Sub impactul insidios dar necruţător al postmodernităţii, cele trei mari ideologii politice ale lumii moderne (liberalismul, conservatorismul şi socialismul) par să-şi fi epuizat resursele de a răspunde convingător şi concret problematicii actuale, de a atrage militanţi sau de a se converti în politici „pure ideologic”. Ideea nu este nouă, Daniel Bell vorbea încă din anii’ 60 de declinul doctrinelor (The End of Ideology), deşi nu acesta este neapărat sensul observaţiei mele.
Să privim Europa de astăzi, leagănul ideologiilor politice: nimic nu mai funcţionează ca teorie – panaceu, nimic din textele fundamentale nu explică în mod cuprinzător impasul sistemic al Europei şi nu oferă soluţii absolute. Nici „neo” sau „post” nu mai ajută esenţial în diagnozele actuale, într-atât sunt de diferite crizele de astăzi şi interogaţiile la care trebuie date răspunsuri. Niciun partid, niciun lider şi nicio guvernare nu mai entuziasmează pe nimeni, nicio doctrină clasică nu mai naşte pasiuni: elitele intelectuale sunt tot mai sceptice, libertăţile individuale nu mai sunt suficiente pentru a genera creştere, democraţia şi tratatele se încovoaie sub presiunea populismelor de tot felul (practic singura ideologie cu succes electoral, dar nu dintre cele clasice), investitorii cer protecţia statului, piaţa are nevoie de reglementări şi stimuli pentru a nu se autobloca, statul ar vrea ca sectorul privat să asume cât mai mult din bunăstarea societăţii şi să-şi transfere treptat responsabilităţile spre alte paliere de organizare (comunităţi locale, regiuni, piaţă), nimeni nu ştie cine şi cum o să absoarbă şomajul în creştere sau cum se vor plăti datoriile publice imense, muncitorii nu se mai încolonează sub steagurile roşii ale Internaţionalei Socialiste, niciun revoluţionar nu se mai gândeşte la „naţionalizarea mijloacelor de producţie”, sindicatele sunt nişte caricaturi ale unor vechi concepte deformate de interese meschine, biserica pierde an de an procente importante de credibilitate şi reputaţie morală iar a veni astăzi cu teme precum interzicerea avortului, obligativitatea orelor de religie în şcoală, plata clerului din bugetul statului sau construcţia de noi biserici din bani publici înseamnă o tot mai mare distanţare de realităţile lumii şi de voinţa oamenilor. Care este deci direcţia de urmat, ce viziune sistemică ne poate ajuta în înţelegerea blocajelor politice şi economice prezente sau furniza un set de soluţii fezabile?
O agendă substanţial modificată faţă de cea de la 1850-1900 („vârsta de aur” a doctrinelor clasice), o înţelegere a politicului şi a sferei economico-sociale aflată într-o dinamică accelerată dar mai ales aşteptările mult schimbate ale populaţiei în raport cu fundamentele ideologiilor epocii moderne au împins deopotrivă vechile teze liberale, conservatoare sau socialiste într-un con de umbră sau chiar în derizoriu. Nici măcar liderii partidelor cu aceste nume nu mai pot sau nu mai ştiu cum să le promoveze ca atare, conform „manualului doctrinar”. Liberalismul, conservatorismul şi socialismul precum şi versiunile lor actualizate în secolul XX (neo-liberalismul, creştin-democraţia şi social-democraţia), sunt astăzi cel mult abordări reflexive, orientative, nicidecum „chei” pentru programe şi platforme de succes sau izvor pentru soluţionarea unor probleme precum poluarea, terorismul, îmbătrânirea populaţiei, scumpirea resurselor fundamentale (apă, hrană, energie), criza datoriilor, şomajul, blamarea imigraţiei, blocajul proiectului european, răcirea relaţiei transatlantice şi declinul ordinii nord-atlantice postbelice etc.
Multe din valorile şi principiile încorporate în paginile clasicilor celor trei doctrine sunt de multă vreme articole în constituţii sau prevederi legislative „banalizate”. Aplicarea lor corespunzătoare este desigur o altă problemă dar nu poţi susţine o platformă doctrinară din necesitatea de a respecta legislaţia existentă, ceea ce în fond toate partidele şi ideologiile (cu excepţia celor populiste sau anti-sistem) o spun. Drepturile şi libertăţile individuale, non-discriminarea şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii, statul de drept, votul universal, competiţia pe piaţă, pluralismul opţiunilor politice, solidaritatea, drepturile sociale (educaţie, sănătate etc.), libertatea de credinţă şi autonomia bisericii sunt deja achiziţii legislative consacrate istoric şi asumate de toate cele trei doctrine. Din această perspectivă, pare că istoria doctrinelor s-a încheiat: tot ce era de spus s-a spus, tot ce era de asumat s-a asumat în corpul legislaţiei. Şi totuşi lucrurile nu merg bine iar oamenii vor o schimbare rapidă şi profundă în politica Europei, dacă a lumii ar fi prea mult spus. Niciuna din marile ideologii nu ne spune cum ieşim de aici. Paradoxal, America este astăzi mai ideologizată decât Europa (chiar dacă sub alte forme şi tipuri de discurs, merită probabil o discuţie separată) iar distincţia dreapta-stânga (conservatori-liberali) mai are încă un conţinut.
Europa trăieşte mult mai intens această dramă politică a declinului ideologiilor clasice, a idealurilor, a modelelor interpretative. Parlamentele şi partidele politice ating cotele cele mai joase de încredere şi interes public. Într-un fel, este firesc pentru că aici doctrinele au avut cea lungă cursă în practica guvernărilor democratice şi în spaţiul dezbaterii academice. La periferia lumii dezvoltate, noile democraţii estice nici nu mai au pretenţia unei vieţi politice doctrinare: oricine se poate alia cu oricine iar transferurile inter-partinice au luat aspectul comerţului cu fotbalişti între cluburile rivale, ceea ce contează este doar interesul personal şi de grup, cota pe piaţă şi preţul tranzacţiei propuse. Nu e de mirare că oamenii simt fluiditatea perimetrelor politice şi nu mai cred în nimeni şi nimic, şi nu e de neînţeles căutarea disperată a unei speranţe în dreptul unor comici şi oameni de televiziune care critică virulent pe toată lumea. Li se dă pretutindeni votul doar pe considerentul „să încercăm şi cu aceştia, că pe ceilalţi îi ştim”. Votul nu mai e despre doctrine şi programe (în caz că a fost vreodată) ci despre imaginea candidaţilor. Personalizarea politicii a trecut dincolo de limita la care disoluţia principiilor mai poate fi oprită. Salutată la sfârşitul secolului trecut pentru dispariţia ideologiilor totalitare care au măcinat Europa timp de opt decenii, dezideologizarea generală a politicii (sub falsa justificare a „pragmatismului” care se traduce tot mai mult prin oportunism) se întoarce acum neaşteptat împotriva partidelor şi a democraţiei însăşi.
Partidele politice cu responsabilităţi istorice sunt chemate astăzi să reinventeze doctrinele democratice (şi implicit speranţa în soluţiile politice clasice, parlamentare) într-o formă de comunicare reactualizată şi să reziste tentaţiei populismelor, calea cea mai facilă de a ajunge la voturi pe timp de criză dar şi cea mai sigură de a dezamăgi după obţinerea lor. Populismul ne arată întotdeauna calea cea mai scurtă spre colapsul democraţiei şi naşterea monştrilor cu acces la microfon
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Domnule Naumescu,
Cu tot respectul dar „solidaritatea, drepturile sociale (educaţie, sănătate etc.)” nu sunt incluse in doctrina liberala.
Cel putin nu sub forma actuala, de obligatii impuse prin lege!
Sanatatea este un drept fundamental al omului. „Drepturile omului” au aparut o data cu organizarea oamenilor in „societati”, chiar daca ele nu au fost teoretizate decat mult mai tarziu. Daca oamenii ar trai izolati, in afara societatilor, aceasta notiune nu ar avea nici un sens.
Societatile umane au aparut ca urmare a nevoii oamenilor de a se apara de animalele salbatice (securitatea individului), de a isi proteja si ingriji semenii raniti in timpul vanatorii (sanatate), de a ii hrani chiar daca nu mai pot participa la vanatoare (somaj, ajutoare sociale), de a vana sau produce mai eficient (munca in echipa).
Sanatatea (vezi cei raniti la vanatoare) a fost de la bun inceput un scop esential in asocierea oamenilor in „societati”. Toate avantajele originare obtinute de oameni datorita asocierii in „societati” trebuie sa se regaseasca in „drepturile omului”. In caz contrar, orice om poate sa spuna ca scopul initial al asocierii a fost deturnat (a fost incalcat „contractul social”) si nu mai doreste sa faca parte din „societate”, solicitand sa ii fie atribuit un teritoriu fizic in afara „societatii”, unde impreuna cu alti indivizi nedreptatiti sa formeze o noua „societate”.
Pentru comparatie, „dreptul la proprietate privata” este o unealta a societatii care serveste scopului de a produce mai eficient si nu a facut parte dintre „scopurile initiale” al asociererii oamenilor in „societati”. Cu toate acestea, este admis fara rezerve ca facand parte dintre „drepturile fundamentale ale omului”. In acelasi timp, „dreptul la sanatate” este unul controversat, cu toate ca ingrijirea sanatatii a fost unul dintre punctele esentiale ale „contractului social constitutiv”. Este evident ca aceasta (incercare de) incalcare a „contractului social” este facuta in mod cinic de catre cei care au pozitii privilegiate in societate (care depind esential de ruleta genetica + sociala) si care refuza celor defavorizati accesul la serviciile de sanatate.
dincolo de stingismul postarii matale, apologia ”drepturilor omului” de fapt, dar chiar, pe-a obligatiilor omului fata de societate vad ca n-o face nimeni, sanatatea costa, mosule, si nu putin, iar eu, par egzamplu, nu sint dispus sa platesc pentru ”defavorizati”, care in marea lor majoritate sint doar prosti si lenesi. Evident, nu ma refer la cei cu deficiente fizice sau psihiatrice, nu psihice, de orice fel. Cam asta e, trebuie sa cistigi bani ca sa te bucuri de tratament medical, altfel se cheama ca furi de la altul.
Tovarase,
Nu exista nici un contract social. Este doar o minciuna inventata de socialisti pentru a justifica politicile Robin Hood de redistribuire: un contract presupune existenta unor conditii clare si reprezinta vointa formala a partilor. „Contractul social” despre care vorbiti nu are nici termeni si conditii si in nici un fel nu reprezinta vointa partilor, ci este impus cu forta. Asta inseamna ca nu are nici o valabilitate morala, este o forma de asuprire ca oricare alta.
Dreptul la sanatate e un drept fundamental? Da, insa nu exista obligatia nimanui sa il asigure. Fiecare persoana are dreptul la propria sanatate in masura in care si-o ingrijeste singur, daca un drept al unei persoane presupune obligatia activa a altei persoane pentru a-l asigura acesta nu mai este un drept fundamental. Drepturile fundamentale pot fi doar pasive, adica poti beneficia de ele prin pasivitatea celorlalti, nu prin participare activa: dreptul de proprietate este pasiv pentru ca nu necesita o actiune a tertilor („a fi lasat in pace si netulburata posesie” nu e o actiune, ci o inactiune), dreptul la libera exprimare este pasiv (nu necesita nici o actiune din partea celorlalti), dreptul la sanatate sau pensie in forma actuala nu sunt drepturi fundamentale pentru ca nu pot fi satisfacute decat prin obligarea tertilor sa le satisfaca. Si poate tertii nu sunt de acord.
@Cetatean
„In caz contrar, orice om poate sa spuna ca scopul initial al asocierii a fost deturnat (a fost incalcat “contractul social”) si nu mai doreste sa faca parte din “societate”, solicitand sa ii fie atribuit un teritoriu fizic in afara “societatii”, unde impreuna cu alti indivizi nedreptatiti sa formeze o noua “societate”.”
Care contract social? Prin definitie, un contract exprima vointa comuna a partilor, stabileste clar si fara echivoc obligatiile acestora si antreneaza responsabilitatea bilaterala. A, si sa nu uit: include clauze de reziliere, inclusiv unilaterala!
Astept sa-mi explicati unde anume se regasesc aceste elemente in asa-numitul „contract social”?
Cat despre posibilitatea de secesiune, acordarea ei este idealul oricarui liberal. Doar ca, spre deosebire de ceea ce va imaginati dumneavoastra, primii care s-ar separa nu ar fi cei defavorizati ci tocmai cei capabili sa se auto-sustina.
In ceea ce priveste dreptul la proprietate privata, acesta deriva nemijlocit din dreptul la viata (presupun ca pe acesta nu-l contestati) si din dreptul de a dispune de propria persoana (asta daca nu sustineti sclavagismul, desigur).
Dar amuzant este faptul ca chiar dumneavoastra recunoasteti ca eficienta economica este dependenta de existenta proprietatii private… Pai deh, nu prea aveti incotro: „realizarili” societatilor comuniste/socialiste sunt inca proaspete in memoria colectiva!
Si ca sa inchei intr-o nota usor macabra: daca tot faceti recurs la (pre)istorie, va semnalez ca in comunitatile primitive s-a practicat mult timp sacrificarea si consumarea membrilor aceleiasi „societati”, in caz de foamete. Iar mai aproape de zilele noastre, societatea spartana avea idei bine definite despre asistenta medicala…
Unul dintre drepturile fundamentale ale omului trebuie sa fi acela de a putea sa renunte la traiul in cadrul oricarei societati existente. Nimeni nu poate sa fie obligat sa accepte niste reguli care i-au fost aplicate automat, doar datorita faptului ca s-a nascut.
„Contractul social” despre care vorbeam, se refera la obligativitatea fiecarui cetatean de a respecta legile si moravurile societatii in care s-a nascut, chiar daca nu este de acord cu ele. In cazul in care insa, nu este de acord cu principiile pe care acestea sunt fundamentate, cetateanul respectiv este obligat sa traiasca o viata nefericita. Tocmai de aceea trebuie sa existe „clauze de reziliere” a „contractului social”, care intr-adevar nu exista in momentul de fata, dar fara de care „drepturile omului” sunt doar „drepturile impuse omului”.
In ceea ce priveste afirmatia „primii care s-ar separa nu ar fi cei defavorizati ci tocmai cei capabili sa se auto-sustina”, faci o eroare majora. In Romania, „potrivit datelor furnizate de Institutul National de Statistica si compilate de Capital, 72,5% din angajatii romani (in cifre, 3,12 milioane de oameni) lucreaza in sectoare in care venitul mediu este inferior salariului mediu net la nivel national. O pondere imensa, care da masura «saraciei la locul de munca». Mai mult, patru romani din zece castiga sub 60% din salariul mediu, ceea ce, conform specialistilor Eurostat, ii plaseaza in categoria «saraciei severe»: nu isi pot achita chiria si/sau utilitatile, nu pot face fata unor cheltuieli neprevazute, nu isi permit sa manance alimente cu proteine …”
http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/infografic-cei-mai-nefericiti-angajati-munca-multa-bani-ioc-179058.html
S-ar putea sa ai o surpriza neplacuta sa constati ca majoritatea cetatenilor Romaniei si-ar dori „rezilierea contractului” social actual.
In ceea ce priveste „dreptul la proprietate privata”, eu nu am negat acest drept insa trebuie sa recunosc ca nu sunt de acord cu abuzurile (furturile) care se „legitimeaza” prin invocarea „dreptul la proprietate privata”. Nu poti sa instrainezi bogatiile naturale ale tarii in interes privat deoarece nimeni nu a contribuit la „producerea” acestor resurse naturale.
Ca sa inchei si eu intr-o nota usor macabra, in caz de foamete severa si extinsa, primii membrii ai societatii care vor fi „sacrificati si consumati” vor fi cei (foarte) bogati, indiferent daca si-au facut averea cinstit sau prin furt si coruptie, fiind oricum vinovati de manipularea legislatiei in favoarea lor si in defavoarea majoritatii cetatenilor, vinovati de interpretarea egoista a „contractului social”.
@Cetatean
„Unul dintre drepturile fundamentale ale omului trebuie sa fi acela de a putea sa renunte la traiul in cadrul oricarei societati existente. Nimeni nu poate sa fie obligat sa accepte niste reguli care i-au fost aplicate automat, doar datorita faptului ca s-a nascut.”
Cunoasteti vreo metoda prin care ma pot separa de statul roman? Fara a fi obligat sa parasesc tara, desigur, ca doar imi apartine si mie in aceeasi masura ca lui Ponta, Basescu si altora asemenea.
Pot sa semnez o declaratie pe proprie raspundere ca incepand de maine nu mai platesc taxe si impozite, si nici nu am pretentia ca statul sa-mi asigure vreun serviciu?
Sau si mai bine, cunoasteti vreo metoda prin care sa ma pot asocia cu alte persoane si sa infiintam o comunitate independenta de statul roman? Promit ca ne asiguram totul prin forte proprii, iar ceea ce nu putem produce cumparam (din strainatate sau din „teritoriile ocupate”, deocamdata, si de la alte asemenea comunitati in viitorul apropiat), si promit sa nu va deranjam: fiecare isi vede de treaba lui, cu legile lui, cu munca lui.
Daca reusiti sa aranjati chestia asta va invit sa ne vizitati peste cativa ani, sa vedeti cat de „nefericiti” suntem…
_______________________________
Si faci o mare greseala, Cetatene: eu nu discut despre cei (foarte) bogati, discut de clasa de mijloc – in fine, despre cei care ar reprezenta clasa de mijloc intr-o societete normala.
Iar astia s-au cam saturat sa-i plateasca serviciile medicale lui Ghita, care si-a distrus ficatul la 35 ani din prea multa „zeama de pufoaica”, sa-i creasca plozii lui Safta care ii scoate „pe banda rulanta” ca sa le bea alocatiile, si sa-i plateasca subventiile lui Vasile care nu scoate productie din cauza secetei, dupa ce tot el a furat tevile de irigatie. A, da, si sa-i plateasca salariul, sporul de zambet si de recuperare dupa concediu „Doamnei” Nuti, plimbatoare de hartii prin primarie… hartii care n-ar mai fi necesare daca fiecare si-ar vedea de viata sa si a familiei sale.
Acum e clar?
Faptul ca nu exista inca „o metoda prin care ma pot separa de statul roman” nu inseamna ca nu va exista in viitor. Multe dintre „drepturile omului” au fost castigate cu greu de catre cei discriminati, luptand impotriva ideilor preconcepute si a intereselor egoiste. Candva si „separarea” sclavilor de plantatie le parea o utopie celor care profitau de pe urma legilor de la acea vreme. Daca va exista candva acest drept, consecintele legale vor fi mult mai extinse decat cele din situatia simplista „ca incepand de maine nu mai platesc taxe si impozite, si nici nu am pretentia ca statul sa-mi asigure vreun serviciu”.
In ceea ce priveste „clasa de mijloc”, cred ca glumesti! „Potrivit datelor furnizate de Institutul National de Statistica si compilate de Capital, 72,5% din angajatii romani (in cifre, 3,12 milioane de oameni) lucreaza in sectoare in care venitul mediu este inferior salariului mediu net la nivel national. O pondere imensa, care da masura «saraciei la locul de munca». Mai mult, patru romani din zece castiga sub 60% din salariul mediu, ceea ce, conform specialistilor Eurostat, ii plaseaza in categoria «saraciei severe»: nu isi pot achita chiria si/sau utilitatile, nu pot face fata unor cheltuieli neprevazute, nu isi permit sa manance alimente cu proteine …”
http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/infografic-cei-mai-nefericiti-angajati-munca-multa-bani-ioc-179058.html
Sau, ca sa nu spui ca doar in Romania avem aceasta situatie, sa vedem niste statistici din SUA (tara cu economia cea mai puternica din lume), cu date statistice preluate de pe „Business Insider”:
http://www.flickr.com/photos/93880311@N05/8541557279/sizes/k/in/photostream
– 61% dintre americani traiesc de la un salar la altul.
– 50% dintre americani detin mai putin de 1% (unu) din bogatia natiunii.
– 83% din capitalul societatilor comerciale din SUA este detinut de 1% din populatie.
– Raportul dintre salariul mediu al managerilor si salariul mediu al angajatilor „de rand” este de pana la 500 la 1.
– Mai mult de 40 milioane de americani au nevoie de tichete pentru alimente („food stamps”, asigurate de stat, nu de societati comerciale) pentru a-i ajuta pe oamenii cu venituri mici sa-si cumpere alimente.
– Aproximativ 21% dintre copiii din USA traiesc SUB LIMITA SARACIEI !
– 43% dintre americani au contribuit (economisit) cu mai putin de 10.000 dolari pentru pensie (au alt sistem de pensii).
– In ciuda crizei economice, numarul milionarilor din SUA a crescut cu un „procent enorm” („whopping percent”) de 16%, ajungand la 7.8 milioane (milionarii reprezinta 2,5% din populatia SUA, care este de 308 milioane).
Aceste date arata ca regulile „jocului” economic si social nu sunt corecte. Cu un alt set de reguli am avea alte rezultate. Discrepanta uriasa dintre cei putini si bogati si cei multi si saraci nu se datoreaza diferentei de valoare dintre aceste categorii ci este un rezultat al regulilor incorecte ale „jocului” economic si social. „Scara valorilor” a fost si ea distorsionata (de cei care doresc mentinerea statu-quo-ului), pentru a justifica aceasta situatie (banul a devenit masura valorii omului).
Acum e clar?
@Cetatean
„Faptul ca nu exista inca “o metoda prin care ma pot separa de statul roman” nu inseamna ca nu va exista in viitor.”
Ba eu SUNT SIGUR ca nu va exista, pentru ca existenta acestui drept ar face imposibila exercitarea celorlalte „drepturi”, desfiintand sclavagismul partial (ca tot l-ati mentionat) prin care o persoana este obligata sa-si cedeze cea mai mare parte din roadele muncii sale in favoarea altor persoane.
Citind in … „ciorba” (era sa scriu „cafea”, se pare ca poti sa vezi viitorul) comentariul tau, nu imi dau seama daca esti ironic sau doar atat ai inteles.
@bec, @Adrian
Comentariul meu nu era despre „stanga”, „dreapta”, „sus” sau „jos” ci despre „drepturile omului”. Se pare insa ca foarte multi oameni gandesc in clisee, involuntar sau cu un anumit interes egoist.
OECD:
„Poate fi adevarat ca banii nu aduc fericirea insa acest lucru se aplica doar daca ai destui bani ca sa iti asiguri nevoile de baza: o locuinta, mancare, haine pentru familie, educatie pentru copii.
Coeziunea sociala a societatilor noastre democratice este construita pe premisa ca exista mecanisme de echilibrare («checks and balances») care sa previna crearea unei prapastii asa de mari intre cei bogati si cei saraci incat oamenii sa puna la indoiala bazele unui sistem care lasa mari mase de oameni in saracie.
Un element al cresterii economice sustinute din deceniul pre-criza care a produs surpriza a fost acela ca nu toti oamenii au beneficiat de aceasta crestare: bogatii au devenit si mai bogati decat inainte, comparativ cu cei cu venituri mici si mijlocii.”
„Coeziunea sociala – liantul care tine sociatatea unita – este amenintata in toata lumea (…). Exista un spatiu mare pentru actiuni guvernamentale care sa vina in intampinarea cererii crescande pentru coeziune sociala in tarile dezvoltate si in economiile emergente.”
Angel Gurria, Secretary-General of the OECD, Presenting the Perspectives on Global Development 2012
http://www.oecd.org/document/7/0,3746,en_2649_37419_49144903_1_1_1_37419,00.html
Franklin Roosevelt:
Franklin Roosevelt, singurul presedinte american care a avut patru mandate si care a scos America din marea depresiune din anii 1929-1933 vorbea despre „dreptul la o ingrijire medicala adecvata si sansa de a obtine si de a te bucura de o stare buna a sanatatii” si despre „dreptul la protectie adecvata fata de temerile economice cauzate de o virsta inaintata, de boli, accidente si somaj”. Asa gandeste un politician responsabil caruia ii pasa de poporul sau:
„In zilele noastre anumite adevaruri economice au devenit acceptate ca axiomatice. Am aprobat, ca sa spun asa, a doua „Declaratie a Drepturilor” sub care o noua baza a securitatii si prosperitatii poate fi asigurata pentru toti cetatenii, indiferent de pozitia sociala rasa ori credinta. Printre acestea sunt:
– Dreptul la un loc de munca util si remunerat in industrie, sau magazine, sau ferme, sau in minele natiunii;
– Dreptul de a cistiga indeajuns pentru asigurarea hranei necesare, a imbracamintei si a recreatiei;
– Dreptul fiecarui fermier sa-si creasca si sa-si vinda produsele in schimbul unei compensatii care ii va asigura lui si familiei lui un trai decent;
– Dreptul fiecarui om de afaceri, mare sau mic, de a realiza afaceri intr-o atmosfera fara competitie neloiala si fara dominatia monopolurilor nationale sau straine;
– Dreptul fiecarei familii la o locuinta decenta;
– Dreptul la o ingrijire medicala adecvata si sansa de a obtine si de a te bucura de o stare buna a sanatatii;
– Dreptul la protectie adecvata fata de temerile economice cauzate de o virsta inaintata, de boli, accidente si somaj;
– Dreptul la o buna educatie.”
http://docs.fdrlibrary.marist.edu/011144.html
Franklin D. Roosevelt este considerat de catre conservatorii din SUA (de dreapta) ca fiind al treilea cel mai bun presedinte din toate timpurile (dupa Lincoln si Washington) iar de catre liberali (de stanga, in SUA) ca fiind al doilea (dupa Lincoln).
http://en.wikipedia.org/wiki/Historical_rankings_of_Presidents_of_the_United_States#Liberal_and_conservative_raters
Tovarase,
La o problema simpla ati raspuns cu o lunga si goala poveste. Ceea ce ati spus este un vis, nu o realitate, e viziune utopica si imposibila.
Drepturile pe care le-ati scos din neant nu pot fi sustinute. Puteti sa inventati dreptul omului de a zbura dand din maini, e la fel de inaplicabil si nu stiu cum o curte de justitie ar putea impune acest drept.
Contractul social nu exista. Nu puteti sustine drepturile „de a avea” o viata buna, un salariu suficient etc. pentru ca nu puteti impune printr-o Constitutie sau o lege sa curga lapte si miere si sa cada bani din cer.
Sa luam un singur exemplu pe care va rog sa il explicati si argumentati: dreptul la un loc de munca. Una e sa ai dreptul sa muncesti (daca ai unde), dar cum veti asigura dreptul la un loc de munca? Pe cine veti obliga sa angajeze fiecare persoana, cum si de ce? Ca sa faca ce?
Si va rog evitati sa mai aruncati 3 pagini de iluzii pe post de raspuns, nu ajuta la nimic. Dati un raspuns clar si argumentat, altfel luati o pauza si ganditi-va la un asemenea raspuns.
Oare care dintre noi spune „o lunga si goala poveste”? Comentariile mele, spre deosebire de ale tale, contin date statistice si citate din Angel Gurria (Secretar-General al OECD) si Franklin Roosevelt (unul dintre cei mai apreciati presedinti ai SUA). „Coeziunea sociala” (Angel Gurria) si „dreptul la o ingrijire medicala adecvata” (Franklin Roosevelt) nu sunt „un vis … o viziune utopica si imposibila”, nu sunt „iluzii pe post de raspuns” ci niste tinte de atins („exista un spatiu mare pentru actiuni guvernamentale care sa vina in intampinarea cererii crescande pentru coeziune sociala in tarile dezvoltate si in economiile emergente”).
Repet, nu „am scos drepturi din neant” ci am reprodus citate ale unor personalitai mai mari decat tine.
Tocmai ca putem sustine dreptul „de a avea o viata buna, un salariu suficient etc”. Una dintre masurile adoptate pentru a avea „o viata buna” a fost abolirea sclaviei. De asemenea, nu exista libertate fara un castig decent. Fara „un salariu suficient” avem fenomenul „saraciei la locul de munca” („sclavie moderna”). In Romania, 40% din populatie intra in acesta categorie. In plus, avem un coeficient de inegalitate sociala cu 40% mai mare decat media europeana. Aceasta realitate („sclavia moderna”) este perpetuata datorita unor indivizi egoisti si corupti cu putere de decizie, care au facut „legi cu dedicatie” in loc sa gandeasca si sa aplice o strategie nationala de dezvoltare economica si sa combata eficient coruptia.
http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/infografic-cei-mai-nefericiti-angajati-munca-multa-bani-ioc-179058.html
http://cursdeguvernare.ro/agenda-2020-avem-un-coeficient-de-inegalitate-sociala-cu-40-mai-mare-decat-media-europeana.html
Raspunsul la intrebarea ta: „una e sa ai dreptul sa muncesti (daca ai unde), dar cum veti asigura dreptul la un loc de munca? Pe cine veti obliga sa angajeze fiecare persoana, cum si de ce?” este urmatorul: „dreptul la munca” este complementar cu „dreptul la protectie adecvata fata de temerile economice cauzate de o virsta inaintata, de boli, accidente si somaj ” (Franklin Roosevelt). In felul acesta este asigurata „coeziunea sociala – liantul care tine sociatatea unita” (Angel Gurria). Niciun drept luat separat nu este suficient pentru a avea o societate echitabila.
„“dreptul la munca” este complementar cu “dreptul la protectie adecvata fata de temerile economice cauzate de o virsta inaintata, de boli, accidente si somaj ”
Cetatene, faceti un mic efort de logica? Pentru a munci exista doua posibilitati (mari si late):
1. Te angajeaza cineva care are nevoie de munca ta, adica demonstrezi unui seaman de-al tau ca este (si) in avantajul sau sa te plateasca.
2. Te angajezi singur, adica prestezi o activitate independenta pe care semenii tai sa o aprecieze indeajuns pentru a o plati.
Pe scurt, intri intr-un schimb voluntar reciproc avantajos cu societatea in care traiesti.
Prin definitie, un schimb inseamna sa cedezi ceva ce posezi (forta de munca, in cazul acesta) si sa primesti altceva (un salariu sau contravaloarea serviciilor prestate).
Deci daca dumneavoastra, domnule Cetatean, nu aveti de cedat nimic care sa-i intereseze pe ceilalti, unde mai este caracterul voluntar si reciproc avantajos al schimbului?
Prin urmare, repet intrebarea pusa de Adrian: cine anume ar trebui sa va angajeze – si implicit sa va plateasca – ca sa nu faceti nimic?
Imi spui mie sa fac „un mic efort de logica”. Cred ca tu ar trebui sa faci acest „mic efort”. Confunzi „dreptul la munca” cu „competenta profesionala” sau cu „refuzul de a munci” („nu aveti de cedat nimic care sa-i intereseze pe ceilalti”). Iti voi explica inca o data.
Am spus ca „dreptul la munca” este complementar cu „dreptul la protectie adecvata fata de temerile economice cauzate de o virsta inaintata, de boli, accidente si somaj” (Franklin Roosevelt).
In Constitutia Romaniei scrie ca „dreptul la munca nu poate fi ingradit” (art.41-1). Franklin Roosevelt vorbea despre „dreptul la un loc de munca util si remunerat in industrie, sau magazine, sau ferme, sau in minele natiunii”.
Credeam ca este limpede faptul ca dreptul la protectie sociala se aplica doar atunci cand o persoana nu isi gaseste un loc de munca conform calificarii sale („dreptul la munca este COMPLEMENTAR cu dreptul la protectie adecvata fata de … somaj”).
Daca eu ca cetatean „nu am de cedat nimic care sa-i intereseze pe ceilalti” inseamna ca, ori sunt handicapat si atunci vorbim despre „dreptul la protectie adecvata fata de … boli” (Franklin Roosevelt), ori sistemul national de invatamant nu si-a facut datoria si atunci mi-a fost incalcat „dreptul la o buna educatie” (Franklin Roosevelt), ori situatia este una temporara datorita dificultatilor economice de moment si atunci vorbim de „dreptul la protectie adecvata fata de … somaj” (Franklin Roosevelt).
In consecinta, voi considera intrebarea ta: „cine anume ar trebui sa va angajeze – si implicit sa va plateasca – ca sa nu faceti nimic?” ca fiind una pusa in lipsa unui „mic efort de logica” (sau poate cu rea-credinta?).
P.S. Mai exista o varianta (o anomalie) care poate sa apara doar in societatile in care munca este atat de prost platita si angajatul este atat de putin respectat de catre angajator (cum este si cazul Romaniei) incat unii cetateni prefera sa traiasca (la limita subzistentei – ori muncesc ori nu muncesc) doar din ajutoare sociale obtinute fraudulos (coruptie) sau cu sprijinul politicienilor populisti care doresc „pace sociala”. Cu alte cuvinte, angajatorul „nu are de cedat nimic care sa-i intereseze pe ceilalti” (adica pe potentialii angajati).
@Cetatean,
1. „dreptul la protectie adecvata fata de … somaj” este conditionat de prestarea unei munci anterioare si achitarea contributiei relevante. A, da: si este pe termen limitat…
2. „sistemul national de invatamant nu si-a facut datoria si atunci mi-a fost incalcat “dreptul la o buna educatie””. Pai poate ai trecut prin scoala ca gasca prin apa, sau nu te duce capul… ce trebuia sa faca „sistemul” in cazul asta?
Si chiar daca vina a fost a „sistemului”, nu vad ce responsabilitate am eu pentru asta!?
Foarte vehementa pledoaria pentru drepturi, in schimb cand vine vorba de responsabilitati va piere brusc cheful de vorba.
Stii ce zic eu? Mai bine sa reintroducem sclavagismul, nu ne mai pierdem vremea cu prostii de genul „pledoaria pentru drepturi”, „coeziune sociala”, etc. si vei fii si tu (si altii ca tine) multumit.
Stai linistit, sclavagismul e deja introdus…
Sau cum altfel numesti o societate care ma obliga sa cedez 75% din rezultatele munci mele?
Dupa teoria ta, rezultatele muncii lui Carlos Slim Helu, care are o avere de 73 miliarde $ sunnt de 7.300.000 ori mai mari decat al unui medic care are economii de 10.000 $. Curat murdar, coane iosiP!
Dupa cum am precizat deja, nu ma refer la cei (foarte) bogati ci la cei care isi castiga existenta prin „truda zilnica”.
Deci nici macar (sau nu neaparat necesar) la patroni ci la simplii angajati.
Daca daca esti nevoit sa recurgi la rastalmaciri ca sa-ti sustii pozitia, e clar ca argumentele schioapata…
Nu am recurs la rastalmaciri, pur si simplu am obosit sa incerc sa conving o persoana egoista ca echitatea, solidaritatea si buna-credinta sunt valori fara de care o societate nu poate sa prospere.
Daca ne referim la o stare de fapt „normala” in care munca nu este atat de prost platita si angajatul nu este atat de putin respectat de catre angajator incat unii cetateni prefera sa traiasca doar din ajutoare sociale, somajul este scazut, „coeficientul de inegalitate sociala” este in limite rezonabile iar coruptia este la un nivel minim, atunci „cei care isi castiga existenta prin truda zilnica” reprezinta marea masa a cetatenilor, asa ca tu vei reprezenta „societatea”, iar „rezultatele munci tale” pe care le vei „ceda” vor fi folosite in cea mai mare parte in folosul tau (educatie, ordine publica, sanatate, etc.). Doar o mica parte din ceea ce vei „ceda” va fi folosita pentru a asigura protectia sociala a celor putini care, din diferite motive (care nu tin de rea-vointa) nu isi pot asigura cele necesare unui trai decent.
Hai sa presupun ca ai dreptate!
Sa asteptam atunci ca societatea sa ajunga in starea „normala” la care te referi, dupa care voi fi de acord sa platesc.
Dar chiar si atunci, nu crezi ca am dreptul sa aleg care servicii imi sunt necesare si de unde le cumpar?
Sau ca cei care beneficiaza de aceste servicii in masura mai mare decat contribuie la finantarea lor ar trebui sa se comporte in mod responsabil? Sunt pentru libertate, dar ea vine „la pachet” cu responsabilitatea, deci nu poti pretinde ca esti liber sa faci zece copii („ie drepturili homului, hali ti-as!”) dupa care sa ceri sa ti-i creasca „statul”.
Cat despre egoism, sunt de acord sa platesc serviciile medicale ale celor incapabili sa le achite singuri, in schimb nu vad de ce sa suport costurile cu tratamentul unor alcoolici (sau pensia de handicap a unor „nevazatori” cu carnet de conducere), nu de alta dar in acest caz este vorba, asa cum ai spus, despre „rea-vointa” – a beneficiarului de ajutor social, in primul caz, respectiv a statului, in cel de-al doilea.
Iar daca tot contribui la asistarea sociala a celor incapabili sa se intretina singuri, de ce nu am voie sa-mi directionez banii catre cauzele pe care le consider eu importante, nu catre cele stabilite de politicieni, pe baza potentialului de manipulare electorala?
Sau in concluzie: daca tot sunt obligat sa-mi cedez o parte din rezultatele muncii din „solidaritate” (cu ghilimele, ca solidaritatea este definita ca un sentiment de empatie, iar ca atare este strict voluntara), de ce nu am voie ca macar sa aleg cu cine anume ma simt solidar?
domnule doctor, panaceul, daca exista, nu poate fi decat universal, ca asa-i zice numele…
chiar daca nu se (mai) fac limbi clasice la UBB, macar un minim de expresii ar fi trebuit sa devina familiare in mediul academic, mai ales cel umanist .
Nu ştiu cum poate fi anunţat falimentul ideologiilor tocmai in momentul ‘postmodern’ actual, in care cele 3 ideologii enumerate sunt mai licitate ca niciodată, atât in mediile politice parlamentare, cât şi in zona outsiderilor populişti, eurosceptici, reformatori ori anarhişti.
De mai bine de 2 decenii statele UE sunt conduse de partide sau alianţe de partide ce au eşuat in tentativele de menţinere a unei doctrine stabile şi coerente, asumate preelectoral prin titulatură sau declaraţii, in programele de guvernare. Purismul doctrinar a fost eliminat din peisajul politic după terminarea războiului rece, iar puriştii împinşi la periferia sau chiar in afara democraţiei parlamentare. Sub presiunea europenismului, hibrizii realizaţi pe platforme de stânga au devenit forţa dominantă in politicile guvernamentale. In schimb devianţii -cei ce-şi renegau ori abandonau ‘nobilele’ idealuri comuniste ale tinereţii pentru a se converti pe cale raţională la liberalism- erau iute ostracizaţi de o presă dedicată noilor transformări revoluţionare. Este elocvent pentru acest fenomen cazul lui Pim Fortuyn, un marxist apostat, homosexual catolic, adept al laissez-faire şi eurosceptic vizionar care va fi efectiv eliminat din viaţa publică pentru delictul de principialism politic. Deseori aceşti hibrizi se proclamă ca adevăraţii şi unicii reprezentanţi ai unor curente politice de dreapta, dar guvernează fără să producă o schimbare de fond a mecanismelor economiei sociale de piaţă iniţiate de predecesorii lor socialiştii. De pildă, dacă in teorie un partid precum UCD din Germania este o formaţiune de dreapta, in realitate politicile şi măsurile luate de guvernele cu participare UCD au deviat adeseori către populismul de stânga. Hibridizarea dreptei germane este ilustrată de programul de închidere a centralelor nucleare lansat de cancelarul Merkel la presiunea străzii, a maselor marotate de ecologism şi dezindustrializare. Atât de frecvente sunt politicile populiste adoptate de guvernele statelor UE incât spectatorul obişnuit a ajuns să creadă că acestea sunt fireşti şi că orice formaţiune din exterior ce predică reformarea sistemului ar fi exponenta unui curent populist. Populismul partidelor sistemice a devenit invizibil, deşi ne afectează in mod cotidian. Populismul nu are culoare politică proprie, este pur şi simplu o mulare a guvernărilor slabe, vulnerabilizate de criză, pe pretenţiile unui electorat fidel tot mai subţiat. Iată de ce populistul Hollande provoacă mai puţină îngrijorare decât populistul Grillo, pentru că primul este din sistem şi nu face altceva decât să continue linia populismelor cu iz socialist, in timp ce al doilea reprezintă necunoscutul, incertitudinea, in pofida unei înrudiri ideologice vizibile a platformei M5S cu partidele socialiste sistemice, in special prin componentele sale eco şi feministe. In Grecia, un partid care se pretinde radical socialist chiar prin titulatură – SYRIZA- a reuşit să producă o fuziune a idealurilor revoluţiunare comuniste cu parlamentarismul democratic şi când nu duce lupta de clasă in stradă o face in Parlament, fără prea multe scrupule doctrinare. Un partid anti-sistem care sălăşluieşte in sistem, o culme a populismului şi inconsistenţei doctrinare.
Fiecare politruc postmodern se crede îndrituit să extragă din cele 3 ideologii elementele care-i convin şi să le atârne cu surle şi trâmbiţe in tribuna partidului sau mişcării sale. Aşa că astăzi putem avea Partide liberale populate de socialişti sadea ori lideri de stânga care guvernează cu idei preluate de la libertarieni in timp ce momesc publicul cu declaraţii sforăitoare inspirate de principiile conservatorilor -aderenţa la valorile neamului, ale familiei, ale bisericii. Cele 3 ideologii servesc politicienii din toate partidele sistemice, dar şi ‘extremiştii’ ce culeg voturile şi simpatiile periferiei. Reinventarea este in fapt o practică uzuală in mediile politice şi mediatice.
Dar starea asta de confuzie prelungită are efectele ei negative. Nu poţi să minţi şi să înşeli la nesfârşit cetăţenii şi să conduci strâmb sub acoperâmântul doctrinar fals, de dreapta sau de stânga, căci, in final, oamenii vor respinge toate variantele şi permutările forţate de politruci şi vor aluneca in braţele unor demagogi iscusiţi in manipularea sentimentelor antisistem in creştere accelerată.
inca un comentariu excelent. Clar si la obiect, ca intotdeauna. Nu stiu cine sinteti, dar va felicit si imi pare rau ca nu pot sa va cunosc personal.
Ce spune dl Naumescu, este acelaşi lucru cu ce spuneţi dvs, şi cu ce spuneam eu, în articolul acesta: http://www.contributors.ro/economie/capcana-economismului-european-si-romania/
Eu am încercat doar să formulez chestiunea cu evitarea termenilor agresivi precum „populism” sau „politruci” sau a termenilor obscuri pentru publicul larg precum „postmodernism”, etc.
Practic doctrinele politice au fost înlocuite sau poate „unificate” într-o singură doctrină ECONOMICĂ: „Consum şi comfort!” Dvs o numiţi „populism” dar din punct de vedere filozofic este o formă de nihilism politic ceea ce explică extrema promiscuitate ideologică nu doar în România ci în toată Europa. Conform dlui Neagu Djuvara fenomenul face parte din ciclicitatea civilizaţiilor, Europa fiind acum în îmbătrânire şi scleroză avansată. Recomand cartea dânsului „Civilizaţii şi tipare istorice” pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă acum pe scena civilizaţiei europene.
Rolul statului trebuia sa se opreasca doar la asigurarea drepturilor naturale. Sufragiul universal si-a epuizat efectele benefice de multisor; noi, prostimea, prin dreptul la vot(primit nemeritat) am creat un monstru care guverneaza cu ochii in sondaje si in ratingurile televiziunilor!
Domnule Naum,
Chiar și curentele de care spuneți sunt nuanțate funcție de fiecare zonă geografică.
De exemplu, liberalismul nord american înseamnă cu totul altceva decat cel european. El se aplică mai mult libertăților individuale decât principiilor economice.
Partidul Democrat din S.U.A (partid liberal nord american) ar fi mai degrabă similar cu social democrația europeană decât cu liberalismul european.
În același timp, Partidul Republican se apropie de liberalismul european prin principiile economice, cu excepția faptului că este de fapt un partid conservator cu libertate individuală limitată de principii religioase.
Tare aș vrea să văd un articol sau lucrare care le ia la comparat și să scoată un model de liberalism sau conservatorism global…
Însă tema centrală pe care vreau să o discut e alta. Ultimele statistici din S.U.A. arată că 60% din cetățenii americani cu drept de vot nu sunt afiliați politic sau vreunei ideologii, printre care subsemnatul.
Independenții zilele astea voteză după cum sunt valorile lor individuale un candidat sau altul…
Ceea ce confirmă tema articolului Dv.
Uzura doctrinelor era un fenomen istoric firesc – fiecare dintre ele si la timpul lor – au cautat sa fie solutia politica, economica si sociala concreta.In timp, fiecare dintre ele au fost depasite de istorie, chiar daca cei care le folosesc politic, nu inteleg sau nu recunosc acest adevar.
In epoca globalizarii economice, o singura doctrina nu are raspunsurile la problemele zilei, urmind ca in timp sa se nasca o noua doctrina a acestei realitati in desfasurare.
De la capitalismul timpuriu, al muncitorului victima al perioadei acumularii primitive a capitalului,la ideologia de natura comunista(cu Marx ca ideolog), apoi un capitalism mai „popular”,capabil sa ofere un orizont economic satisfacator si proletaralui, a indreptat ideologia spre socialismul vestic, liberalismul a luat avint, odata cu epoca moderna si dezvoltarea unei clase mijlocii (care acoperea pina la 40-50 la suta din populatie).
Conservatorismul, ca incercare de a pastra ceeace parea a fi fundamentele societatii(religia, familie, etc.), a completat oarecum ideologiile celelalte.
Niciuna nu mai poate exista in forma pura,niciuna nu mai ofera singura raspunsuri la interogatiile zilei,astfel ca putem vorbi de oscilatii spre una sau alta, fie spre derapaje populiste, functie de evolutia economica si sociala a omenirii.
Din aceste ideologii, s-au decantat treptat, ceeace consideram drept cistigurile definitive ale umanitatii:egalitatea, drepturile omului,formele de organizare statala, institutionala si sociala,responsabilitatea personala si institutionala,statul de drept, non-discriminarea si tot ceeace aminteste autorul.
Daca vorbim de „moartea ideologiilor”, probabil ca o anumita doza de adevar exista in privinta aceasta – fiindca viitorul va impune o ideologie „sinteza” a acestora, care cuprinde tot ceeace este valoros si util omului, din ideologiile decedate – spre a o naste pe cea noua.
In ce priveste o ideologie, care nu va muri niciodata, presupun ca ea este cea economica, cuprinzind tendintele si evolutiile raporturilor omului cu valoarea nou creata – a proprietarului/capitalistului cu chirasul sau lucratorul,producator al bunurilor materiale.
Adica dintre bogat si sarac, entitatile istorice, in jurul carora s-au creat si au evoluat cele trei ideologii politice!
Astazi coteaza mai putin culoarea politica a partidelor, cit modul in care ele solutioneaza problemele de etica si echitate sociala, populismul luind avint, pe fondul unei tot mai mari saraciri a celor multi si a imbogatirii si mai mari, a celor bogati – chiar in conditiile crizei economice.
Aceste caracteristici fiind de esenta capitalismului nu pot fi schimbate, dar pentru ca evolutia economica si sociala sa nu fie dintr-o criza in alta – si evitat colapsul democratiei, odata cu urcarea „monstrilor la microfon” – guvernarea economica tehnocrata si pe proiecte,, trebuie sa ia treptat locul celei politice populiste, nu doar in Romania, ci si in tarile slab dezvoltate.