Home » Analize »Educatie »Opinie » Citesti:

Domnule Ministru, la ce folosesc aceste hârtii? Scrisoare deschisa

Mihai Maci octombrie 7, 2013 Analize, Educatie, Opinie
30 comentarii 5,717 Vizualizari

Scrisoare deschisă adresată Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale Remus Pricopie

Stimate Domnule Ministru,

un prieten, căruia i s-a întâmplat să aibă parte de câţiva ani de facultate înainte de 1989 (şi restul după), mi-a povestit un episod semnificativ din vremea studiilor sale predecembriste: pe vremea aceea se preda o disciplină numită “Socialism ştiinţific” la care, printre altele se vorbea şi de caracterul de partid unic al Partidului Comunist din România. Ei bine, când profesorul le-a spus studenţilor că în România există un singur partid, unul dintre ei a întrebat: da’ de ce? Întrebarea a produs rumoare, cu atât mai mult cu cât cel care-o pusese nu era cunoscut ca “element duşmănos”, ci pur şi simplu formulase o întrebare candidă: de ce la noi e un singur partid, în vreme ce la alţii sunt mai multe? Ei bine, reacţia profesorului a fost pe măsura întrebării: la fel de candid, şi acesta s-a blocat şi n-a ştiut ce să răspundă. Era absolut evident – pentru toţi cei de faţă – că el, profesorul, nu-şi pusese niciodată această întrebare. Poate cândva, la începuturile comunismului, oamenilor li se explicase (cu argumente sau ad baculum) că în România trebuie să existe un singur partid, cert e că în anii din urmă ai ceauşismului toată lumea lua acest lucru ca pe o evidenţă. Şi, aşa cum ştim cu toţii, evidenţele sunt exact acele lucruri care nu trebuie demonstrate. Singurul lucru pe care îl ştim despre ele este faptul că sunt acolo, inconturnabile şi că trebuie să ne supunem lor la fel ca unei fatalităţi insondabile.

De când mi-a spus-o prietenul meu, această istorie îmi revine în minte la fiecare început de an universitar când, cu cadenţa fatum-ului, asupra noastră se revarsă tot soiul de evidenţe inconturnabile. Îmi permit să vă anexez şi Dumneavoastră două astfel de evidenţe – “Fişa individuală a postului” şi “Procedura pentru evalurea şi asigurarea calităţii cadrelor didactice şi a disciplinelor de studiu” – ale începutului de an universitar (şi îmi îngădui să fac apel la colegii din preuniversitar să vi le trimită şi dânşii pe ale lor). Dat fiind că, înainte de a fi Ministru, sunteţi cadru universitar, vă rog să le acordaţi câteva momente din timpul D-voastră mult prea drămuit şi să încercaţi (fie şi doar ca un exerciţiu mental) să puneţi ceva în nesfârşitele lor rubrici. V-aş ruga, de asemenea, ca după ce terminaţi acest exerciţiu (a cărui efectuare, ce presupune mai multe ore în mai multe zile, nu intră – probabil pentru a evita paradoxele autoreferenţialităţii – la nici o rubrică a lor), v-aş ruga aşadar, să vă gândiţi, ca om şi ca profesor, ce anume din lucrurile scrise pe aceste foi vă reprezintă. În fine, aş dori să vă pun şi eu – fără nici o intenţie de trouble-fête – o întrebare simplă: la ce folosesc toate acestea? Armata m-a învăţat că, atunci când sunt parte a unui sistem, dacă am de pus o întrebare să procedez respectând ordinea ierarhiei. Exact aşa am procedat: mi-am întrebat superiorii până la cel mai înalt de la nivel local (Rectorul Universităţii) şi nu am primit decât două răspunsuri (ambele, trebuie să recunoaştem, nesatisfăcătoare pentru un cercetător): “că aşa trebuie” sau “că le cere Ministerul”. Înlăturând fatalitatea (ca apanaj al unei lumi premoderne – şi în nici un caz europene), rămâneţi D-voastră, ca autoritate ultimă a Ministerului Educaţiei Naţionale.

Aşadar, Domnule Ministru, la ce folosesc aceste hârtii?

Nu aş vrea să credeţi că simulez naivitatea; mi-am pus şi eu această întrebare şi voi încerca să vă prezint răspunsurile mele, cu deplina conştiinţă a parţialităţii lor (datorată, inevitabil, faptului că – prin poziţia mea – eu nu sunt în situaţia de a sesiza decât o mică parte a problemelor educaţiei româneşti contemporane). Mi-am spus, mai înainte de toate, că merită luate în serios: poate o fişă de evaluare chiar are menirea de a evalua, adică de a stabili nivelul profesional a celui care o completează. Numai că, cel puţin la noi – nu ştiu cum e prin alte părţi – rezultatele evaluării se suprapun miraculos (ca dovadă că există şi miracole laice) cu ierarhia administrativă a Universităţii: cel mai mare punctaj îl are Rectorul, urmează Preşedintele Senatului, Prorectorii, şefii comisiilor din Senat, Decanii, Prodecanii, membrii Consiliului Facultăţii, Profesorii fără funcţii, Conferenţiarii, Lectorii şi Asistenţii. E drept, trebuie să recunosc, în funcţie de granturi sau de publicaţii, există anual o oarecare variaţie la nivelul Lectorilor sau la cel al Asistenţilor (unii trec înaintea altora, alţii îşi păstrează poziţia). Dar, în general, clasamentul e incredibil de stabil în timp. (Puteţi cere aceste evaluari şi verifica – cu ajutorul unui mic program matematic – rata de variaţie de la un an la altul în raport cu funcţiile şi gradele universitare.) Numai că dacă lucrurile stau aşa, atunci evaluarea nu mai e evaluare, ci e un plebiscit anual al conducerii Universităţii. În acest caz cred că s-ar cuveni să ni se spună deschis despre ce e vorba, ca să ne dăm acordul în cunoştinţă de cauză. Şi mai cred că – dacă tot se repetă povestea cu “evaluarea” – ar trebui să ni se spună, de pildă, ce ar putea face un tânăr asistent pentru a depăşi punctajul unui prorector. Dacă m-aţi întreba pe mine, aş răspunde fără să ezit: să ia două premii Nobel, ca Doamna Curie sau ca Linus Pauling. Cred că în această situaţie ar avea oarecare şanse să surclaseze în punctaj un reprezentant al administraţiei centrale. Altfel mă tem că ordinea funcţiilor şi a gradelor va rămâne de-a pururi la fel de stabilă precum aceea a titlurilor feudale. Nu asta e problema; putem cu toţii admite că devreme ce Rectorul a fost ales prin vot universal, liber şi secret iar preşedintele Senatului a fost ales prin votul colegilor săi, ei sunt cei mai buni dintre noi. La fel, putem admite că, devreme ce cel mai bun şi-a ales colaboratorii şi a numit decanii, aceştia sunt următoarea treaptă a binelui care ne devine accesibil sub forma organizării şi a administraţiei. Oricât am cârti, noi suntem cei care i-am ales şi ştim bine acest lucru. Numai tocmai pentru că ştim nu văd nici o utilitate în a ni se aminti anual cine e stăpânul. Singura utilitate evaluativă a fişelor acestora e aceea de-a confirma ordinea ierarhică existentă. Completându-le e ca şi cum, într-un ritual anual, ne-am pleca – în cercuri concentrice – în faţa celor doi consuli care (potrivit actualei legi) conduc Universitatea.

Mi-am spus apoi că, poate, miza cea mare nu e nivel individual (unde ierarhia e clară şi, în funcţie de ea, clară va fi şi ordinea disponibilizărilor), ci pentru Universitate în ansamblul ei – potrivit faimoasei teorii a clasificării Universităţilor de acum câţiva ani. Aici, trebuie să recunosc, mi se pare că fişele acestea mai mult încurcă lucrurile. După cum vedeţi, ele au zeci de rubrici, de aşa manieră încât fiecare poate găsi o căsuţă în care să se strecoare şi nu mă îndoiesc că asta şi fac şi oamenii concreţi, şi Departamentele şi Universităţile în ansamblul lor. Ca atare îmi imaginez că toate Universităţile sunt – potrivit acestor punctaje – undeva în jurul unei medii comune iar departajarea, ca în sporturile olimpice, se face la sutimi, ceea ce, evident, creează nemulţumiri şi suspiciuni. După părerea mea lucrurile ar putea fi mult simplificate; de pildă D-voastră – în vizită la Universitatea noastră – aţi putea să faceţi (neînsoţit) un popas de vreo oră la Biblioteca Universităţii şi să vă uitaţi pe rafturile de carte din domeniul D-voastră. Apoi – ca un om competent şi responsabil în profesia lui – ne-aţi putea spune tuturor ce studii şi ce cercetare se poate face cu această bibliografie (sau, dacă doriţi, ce notă i-aţi da la licenţă unui tânăr ale cărui referinţe se rezumă la cărţile în cauză). Mi se pare un criteriu foarte onest, dat fiind că studenţii noştri la Biblioteca Universităţii se duc să-şi ia cărţile după care învaţă. În fine, tot pe domeniul D-voastră aţi putea cere cursurile şi revistele editate de Facultate şi, pe drumul de retur la Bucureşti le-aţi putea răsfoi (dacă doriţi s-o faceţi, mă oblig eu să vi le găsesc). Iar apoi v-aţi putea pronunţa public – căci cuvântul public angajează – asupra calităţii, adecvării şi rostului acestor lucrări. Altminteri ele nu sunt decât nişte abstracţii: o cifră, un titlu (din ce în ce mai mult în engleză) şi un număr de pagini în statisticile ce urcă şi coboară în administraţie. Iar când vine ceasul cel rău ne întrebăm cu toţii cum a fost cu putinţă ca – în babelicele biblioteci universitare – cărţile să comunice (fără ştirea autorilor) împrumutându-şi pagini unele altora. Sigur, editurile au referenţi iar revistele (neapărat cotate) au comitete de peer review şi dacă le-aţi răsfoi, aţi avea o bună ocazie să vă faceţi o idee şi despre calitatea acestora. Vă mărturisesc că adesea mi se pare că aceste fişe (şi statisticile aferente, căci, cel puţin semestrial, trebuie să ne declarăm publicaţiile, participările la conferinţe – deşi nici măcar drumul nu ni se decontează, proiectele, etc.) nu au alt rol decât acela de a elimina aproape complet orice contact direct al evaluatorilor cu omul şi cu lucrările evaluate. Totul se petrece sub semnul lui “ca şi cum”: ca şi cum teribilele puncte ar avea o realitate de sine stătătoare şi singura problemă ar constitui-o numărarea şi dispunerea lor în grafice colorate. Pe plan local mie, care sunt absolvent de Filosofie, mi-a verificat dosarul un inginer, absolvent de Politehnică. Evident, nu-l interesa ce am scris, ci dacă am făcut corect o împărţire legată de numărul de pagini într-un volum colectiv. În ce priveşte comisiile “de la centru”, indiferent de numele lor, acestea îşi încasează sutele de milioane (e vorba de taxele legale de acreditare şi/sau evaluare), vizitează staţiunile balneare din apropiere (ca să înţeleagă mai bine contextul lucrurilor pe care le evaluează), zâmbesc leonardesc şi vorbesc sibilinic. Sub ele, toate lumea tremură: dar dacă punctele nu sunt atâtea câte trebuie, acolo unde trebuie şi aşa cum trebuie?! Nu se obişnuiesc, în asemenea cazuri, alte contacte între evaluatori şi evaluaţi (exceptându-le, bineînţeles, pe cele cu conducerea Universităţii) decât cele în “cadru organizat”: în sala festivă, sala sporturilor sau amfiteatrul mare al unei Facultăţi. Şi, cel puţin la întâlnirile la care am fost eu, doar înalţii oaspeţi vorbesc; de regulă despre perspectivele viitoarelor “programe cadru”. Atât cât am putut eu să văd (căci eram, noi, auditorii, cam înghesuiţi), vorbitorii păreau a avea un aer obosit – probabil de vină va fi fost diferenţa de fus orar a avionului – şi plictisit: era limpede că noi nu suntem făcuţi să înţelegem asemenea mutaţii istorice. Unii mai glumeau, alţii ameninţau, alţii mai săreau cuvinte, dar mi s-a părut că-n cazul tuturor partea aceasta de întâlnire cu noi era secvenţa cea mai dezagreabilă a misiunii lor. Îmi permit să sper că aceste lucruri nu se petrec doar la Universitatea la care lucrez eu şi dacă e aşa, atunci înseamnă că suntem ca-n istoria aceea pe care Vitali Şentalinski spunea ca văzut-o în dosarele KGB-ului cu privire la Isac Babel: în timpul timpul interogatoriilor (a se deosebi de interviuri!) dosarul scriitorului arestat a fost trimis de la un depertament al onorabilei instituţii la altul. Şi un funcţionar scrupulos a scris pe mapa dosarului: “alăturat vă trimitem omul”. Pe vremea aceea omul era agrafat la dosar; astăzi se pare că e înconjurat de un nimb de puncte ce se ridică din nenumăratele evaluări şi autoevaluări. Iar vrednicia lui, ca şi a întregii Universităţi, e dată de mărimea nimbului care-şi ocultează, apofatic, locatarul.

Aşa o fi, poate că nu am eu suficientă capacitate de înţelegere a lucrurilor ce se petrec în învăţământul actual, dar – după cât pot eu înţelege – genul acesta de evaluare are efecte ciudate. De pildă se întâmplă să avem Departamente sau Facultăţi cu minusuri strigătoare la cer, în vreme ce cei aflaţi în fruntea lor se situează în topul (pozitiv) al clasamentelor. Se întâmplă iarăşi să ni fixeze o cotă de puncte sub care, ni se atrage atenţia, nu mai sunt decât cele trei (sau cinci?) suliţe ale mesagerilor către Zamolxis. Nu ştiu cum – nu ştiu nici în cazul meu – dar o realizăm! Se-ntâmplă iarăşi să ne simţim, sub ochii nemiloaselor comisii (locale sau ministeriale), asemeni unor infractori pe punctul de-a fi scoşi de păr din ultima lor vizuină. Dar, lucru ciudat, se-ntâmplă şi ca oameni dovediţi a fi încălcat legea sau deontologia profesională (ori nedovediţi, dar ştiuţi de toţi ca atare) să fie, în aceste epoci, cei mai destinşi dintre noi; ba se-ntâmplă chiar ca unii să ne vorbească – cu patos născut, nu făcut – despre onestitatea autoevaluărilor. Se mai întâmplă iarăşi şi “să luăm” toate punctele, dar asta să nu ne scutească de “sacrificii” salariale. Şi s-a întâmplat – bănuiesc pe baza acestor evaluări (căci altfel cum?) – ca un Domn Profesor (sper să nu mă înşel) de Ştiinţe Economice de la o mare Universitate să ia un salariu lunar echivalent cu salariul a 30 (trei zeci) de lectori ca şi mine (am citit asta în presă şi dacă greşeşte presa, greşesc şi eu). Dat fiind că D-voastră cunoaşteţi aceste lucruri cu mult mai bine decât mine, îmi permit să vă întreb dacă ştiţi vre-un laureat al Premiului Nobel pentru Economie care să ia 12 000 de dolari lunar doar din activităţi didactice? În câte luni primea banii aceştia – în America – marele nostru compatriot Nicholas Georgescu-Roegen? Şi îngăduiţi-mi, pentru o dată, să-i întreb şi pe ceilalţi cititori ai acestei misive: cunoaşteţi numele acestui luceafăr al ştiinţei româneşti (că după venituri nu poate fi decât un “savant de talie mondială”)? Dacă nu i-l cunoaşteţi, atunci una din două: ori nu e ce-l fac veniturile să pară, ori avem un motiv în plus să ne întristăm cu privire la şcoala românească, ce nu “promovează” suficiente “modele” şi “valori”de acest tip. Într-un cuvânt, Domnule Minstru: se întâmplă multe, poate chiar prea multe, dar nimic nu pare a fi clar. Ori – eu cel puţin aşa gândeam – menirea acestor evaluări ar fi tocmai aceea de-a clarifica lucrurile din învăţământul nostru superior. Mi s-a spus şi că destinaţia adevărată a acestor clasificări nu e una de uz intern, ci una “de export”: trebuie să arătăm Europei că avem şi noi mândria noastră şi că, deşi săraci, învăţăm şi cercetăm cu dăruire. Numai că, după ştiinţa mea, ieşim mereu la coada clasamentelor performaţelor din învăţământul preuniversiar. Poate că – pe principiul enormităţii acceptabile – europenii cred în Dracula, dar mă îndoiesc c-ar crede că pe-aici oamenii se convertesc brusc, o dată cu majoratul, la învăţătură. (Pe de altă parte însă, devin tot mai convins că birocraţiei bruxelleze îi plac teribil dosarele şi formularele interminabile; la capitolul acesta nu-mi e deloc clar dacă – pe măsură ce trece timpul – noi semănăm tot mai mult cu ei sau ei cu noi.)

În fine, mai e un lucru la care m-am gândit, şi el e legat de faptul că hîrtiile acestea se schimbă de la un an la altul: devin tot mai stufoase, se adaugă nu rubrici, ci pagini întregi; se trece de la aritmetică la algebră în calculul mediilor, iar despre anexe nici nu îndrăznesc – din superstiţie! – a vorbi. Era o vreme când ni se cereau anual şi copii după actele elementare: buletin, certificat de naştere, diplome. În zilele când completez aceste hârtii nu mă pot împiedica să mă întreb: care e soarta lor? Unde se duc ele, atât de repede încât peste doar 12 luni trebuie reluat, sisific, totul de la început? Mă gândesc şi la pădurile rase de pe suprafaţa Pământului – dar pe care nimeni nu le plânge – pentru a ni se înmulţi nouă foile în formulare. Şi, de asemenea, la arhivele Universităţilor (nu mai vorbesc de cea a Ministerului), care trebuie că arată ca reversul subpământean al lumii în care trăim. Şi mai ales mă gândesc la partea nevăzută a lucrurilor: la faptul că “procesarea” acestei enorme mase de maculatură împestriţată cu puncte trebuie să dea de lucru, săptămâni întregi, la zeci de oameni doar în Universitatea noastră. Înţeleg că sunt câteva zeci de Universităţi în România. La care se adaugă – cred că numărul acestora nu vă e necunoscut – cei din Minister. În total sute (cine ştie? – poate mii) de oameni, care confruntă rubrici, numără puncte şi fac tabele şi grafice. Cine sunt aceşti oameni? Sunt cadre didactice, ca şi noi? Mai au şi alte activităţi în afară de aceasta (de pildă să publice articole de specialitate)? Şi pot să le facă? Se poate trăi – în România eternei crize – doar din număratul punctelor în statistici? Atenţie, nu e vorba de un om sau de doi, ci de sute sau poate mii. Când desfiinţăm secţii întregi, când declarăm suveran că filosofia nu mai e la modă şi că lectura e o activitate privată, Ministerul nostru – al Educaţiei – îşi poate permite să întreţină sute (ba chiar mii) de oameni care să numere puncte şi să deseneze grafice? Când nici un profesor cu notorietate recunoscută, nici un absolvent strălucit al unei Universităţi de prestigiu din lume nu au loc “în sistem” (unul din cauza vîrstei, celălalt pur şi simplu pentru că nu are), noi înmulţim de la an la an adaugătorii de rubrici şi numărătorii de puncte? Când Bibliotecile noastre nu-şi pot permite să achiziţioneze o carte mai de Doamne-ajută publicată în ţară (nu vorbesc de ISI-urile în care ni se cere să publicăm fără a le fi văzut), Senatele noastre deliberează angelic asupra “noilor criterii de evaluare”. Nu vi se pare ciudat?! Şi nu vi se bizară această struţocămilă: nici om de carte (cu pasiunea studiului), nici înalt funcţionar (supus eticii datoriei), ci ceva cu un loc incert între cel mai bun profesor dintre funcţionari şi cel mai bun funcţionar dintre profesori? Înţeleg că fiecare dintre noi e un homo ludens şi că, odată ce ni s-au dat regulile din formulare, ne-am apucat – unii frenetic, alţii fără interes – de jocul acesta cu puncte în statistici. Şi totuşi, şi totuşi… E un lucru pe care sper că nu-l veţi nega (cel puţin, până acum, nu l-a negat nici unul din predecesorii D-voastră): calitatea învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la un an la altul iar şmecheria (ba ocazional descoperim că frauda şi impostura) au devenit regula ”în sistem”. Puteţi citi aceasta în statisticile pe care le facem noi? Se vede această degringoladă în raportările ce vă parvin? Bănuiesc că nu. Şi aceasta dintr-o raţiune simplă: mie mi se cere – la fel ca şi colegilor mei – să-mi fac “cota” de puncte în statistică. Ne-o facem cu toţii. Şi-o face şi Universitatea şi, cred, şi celelalte Universităţi. Şi atunci D-voastră ce vedeţi?

După Revoluţie, fostul primar din satul bunicilor mei îmi povestea – râzând cu lacrimi – cum se făceau “raportările la hectar” pe vremea lui Ceauşescu. Se-nţelegeau între ei primarii din câteva comune învecinate şi raportau o cifră a producţiei fără nici o măsură comună cu recolta de pe câmp. La Direcţia Agricolă şi la Judeţ cifra mai creştea cu un procent semnificativ; apoi ajungea la Centrală şi la Minister unde era încă o dată umflată. În fine, la Comitetul de Stat al Planificarii, se făcea un ultim retuş, urmârind pe ziar conformitatea cu cifrele stabilite ca obiectiv de Tovarăşul. Lui i se dădea acestă ultimă cifră. Oare o credea? D-voastră credeţi statisticile şi graficele ieşte din puncte care vi se înfăţişează? Îi credeţi pe cei care vă zâmbesc cu supuşenie şi vă vorbesc ca la raport în armată, exact aşa cum le-au zâmbit şi le-au vorbit la încă 10 Miniştri ai Educaţiei dinaintea D-voastră şi cum, absolut neîndoielnic, le vor mai zâmbi şi vorbi la încă 10?

De câte ori mă ispiteşte gândul că(-i) credeţi îmi spun că, totuşi, nu se poate; cândva – cu ceva timp în urmă – aţi fost şi D-voastră un lector oarecare aşa cum sunt eu; aţi fost pus să completaţi asemenea formulare şi, probabil, ca toţi ceilaţi le-aţi blestemat şi le-aţi făcut “aşa cum se fac” căutând să scăpaţi cât mai repede de această corvoadă. Aţi ştiut cine iese, întotdeauna, pe primele poziţii, cine trăieşte de pe urma proliferării acestor formulare, la fel cum aţi ştiut şi cât de multe spun aceste hârtii despre munca D-voastră cu studenţii, despre nopţile de citit xeroxuri şi despre lupta cu pagina albă pe care gândul refuză să prindă formă. Sunt convins că atunci aţi ştiut D-le Ministru, aşa cum ştie fiecare dintre noi. Şi în numele faptului că atunci aţi ştiut nu cred că astăzi credeţi în utilitatea lor.

Şi atunci, D-le Ministru, îmi permit să vă întreb încă o dată: la ce folosesc aceste hârtii? Puteţi să numiţi măcar o singură persoană din învăţământul universitar care – completând aceste formulare – a gândit, a vorbit sau a scris mai bine decât înainte de-a fi trebuit să o facă? Puteţi să-mi spuneţi cu ce s-a schimbat în bine calitatea muncii fiecăruia dintre noi şi a învăţământului românesc în general de când suntem constrânşi să completăm aceste scripte? Şi – nu în ultimul rând – puteţi să-mi spuneţi cine evaluează utilitatea lor?

Cu toată consideraţia cuvenită,

Mihai Maci

Lector, Universitatea din Oradea

P.S. Eu sunt cel care, cu 9 luni în urmă, am scris un text (cu un titlu pe care unii l-au găsit necuviincios) despre greutatea ghiozdanului fiicei mele şi despre nenumăratele culegeri, caiete ale elevului şi altele care îl umplu şi pe care noi, părinţii, suntem obligaţi a le cumpăra. Acum, că fiica a trecut într-o clasă nouă, ciclul s-a reluat – nu mai departe de mâine trebuie (es muss sein!) să plătim o culegere de matematică. Asta e. E una din micile, dar multele fatalităţi care guvernează inexorabil vieţile noastre. Şi, de astă dată îmi pun mie întrebarea: are sens să vorbim de schimbare într-o lume supusă implacabilei fatalităţi?!

_______________________________________

Descarca Documente:

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "30 comments" on this Article:

  1. bozo spune:

    Va impartasesc reticenta si neplacerea creata de avalansa de documente birocratice prin care activitatea de orice fel (inclusiv didactica) trebuie raportata.
    Din pacate se intalnesc in multe locuri si nu numai in Romania si nu exclusiv in invatamant.
    Urasc perioadele din an in care am de completat rapoarte relativ la activitatea trecuta si previziuni relativ la perioada viitoare. Pe de alta parte le inteleg utilitatea in partea contabilizarii activitatii prestate si este imposibil pentru departamentele administrative sa ne evalueze altfel activitatea.
    De fapt ceea ce face acum ministerul este mai degraba o armonizarea cu ceea ce se intampla ‘afara’ decat o intoarcere in timp.
    Declararea periodica a orelelor lucrate pe diverse activitati este obligatorie in multe companii. Daca nu ai o evidenta a timpului, ai probleme in caz ca esti controlat pe proiecte publice, inclusiv UE.

    Desigur ca ma intreb si eu la ce bun si as avea si ceva sugestii alternative. Dar o schimbare ar fi greu de efectuat in actuala stare de fapt si nu ma refer acum doar la Romania.

  2. unul trist spune:

    Asta se trage dintr-o inventie chemata scientometrie… Care deriva din obsesia pentru “politically correct”. Ca orice obsesie ajunge sa degenereze. Daca adaugam si “calitatile” birocratice ale institutiilor neaose ajungem in “cea mai perfecta” aberatie suprarealista.

  3. Stefan spune:

    Imi permit sa comentez eu, cu toate ca provin din domeniul stiintelor reale, nu umane. Dincolo de dilemele dumneavoastre umaniste, am vazut niste Fise de evaluare a activitatii didactice si stiintifice pentru persoanele din Universitatea dumneavoastra. Si un centralizator pe Universitate a activitatilor.
    Din cate stiu, la fiecare Facultate se inscriu pe lista si candideaza foarte multi pentru functiile birocratice administrative. Odata cu aceste functii vine nu numai titulatura si orgoliul, dar si putina munca. De “periat” aceste formulare, de selectat care cui trebuie trimise, de explicat cine ce trebuie sa faca si de oferit consultanta celor care nu inteleg si au neclaritati.
    Cred ca cei alesi in functiile admintrative ale Facultatii si Universitatii dumneavoastra trebuie intrebati in mod direct si ei trebuie sa va raspunda.
    De exemplu, functiile de “Secretar Stiintific” sau “Responsabil al Scolii Doctorale” sau “Responsabil Activitate Didactica” sau “Coordonator Activitati Studenti Anul 1″ sau ….nu sunt doar functii titulative ci sunt functii in care persoane implicate chiar trebuie sa cunoasca, sa inteleaga, sa completeze si sa ofere asistenta celorlalti. Ei trebuie intrebati primii.
    (Ca parinte, am ajuns sa incurajez culegerile de matematica :D . Algoritmii prin care se calculeaza acum punctajele devin din ce in ce mai complicati: “indici de relevanta”, “punctaj cumulat”, “factor de impact” s.a. Nu mai merge sumat, trebuie folosite acum combinatiile, derivatele, integralele … factori ponderati, sume de siruri, multimi, matrici …samd.)

    • Codruta spune:

      Ce [beeep!] e un “indice de relevanta”??
      Mai bine-zis: CUM este el stabilit? cuantificat? etc.?
      ???
      “relevanta”, EA, in SINE, e un concept referitor la ceva absolut subiectiv – CUM poti sa ii dai o conotatie de natura “matematica”, cum ar fi un “indice”??

  4. Bradut Bolos Bradut Bolos spune:

    Undeva in cartea pe care o veti gasi mai jos, am citit cateva simptome ale incompetentei, printre ele se regaseste reorganizarea sistemelor de raportare si inventarea de noi rapoarte.

    Acum priviti cu atentie la comportamentul fiecarui sefulet din jurul dvs si faceti un inventar al scriptologiei pe care a creeat-o. Veti fi surprinsi (sau nu) sa constatati ca elaborarea si perfectionarea rapoartelor este un sport national.

    Peter, Laurence J; Hull, Raymond (1969). The Peter Principle: Why Things Always Go Wrong. New York: William Morrow and Company. ISBN 0-688-27544-3. OCLC 1038496. WorldCat lists 24 editions.

    editia romana:Laurence J. Peter, Raymond Hull, Principiul lui Peter, ed. Humanitas. 1999, Tradusa de … Barbu Mateescu.

  5. Excelent articol. Privind evaluarile “pe puncte”, e o problema internationala, dar exista San Francisco Declaration on Research Assessment (DORA), care poate fi semnata, individual sau ca institutie. Dupa ere geologice si dupa ce au ajuns cu sacii in carute cei care s-au orientat, probabil si administratia noastra se va adapta, schimbind cerintele. Si apoi, alti atleti ai descurcarelii ne vor arata ce e de facut, etc, asta daca e sa fim niste optimisti bine informati.

  6. Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

    Ar fi putut fi un articol excelent daca scrisoarea deschisa era adresata, in spiritul autonomiei universitare, conducatorilor institutiei de invatamant superior. Ei sunt cei care trebuie sa rezolve problema unor asemenea formulare aiuritoare, nu ministrul educatiei, ca in vremea veche, pe care insiva o evocati prin scurta istorioara de la inceputul textului. Iar daca acestia nu sunt capabili sa formuleze raspunsuri satisfacatoare, tot in spiritul autonomiei universitare, ar trebui ca intreaga comunitate academica din institutia respectiva sa-i schimbe pana cand se vor gasi cei care sa aiba solutii pentru aberatiile birocratice pe care le semnalati. In aceste conditii insa, cred ca ar fi extrem de grav daca d-l ministru al educatiei s-ar pronunta pentru ca ar incalca autonomia universitara.

    • marius spune:

      Stimata Doamna Gorga,

      “Pestele de la cap se impute” ca sa o spunem asa, mai neacademic. Teoria pe care o avansati Dvs. este corecta poate intr-o tara normala. De cele mai multe ori viata nu merge dupa regulile generale, descrise in lucrari si carti de specialitate. La noi nu este asa. Unde este autonomia cand functii din universitate sunt confirmate de minister? Si daca nu iese cine trebuie la alegeri ministerul se face ca nu are bani?
      Teoriile sunt frumoase dar realitatea de aici, nu de unde locuiti Dvs., este mai dura. Poate ce spuneti Dvs. o sa se intample, dar nu curand.
      Dupa modul cum scrie Dl. Maci (a se citi libertatea cu care scrie) eu nu cred ca nu a pus aceste probleme si la nivel local. Nu-l asculta nimeni insa. Cel mult, il lasa sa vorbeasca caci, dupa “marea revolutie” din ’89, prin care am schimbat niste nume/denumiri dar nu sistemul, singura liberatate pe care o avem este cea de exprimare. Dar nici de asta nu as fi asa de sigur pentru ca tipi dar, cand se imparte cascavalul vezi penalizarea. Si atunci unde este libertatea?
      Ceea ce spune Dl. Maci aici se poate generaliza. Este o boala a sistemului. Toti stiu ca este o prostie si ca se minte numai ca sa dea bine in statistici insa nimeni nu incerca sa faca ceva. Ma intreb daca vechiul sistem cel de pana in ’89 ar fi ajuns la grozaviile acelea fara lasitatea unora (productii record, cifre de alfabetizare aiuritoare, etc). Este normal ca munca sa fie normata si sa contabilizezi rezultate in ambele cazuri: bani publici sau privati. Numai ca sistemul de stat din RO este plin de trepadusi care invart hartii si care in loc sa-ti usureze munca ti-o ingreuneaza, numai ca sa arate cat de utili si indispensabili sunt ei. In RO in loc ca statul sa lucreze pentru cetatean lucreaza cetateanul pentru stat. Si aceasta este o deformare ramasa din vechiul regim de care inca nu am reusit sa scapam si nu vom scapa curand.
      Marele merit al D-lui Maci este acela ca in cateva articole, foarte bine scrise, a reusit sa descrie foarte bine bolile sistemului din RO. Nu este nevoie de o alta analiza si nici de o alta evaluare facuta de cine stie ce companie de urmarire a calitatii. Daca cititi articolele dansului veti fi la curent cu ceea ce inseamna in acest moment sistemul de stat din RO, in particular cel de invatamant. Si pentru asta trebuie sa-i multumim, pentru timpul si nervii consumati in acest sistem.

      Cu stima,

      Marius.

      • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

        Sunt doua cai de a vindeca sistemul. Prima – sa cautam la nesfarsit un panaceu care “inoculat” de sus in jos lecuieste de orice cat ai clipi. A doua este de a gasi remedii adecvate pentru fiecare boala. Functionarea in spiritul autonomiei universitare implica a doua cale. De aceea universitatile din lume au gasit de cuviinta sa se uneasca inca din 1988 pentru a o apara. Prima cale nu poate produce decat fatalitate si populism.

        Sistemul acela atat de bine descris de d-l Maci, din punctul dvs. de vedere este de fapt prezentat asa cum le place oamenilor care-l sustin sa se vada. E doar o fata a monedei. Ce ne facem insa atunci cand iei de bun ce spune d-l Maci, cum ar fi istoria ISI-urile în care li s-ar cere sa publice fără a le fi văzut si pui la dispozitie gratuit oamenilor din sistem lucrari de referinta dintr-un anumit domeniu (gata selectate, uneori chiar scanate in timpul tau liber), iar acestia nici macar nu le citesc. Cum sa se schimbe sistemul daca oamenii din interior nu vor sa se schimbe si par a astepta ca-n vremea veche sa fie schimbati de sus ?

        • marius spune:

          Stimata Doamna Gorga,

          De ce nu ati ramas in sistem ca sa incercati sa-l schimbati si ati preferat calea strainatatii? Sa nu spuneti acum ca aveti mai multe parghii de acolo, ca nu va cred. Probabil ca s-a auzit si pe la case mai mari de lucrari ISI cu probleme si de citari aranjate ambele fiind criterii de avansare. Dvs. considerati ca un bun dascal poate fi certificat de lucrarile ISI? Absolut din intamplare am citi in ultimii ani destule lucrari cotate si necotate din anumite domenii. Pot spune ca in afara de a bate apa in piua si a relua idei mai vechi sub forme noi, nu prea am vazut nimic nou in domeniile care m-au interesat. Sunt multe de spus, dar, este mai bine sa reveniti in tara si sa simtiti si aceasta fata a medaliei a care i existenta o puneti pe baza imaginatiei noastre. Cred ca ar fi foarte instructiv pentru Dvs. atat ca experienta de viata cat si profesionala.
          Dvs. spuneti mai sus:
          “Cum sa se schimbe sistemul daca oamenii din interior nu vor sa se schimbe si par a astepta ca-n vremea veche sa fie schimbati de sus ?”

          Va pot da un raspuns. Cei care au puterea in universitati nu vor schimbarea pentru ca puterea pe care o au o datoreaza sistemului existent, iar cei care nu o au vor sa schimbe lucrurile dar n-au parghiile necesare. E… tranzitia dintr-un cerc in altul se face de multe ori semnand pactul cu diavolul, deci……oamenii se schimba sistemul, nu. Complicat, nu?

          Cu stima.

          • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

            Daca n-ar exista autonomia universitara, poate ca v-as da dreptate. Exista insa, stiu ca este o “parghie” la care au acces toti, nu doar privilegiatii sistemului, asa ca, imi pare rau, nu pot sa tac nici din politete cand vad ca oameni din interiorul sistemului solicita incalcarea autonomiei universitare si interventia autoritatii statului pentru probleme care nu stau in competenta acestuia.

        • marius spune:

          Stimata Doamna Gorga,

          De ce nu ati ramas in acest sistem ca sa va continuati studiile si sa incercati ca prin schimbarea Dvs. sa schimbati sistemul?

          Cu stima

          • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

            Chiar credeti ca schimbarea sistemului poate fi produsa de un singur individ ? Si aceasta mi se pare o himera din alte timpuri.

            Acelasi lucru l-as fi facut, ca individ, si daca as fi fost in interiorul sistemului romanesc de educatie: mi-as fi exprimat liber opinia. In fata “sistemului”, atat poate face o singura persoana.

            • Mihai Maci Mihai Maci spune:

              Stimata Doamna Gorga,

              va multumesc si pentru observatii, si pentru ultima precizare: exact asta incerc sa fac si eu.

              Cu toata consideratia,

              Mihai Maci

            • L. Ignatiu spune:

              Adriana Gorga: Ati fost vreo 10 ani in sistem, ca profesoara de scoala generala ca asa declarati la inceput in prezentarea de la contributors, chiar daca acum ati scos acest detaliu. Nici atunci sistemul nu mergea bine. Cum ati protestat, cum si unde v-ati manifestat?
              Vorbiti prea mult si judecati foarte usor, uitand de unde ati plecat. De fapt, uitandu-ma pe cv-ul dv vad ca oricum nu ati ajuns prea departe: postdoctoranda intr-un proiect care peste un an-doi dispare – asta ascunde titulatura pompoasa de Cercetator stiintific – la aproape 50 de ani nu e mare lucru ca realizare profesionala. Nu m-as fi obosit sa ma uit pe cv-ul dv,nici sa scriu acest comentariu, dar cand vad cat faceti pe grozava pe aici si dati sfaturi inutile, cred ca trebuie sa va aminteasca cineva si sa aminteasca si cititorilor cine sunteti de fapt. Daca ati fi un nume in domeniu, un adevarat cercetator stiintific sau universitar intr-o universitate de renume, atunci poate ca v-as intelege aerele superioare. Pana atunci sonorul mai mic daca se poate si nu mai dati peste nas oamenilor care au ramas in sistem si lupta si ei cum pot.

            • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

              Asteptam acest raspuns inca din momentul in care am facut respectiva precizare.
              Imi pare rau insa, dar ignorand cu buna stiinta autonomia universitara si cerand unei autoritati ale statului sa intervina in probleme care nu o privesc absolut deloc, nu schimbati sistemul, ci ii consolidati imobilitatea si contribuiti la incapacitatea acestuia de a se transforma. Ca si in cazul celuilalt articol de care sunteti mandru, pentru ca problemele reale ale educatiei romanesti le puneti in ambalaje nepotrivite, nu exista nicio sansa ca acestea sa se rezolve. “Dacă ai un singur bloc de marmură și-l folosești pentru o caricatură, de unde să mai poți sculpta o Minerva?” se intreba Maiorescu pentru situatii ca cele din aceste doua articole.

            • Adriana Gorga Adriana Gorga spune:

              Raspunsul precedent este pentru d-l Mihai Maci.

              Cel cel care urmeaza e pentru L. Ignatiu

              La acest tip de comentarii, a raspuns de multa vreme Eminescu. Eu ce altceva as mai putea adauga decat ca are dreptate.
              “Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
              Ei vor aplauda desigur biografia subţire
              Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare” …

            • pt responsabilii contributors.ro spune:

              @Adriana Gorga, @L.Ignatiu si @M Maci

              Urmaresc articolele de pe contributors, in special cele despre educatie si cercetare. Primul lucru important cand intri pe aceasta platforma este sa stii cine este autorul articolului respectiv.. Mai cred ca omisiuni importante din cariera autorului nu sunt permise, la fel nici exagerarile titlurilor universitare. Rog responsabilii contributors.ro sa faca ordine in privinta biografiilor autorilor: cititorii nu au timp sa stea sa caute pe internet cv-urile autorilor si doresc sa stie EXACT cu cine discuta sau cui citesc articolele.
              Dna Gorga, am fost surprins sa citesc detaliile despre cariera dumneavoastra: in sistemul universitar romanesc cercetator inseamna cu totul altceva decat postdoc, iar cand vorbesti despre invatamantul romanesc 10 ani de profesorat nu e de colo si da o alta impresie asupra celui in cauza- impresie deloc negativa, de altfel. In privinta celor 10 ani de profesorat la o scoala generala nu am gasit nici o data pe internet, dar in privinta ststului dumneavoastra este adevarat ca sunteti doar postdoc la Universitatea din Lausanne. Domnule Maci, cred ca si dumneavoastra sunteti interesat sa stiti cine sunt colegii autori si ce fac exact. Transmiteti va rog si dumneavoastra celor de la contributors.ro sa insiste asupra corectitudinii si exactitatii datelor pe care le dau despre ei. Oamenii vor sa stie cine spune ce si de ce. Altfel dialogul e partial ratat.
              Va multumesc.

        • Stefan spune:

          Cu surprindere si tristete am citit atacurile dumneavoastra directe la doamna Gorga. Cu tristete cred ca ma voi desparti incet, incet (sigur, nu voi putea renunta dintr-o data) la Contributors. Aveam impresia ca e un loc de discutii si un loc al luptelor de idei, nu un loc al luptelor de orgolii.
          De cel putin 2 ani de cand urmaresc Contributors, doamna Gorga este printre putinii care a scris articole referitoare la Educatie (desigur, domnul Maci a intrai in istorie cu “scoala si idiotii”, a mai fost un politician in campanie, probabil si altii). Dar doamna a scris in primul rand! Stim cu totii ca este foarte usor de comentat la un articol gata scris, dar foarte putini dintre noi – cei care mai comentam cand si cand, avem abilitatea de a structura atat de bine ideile intr-un articol pentru publicul larg. Ar fi o provocare pentru cei care o contesta pe doamna G. sa incerce sa publice macar 3 articole pe teme de educatie, sa le modereze, sa raspunda comentariilor si sa isi tempereze orgoliile ranite in astfel de cazuri.
          Doamna Gora a lucrat si lucreaza in si despre Educatie. Cei 10 ani de experienta didactica, chiar si la gimnaziu, ii ofera avantajul de a vorbi in cunostinta de cauza. De a nu filosofa pe langa. Eu sunt doar parinte, si pe aceasta baza mi-am permis cand si cand sa comentez. Niciodata nu comentez la articolele de drept sau de politica externa sau de … altele unde nu ma pricep. Dumneavoastra care o combateti pe doamna Gorga, lucrati in acest domeniu al Educatiei? Credeti ca ceea ce sustine doamna G. este fals si trebuie combatut? Aveti argumente stiintifice pentru asta, sau e mai simplu un atac la persoana, o mazilire?
          Doamna G. si-a dorit mai mult pentru dumneaei si a facut un doctorat in Pedagogie (asa cred) dupa terminarea Facultatii. De fapt un master si apoi un doctorat. Probabil a si lucrat in acest timp, de aici experienta celor 10 ani de profesorat. Apoi, a aplicat la acea bursa post-doctorala. Sunt absolut convins ca CV-ul doamnei si cercetarile din timpul doctoratului au recomandat-o pentru a fi ea cea selectata (doamna a si justificat aceste lucruri la unul din articolele trecute. tot dupa un atac la persoana dar de mai mica amploare). Cati dintre cei din “sistem” sunt atat de capabili incat sa “prinda” o bursa post-doctorala afara? Ii numaram pe degete!
          Sigur, doamna nu are nevoie sa o apere nimeni. Tot respectul pentru realizarile dumneaei si pentru implicare. Sunt si putin egoist in raspunsul meu pentru ca prin eventuala retragere a doamne G. de pe platforma Contributors, problema Educatiei se va diminua, vor lipsi articole pe care le citeam cu placere.
          Domnilor, nu inteleg de ce ati uitat sa fiti gentlemani! Desigur, daca ati fost vreodata. Sa fie tot o problema a Educatiei din RO? Aici, pe Contributors, parea a fi o platforma de idei. Daca e ceva de combatut, atunci sunt ideile, nu persoanele. Doamna Gorga, respectele mele!

  7. porojan spune:

    bun subiectul.

    dar exista vreo doi-trei specialisti in resurse umane, validati de experienta internationala, care sa aiba o solutie?

    altfel, ramanem cu plansul reciproc de mila si exercitiile stilistice.

    multzumesc moderatorilor;)

  8. Pele Alexandru-Viorel spune:

    Stimate domnule Maci,
    Sunt un coleg de al dumneavoastră, din Universitatea din Oradea.
    Mulțumesc lui Dumnezeu că ne-a lăsat aritmetica ca îndreptar pentru noi , cei mulți, zăpăciți de sistem! Nu vorbesc de ”olimpici”, căci ei punctează genial, n-au nevoie de proceduri! Păcat că nu sunt mai mulți de 3-5% (varianta optimistă) și, oricum, ne părăsesc cu bilete ”one way”.
    Constat că articolul dumneavoastră are mai multe caractere decât procedurile incriminate! Bine că totuși că ele există. Sunt convins că cea mai proastă alegere este să nu respecți legea, chiar dacă ea este ”proastă”. Așa, o părere, din experiența pre și post decembristă pe care o am! Luptați-vă să o schimbați, aveți, dacă nu găsiți, mijloacele necesare în interiorul Universității din Oradea!
    Îmi închei articolul, sunt un inginer obișnuit cu unitățile de măsură!

    Cu toată considerația cuvenită,
    PELE Alexandru-Viorel
    Universitatea din Oradea

  9. Donny spune:

    1. Totul arata ca o conspiratie la tocat bani publici. Va plangeti, dar va executati! Nimeni n-are interesul in schimbarea acestei stari de fapte.Banii, multi , putini , vin la termen. Iar cei care produc banii, firmele private, n-au decat sa munceasca mai mult.
    2 Aceste fapte arata ca interesul si banii conduc lumea. Chiar si spre catastrofa. Nu aceste litanii vor schimba lumea. Nu conving pe nimeni dintre profitori. Nu bunele intentii si ratiunea conduce lumea, ci ideile. Din pacate cele proaste!

  10. Dedalus spune:

    Din pacate, multe din “articolele stiintifice” publicate de ai nostri sunt simple aberatii,, cuvinte goale. Faptul ca unele “reviste” sunt cotate ISI nu inseamna de fapt nimic, cel putin din cauza faptului ca timp de cel putin un an ele pot publica orice prostie, inainte sa fie de-cotate.

    Asta e si mecheria de fapt: infiintezi o revista sau portal internet, aduni cativa peer-review si dupa aia incepi sa strangi bani de pe la autori. Publici ce publici, iei banii si te inchizi. Lucrairle raman IS totusi.

    Acesta este mecanismul bolnav prin care functioneaza ISI: o imposture financiara si nimic mai mult.

    Eu as inlocui publicarea ISI cu aprecierea critica contributiei stiintifice. Acum 30 de ani cand nu se pomenea de ISI, era foarte clar cine e om de stiinta si cine nu e.

    In loc de competenta si prestigiu academic, toata lumea se ocupa, intr-adevar de hartii fara nici o valoare.

    • kinn spune:

      Sunt si reviste ISI la care exista optiunea de a nu plati nimic, banii fiind recuperati din taxele platite de cititorii care vor articolul. Cel putin in domeniul tehnic, exista multe gen IEEE Transactions, Elsevier etc. Astea aduc un plus de siguranta.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Ar mai fi de spus, cred, inca un lucru: prima data oamenii isi amenajeaza “punctajele” pentru concursuri pe post sau pe functie. Apoi – si aici e problema – intervine efectul inertial: impricinatul nu mai poate da inapoi (in speta sa treaca – de la un la altul – de la un punctaj maximal la unul minimal), ci e obligat sa supraliciteze. Asa se face ca, din an in an, fisele acestea devin tot mai grotesti si mai suprarealiste. Unele sunt de-a dreptului induiosatoare prin banalitatile care sunt hipostaziate in rubricile lor, altele te sperie prin pierderea oricarui contact cu realul. Parerea mea e aceea ca valul de plagiate si imposturi denuntate in ultima vreme isi are originea in aceasta inertie a permanentei supralicitari, al carui crescendo – daca nu e limitat de nici o lege – risca sa devina apocaliptic.

      Cu toata consideratia,

      Mihai Maci

      • Dedalus spune:

        OK. Revin:

        Stergeti din CV-uri toate articolele ISI.

        Ghici ce mai ramane?

        Raspuns: ramane adevarul.

  11. Camil M spune:

    @Mihai Maci

    va citesc cu interes, nu sunt de acord 100 % cu ceea ce scrieti dar aveti calitatea de a reda situatia din universitatile romanesti asa cum e ea si nu cum o vad tot felul de habarnisti. Din pacate autonomia universitara este o gaselnita care nu merge bine nici in tarile europene mai evoluate din punct de vedere academic. La noi chiar nu are cum sa mearga. De altfel cele mai multe probleme sunt datorate acestei autonomii universitare care a fost interpretata ca un fel de ” e mosia mea si fac ce vreau”. Dar cine sa inteleaga, cine sa accepte aceasta realitate? Celor mai multi le convine situatia, altii nu inteleg nimic si nici nu se straduiesc, mai raman cativa ca dv. Nu va lasati impresionat de prostia asta cu autonomia, legea si rezolvati problema acasa nu va plangeti ministrului. Nu merge cu rezolvatul acasa si oamenii inteleigenti au inteles asta. Restul, sa le fie de bine.

  12. Razvan Orasanu Razvan Orasanu spune:

    Vreau sa va intreb daca sunteti mandru de a fi coleg, in continuare, din ceea ce inteleg cu dl Mang si cu Dna Mang. Ca sa reiau o poezioara simpatica : “Dl Mang si Dna Mang, l-au plagiat pe Chin-Cheng Chang”

  13. Mihai Maci Mihai Maci spune:

    Nu, nu sunt. Si – dupa stiinta mea – sunt singurul din Universitatea din Oradea care a spus-o public. Evident, ma puteti intreba in continuare daca sunt mandru de a fi coleg cu cei ce n-au spus nimic…

  14. un fatalist spune:

    Deja s-a asezat praful deasupra vremurilor in care universitarul de excelenta era omul care, plin de pasiune si entuziasm, se avanta pe taramul cunoasterii, ca sa zic asa. Noptile nedormite, zilele pline de lectura, cartile scrise la (ne)termen… Operele monumentale ale celor de altadata (niciodata prea multi) raman undeva pe rafturile bibliotecilor, rasfoite cand si cand, arareori citite, adeseori citate si de-o vreme incoace reproduse sub… alte nume.

    Ce vreau sa spun, totusi, pe scurt? Materialele dvs., d-le Maci, sunt argumentate, surprind deficiențele sistemului de invatamant (ma refer aici si la materialul precedent). Sistemul, insa, este prin el insusi un „conglomerat” care se vrea bine articulat si structurat… si care, mai ales, vrea sa functioneze! Fiecare rotita la locul ei, fiecare mecanism cu rostul (n-are legatura cu rostirea) si rolul lui.. Fiecare dintre algoritmii „calitatii” vor cuantifica orice (si nu numai ceea ce poate fi masurat). Si asa ca atingem culmea ridicolului masurand activitatea universitarului printr-o sumedenie de criterii cuprinse si in fisa postului postata de dvs.

    Nu cred ca se va mai schimba vreodata ceva in bine (si binele asta e ceva relativ, nu?). Nici la noi si nici aiurea. Toate sunt rezultatul manifestărilor de carierism ale „postmodernului” care dorește sa-si asigure o pozitie comoda prin „cuantificarea resturilor”. Sau daca pot spera in vreo schimbare, ar fi una aproape utopica: atrofierea instinctului competitiv al mediocrului in favoarea afirmarii unei atitudini de cooperare rationale si oneste. Dar cum noua ne plac competitiile de tot soiul…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)