Home » Analize »Opinie »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Cea dintai prioritate

Mihai Maci decembrie 11, 2014 Analize, Opinie, Politica & Doctrine, Societate/Life
15 comentarii 2,642 Vizualizari

Lucrul cel mai uimitor care s-a petrecut la 16 noiembrie nu a fost nici mobilizarea nehotărâţilor, nici deblocarea – via internet – resurselor de optimism ale tinerilor, nici imensa bucurie ce a urmat cifrelor de seară, ci faptul că rezultatul i-a prins pe picior greşit pe aproape toţi cei care reprezintă nu doar puterea, ci structura societăţii (de la vârf la conducerea instituţiilor din teritoriu şi din media până la firmele ce fac profit). Aproape toţi au pariat – după sondajele anterioare, dar mai ales după primul tur – pe victoria candidatului PSD. Şi, între cele două scrutine, aproape ca s-a văzut cu ochiul liber acest straniu fenomen de agregare (similar mişcării piliturii de fier pe o foaie sub care e un magnet) ce duce la alcătuirea piramidei influenţei care se cristalizează mai apoi într-o structură de putere. Ei bine, în seara lui 16, apoi în 17, 18 (şi chiar după aceea), am avut ocazia de-a vedea – la fel ca în decembrie 1989 şi ianuarie 1990 – oameni perplecşi, care nu înţelegeau ce s-a întâmplat, de ce şi mai ales cine (şi cu ce drept) a răsturnat dintr-o dată o ordine care funcţiona, producea ce trebuia să producă, putea merge şi mai bine şi, mai ales, era stabilă şi le dădea lor – celor până acum siguri de ei – garanţia stabilităţii (adică a perpetuării privilegiilor). Oamenii aceştia ştiu – dintr-o lungă experienţă (chiar dacă unii sunt tineri) – un lucru clar: lupii singuratici n-au nici o şansă în lumea reală (domeniul lor de vânătoare e ficţionalul filmelor de aventuri). Loviturile se dau în haită şi haita, pentru a fi eficientă în competiţia cu alte haite, trebuie să aibă o ierarhie. De aceea primul lor gând nu e acela de-a pune mâna pe ceva, ci de a-şi identifica patronul în slujba căruia să se pună. Abia mai încolo, când – sub umbrela protectoare a marelui potentat – vor fi suficient de mulţi şi de riguros organizaţi (asemeni oricărei mafii) vor putea beneficia, nestingheriţi, de exploatarea întregului câmp de oportunităţi asupra căruia se întinde puterea şefului. Şi, atâta timp cât şeful le garantează libertatea şi impunitatea exploatării teritoriului lor, precum şi mecanismul de avansare în ierarhie, îi vor fi devotaţi necondiţionat. Ei nu sunt ceea ce sunt (adică nişte vechili atotputernici pe parcela lor) decât atâta timp cât şeful are nevoie de ei şi, mai ales, cât el este acolo unde poate controla garanţiile de care oamenii lui au atâta nevoie. Când nu mai poate face acest lucru risca să ajungă (aşa cum ne-a arătat-o istoria recentă) – în doar câteva ore – din preşedinte autostopist. Ironia sorţii face că erau mult mai puţini în 1989 în jurul lui Ceauşescu, decât gravitau în 2014 în jurul d-lui Ponta. Ei bine, de asemenea în câteva ore, toţi aceşti vechili – care îşi împărţeau deja prada promisă şi care se gândeau cum să-şi subcontracteze exploatările (creându-şi astfel propria piramidă de putere) – s-au pomenit a nu mai avea la dispoziţie decât planuri din cuţite şi pahare. E limpede că cei din primul cerc al puterii pesediste vor trebui fie să-şi pună pofta-n cui, fie să profite de guvernarea d-lui Ponta, atâta cât va mai fi ea. Problema nu e a lor, pentru că ei sunt relativ vizibili şi uşor reperabili (inclusiv de media şi de diversele procuraturi). Problema adevărată e pe teren, în nenumărătele instituţii, “deconcentrate”, agenţii, inspectorate, universităţi, etc. unde există o “conducere” locală (pentru care numită sau aleasă e acelaşi lucru) şi care are un singur criteriu de bază: supravieţuirea pe funcţie (căci fiecare zi petrecută acolo se cuantifică în cont). Şi, pentru a supravieţui, oamenii aceştia ştiu un principiu fundamental: trebuie să fii cu puterea, că de la ea vin şi banii, şi dispensele. Drept care ei, slujbaşii propriului interes, se orientează în funcţie de situaţie: acum sunt cu toţii ai d-lui Iohannis. Dacă ar fi câştigat d-l Ponta, erau ai dânsului. Dacă ar veni la putere Regele Mihai, ar fi cu toţii monarhişti. Dacă ne-ar ocupa d-l Putin, ar fi cu toţii filoruşi. Nu cred că are rost să vorbim, la acest nivel, de convingeri şi de ideologii; pentru aceşti oameni singura convingere – învăţătă în veacuri lungi de foamete – e aceea că trebuie să profite cât mai mult de funcţie până îşi fac plinul şi se asigură, pe ei şi copiii lor, pentru nouă vieţi. Restul e doar discurs – care, aşa cum ştim, nu spune nimic şi nu interesează pe nimeni. D-l Iohannis a venit la putere pe un val de entuziasm popular şi de revoltă împotriva piramidelor puterii şi a blocajului instituţional. Dar domnia sa i-a moştenit exact pe aceşti oameni care alătuiesc piramidele puterii şi care sunt cauza blocajului instituţional. Ei sunt statul şi cu ei va trebui să se descurce d-l Iohannis. Strada îi poate contesta, le poate spune nu, îi poate ridiculiza, dar nu îi poate da afară. Pe moment pot fi dezorientaţi, rămaşi fără il capo dei tutti capi, dar reţelele conexiunilor orizontale vor funcţiona impecabil, ca o plasă de siguranţă, până la strucurarea unei (sau unor) noi piramide de putere. La fel ca şi în 1989, oamenii aceştia vora avea momentul lor de panică, apoi se vor regăsi şi îşi vor dezvolta afacerile sub cupola noului regim. Aceasta e vocaţia lor şi, cum până acum s-au descurcat bine, rămâne să ne întrebăm dacă au vreun motiv să eşueze (tocmai) acum. Poate d-l Iohannis – mai ales din izolarea funcţiei supreme – să le facă faţă? Poate domnia sa să se opună privilegiilor pe care toţi aceşti potentaţi le consideră ca fiindu-le drepturi?

România lui 2014 se împarte în două clase sociale fără măsură comună: cei pentru care totul e foarte uşor şi cei pentru care totul e foarte greu. Cei dintâi sunt influenţi dar, aşa cum au arătat-o alegerile, sunt puţini. Ceilalţi sunt mulţi şi, atunci când sunt consultaţi, pot genera un  curent al schimbării. Riscul acestuia e acela de-a se epuiza prea repede în faţa rezistenţei celorlalţi care, deşi nu pot crea decât blocajul imposturii şi al corupţiei, controlează tot aparatul de stat. Ce se poate face, eficient, împotriva lor? Cum pot fi aceşti oameni determinaţi fie să-şi schimbe practicile, fie să plece din locul călduţ de pe urma căruia profită? Aparent, nicicum. Şi totuşi, cred că există o cale. În plus, una foarte germanică. Ea constă într-un lucru simplu (şi, tocmai de aceea, greu de realizat): asocierea funcţiei cu responsabilitatea. Mai exact: asocierea oricărei funcţii (si în particular a celor care presupun capacitatea de decizie) cu o responsabilitate concretă. Nu cu “consilii”, “comisii” (de audit, evaluare, etc), vrafuri de hîrtii, ci cu o responsabilitate concretă. La fel ca orice cetăţean, şi omul cu funcţii publice are ceva de făcut – ceva clar definit, cu standarde şi termene clare şi pentru care, la date dinainte stabilite, răspunde în faţa celor cărora le e adresată munca lui. Nu e vorba de alegeri; e ironic să vorbim de o răspundere din patru în patru (sau din cinci în cinci) ani, precedată de campanii media şi dotată doar cu premii. Politica e o treabă, activitatea publică e alta. Într-un caz e vorba de intenţii şi liniile de orientare, în celălalt de nişte acţiuni concrete, menite a ajusta direcţiile enunţate la realitatea vieţii de zi cu zi (şi de-a o mişca pe acesta în direcţia propusă). Răspunderea nu vizează nobleţea intenţiilor declarate, ci realizarea efectivă a unor lucruri concrete. La nivelul felului în care arată aceste lucruri după patru (sau cinci) ani se cuvine a da seamă cel ce le-a avut în grijă. Măsura omului trebuie să fie faptele constatabile, nu vorbele.

Suntem – din păcate – moştenitorii unei îndelungi tradiţii în care serviciul public a fost văzut sub specia oportunităţii îmbogăţirii personale. Timp de veacuri, în Evul Mediu românesc, boieria a fost sinonimă cu posibilitatea de-a face avere din funcţia în care erai numit. Funcţiile din vremea respectivă fie nu erau deloc retribuite, fie erau foarte slab plătite, lăsându-i-se celui numit libertatea de a-şi stabili tarifele personale şi de-a-i impozita pe cei care – în mod teoretic – ar fi trebuit să fie beneficiarii activităţii lui. Am cunoscut, în cea mai mare parte a istoriei noastre (altminteri extrem de instabilă), practica bizantină – turcă – fanariotă a serviciului pe care-l fac “dacă vreau” şi “dacă-mi iese ceva”. Nu a existat nicicând în istoria noastră o etică a datoriei care să modeleze (şi să modereze) comportamentul castei funcţionarilor de stat. Crearea statului modern pe model occidental nu a rezolvat problemele trecutului (să nu uităm că mulţi dintre funcţionarii noului stat erau beizadelele fanarioţilor împământeniţi), ci le-a adăugat altele. Trebuind creat – aproape de la zero – un stat cu instituţiile lui, el a fost realizat prin numirea în viteză a unor oameni în funcţii pe baza unor vagi afinităţi, ori pur şi simplu a prestigiului numelui de familie. Evident că toţi aceştia erau numiţi politic de fiecare guvern. Numai că, dată fiind viteza cu care se schimbau guvernele în a doua jumătate a secolului XIX, fiecare ministru ştia că dacă-i dă afară pe oamenii precedentului şi ai săi vor fi daţi afară de următorul. Astfel că s-a ajuns la un modus vivendi: noii funcţionari erau adăugaţi celor vechi. În felul acesta statul (ca şi corp al funcţionarilor) a fost, dintru început, supradimensionat, ineficient şi fără atribuţii precise. Regula lui de bază a fost îmbogăţirea personală sau măcar slujba călduţă şi fără griji. Eminescu, Caragiale, Rădulescu – Motru, stânga şi dreapta interbelică, bătrânii tradiţionalişti şi tinerii furioşi vituperează împotriva acestui stat fără măsură comună cu “Evropa” la care am aspirat mereu. Ceea ce-a adus comunismul a fost pe de o parte o birocratizare fără precedent, pe de alta o “ruralizare” a aparatului de stat. Tradiţional, acesta era alcătuit din mica burghezie urbană care se vroia (fără a reuşi să fie întotdeauna) un vector al modernizării. Ceea ce o caracteriza – pe lângă oblomovianism – era infatuarea, concurenţa, dar şi un anumit spirit de corp care i-a dat stabilitate în timp. Urbanizarea accelerată a comunismului, dublată de dezvoltarea exponenţială a birocraţiei face ca personalul serviciilor publice să fie recrutat din mediur rural, calificat în grabă şi asimilat foştilor funcţionari fără prea multe examinări prealabile. Noii oameni îşi învaţă meseria la locul de muncă, dar, în acelaşi timp, duc cu ei schemele solidarităţilor de rudenie ale lumii rurale, transformând – încet dar sigur – instituţiile în clanuri familiale. Marcaţi de complexul ruralităţii lor, ei sunt întru totul produsul funcţiei, de care înţeleg să profite pentru a-şi accelera integrarea în urbanul anilor ’60 – ‘70. Mai mult chiar decât nomenklatura (redusă din punct de vedere numeric), ei sunt “noua clasă” şi, în egală măsură, ei sunt statul. Comunismul le oferise multe, dar nu şi satisfacţia deplină, dat fiind că pe de o parte bogăţia era prohibită de ideologia egalitară, pe de altă parte nu existau prea multe căi de valorizare socială a acesteia. Or “noua clasă” devine cu adevărat o clasă abia în momentul în care îşi însuşeşte nu doar privilegiile simbolice, ci şi pe cele materiale ale vechii clase. Tensiunea aceasta lăuntrică a celor pe care comunismul i-a făcut, dar nu i-a satisfăcut explică, în bună măsură, şi unanimitatea anticeauşistă din decembrie 1989, şi multe din evoluţiile economice şi sociale ale României postdecembriste. Probabil cea mai importantă dintre ele ţine de ambiguitatea definirii regimului – ca şi a statutului persoanelor (în mod particular a celor din conducere) – indiferent de opţiunea politică. După “evenimente”, “noua clasă devine clasa conducătoare în mod efectiv (fără a se mai teme de controlul arbitrar al unei puteri încremenite în miturile copilăriei comunismului), exponenta lumii noi şi, în acelaşi timp, expresia lumii vechi (care o adusese la lumină). Lumea nouă e aceea – dezirabilă – a capitalismului şi a afacerilor private; lumea veche e cea a statului şi a serviciului asigurat. Aparent e vorba de două lucruri incompatibile. Dar funcţionarii vechii lumi deveniţi politicieni, adminstratori sau antreprenori în noua lume le vor îmbina fără nici o problemă. Ideea, simplă, este aceea că sursa puterii şi a beneficiilor nu e nici într-o parte (în mediul privat), nici în cealaltă (în sistemul de stat), ci la joncţiunea dintre cele două. Ca atare, câştigătorul e cel care e deopotrivă la stat şi la privat. Aici “şi” e cel mai important cuvânt, deoarece el numeşte tipul economiei (şi structura relaţiilor sociale) din România postrevoluţionară: public în ceea ce priveşte resursele, reţeaua de relaţii şi răspunderea; privat în ceea ce priveşte beneficiile, distribuirea acestora şi cinismul. Cu toţii cunoaştem, din proprie experienţă, fie politicianul veros care s-a îmbogăţit în patru ani, fie consilierul local care a devenit un soi de mare moşier, fie doctorul ce-şi trimite pacienţii de la Policlinica de stat la cabinetul lui particular, fie profesorul ce-şi cheamă elevii la meditaţii, fie funcţionarul care-şi face treaba contra unei “atenţii”, fie muncitorul care-ţi face o reparaţie cu materiale de pe şantier, fie alte multe forme ale aceluiaşi tip uman. E “omul nou”, omul pentru care capitalismul înseamnă profit personal (ceea ce e corect) şi profitul înseamnă – în primul rând – faptul de-a profita de situaţia lui în sistemul de stat (ceea ce e incorect). Atâta doar că, nu doar în România, ci nicăieri în Est, nimeni nu a putut defini principiul după care se poate face trecerea de la o societate (pretins) egalitară la una a discrepanţelor marcate. Oricine ce ar spune (şi ce teorii ale economiei şi ale leadership-ului se vor mai crea), un lucru e cert: între ingredientele acestui pasaj tupeul, jocul la limita legii (sau jocul ce profită de absenţa legii) şi ignorarea responsabilităţii au un rol decisiv. Problema unui asemenea sistem este aceea a disfuncţionalităţii lui – pe care o putem constata cotidian. Dacă totul se rezolvă în cele din urmă în afara statului, pe o piaţă liberă (adică nereglementată şi neimpozitată) a serviciilor oferite contra cost de funcţionarii de stat, atunci care mai e rostul statului? Întrebare are dublu sens: care e rostul economic al statului? Şi care e rostul lui ca legiutor şi garant al legii? Într-o asemenea logică, mai există statul altfel decât ca un paravan al profitorilor?

Toate aceste lucruri sunt reductibile la o problemă simplă: cel pus să vegheze – prin funcţia sa – la treburile statului nu are nici o altă preocupare decât aceea de-a deturna în folosul lui propriu profitul activităţilor de care răspunde. Cum e cu putinţă acest lucru? Foarte simplu: răspunderea lui e una formală – tot ceea ce el trebuie să confecţioneze sunt hârtii, hârtii, hârtii. Omul în cauză nu are nici o răspundere concretă. Cu ajutorul hârtiilor el poate demonstra oricând contrariul a ceea ce poate constata oricine. Când vorbim de “sistem” în România actuală, la acesata ne referim: la o logică a hârtiilor, care funcţionează impecabil (pentru că “trebuie să” funcţioneze), fără nici o legătură cu realitatea. Instanţa ultimă de validare e una pur scriptică, e colegială (ceea ce îi leagă în minciuna comună pe toţi cei care participă la ea) şi e neutră, adică nu presupune responsabilitatea efectivă a nimănui. E un zid de hârtie (extrem de eficient în opacitatea lui) care-i separă pe cei pentru care totul e foarte uşor de cei pentru care totul e foarte greu. Acest zid e construit pe câteva principii de bază: a) centralizarea – care crează deopotrivă dependenţe cvasi-feudale şi derogă responsabilitatea pe verticală, b) birocratizarea – care opacizează relaţiile sociale şi disipează responsabilitatea pe orizontală, c) frica – ce generează refugiul în generalitate şi neutru, d) resentimentul – care aruncă orice responsabilitate asupra altuia, e) autovictimizarea – în virtutea căreia condiţia mea (indiferent care e ea) e o scuză a tot ce fac, f) cârdăşia – în numele căreia ştiu că sunt apărat de cei care fac aceleaşi lucruri ca şi mine şi g) indiferenţa la lucrurile de care se presupune că mă ocup – interesul meu e altul şi, ca atare, nu am (cu excepţia beneficiilor) nici o legătură locul în care mă aflu (de altfel perspectiva mea e să-l părăsesc cât mai curând, avansând la un altul mai profitabil). În majoritatea cazurilor acest set de trăsături (la care mai pot fi adăugate şi altele) defineşte mentalul omului cu responsabilităţi din România zilei de azi. Conjuncţia lor în fapte concrete face din el un client al DNA-ului. Întrebarea simplă este dacă îndepărtarea de către Departamentul Anticorupţie a acestor oameni lasă loc unei alte generaţii – doritoare şi ea de profit în cadrul aceleiaşi scheme – sau asanează “sistemul”, punând, în sfârşit, bazele unei distincţii clare între public şi privat şi a responsabilizării ambelor domenii (dar mai ales a primului).

Greu de răspuns. În mod cert, DNA-ul singur nu e în măsură să construiască (şi nici nu are această menire) o etică a responsabilităţii în lumea noastră actuală. Schimbarea preşedintelui, votul masiv, prezenţa tinerilor la urne pot să fie catalizatorul unei asemenea schimbări. Imperativul ei ar trebui să fie acela al restaurării responsabilităţii directe şi concrete a fiecăruia şi în mod particular a decidenţilor. Pentru aceasta cred că ar fi util să fie respectaţi câţiva paşi simpli: a) omul trebuie să fie acolo unde e problema, nu într-un birou capitonat în care nu intră decât secretara, b) orice responsabil trebuie să aibă un contact direct cu oamenii şi cu realităţile din subordinea lui, c) orice responsabil trebuie să răspundă celor care sunt beneficiarii acţivităţii lui şi nu comisiilor “de la centru” şi şefilor de la telefon. Sensul responsabilităţii e de sus în jos, nu de jos în sus, d) orice responsbil trebuie să răspundă pentru realizarea unor obiective concrete, nu pentru chiţibuşerii funcţionăreşti (ce se pierd în procese interminabile), e) răspunderea e individuală – fiecare răspunde pentru faptele lui, fără a le putea dizolva în neutrul instituţional. Scopul acestei răspunderi concrete este acela de-a destructura reţelele castei suprapuse de funcţionari (mai ales “de la centru”), avizori, evaluatori, etc. Meseriile acestea trebuie să înceteze a mai fi surse de privilegii, sinecure sau prilejuri de-a face afaceri pe cont propriu pentru a deveni nişte activităţi în care venitul e proporţional cu responsabilitatea. Mi se poate obiectiva că lucrurile pe care le-am spus aici (sub semnul “trebuie să”-ului) sunt frumoase, dezirabile, dar irealizabile pentru că tocmai cei care ar fi subiecţii lor nu au nici un interes să le aplice. Presupunând că cineva le-ar edicta, cel mai probabil vor fi mimate, la fel ca şi “comisiile de etică”, cele “de calitate” şi altele de acest fel. Aceiaşi oameni se vor reprezenta, din oficiu, în toate aceste comisii, vor semna – de comun acord – hârtii care să arate că nu e nici o problemă, că dificultăţile se datoresc unei “conjuncturi globale” sau unui “acar Păun” ce va fi dat la o parte şi fiecare-şi va vedea de afacerile lui. Acest risc există şi e real, dat fiind că oamenii aceştia au luat ostatică o bună parte a societăţii. Îi ştim şi pe ei: sunt cei care care ne explică (ameninţător sau mieros – în funcţie de situaţie şi de interesele lor) că “aşa merg lucrurile”, că nu are nici un rost să protestăm, pentru că noi vom fi primii disponibilizaţi, ci – dimpotrivă – că trebuie să lucrăm mai mult, căci doar astfel ne asigurăm salariul (aşa mic cum e el, fără a mai adăuga, evident, că salariul nostru ne ajunge abia după ce ei şi-au împărţit primele). Ei sunt cei care “se sacrifică” (încasând sume exorbitante) ca noi să nu fim daţi afară. Oamenii aceştia nu au nici un interes de a schimba lucrurile. Singurul lor interes e acela de-a profita cât mai mult de pe urma poziţiei pe care o au – pe care, prin urmare, tind să o perpetueze – şi de-aşi asigura o “bătrâneţe onorabilă”, de la înălţimea căreia să ne explice cum şi cât bine bine-au vrut ei, dar – din păcate – n-au fost înţeleşi. Oamenii aceştia, care în orice instituţie se află reprezintă “sistemul” şi care sunt incredibil de bine interconectaţi, alcătuind o structură în acelaşi timp flexibilă şi stabilă, oamenii aceştia sunt cauza vie a blocajului economic şi social al României, sunt cauza prăbuşirii serviciilor (în primul rând a învăţământului şi a sănătăţii), sunt cauza degradării continue a relaţiilor interumane şi a înapoierii lumii în care trăim. Oamenii aceştia sunt frâna modernizării României. Ei perpetuează ceea ce a fost mai rău în trecutul nostru imediat: coeziunea de clan a lumii rurale, sistemul de “pile, cunoştinţe, relaţii” al comunismului şi cinismul profitului fără nici o morală dintr-un capitalism al subdezvoltării. Şi, nu în ultimul rând, afişându-şi cu ostentaţie poziţia şi avutul şi devenind astfel “modelele” unei lumi excentrate, oamenii aceştia se perpetuează pe ei înşişi în cópii şi mai cinice, şi mai vulgare. Nu cred că există vreun argument – sentimental sau raţional – care să-i convingă să renunţe la ceea ce-au înşfăcat sau la pornirea de-a înşfăca orice le cade la îndemână. Teoretic, ar fi oprobiul public. Însă pe de o parte generalizarea cazurilor de corupţie, pe de alta instrumentalizarea mediatică (într-o lume extrem de credulă) au devalorizat acest opropiu până la a-l transforma într-un banal obiect de tranzacţie. Pentru aceşti oameni privilegiul de care se bucură a devenit un drept şi o trambulină spre alte privilegii.

Până acum doar DNA-ul s-a dovedit un remediu eficient la exhibarea privilegiilor funcţiei. Însă, în mod fatal, DNA-ul are în vizor doar cazurile cele mai semnificative ale acestei patologii. Celelalte, multe mai multe, trec ca fiind benigne doar în virtutea mai slabei lor vizibilităţi. Dar nu sunt mai puţin reale. Ceea ce celelalte câştigă prin strălucirea mediatică, cele multe câştigă prin număr. Cum se poate – dacă se poate – acţiona eficient împotriva efectului lor distructiv în societate. Personal cred că se poate şi, în plus, că nu e vorba de ceva spectaculos. Ar fi vorba doar de investirea concretă a ideii de contract. Fiecare responsabil ar fi pus în situaţia de a semna o fişă a postului care presupune o listă clară de abateri sancţionabile pecuniar. Altfel spus, fiecare persoană – acolo unde se află – ar şti, de la angajare, că, pentru tot ce nu face sau face prost, va plăti din propriul buzunar. În ziua de azi conştiinţa omului s-a mutat în buzunar şi cine vrea să-i ceară seama trebuie să se adreseze portofelului. Mi se poate replica că e nedrept, că e punitiv, că în felul acesta oamenii vor lucra sub stress, etc. Poate. Dar cred că – dincolo de acestea – ştiind că jocul e pe bani, se vor întoarce în realitate. Şi tocmai de aceea, orice mandat ar trebui să înceapă şi să se încheie cu o descriere onestă şi publică a stării de fapt asupra căreia poartă. Nimeni nu-i poată cere unui om – în virtutea nici unui principiu – să fie responsabil de ceva, dacă acel ceva nu-l interesează. Răspunderea pecuniară este, în fapt, o formă a cointeresării şi, de aceea, ea trebuie să fie proporţională cu funcţia. Cel ce vrea să conducă (indiferent pe cine sau ce) trebuie să ştie de la bun început ce îşi asumă, să îşi măsoare puterile şi, o dată ce s-a apucat de lucru, să ştie clar care e – în tarif exact – răspunderea lui. Nimeni nu are nevoie de justificările lui, nimeni nu are nevoie de eternele “mai vedem”, “merge şi aşa”, “ne descurcăm noi”. Toate acestea nu sunt decât un paravan sub care se desfăşoară afaceri sinistre; sunt o formă de-a spune, cinic: “vă dau şi vouă ceva, ca să pot eu lua cât vreau”. Ei bine, cred că e timpul ca logica lui “a lua” să se inverseze. Răspunderea trebuie să fie proporţională cu funcţia şi trebuie să fie precis specificată. În felul acesta nu se crează un arbitrariu al penalizării, ci – pur şi simplu – se deschide calea acelei curăţenii pe care piaţa (ca mecanism adaptativ) o face – prin falimente – în permanenţă. În afara acestei asanări “sistemul” se va autoperpetua, va prolifera şi va sfârşi – inavitabil – prin a transfera avutul public în contul unei caste de profitori. Iar când acest lucru se va întâmpla, nimeni nu-i va mai putea judeca, pentru că vor fi – graţie privilegiului social pe care li-l va da avutul – deasupra legii cu care sunt judecaţi oamenii de rând. Şi cu aceasta ne vom întoarce la idealul “baronilor” de tot soiul: la feudalism.

D-l Iohannis a câştigat aceste alegeri cu imperativul “lucrului bine făcut” şi cu tradiţia germanică în care cei mai mulţi dintre români identifică lucrul bine făcut. Asemeni Regelui Carol I, d-l Iohannis este dator atât poporului care l-a ales, cât şi acestei tradiţii de la care dânsul se revendică. Şi această tradiţie, departe de-a fi un simplu mit, poate fi văzută, ca să zic aşa, în acţiune: în 2003 editura Hora publica – în germană îi în română – o antologie de texte dedicate “Comerţului şi meşteşugurilor în Sibiu şi în cele Şapte Scaune (între) 1224 – 1479”. Cele mai interesante lucruri din această carte sunt statutele breslelor meşteşugăreşti din Universitatea săsească. Cine le citeşte, rămâne surprins: sunt lungi liste de interdicţii, de pedepse şi de tarife. De pildă, se spune cât trebuie să plătească un ucenic maestrului lui pentru orice serviciu, ce obligaţii are maestrul faţă de ucenic, ce trebuie să facă fiecare la lucru, ce pot şi ce nu pot să facă în timpul liber. E şi o amendă, clar prevăzută, dacă la bal vreunul dintre ei ar dansa la o distanţă mai mică de două palme de o femeie (fie ea şi servitoare)! Totul e specificat şi totul e tarifat. Pare puţin absurd, mai ales când citim lucrurile astea aşa, scrise negru pe alb. Dar dacă realizăm că ele nu erau simple hârtii care se “îndosariu” din oficiu, ci reguli a căror respectare scrupuloasă era urmărită cu o manie teutonică, înţelegem şi cum s-a constituit lumea urbană a Transilvaniei medievale. Aici nu e vorba de nişte reguli (nescrise) care provin dintr-o constrângere exterioară a necesităţilor vieţii, ci – dimpotrivă – de o normă liber asumată, statornicită prin acord comun şi respectată cu fidelitate. Nu trebuie să ni-i închipuim pe saşii secolului XIV mai civilizaţi decât pe românii sau pe ungurii acelui timp. Ceea ce-i deosebeşte nu e un avantaj din start (faptul că veneau, de pildă, dintr-o zonă mai dezvoltată a lumii, în speţă din Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană), ci felul în care ei înţeleg să se supună unei norme raţionale, să o codifice în scris şi să o respecte – sub pedeapsa fixată – până când ea e interiorizată şi asumată ca natură proprie. Suntem uimiţi să vedem, la fine cărţii, deferenţa cu care Împăratul Sigismund de Luxemburg se adresează patriciatului săsesc două veacuri mai târziu. Ceea ce înseamnă că, în ciuda a tot şi a toate, această logică a funcţionat: într-un timp scurt la scara istoriei ea a creat civilizaţie şi bunăstare.

De civilizaţie şi de bunăstare avem şi noi nevoie. D-l Iohannis are un model funcţional al realizării acestora. De dânsul depinde să ne convingă să credem în acest model şi, prin el, să dăm un rost cotidian convingerii ce ne-a unit în 16 noiembrie. De noi depinde să nu uităm ca la 16 noiembrie nu doar am votat, ci am şi ales.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. pehash spune:

    Cea dintai prioritate este sa inteleaga toata lumea ca am ales un nou presedinte, dar avem acelasi parlament, acelasi guvern, aceeasi administatie locala. Totul s-a schimbat si nimic nu s-a schimbat. S-a schimbat directia din mai rau in la fel de rau.
    Inertia acestei schimbari trebuie sa se concentreze in consolidarea ideii de democratie participativa. Partide noi, cu implicarea activa a electoratului, o societate civila mai solidara, capabila sa stranga macar 5% din populatie atunci cand vrem sa protestam impotriva coruptilor care ajung in functii importante.

  2. Decebal spune:

    Doar in basme se pot face schimbari peste noapte. Orice schimbare reala cere timp, pentru a avea rezultate durabile. Educatia este cea care poate reforma societatea, este cea care poate face diferenta. Si, cand spun “educatie”, ma refer la TOATE categoriile de varsta din societate, nu doar la tineri si copii. Asa ca eu vad trei “piloni” ai educatiei, in Romania:
    1. Ministerul educatiei si invatamantului (sau cum s-o fi chemand, acum) – cel responsabil de educarea copiilor si tinerilor. Nu sunt convins ca, la cum arata acum invatamantul romanesc, sunt mari sperante sa vedem rezultate imediate.
    2. Mass-media – responsabila de educatia tuturor categoriilor de varsta si, de aceea, extrem de importanta. Sunt convins ca, luata in ansamblu, mai are mult pana la a-si face datoria corect. Exista niste “muguri” si nu pot decat sa sper ca acesti muguri vor inflori si vor putea naste un “trend”. Un cuvant important il are de spus CNA -ul, care, cu orice mijloace, trebuie pus pe sine si determinat sa-si faca datoria corect si profesionist.
    3. Justitia – responsabila de educatia (sau reeducarea) adultilor. Este, dupa parerea mea, cu cel putin zece pasi inaintea celor doi “piloni” de mai sus. Si poate reforma societatea romaneasca in profunzime. Justitia poate sadi in mintea tuturor reflexul respectarii legii si poate remodela mediul politic si sistemul functionaresc despre care se vorbeste in articol. Dar in timp si doar in cazul in care se mentine, neabatut, pe drumul pe care a pornit. Ca simplu cetatean, as fi oricand dispus sa accept o taxa speciala, din colectarea careia sa se finanteze exclusiv Justitia si institutiile care ajuta onest Justitia sa-si faca treaba. Consider ca DNA face treaba foarte buna si, de unul singur, poate asana acel “top level” politic si functionaresc. Dar nu trebuie sa ne bazam doar pe DNA.

  3. DanielS spune:

    Descrierea mecanismului haitei este precisa in articol. Evident mecanismul coruptiei in haite de corupti, este transpartinic. Functioneaza dincolo de bresle, pregatirea individuala si nivelul de trai. Bogati si saraci, prosti si destepti, gainari sau oligarhi, isi inlantuie de bunavoie parsivitatile. E mecanismul animalic, transpus in specia noastra prin operatorul numit viclenie.

    Evident, prioritatea exceptionala acum este lupta anti-coruptie, DNA-ul si statul de drept. Toate celelalte prioritati, educatia si sanatatea, spiritul civic, libertatea si competitia sociala onesta, urmeaza in ordine cronologica succesele anti-coruptiei. La un moment dat, prioritatile vor functiona perfect, in paralel unele cu altele, cu rezultate exponentiale. Dar in acest ceas istoric, prioritatea este foarte concreta. Promovarea DNA-ului si a justitiei independente in general. Asta trebuie sa urmarim acum, cu multa atentie, luciditate si daruire. Daca mitul smecherului si al pitipoancei dispare acum din societate, toate valorile normale se vor impune de la sine. Daca reusim acum sa invingem milioanele de corupti si iubitori de corupti, abia atunci va putea rasari cultura romaneasca adevarata, europeana, moderna, universala. Si bunastarea e tot acolo, in mijlocul unei societati principiale, credincioasa in bine si progres.

  4. adi spune:

    frumos comentariu, mi-a placut.

  5. margrethe spune:

    Apreciez mult aceasta analiza a dvs. (ca si pe toate celelalte pe care le-am citit in trecut pe acest site) si sunt impresionata de limpezimea cu care identificati nenumaratele conexiuni create in interiorul sistemului quasi-mafiot care este societatea romaneasca.
    In ce priveste solutia responsabilizarii functiei publice, ma tem ca aceasta nu poate rezolva problema eficientei administrative decat in mica masura, in parte si pentru ca nu toate activitatile desfasurate de administratie pot fi strict cuantificate. Cred ca un efect mult mai rapid si devastator pentru caracatita administrativa ar fi informatizarea masiva a serviciilor publice. Am avut ocazia sa constat personal ca, desi alesii neamului se declara adepti convinsi ai modernizarii, in realitate se feresc ca de foc de introducerea mijloacelor IT in administratie, pentru ca evidentele corecte si “impersonale” scot la iveala cu destula usurinta puncte nevralgice care s-ar dori ascunse. Am observat ca, din dorinta de a mima modernizarea, decidentii au introdus in administratie programe informatice de tip “pune carnea in furculita cu mana”, care mai mult incurca decat ajuta. Manevrele oculte prolifereaza cu mult spor in apele tulburi ale bramburelii birocratice, iar brambureala nu este o fatalitate, ci o stare intretinuta in mod deliberat, cu ajutorul unei armate de birocrati cat mai numerosi si cat mai incompetenti. Un functionar competent si necorupt va fi receptat de sistem a un corp strain, care trebuie urgent rejectat, pentru a nu dauna bunei functionari a mecanismului furaciunii institutionalizate.

    • UnOarecare spune:

      Subscriu la tot ce ati scris 100%

    • Decebal spune:

      “… nenumaratele conexiuni create in interiorul sistemului quasi-mafiot care este societatea romaneasca.” Complet eronat, dupa parerea mea. Societatea romaneasca, in majoritatea ei, a votat, in 16 noiembrie, IMPOTRIVA sistemului mafiot. Avem “mafioti”, dar acestia nu definesc societatea romaneasca, ci sunt doar o tumora. Pe care “radioterapia DNA” o va reduce considerabil, in timp.

      In rest, subscriu la transparenta administratiei si la informatizarea interactiunii cetateanului cu statul.

    • Nutu spune:

      Total de acord!
      exemplu concret de sistem informatic din categoria “pune carnea in furculita cu mana”: obtinerea si inregistrarea unui numar EORI – never-ending-story!

  6. euripide spune:

    lipitoarea este discreta. ii simti prezenta abia cind lichidul vital se prelinge peste tot de jur imprejurul ei. cum s a produs aceasta mutatie, care o face sa suga mai mult decit este fizic capabila ? nu are memoria palmei care o striveste cind lacomia devine insuportabila. veacurile lungi, de lipsuri sau foamete, n ar fi trebuit insa ca pe o vietate (cu constiinta) mai evoluata (decit lipitoarea) s o invete si cumpatarea ?

  7. Oana spune:

    Domnule profesor Maci ,
    mi-au placut foarte mult toate articolele Dvs.,inclusiv acesta .Toate arata o pregatire profesionala temeinica , un grad de intelegere a omului si a vietii superioara si o constiinta impletita cu un caracter ridicate , care va caracterizeaza.

  8. dusu spune:

    desi ati acceptat aia 700 de lei,va creditez ca fiind un om cinstit,
    analiza dvs (desi dupa gustul meu articolul e prea lung) o socotesc corecta in ce priveste trecutul.despre viitor numai de bine,ha ha
    si as vrea sa stiti ca azi romanica cuprinde si Transilvania care a fost distrusa de regateni cu ajutorul ruralului(!) traitor aici

  9. Tiberius spune:

    Pe undeva exista o teorie a pasilor marunti care s-ar putea pune si in practica cu posibile rezultate promotatoare cu sloganul “pasi marunti bine facuti’. Noul presedinte ales pare a fii omul potrivit si dornic sa se-nhame la o cursa lunga. Are nevoie de sprijinul oamenilor onesti, care nu sunt putzini, inclusiv si in special al celor familiarizati cu IT-ul, persoane cu expertiza si clarviziune precum autorul articolului. Apreciez calitatea comentariilor, desi cam putzine, dar la obiect.

  10. Emil spune:

    Descriind aceste mecanisme, mI-am adus aminte de eseul (să-i spunem eseu) lui Constantin Kiritescu despre suprapopulatia universitara. Câtă actualitate…

  11. ion adrian spune:

    Cam astea le spune si SOV, desigur ca intr-un limbaj mai frust,, el fiind si in acelasi timp si lipsit de credibilitate, dar cand un mafiot vorbeste de mafie sau un borfas despre borfasime, lucruri cunoscute de el din interior, daca eliminam posibile si deliberate manipulari sau diversiuni, putem sa le avem in vedere.

  12. Dan spune:

    Analiza exacta, diagnostic précis,
    Tratamentul este cunoscut
    Directorul spitalului este nunmit de curind si este plin de bune intentii
    Medicii curanti stiu ca dca vor aplica noul tratament bolnavul se va insanatosi si se pot lua si masurri profilactice, dar atunci vor fi mai putini bolnavi si spaga va scadea.
    Culmea este ca insusi bolnavul nu vrea sa se vindece si sa plece acasa din spital, fiindca de bine de rau in spital nuu platea nici chirie nici intretinere, era caldut si avea mincare iar haine nu-I trebuiau
    O , tara trista , plina de umor !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)