Home » Opinie »Orientul Mijlociu » Citesti:

Eclipsa Americii si explozia Orientului

Mihai Maci iunie 17, 2014 Opinie, Orientul Mijlociu
26 comentarii 3,538 Vizualizari

Înaintarea, până acum de neoprit, a combatanţilor Statului Islamic în Irak şi Levant ameninţă nu doar fragilul guvern al lui Nouri al-Maliki, ci întreaga politică de un deceniu a Americii în Orientul Mijlociu. Astăzi e mai puţin interesant dacă “ulii” lui George W. Bush au pornit mânaţi de imperativul (deopotrivă civic şi religios) al extinderii păcii şi democraţiei în întreaga lume, sau doar de considerente economice, legate de controlul – şi eventual monopolul – fluxurilor petroliere din zonă. Ceea ce acum e destul de manifest este faptul că, oricare le-ar fi fost atunci interesul, astăzi s-au ales cu foarte puţin. În schimb aproape întreg spaţiul MENA li se înfăţişează ca o zonă destabilizată.

Alungarea dictatorilor din Irak, Egipt, Libia şi a emulilor lor din Tunisia şi Yemen, precum şi tentativa (tot mai mult eşuată) de a-l disloca pe stăpânul ereditar al Siriei nu a adus nici un fel de prosperitate şi de democraţie în regiune. Dimpotrivă: colapsul puterii autocratice a lăsat în urmă societăţi divizate, reduse cel mai adesea la clanuri înarmate în zilele rebeliunii, care înţeleg să acceadă la putere după vechile obiceiuri ale triburilor războinice. Acest război fratricid, ce nu pare a avea un sfârşit prognozabil, lasă în urmă economii ruinate, oraşe distruse (mai ales la nivelul reţelelor de servicii şi în particular al şcolarizării), nenumărate victime (preponderent civile şi mai ales din rândul femeilor şi al copiilor) şi favorizeză dezvoltarea unui sentiment al disperării. Acesta e abil speculat de jihadul radical, care – asemeni lui Lenin cu un veac în urmă – promite singurele lucruri pe care oamenii locului şi le mai doresc: pacea şi pâinea. Până la urmă o dictatură, oricât ar fi ea de brutală în raport cu orice opoziţie posibilă, are – din punctul de vedere al majorităţii populaţiei – un avantaj incontestabil: deţine monopolul folosirii forţei.

Din acest punct de vedere, între războiul nesfârşit al tuturor împotriva tuturor şi dictatură, oamenii comuni din Irak, Siria sau Libia – care nu sunt nici mai răi, nici mai buni decât cei din alte părţi ale lumii – ar sfârşi prin a prefera dictatura. Cu atât mai mult cu cât aceasta vine ambalată într-o retorică puritană şi justiţiară, menită a contrabalansa destructurarea relaţiilor umane pe care o favorizează distrugerea instituţiilor şi iminenţa sfârşitului pe care le instituie războiul total. Paradoxul experimentului american (şi vest-european, dacă ne raportăm la Libia) în Orient este acela de-a le fi arătat oamenilor de acolo că exită nu ceva mai bun decât dictaturile în care au fost închişi timp de decenii, ci ceva mai rău decât acestea.

De aceea opţiunea clară a egiptenilor pentru mareşalul al-Sisi ca preşedinte (opţiune suspectă – dată fiind reîntoarcerea la tradiţia, ce părea depăşită odată cu revolta din piaţa Tahrir, a preşedinţilor militari), este, pentru egipteni o modalitate de-a evita războiul civil, cu toate consecinţele lui. E de aşteptat ca al-Sisi să nu fie acceptat în mod unanim de către întreaga populaţie; foarte probabil Frăţia Musulmană va reveni la clandestinitate şi la gherilă (şi, în aceste condiţii, se va radicaliza şi mai mult), dar liniştea impusă de un preşedinte ce controlează ţara manu militari va profita majorităţii populaţiei şi în special burgheziei urbane (ale cărei principale domenii de activitate sunt comerţul şi serviciile), care e grupul social cel mai înclinat către o politică melioristă. Invers, ideea unui parlament “de largă reprezentare” în care să se regăsească toate tendinţele şi grupurile religioase, politice, etnice şi sociale care – în timp – să convertească în competiţie parlamentară (având ca miză modernizarea ţărilor lor) conflictele ce le animă endemic pare, din ce în ce mai mult, o simplă dorinţă pioasă. Ea nu a dus la ceva funcţional nici în Afganistan, nici în Irak, nici în Libia, nici în Egipt, nici nicăieri în lumea bulversată de intervenţiile americane şi de “primăvara arabă”.

Vreau să fiu bine înţeles: nu fac aici o apologie a dictaturii (“luminate” sau nu) şi nici nu consider ţările arabe incapabile de o viaţă democratică normală. Dar nu pot să nu constat că, dincolo de nişte “recomandări” generoase şi o groază de bani (investiţi – paradoxal! – tocmai în armatele respectivelor ţări), America şi Occidentul nu au nici un plan secund pentru situaţia în care “implementarea” sfaturilor lor eşuează.

În schimb au probleme – mai ales America – la ele acasă. Cum să justifici câteva mii de morţi şi investiţii (în război şi apoi în reconstrucţia Irakului) de câteva mii de miliarde (!) de dolari, în condiţiile în care, astăzi, situaţia nu e deloc stabilă şi poate degenera oricând într-un rău cel puţin de aceeaşi anvergură cu cel al lui Saddam Hussein? Cum i se poate explica cetăţeanului american care nu ştie unde e Irakul pe hartă o asemenea colosală risipă de fonduri şi de vieţi omeneşti? Ba pe deasupra s-o mai şi dublezi cu cea din Afganistan! De aceea, oricât de ciudat ar părea, şi poziţia preşedintelui Obama este logică: ar fi preferabilă o dezangajare cât de rapidă, cu trecerea grijilor legate de securitate în responsabilitatea noilor armate pregătite pe bani americani. Problema e că aceste armate – acum se vede suficient de bine acest lucru – sunt mai curând de operetă. Oamenii s-au înrolat în ele nu ca să apere guvernarea d-lui al-Maliki, ci ca să-şi câştige existenţa (şi s-o asigure pe cea a familiilor lor) în condiţiile unei economii suspendate de războiul civil. Dorinţa lor e aceea de-a trăi, nu aceea de-a muri, şi nici aceea a unui război civil, astfel că, în bună logică orientală, la ceasul deciziei se situează de partea celui mai puternic. Or dorinţa, tot mai precipitată, de dezangajare a americanilor arată – în chip manifest – că aceştia nu sunt, şi mai ales nu vor fi, cei mai puternici pe teren. Oricât ar suna de banal, în oraşele ameninţate de rebeliunea SIIL, nuanţele declaraţiilor înalţilor responsabili ai Departamentului de Stat american nu interesează pe nimeni. Acolo singurul lucru care contează e intervenţia efectivă a americanilor sau avansul radicalilor suniţi.

Faptul de-a nu interveni, înseamnă un singur lucru: că americanii sunt absenţi din peisaj. În ceea ce-l priveşte, preşedintele Obama a mai făcut încă o dată (dacă mai era nevoie) dovada retoricii de Harvard: într-o singură frază a spus şi da, şi nu. Da, americanii ar putea acţiona “inteligent” (cu ajutorul dronelor), nu, nu vor interveni la sol, cu soldaţi. Oare intenţionează preşedintele american să folosească cu adevărat dronele? Dacă da, o asemenea declaraţie nu-l ajută prea mult: de-acum înainte rebelii se pot înconjura de scuturi umane, punând toate victimele pe seama americanilor. Nici apelul la rezistenţa şiiţilor al premierului irakian nu prea denotă o gândire clară, căci nu face decât să schimbe semnul viitorului război civil: în loc să avem suniţi contra şiiţi, vom avea şiiţi contra suniţi. Experienţa siriană ne arată totuşi că, la nivelul faptelor (distrugeri, crime de război, etc), cele două tabere sunt greu de distins. Şi apoi, un imbroglio în plus: şiiţii sunt aliaţii duşmanului Americii – Iranul, iar suniţii sunt dependenţi de prietena Americii – Arabia Saudită!

O opţiune şiită în plus a administraţiei de la Washinton ar îndepărta-o şi mai mult de linia tradiţională a prieteniei cu Arabia Saudită şi ar determina-o pe aceasta din urmă să pluseze în sprijinul islamiştilor radicali ce se revendică de la cel mai pur şi dur wahabism. Dincolo de toate, am putea asista la o răsturnare a alianţelor nu doar spectaculoasă, ci şi ininteligibilă: America asociindu-şi Iranul şi (de ce nu?) Siria lui Bashar al-Assad pentru a crea o “ligă şiită” care să blocheze islamismul sunit! Dacă aceasta va fi oferta americană în zonă, atunci – cel mai probil – marea putere va sfârşi ca o victimă a jocului de alianţe levantine. După ce se va alia cu toţi, va descoperi că nimeni nu mai are încredere în ea.

*

Dar care-i sunt, acum, opţiunile? Prima dintre ele ar fi intervenţia rapidă şi radicală pe teren. E de prevăzut că rebelii suniţi se vor retrage în zonele sigure şi se vor dizolva în populaţie, fiind – într-o lume bazată pe solidaritatea de clan – extrem de dificil de eliminat pe propriul lor teritoriu. E, în fapt, situaţia Aganistanului, care – şi el – e tot o povară pentru americani. Sacrificarea lui al-Maliki şi opţiunea pentru o “coaliţie mai largă”, iarăşi e greu de spus ce va aduce. Între suniţi şi şiiţi e un război ce datează din secolul al VIII-lea şi, încă, fiecare caută să-l supună pe celălalt. Iar în această ofensivă, calea militară e preferată celei parlamentare. În plus, perpetuarea acestui război pe perioada administraţiei americane şi, apoi, a “democraţiei” sprijinite de americani nu prea sugerează că o altă variantă politică, compusă tot americani, ar avea o soartă diferită. În cel mai bun caz s-ar obţine un armistiţiu de moment, pe care ambele părţi se gândesc doar cum să-l încalce mai repede. S-ar putea ajunge la soluţia al-Sissi: concentrarea forţei în mâna unui om al armatei, capabil să impună şi să menţină ordinea. Oricât ar părea de ciudat, aceasta e soluţia cu cele mai multe avantaje de moment.

Americanii se pot retrage pe poziţia (plăcută lor) de consilieri, le va fi mai uşur să acţioneze asupra unei camarile restrânse decât asupra unei mulţimi nediferenţiate şi vor putea deschide afaceri şi linii de ajutoare imediat ce armata locală va prelua controlul situaţiei. Riscul, evident, este acela de-a crea un nou Saddam. Din păcate şi aici americanii au o lungă experienţă cu dictatorii pe care i-au sprijinit (pentru că se declarau anticomunişti) în timpul Războiului Rece şi pe care, apoi, din cauza exceselor la care ajunseseră, tot ei au trebuit să-i debarce. Varianta ocupaţiei Irakului e cea mai puţin probabilă: e greu de crezut că America mai are energia şi banii pentru încă o ocupaţie de durată. Şi apoi acest colonialism – fie el şi generos (având ca miză formarea unui corp civic şi a unui nucleu parlamentar) – nu e deloc în tradiţia Americii. În alte vremuri l-a respins la englezi sau francezi; e puţin probabil să-l adopte acum. Mai ales că preţul lui e o ură – cel mai adesea concretizată în rezistenţă – a populaţiilor locale.

Opţiunea cea mai puţin raţională ar fi aceea a împărţirii Irakului pe criterii confesionale. Această idee wilsoniană aplicată aiurea nu doar că ar arunca în aer întregul Orient, dar ar şi crea  sanctuare legale pentru toţi teroriştii. Iar aceştia nu ar vedea în ele decât punctele de pornire a marelui jihad şi a recuceririi celorlalte stătuleţe. O asemenea “logică” ar întoarce întregul Orient Mijlociu în secolul VIII. Deja statutul aparte al kurzilor din nordul Irakului a creat suficiente tensiuni (în mod particular cu Turcia – multă vreme aliat indefectibil al Americii în zonă). Mai e o variantă de luat în calcul, aceea a privatizării întreprinderilor falimentare din Est: de-a ceda unui alt ofertant întreprinderea cu toate datoriile ei. America se poate retranşa într-o zonă asigurată, lăsând acces liber altor competitori globali (China, Rusia, Turcia) în teatrele de război. Nu e, în mod cert, o soluţie onorabilă şi poate avea riscul de-a aduce în joc pe cineva care nu va mai vrea să plece de acolo, dar – în acelaşi timp – poate avea avantajul de-a deplasa problemele Americii pe umerii altora. Nici aceasta nu pare, totuşi, o soluţie, căci oricare ar fi puterea care va prelua rolul Americii, va găsi în aceste războie de uzură raţiunea (şi mijloacele) de a-şi pregăti şi dota armata la un nivel pe care doar americanii îl au azi. În fine, e şi varianta cinică: aceea de-a-i lăsa (şi, eventual, încuraja) pe toţi să se lupte până când vor fi într-atât de epuizaţi încât să accepte orice soluţie – în speţă pe cea americană. Numai că e greu de spus când anume se va ajunge la acest nivel; experienţa Afganistanului arată că oamenii locului nu se descurajează cu una, cu două.

Atât cât pot eu să înţeleg, cam toate variantele americanilor sunt închise. Evident, a trimite un “escadron” de drone (plus diverse alte arme – şi, poate, nişte cadre – “inteligente”) pe teren ar înlătura o ameninţare imininentă. La fel cum o diplomaţie mai insistentă (sau poate mai concesivă) la Riyad ar mai putea mişca ceva prin finanţele acestor grupuri extremiste. Dar, din păcate, nici una din aceste acţiuni nu crează prin ea însăşi efecte pe termen lung. Orientul Mijlociu pare a fi luat locul deţinut anterior de Africa în ceea ce priveşte instabilitatea şi violenţa intercomunitară.

I se pot reproşa Americii multe în ceea ce priveşte politica orientală, dar nu faptul de-a fi căzut într-un conflict religios vechi de 13 veacuri. Faţă de el  superputerea mondială a încercat, şi pe scenă, şi în culise, soluţia occidentală: negocierile care să ducă la o pace reciproc acceptabilă şi care să deplaseze conflictul din zona militară în spaţiul competitivităţii economice. Asta s-a întâmplat în Europa, la jumătatea secolului XVII, la finele războaielor religioase. Numai că lumea orientală nu înţelege să plătească preţul pe care Apusul l-a plătit pentru a ieşi de sub zodia războielor cu miză eshatologică: secularizarea. Poate de aceea, oricât de ciudat ar părea, un preşedinte cu un puternic ascendent religios (George W. Bush) avea o percepţie mai bună a zonei decât un democrat umanist şi tolerant (Barack Obama). Un alt paradox – al câtelea?! – al zonei face ca singură formă de secularizare pe care acea lume să o fi cunoscut să fie cea pe filieră marxistă.

Ce e de făcut pe termen scurt în Orient? Greu de spus; războaiele permanente, cele mocnite şi cele reluate acţionează ca un permanent factor de destabilizare. Pentru popoare întregi pacea devine ceva necunoscut, iar singura “industrie” rămasă e aceea a traficului de arme. Probabil că niciodată, de la independenţa arabă până acum, lumea levantină nu a cunoscut o asemenea expansiune a tensiunilor. Războaie imemoriale se suprapun peste conflicte noi (pornind ba de la decolonizare, ba de la sărăcie, ba de la valurile de desţărăţi cantonaţi în taberele de refugiaţi), într-o tectonică al cărui echilibru e imposibil de anticipat. Cert e că pentru a mişca ceva efectiv în acea lume e nevoie de mai mult decât de diplomaţia bunelor intenţii.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "26 comments" on this Article:

  1. avenirv spune:

    “S-ar putea ajunge la soluţia al-Sissi: concentrarea forţei în mâna unui om al armatei, capabil să impună şi să menţină ordinea. Oricât ar părea de ciudat, aceasta e soluţia cu cele mai multe avantaje de moment.”

    pai nu asta era sadam ?

    • bec spune:

      pai sadam nu era chiar un lider militar ”un om al armatei, capabil să impună şi să menţină ordinea.”
      Era un om de partid si de clan, nu un lider militar, iar a gaza mii de oameni, adica copii, femei, batrini, denota o ontelegere mult prea larga a mentinerii ordinii. Plus tendintele lui expansionistre care au deranjat toate tarile din jur. Asa ca e mai bine c-a murit, concluzia mea.
      Altfel, un articol bun, care pune puctul pe i, adica pe slabiciunea lui obama, care practic a distrus politica americana externa, construita de-a lungul a mai multor administratii din ambele partide. De fapt clinton, a inceput distrugerea iar obama nu face decit sa mearga mai departe. Vom vedea in noiembrie daca americanii sint sau nu de acord cu obama si politica lui.

  2. Sabin spune:

    Excelent articol, rar in media romaneasca. O singura remarca: ipoteza unui lider militar e totusi destul de slaba avand in vedere destructurarea birocratica si militara post-Saddam. Irak-ul nu este in situatia Egipt-ului. Din pacate….

  3. alex1234 spune:

    Sa faci apologia unui dictator criminal ca Al-sisi in Egipt e jenant

    care a dat o lovitura de stat militara

    care a tras in multimile de protestatari lasand sute de morti si raniti

    care a bagat zeci de mii de oameni in puscarii

    si care a condamnat mii de oameni la moarte in procese sumare

    mai rau ca pe vremea bolsevicilor lui Pauker si Brucan

    e de-a dreptul Strigator la Cer !

    • bugsy spune:

      chill out! cauta sa citesti cu atentie apoi incearca sa intelegi. daca nu iese din prima, mai incearca.

      • bec spune:

        nici o sansa , asta e notoriu ca psihopat cu delir confuz, amesteca national comunismul de tip ceausist cu neocomunismul gen crticacatac.

  4. Barb spune:

    Marea parte a statelor islamice sunt societati tribale cu exceptia egiptului unde apartenenta la trib e mai puternica decit cea de stat si deaceia tribul ramine zona lor de confort. O alta component e aceia ca frontierele acestor state au fost croite sau inpartite intre puterile coloniale si nicidecum pe cele tribale.
    Aceste triburi islamice au fost si sunt in conflict unele cu altele inca de la aparitia lor ca triburi iar Islamul nu e chiar un catalist asa cum sunt celelalte religii.
    Chiar daca idea separarii sau ruperii atit a irakului cit si a celorlalte state islamice dea lungul frontierelor tribale sau natural nu are tractiune din motive politice eu cred ca nu numai ca e singura solutie dar si cea mai naturala si ca se va ajunge la aceasta indifferent de presiunea exercitata dinafara.

  5. florin spune:

    in sfarsit un articol in adevaratul sens al cuvantului.

    politica fricoasa dusa de obama isi arata, nu numai in ucraina, dar si in orientul mijlociu. lipsa lui de hotarare isi arata efectul.

    in zona aia, pe oricine ai lovi, prin ricoseu, lovesti un prieten. parca , cat luptau in siria, SIIL erau puternic financtati de arabia saudita, care vrea dus regimul de la Damasc. Acum, au scapat de sub control si fac prapad in irak …si ce sa vezi…in ajutorul irakului sare iranul. cu care acu ceva vreme facuse un razbel. te doare capul.

    nu cred ca exista o solutie hai sa ii zicem democratica. chiar si un dictator, pentru a tine sub control triburile si confesiunile va trebui sa omoare la greu. daca ii lasi de capul lor, zona va deveni si mai mult un focar de teroresti, miscari care de care mai extremiste.

    pe de alta parte, americanii si-au asumat debarcarea lui saddam, trebuie sa intervina si sa linisteasca lucrurile, chiar si pt moment

  6. Horea spune:

    Un articol foarte bun! As completa tabloul, cu cateva informatii legate de iresponsabilitatea conducerii SUA!
    A fost livrat armament ultramodern, inclusiv rachete sol-sol, sol-aer, dirijate prin fir, dovezile sunt pe youtube (ultima perioada Siria), neatins de restrictiile cenzurii informatiei !
    Astfel, o interventie armata in Irak a devenit aproape imposibila !
    Cel mai probabil, urmeaza negocieri financiare, pana la slabirea suficienta a organizatiei SIIL !

    • Horea spune:

      Financiare ! Pentru ca pretul petrolului este foarte important, iar asta ii doare cel mai tare.
      Rusii, Iranienii si altii ar fi avantajati.

  7. Harald spune:

    Aș avea o mică întrebare: care explozie a Orientului? A fost vreodată altfel în partea aceea de lume? Există scurte perioade de acalmie, după care o iau de la capăt, fiecare împotriva tuturor. Sunt practic societăți tribale și se comportă accordingly.

  8. Despera spune:

    Excelent articolul, felicitari!

  9. Andrei A. spune:

    - Lăcașele de cult primordiale pentru shiiți sînt Najaf și Karbala, ambele situate în Irak. Deci nu le vom vedea căzute în plasa ISIS, period. Nu mai mult decât Saudia ar lăsa Mecca sau Medina în mâna Teheranului. Întrebarea este cât anume din actualul Irak vrea să-și asume Iranul. Și altă întrebare, dacă sînt dispuși să-l sacrifice pe al-Maliki. Nu știu dacă mai e posibil un guvern de conciliere națională la Bagdad, dar în orice caz ar exclude pe actualul conducător. Iranienii și-au ales un pion prost și acum trebuie să tragă consecințele. Nu știu dacă sînt pregătiți pentru a pacifica largi suprafețe din Irak (sau fostul Irak).
    - Rușii și-au ales un pion bun și strategia de mânjire a opoziției întregi cu eticheta de extremism islamic a funcționat- la fel “exportul” spre Irak a rezistenței fundamentaliste. O parte din vină o poartă și Assad, care indirect a favorizat pe extremiști, tocmai pentru a-și scoate Occidentul din cârcă.
    - Dezmembrarea de facto a Irakului a început nu în 2003, nici în 2011, ci o dată cu instituirea zonei de “no fly” asupra regiunii kurde. În mod cert, Saddam ar fi masacrat întreaga populație la nevoie, deci nu sînt avocatul acestei soluții ipotetice. Dar o dată asumat acel mandat de interdicție aeriană, ar fi fost corect și logic să fie gândită și urmarea.
    - Despre greșeala desființării armatei lui Saddam s-a tot vorbit. Prezența în sânul actualelor trupe ISIS a unor foste elemente din ea sau din batalioanele sunnite constituite și plătite de americani, denotă că “trupele de ocupație” din nord-vestul Irakului sînt destul de heteroclite. Chiar și un mini-stat sunnit efemer, s-ar consuma în căsăpeala dintre băștinași și străini.
    - Istoric vorbind, Islamul nu este străin de toleranță- sînt perioade în Evul Mediu în care depășește considerabil “Vestul”. Aceste perioade de toleranță coincid și cu apexul civilizației islamice. Acest lucru nu este un secret în lumea musulmană sau arabă. Nu știu dacă occidentali înarmați cu tehnologie de ultim răcnet și omorând arabi cu ea, reprezintă cea mai bună soluție pentru a reaminti protagoniștilor ce înseamnă toleranța.
    - Seymour Hersh a publicat un articol în care relevă implicarea turcilor în ce privește pregătirea armelor chimice artizanale și compromiterea lui Assad. Dacă unii doar se roagă de America să se implice în conflict, se vede că Ankara “joacă tare”. Joacă cum joacă și din cauza orientării religioase fățișe a lui Erdogan et comp. A nu știu câta oară se dovedește înțelepciunea lui Mustafa Kemal de a scoate religia din mecanismele puterii și administrației de la Ankara.
    - Cum spune domnul Maci, Islamul a intrat într-o perioadă cvasi-medievală. Iranul este o teocrație iar Saudia, principalul rival, nu mai puțin , revendicându-și un fel de califat spiritual. Nu știu ce ar putea face Occidentul din punct de vedere militar pentru a modifica această realitate. Dar dacă s-a vorbit de China, de 15 ani și mai bine practică politica de “cheap credit and no questions asked”, care funcționează foarte bine în Africa. Nu știu însă în ce măsură s-ar lăsa atrași în acest viespar. Oricum, ca detaliu istoric, faptul că Asia Centrală nu este chineză se datorează unui accident istoric.
    - Experiența laică a lumii arabe, respectiv a unor conducători “puternici”, a unor Stalini cu kafia, este tot un început de califat, doar lipsit de substratul religios. Au arătat-o oameni ca Nasser, Assad bătrânul sau Saddam. Deci, dincolo de conflictul perpetuu cu Israelul, ar exista o rivalitate în ce privește hegemonia asupra lumii arabe, care nu dă neapărat garanții de pace. Dar laic este cel puțin teoretic mai maleabil decât fanatic religios.
    - Citeam într-una din istoriile Asiei Centrale scrisă de academicianul Rene Grousset, că la foarte scurtă vreme după “nivelarea” Persiei de către Genghiz Han, nivelul traficului economic pe Drumul Mătăsii l-a depășit pe cel din perioada care a precedat apariția imperiului mongol. E un fapt remarcabil, dar cu ce preț…

    • elena spune:

      @Andrei A.

      “faptul că Asia Centrală nu este chineză se datorează unui accident istoric”
      puteți detalia?

      • Andrei A. spune:

        Puteți citi despre dinastia Han și mai ales Tang, sub care Asia Centrală a intrat în sfera de dominație chineză, fie militar fie prin alianțe. Imploziile succesive ale imperiului chinez în anarhie și state beligerante au împiedicat o extindere spre vest, urmând Drumul Mătăsii. Sub dinastia Tang, limita vestică a imperiului era în Kashmir. Ulterior, chinezii au participat indirect la cucerirea acelor teritorii, dat fiind că infrastructura imperială a lui Genghiz și succesorilor lui era alcătuită din chinezi, fie că vorbim de administrația fiscală, fie militar, unde artileriștii și geniștii erau chinezi.
        Există în istoria Chinei și un element de „introspecție”, unde „influențele străine” au fost considerate mai dăunătoare decât extinderea teritorială. Un exemplu marcant ar fi sub dinastia Ming, când se pregătea o explorare în forță a Pacificului de Sud și Oceanului Indian. După ani de pregătiri, împăratul s-a răzgândit și a poruncit ca întreaga flotă să fie arsă. E vorba de un corp expediționar de 100,000 :) . Comparându-l cu tatonările minuscule în oameni ale portughezilor, am fi putut avea avanposturi chineze înlocuind ceea ce istoric a devenit colonie portugheză, sultanat sau centru comercial și naval islamic și poate chiar și Filipinele.
        Vă urez o zi bună !

        • iosiP spune:

          Ma insel eu sau “introspectia” a fost cauzata de reactia preotilor in fata noilor filosofii si credinte care veneau “la pachet” cu cucerirea de noi teritorii?
          Ca doar biserica nu se dezminte niciunde: promoveaza deschiderea si progresul pana le anihileaza total ;)

  10. Bogdan B. spune:

    Din articol nu este clar cine eclipseaza America.

    Ca sa pricepem daca Statele Unite au castigat sau au pierdut razboiul din Irak ar trebui mai intai sa intelegem motivul pentru care l-au inceput. Daca a incercat sa explice motivul adevarat al razboiului administratia Bush a esuat catastrofal si a pierdut increderea multor aliati. Cea mai plauzibla explicatie am citit-o in Wall Street Journal la cateva zile dupa declansarea razboiului.

    Sumarul suna cam asa: dupa 11 Septembrie ceva trebuia facut. America a realizat ca nu are cum sa castige respectul in anumite puncte de pe glob si s-a hotarat ca in acele locuri macar sa fie temuta. Septembrie 11 nu putea fi vazuta ca urmarea logica a precedentelor cu diplomati ostatici in Iran si soldati morti in Beirut. Ceea ce ar fi avut oarecare justificare in lumina evenimentelor ar fi fost o pedeapsa masurata pentru Arabia Saudita. Dar invazia Irak-ului era mai lipsita de consencinte pe piata petrolului si oricum Saddam nu avea basca cum i se spusese sa poarte dupa primul razboi din Irak.

    Dupa cum se vede se mai face inca bilantul, dar dupa cum spune si autorul America nu a avut optiuni favorabile atunci sau acum. Dar asta nu e neeaparat semn de declin.

  11. RR spune:

    O analiza cu o foarte buna vedere de ansamblu, felicitari!

    As pune totusi intrebarea daca se pot trage concluzii corecte doar pe baza lucrurilor vizibile si cunoscute. Parerea mea despre politica americana este ca ei actioneaza constant dupa principiul “scopul scuza mijloacele”.

    Ati facut urmatoarele afirmatii:
    “Atât cât pot eu sa înteleg, cam toate variantele americanilor sunt închise.”
    “I se pot reprosa Americii multe în ceea ce priveste politica orientala, dar nu faptul de-a fi cazut într-un conflict religios vechi de 13 veacuri.”

    Pentru ca in final, retoric, sa intrebati si sa incercati un raspuns:
    “Ce e de facut pe termen scurt în Orient?”

    Parerea mea e oarecum diametral opusa viziunii Dvs. legate de modul in care americanii vor incerca sa abordeze in continuare “rezolvarea problemei orientale”.

    Iata ce cred eu:
    - americanii n-au incercat niciodata sa rezolve vreo problema, ci in mod permanent sa contribuie la permanentizarea ei
    - americanii n-au interesul sa vada stabilitate vreodata in lumea araba
    - americanii mentin lumea araba in saracia generata de conflicte si instabilitate pentru a-si putea motiva in continuare bugetul lor militar si politica expansionista, si pentru a-si obliga cetatenii sa accepte aceasta politica si consecintele ei asupra propriei economii
    - fiecare noua criza generata in zonele de conflict din orient are un substrat dual, alimentat de mana lunga a americanilor, si de o parte si de alta a conflictului. Eu n-as exclude niciodata varianta prin care americanii insisi au “ajutat” (mascat, fireste) cu arme si finante grupurile fundamentaliste sa se extinda atat de repede
    - oricat ed paradoxal ar parea la prima vedere, politica de baza a americanilor a fost intotdeauna bazata pe principiul “FUD and profit”, adica “Fear, Uncertainty, and Doubt”, and profit. Asta asigura perpetuitatea puterii americane in fata intregii lumi.

    Restul sunt povesti de adormit copiii si de alimentat presa.

    • Bogdan B. spune:

      RR, nu stiu daca si-a schimbat cineva vreodata parerea citind comentariile de pe internet dar eu intru in discutie dispus sa-mi le schimb daca e cazul.

      “americanii n-au incercat niciodata sa rezolve vreo problema, ci in mod permanent sa contribuie la permanentizarea ei” – Americanii au incercat intotdeauna sa-si rezolve problemele lor si au o rata de success favorabila pana in prezent. Cat despre problemele care in majoritate sunt ale altora, aceia tind sa aiba o perceptie exagerata despre interesul Statelor Unite in raport cu cel personal (de exemplu problema Europei in Ucraina).

      “americanii n-au interesul sa vada stabilitate vreodata in lumea araba” – Puteti da un exemplu de cum ar dezavantaja pe americani stabilitatea in lumea araba?

      “americanii mentin lumea araba in saracia generata de conflicte si instabilitate pentru a-si putea motiva in continuare bugetul lor militar si politica expansionista [...]” – Puteti da un exemplu de politica americana expansionista. Saracia altora este un motiv slab pentru inarmarea americanilor. Un motiv suficient ar fi bugetul miliar al Chinei.

  12. Kor spune:

    Uneori ma gandesc daca nu cumva e vorba de un decalaj istoric. Poate ca Islamul nu si-a epuizat, inca, suma de conflicte inter-confesionale si inter-tribale, sau inter-nationaliste necasara pentru a intelege ca razboiul este doar un interludiu extrem, si e continuarea provizorie a politicii si a diplomatiei cu alte mijloace Stiu ca suna cinic si deloc “politically correct”, dar spatiul Occidental si-a cam facut suma de razboaie in ultimul mileniu ca sa inteleaga acest principiu simplu. Poate ca altii mai au de indurat. Istoria lor a alta si, din nefericire pentru toti, nu i-a invatat mare lucru pana acum.

  13. Mihail AD spune:

    Deși nu e subiectul principal al articolului, fac un comentariu referitor la situația din Egipt:
    Opțiunea egiptenilor pentru generalul Sisi NU există. (Dealtfel, am remarcat că și Dvs. o considerați suspectă)
    Aflați în situația de a avea doar un candidat plus un iepure, egiptenii au ales să nu se prezinte la vot. Ca urmare, comisia electorală a prelungit alegerile, până când un număr de voturi a putut fi colectat.
    În Egipt, armata împușcă oameni la întâmplare, doar pentru că se aflau în apropierea manifestanților. Cei considerați, motivat sau nu, ca inamici ai guvernului sunt trimiși în închisoare, chiar minori fiind. Presă liberă nu mai există. Viața economică e subjugată de militari, care plătiți regește au dreptul de a deține firme în condiții mult mai lejere decât oamenii de rând. Iar concepția liderilor militari este că ceilalți trebuie ținuți cu gâtul sub călcâiul cizmei stăpânului.
    Universitățile se închid mai devreme, pentru ca studenții să nu aibă șansa de a se grupa. adesea armata întreprinde raiduri fără scop definit, doar pentru a menține teroarea asupra locuitorilor.

    În aceste condiții, și când sângele celor uciși – mulți din ei inutil – e încă proaspăt, egiptenii, deși lipsiți de apărare, spre lauda lor, NU au optat pentru Sisi.

    Numai că Sisi nu e o opțiune. E un dat.

    • iosiP spune:

      Problema este ca pe amerlocii obamisti ii apuca tremuriciul atunci cand aud de un guvern musulman. deci l-ar sustine si pe Hitler doar ca sa poata declara ca au redus pericolul extremist. Desigur, pentru asta platesc in primul rand popoarele respective, doar ca asta nu-l deranjeaza deloc pe Hussein Obama, care sta bine la el in barac(k)a!

      Der ce vreti, asa se scrie politica mondiala: nu conteaza ce vrea boborul ci ce pohteste conducatorul – sau unii-altii, aflati comod peste ocean (in cazul de fata).

  14. Daniel Georgescu spune:

    Cred ca ar trebui sa re-vedem “the appology tour” al lui Obama din 2009 ca sa intelegem ca de fapt ceea ce se intampla acum in Irak, Siria, Egipt, Libia si de ce nu in Ucraina este ceea ce dorea Obama sa se intample : pierderea de catre SUA a statutului de super-putere. Comunity organizer, castigator al Premiului Nobel pentru PACE nu e compatibil cu “war-monger” …

  15. Ghita Bizonu' spune:

    Dar daca in afara agendei clamate public (democratie, drepturile omului) si a aleia “petroliere” banuita( denuntata si tema de succes a N carti si n filme) mai exista o adevratat agenda… una inavuabila?!

    Daca miza intregii harabaruri este de fapt crearea harababurii in scopul “redesenarii” hartii politice a Oreinetului Apopiat ? Redeanare pe baze religioase siiti vs suniti samd agrementata cu schisem etnice acolo unde se poate (de ex kurzii) si paritia a nspe state si statulete concurente care sa cuate protectia Marelui Parinte ALb ?!

    Nu de alta dar daca preununem ca actiunea Despartamatului de stat urmareste agenda clamata in combinatie cu cea “petroliera” rezultatele sunt cel putin bizare. Ori atata prostie (sa vrei un sa obtii alta) nu se explica decat daca careva alege prostia ca metoda (absurd!) sasu si mai bine – se urmareste altceva. Si agenda clamata este doar praf in ochii adversarului ..
    Deci poate Staul Islamic al Levantului si Iranului este ce s-a urarit de acu 20 de ani ? Ma org nu cu numele asta ..

  16. Ghita Bizonu' spune:

    Dar daca in afara agendei clamate public (democratie, drepturile omului) si a aleia “petroliere” banuita( denuntata si tema de succes a N carti si n filme) mai exista o adevratat agenda… una inavuabila?!

    Daca miza intregii harabaruri este de fapt crearea harababurii in scopul “redesenarii” hartii politice a Oreinetului Apopiat ? Redeanare pe baze religioase siiti vs suniti samd agrementata cu schisem etnice acolo unde se poate (de ex kurzii) si paritia a nspe state si statulete concurente care sa cuate protectia Marelui Parinte ALb ?!

    Nu de alta dar daca preununem ca actiunea Despartamatului de stat urmareste agenda clamata in combinatie cu cea “petroliera” rezultatele sunt cel putin bizare. Ori atata prostie (sa vrei una sa obtii alta) nu se explica decat daca careva alege prostia ca metoda (absurd!) sau si mai bine – se urmareste altceva. Si agenda clamata este doar praf in ochii adversarului ..
    Deci poate Staul Islamic al Levantului si Iranului este ce s-a urmarit de acu 20 de ani ? Ma org nu cu numele asta ..



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)