ce fac cu colegul meu care nu se simte obligat de aceleasi imperative? Il bat? Il denunt (si cui?)? Ii fac morala? Ii citesc din Biblie? Mai departe, ce fac atunci cand constat ca institutia in care lucrez functioneaza anapoda? Memorii? La cine? La sefii cei mari? Dar oare toate institutiile noastre nu au fost si nu sunt “auditate” in permanent de Ministere? Oare comisiile de audit, de calitate si de ce-or mai fi stau de vorba cu cei ca mine sau cu responsabilii institutiilor? Si pe cine credeti ca ar crede? Imi dau foc? Imi fac harakiri? Demisionez si ma duc pe “piata privata” (oare care e in educatia universitara?)? Sau scriu utopii despre cum s-ar cum ar putea fi schimbat totul daca… oamenii ar fi altii… salarizarea alta… conditiile altele… etc., etc. Dumneavoastra ce credeti ca e de facut? Sa nu credeti ca-mi strig frustrarile aici; cu mult inainte de-a posta aceste texte am vorbit despre lucrurile pe care le-am scris colegilor mei, de la preparator la rector (cred ca se mai gasesc pe internet urmele acestor interventii ale mele). Si stiti cu ce m-am ales? Cu o tacere mormantala din partea “organelor de decizie” si cu o nedisimultata mirare din partea colegilor mei: ce te-a apucat dom-le sa fluieri in biserica? Ce, tu nu sti cum merg lucrurile?! Vezi-ti mai de-ale tale si lasa-ne si pe noi sa ne vedem de-ale noastre! Aceasta a fost reactia colegilor mei. Si atunci ati vrea sa vorbesc despre solidaritate, mobilizare, etc.?!
      Si inca un lucru: eu sunt platit (cu un salariu de lector) pentru cursurile si pentru cercetarea pe care o fac; dar in Universitatea in care lucrez sunt cel putin 20 de persoane care primesc lunar bani pentru a gandi ce e de facut si pentru a face ce e mai bine. La Bucuresti, la Minister si prin diverse agentii, mai sunt cateva sute de insi platiti pentru acelasi lucru. Oamenii acestia isi iau si salariile si sporurile din contributiile pe care eu si D-voastra le varsam la stat. Nu vi se pare normal sa-i intrebam daca isi fac treaba? Daca tot ce pot sa ne spuna e ca nu sunt bani, atunci nu e nici o nevoie ca dansii sa incaseze venituri suplimentare – acest trist adevar il stim cu totii. Nu vi se pare firesc sa-i intrebam – pe ei, pe cei abilitati “sa ne conduca” – incotro ne conduc?

      Mihai Maci

  11. Alex spune:

    Pai e simplu ce este de facut:
    1. examene de admitere la liceu si la facultate si renuntarea la intrare pe baza mediilor din anii scolari sau de la bac. Desfiintarea exameneul de capacitate (un dezastru) prin care sunt avantajati cei din scolile mai slabe. Acest examen a fost introdus de Marga pentru a nenorocii si liceele, nu doar facultatile. De cand a fost introdus ne ducem pe apa sambetei cu totii
    Asta e prima masura. Si de asta depinde tot. Pentru ca cei din scolile slabe vor vedea ce inseamna sa muncesti pentru un 10, nu sa-l iei fara sa ridici un deget in timp ce cei din scolile bune se lupta sa ia un 6 amarat.
    2.Mentinrea finantarii pe cap de student timp de 4 ani cat dureaza facultatea, indiferent daca studentul respectiv se retrage. Asa au sa fie si profesorii dispusi sa lase studentii repetenti si sa nu-i promoveze tot timpul de dragul finantarii.
    3.Desfiintarea manulelor alternative si revenirea la manualele de dinante de ’90. Oricat de greoaie ar parea, erau foarte clare si lipseau idioteniile sau problemele aberante din acutalele manuale alternative. Un manual si o culegere sunt suficiente, nu 3 manuale, doua culegeri si 5 caiete speciale pentru o materie.
    Sa incepem cu aceste trei lucruri simple si vom mai vedea. Cred ca o sa avem o surpriza placuta. Apoi putem trece si la lucruri mai administrative: introducerea uniformelor si interzicerea telefoanelor mobile/tablete, etc in scoli. Ca sa nu fie invatati de mici copiii cu “smecheria” si cu suferinta ca nu au si ei.
    Daca se rezolva acest lucruri au sa ajunga elevi mai buni in facultati si se vor auto rezolva si multe hibe din sistem.

    • crap spune:

      subscriu puternic la primele doua puncte, la al treilea nu am cum sa ma pronunt. reintroducerea examenelor de admitere va elimina din coruptia si anomaliile care bantuie acum invatamantul romanesc, gen meditatia cu proprii profesori ptr a asigura notele dorite, sau spaga semestriala care probabil e necesara in valuri.. nu stiu cum dupa atati ani nu s-a putut elimina asemenea aberatie.

      iar in privinta finantarii.. intr-adevar profesorului trebuie sa i se redea independenta si capacitatea de a putea trece si nota dupa merit.

      in ceea ce priveste articolul, cam contorsionat dupa parerea mea, raspunderea apare ca atasata celor ‘platiti sa gandesca’.. cu scuzele de rigoare, d’le profesor, dar nu e suficient ptr un sistem care si-a dovedit birocratia si lipsa de realism/pragmatism deja. aici e unde ar fi trebuit sa apara sugestia initiativei din interior, a unei miscari de renastere care nu poate fi aplicata cu suces decat daca e sprijinita/imbratisata in interior. ministrii sau ministerul nu pot impune o schimbare profunda decat daca e legata de metodologie, renuntarea la superficialitate si dobandirea unei constiinte nu pot fi impuse de oamenii platiti ‘sa gandeasca’..

      • Mihai Maci Mihai Maci spune:

        Va multumesc pentru observatie. Problema e aceea ca indiferent ce gandesc eu, lucrurile nu pot fi realizate decat intr-o ordine institutionala (asta e fatalitatea oricarui stat). Eu n-am cum sa-mi impun ideile; eu pot doar sa propun un anumit mod de-a gandi pe care institutiile abilitate il pot (sau nu) lua in considerare. Eu, un amarat de lector la o universitate de provincie, nu pot da ordine functionarilor ministerului, ori celor ai propriei universitati ca sa faca un lucru sau altul. Nici nu pot sa-i dau jos pe ministrii sau pe rectori ca sa-mi realizez propria viziune asupra educatiei. Si, ca sa fiu sincer, nici nu-mi doresc acest lucru. Pot doar sa va propun, D-voastra, celor care ma cititi, sa gandim impreuna anumite lucruri. Si mai pot sa cred ca daca le gandim cu adevarat efortul nostru nu va fi zadarnic.

        Mihai Maci

  12. Emil spune:

    Un corp de profesori talentaţi, dedicaţi (şi mai bine plătiţi, aş îndrăzni să o spun…) va schimba în 15-20 ani trendul descendent al naţiei acesteia. Cred că de aici trebuie plecat.
    Oameni precum profesorul de matematică al lui John von Neumann şi al lui Eugene Wigner (Nobel…), Laslo Ratz de la Fasori Evangelikus Gimnazium. (E un exemplu, pur şi simplu am încercat în ultimul timp să înţeleg “what make a genius”. Nu pretind că am şi reuşit să înţeleg, dar unele idei le-am prins….)

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie si sunt de acord cu ea. Singura problema e aceea ca talentul – la fel ca si vocatia – nu pot fi normativizate. Fara indoiala ca relatia profesor – elev e esentiala si ca nu-i poti transmite altuia pasiunea pentru ceva daca tu insuti nu esti pasionat de acel lucru. Pe de alta parte, nici macar in acest caz transmiterea nu e necesara si chiar atunci cad se realizeaza, rezultatul poate fi doar o fascinatie de moment. Ca un contraexemplu la cele oferite de D-voastra, cunoasteti relatia dintre Einstein si Minkovski. Cel dintai i-a fost student celui de-al doilea si nici unul nu a avut pareri bune despre celalalt, dar – cand a ajuns sa lucreze cu geometriile neeuclidiene – Einstein a descoperit (pe cale livresca) utilitatea teoriilor fostului sau profesor. cat despre Wittgenstein, pare-se ca n-a fost un profesor (si nici macar un invatator) bun. Inca o data, desi pasiunea e importanta, nu cred nici ca e totul, nici ca poate fi normativizata. A reduce totul la ea revine la crea un soi de pietism educational.

      Mihai Maci

  13. tudorpadure spune:

    Nu ca zic, da’am tot spus:

    DA si NU!

    In Romania, TOTUL este de (RE)facut.

    redau ce scriam la un articol (excelent) prin actualitatea temei, reluata de Dumneavoastra. Nu pot decat sa ma inclin -incercand sa deslusesc si acum TALCURILE, Maestrului Plesu-!

    De la acest articol, am lansat vorba: Fiecare intelege ceea ce spune (scrie)!:

    am intrat ca SPAM, la articolul Dumneavoastra: http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Sa_pleci_sau_sa_ramai_7_520217976.html

    acesta era comentariul meu:

    Nu ca zic da’ vreau sa spun:
    „Partea bună a vieţii în România este că la noi totul e încă de făcut!”
    Eu unul (familia) vom ramane!
    Cu ingaduinta Dumneavoastra, ma adresez: MAESTRE,
    (maestru = cel de la care profesorii au de invatat, profesor= cel de la care eu/noi am/avem, de invatat)
    Asadar, Maestre, adunati/identificati/sprijiniti/coagulati in jurul Dumneavoastra (la Bucuresti) dati mana/alaturati-va cu Iasul….. “ca la noi totul e inca de facut” cum spuneam in: http://www.adevarul.ro/liviu_antonesei/Un_alt-fel_de-_partid_7_519618036.html#commentsPage-2
    Zi buna!
    PS definitia Maestrului, lansata tot atunci.

  14. iosiP spune:

    Solutia este simpla: privatizarea invatamantului, dincolo de cele opt clase obligatorii!

    O scoala privata traieste prin prestigiul pe care i-l confera calitatea absolventilor, iar acesta se asigura atat printr-o programa curiculara moderna, adaptata la cerintele economiei, cat si prin profesori competenti si dedicati.
    In scurt timp, ambele conditii ar duce la eliminarea din “sistem” a sinecuristilor, incompetentilor si bagatorilor de seama, fara a fi necesare legi de selectie bazate pe criterii stabilite clientelar, si fara posibilitatea manevrelor de culise ale celor care si-ar vedea periclitate posturile caldute.
    Doar prin selectia naturala asigurata de competitia pe piata muncii!

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatie. Nu e rea ideea cu privatizarea, dar cum credeti ca ar putea fi facuta? Sa fie improprietariti actualii directori? Si cine sa-i improprietareasca: Ministerul, Primariile, Inspectoratele? Sa se faca – pentru ficeare scoala – un consortiu de actionari (cu profesori si parinti – dar de ce tocmai cei de acum si nu cei din generatiile trecute sau viitoare)? Sa se liciteze scolile pe piata? Si cine ne garanteaza ca nu vor deveni, imediat, afaceri de familie? Sau ca nu se vor gasi niste “baieti destepti” care sa realizeze ca terenul de sub ele (mai ales in cazul celor din centru) valoreaza mai mult decat orice ar putea produce aceste scoli? Sau ar ramane statul co-participant? Dar atunci ce privatizare ar mai fi? Ori poate le-ar impune conditii… numai conditiile astea sunt ceva de genul: investiti bani si asteptati rezultatele (poate o generatie sau doua)? Cati asemenea investitori cunoasteti?
      Nu sunt impotriva privatizarii educatiei; cred doar ca o privatizare haotica ar avea exact aceleasi efecte ca si privatizarea industriei. Si asta cam am vazut cum a fost.

      Mihai Maci

      • iosiP spune:

        Nu, nu, si nu!

        Pentru mijloace fixe, concesionarea pe 99 de ani a cladirilor si terenurilor catre fundatii non-profit atasate fiecarei unitati de invatamant.
        Pentru functionarea curenta, auto-finantare prin taxe scolare (pe baza de vouchere acordate elevilor, in cazul liceelor) si prin sponsorizarea facultatilor de catre firmele interesate (cu scutire de impozit pentru sumele astfel investite), cu impunerea anumitor obligatii studentilor bursieri.
        La care s-ar adauga, desigur, plata partiala de la bugetul statului a studiilor in unitatile de invatamant private (vouchere utilizabile fara discriminare atat in sistemul de stat cat si in cel privat).

        N-am afirmat ca este simplu ci doar ca spre asa ceva ar trebui sa tindem.

        P.S. Am facut studiile post-universitare intr-o institutie din Canada. Am putut opta intre un subiect de doctorat la alegere si unul care prezenta interes pentru una dintre marile firme canadiene din domeniu. In primul caz plateam taxele de scolarizare si primeam doar bursa de studii, in cel de-al doilea mai primeam o bursa suplimentara si aveam ocazia sa folosesc resursele firmei in cauza. In ultimul an am primit oferta de a extinde/particulariza cercetarile la un proiect concret, in schimbul unor sume lunare cel putin “interesante”. Unor colegi (cetateni canadieni) li s-au propus prime substantiale daca erau de acord sa semneze antecontracte de angajare pe o perioada minima, incepand cu data obtinerii diplomei.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)