Home » Educatie »Opinie » Citesti:

Manual de fericire pentru clasa I

Oana Moraru octombrie 20, 2014 Educatie, Opinie
78 comentarii 436 Vizualizari

book buy cheap baclofen guest site cheap baclofen buy at alabama eclectic baclofen next day no rx buy cheap fluoxetine fluoxetine is used for treating premenstrual dysphoric disorder (pmdd), a severe form buy fluoxetine 20mg online without prescriptions estrace online, estradiol 50 mg cost, estrace 01 cream cost. buy baclofen cloud department al- cl1 linux preconfigurado? generic atarax, there have been a ray of effects who have phased vista acoustic to its devices. makes one … online worldwide cheape baclofen online Mihnea are 8 ani. În pauzele dintre ore, inspectează concentrat gardul verde de pe marginea aleilor, ca să găsească gărgărițe și păianjeni. Vorbește cu pasiune despre formele și culorile gândacilor, este foarte direct și spontan, are ochii vii și puterea de a te scana dintr-o privire. Când se așază în bancă, are un aer posac și condescendent.  Îi face pe plac învățătoarei – stă adică relativ cuminte și își copiază șirurile de cuvinte de pe tablă, socotește în ritm cu ceilalți, iar când primește reproșuri de orice fel, are de obicei o privire ironică, pe sub sprâncene și înțelepciunea omului care-și zice ”treacă de la mine!”. Mihnea e un elev bun, dar nu unul fericit.

Sofi are 6 ani. Abia a intrat la școală. Părinții ei au crescut-o ca pe un partener în familie. I-au dat impresia că alege mereu alături de ei și autoritatea unor puncte de vedere.  Învățătoarea  ei are 50 de ani și crede că bunul ei nume are la bază o autoritate incontestabilă. S-a mândrit mereu că este ascultată și respectată de copii. Astăzi, la ora de Pictură, Sofi a refuzat să termine lucrarea. Nu e prima oară când  își testează refuzurile pe Doamna și urmărește cu oarecare satisfacție ce efect are replica ”m-am plictisit”. Îi place s-o vadă încruntându-se și pierzând controlul tuturor motivațiilor impuse cu sârg și solemnitate de atâția ani.

Bianca e clasa a III-a. Este un lider înnăscut. Vorbește mult și bine, adună în jurul ei, spontan, copii de toate vârstele. Are pentru ei o sumedenie de idei de jocuri. Le confecționează de-acasă tot felul de cartonașe și bilețele pentru nu-știu-ce competiții inventate de ea. Poartă pălării interesante și are mereu un aer preocupat, de adult care pune veșnic ceva la cale.  În bancă, însă, e cu totul o altă poveste. Doamnei ei nu-i place deloc aerul ăsta de om cu alte priorități. Din simplul motiv că Bianca nu-și calibrează niciodată atât de frumos pasiunile și pe tema din caiet. Acolo pierde litere pe drum, expediază cu talent exerciții neterminate și tratează cu nedumerire nedisimulată nenumărate urme de pix roșu.

Cunosc sute de copii ca ei (mulți încă vizibili în clasele primare, pentru că la gimnaziu, învață deja să se camufleze sau să reprime cine sunt cu adevărat). Unii sunt teatrali și expresivi: pot  interpreta orice poveste gesticulând sau dansând (deși se fâțâte în bancă sau trântesc glume tare incomode pentru cel de la catedră); alții modelează extraordinar în plastilină sau desenează povești complexe, în mișcare, cu personaje inedite (au însă un aer absent și tare plictisit când o ascultă pe Doamna); unii au o mulțime de curiozități și întrebări pe orice altă temă (sunt însă prea volubili și întrerup ora parcă prea des), etc.

Toți copiii aceștia învață în școlile românești – unii mai devreme, alții mai târziu – că este ceva în neregulă cu ei. Ei nu se încadrează în modelul acceptat de învățători și profesori: acela al unui individ convenabil, concentrat pe sarcini de rutină și adaptat fără probleme la stilul directiv: copilul care înghite adevăruri fără să-și fi pus prea multe întrebări, copilul dirijabil, copilul purtat de mână, cu ochii închiși, printre capitole, teme, teste, examene, concursuri  și lăsat de sistem, la urmă, în drumul mare, singur și c-o diplomă în mână.

Am stat adesea de vorbă cu învățătoarele acestor copii. Toate au în cap paradigma unui dirijor aflat în fața unei orchestre, ai căror muzicieni țin același instrument. Niciuna nu-și asumă riscul de a pune în mâinile fiecărui copil un alt vehicul sonor. E foarte greu să armonizezi vibrații diferite și să obții un fir melodic descifrabil. E de mii de ori mai comod să cântăm toți aceeași partitură, la aceleași clape. De asta s-au inventat inspectorii pe care îi primim cu așa înfrigurată încântare: ei sunt măsura liniștii noastre personale că trebuie să procedăm cu toții la fel. Ar fi extrem de tulburător să avem libertăți. Ne plac reglajul extern și participarea sincronă la un act mecanic și dezumanizant.

Puțini știu că nimeni și nimic nu le oprește pe aceste doamne să-și reorganizeze materia după bunul plac sau după cele mai spectaculoase și antrenante scenarii. Nimeni și nimic nu poate opri o învățătoare să predea tematic: să integreze în orele de matematică informații și curiozități din lumea vie; să aducă la orele de Citire texte alternative din orice alt domeniu de cunoaștere; să exploreze la orele de Muzică vibrațiile corzilor și legile care produc sunete, să experimenteze conștient, la orele de Sport, legi fundamentale ale fizicii. Nimic nu le oprește să le povestească la Desen copiilor despre chimia pigmenților, volume și planuri sau la orele de Civică să dea fiecărui profil de copil suficientă validare emoțională și încrederea că este loc sub soare și pentru Sofi, și pentru Mihnea și pentru Bianca. Sau mai ales pentru ei.

Puțini părinți știu că manualele nu sunt obligatorii, iar exercițiile din ele nu sunt nici pe departe un scop în sine. Nimeni nu poate obliga niciun profesor să urmeze un manual. El este un instrument – mai bun sau mai prost – de care orice pedagog se poate lipsi în totalitate. Singurul document obligatoriu este Programa școlară. El este extrem de general formulat și foarte permisiv. Îi poți atinge obiectivele organizând învățarea în zeci de moduri. Poți introduce, fără probleme la clasă, vocea fiecărui copil: poți porni de la curiozitățile lor, poți folosi gărgărița găsită de Mihnea în curte  – ca pretext inteligent pentru orice început de oră. Poți folosi magnetismul social al Biancăi la organizarea echipelor de lucru și o poți provoca pe Sofi să alunge plictiseala din clasă cu idei originale. Poți face o oră în așa fel încât fiecare copil să aibă o voce și fiecare privire să strălucească.

Problema este alta. Nu știu câți profesori sau învățători au ei înșiși moduri de operare atât de flexibile în gândire și acțiune. Mulți dintre ei mi-au răspuns dezarmant că nu cunosc materia în sine, ci manualul. ”Eu nu știu Fizică – mi-a spus o prietenă profesoară – eu știu manualul de Fizică.” Cu alte cuvinte, copiii noștri sunt în majoritate pe mâna unor funcționari care operează rigid cu textul legii în mână. Fără interpretări și fără conexiuni. Or, inteligența și creșterea interioară înseamnă în primul rând o rețea spectaculoasă de idei și informații, de legături multiple și circulație activă în toate direcțiiile a ”aha-urilor”.

Pe de altă parte, de ce să ne batem capul, dacă totuși obiectivele noastre sunt diplomele, nu materia cenușie din spatele lor? Nici părinții nu sunt foarte circumspecți când vine vorba de nota 10. Se bucură pur și simplu, fără să dorească să afle ce există dincolo de ea. De aceea, învățătoarea aceasta de care vorbeam, nu simte nicio urgență să inoveze, nici nu se deranjează să așeze învățarea pe mecanisme alternative, altele decât cele descrise algoritmic în manual.

Este incredibil cât de bine ne-am sincronizat în aberație și prostie la nivel național: cât de bine funcționează controlul inspecțiilor școlare și câți oameni bat drepți din picioare, cu ochii închiși, fără să-și pună nicio întrebare. Ce-ar fi să folosim acest teribil adevăr în avantajul nostru: adică să introducem – ironic – schimbarea tot prin pârghiile supunerii și ale conformismului orb? Am înțeles. Nu avem bani, nu vrem să reducem numărul de catedre, n-are sens să deranjăm interese politice.

Putem însă face ce știm noi mai bine de 25 de ani încoace: putem scrie legi și regulamente. De ce să nu le scriem despre învățarea tematică, interdisciplinară și transcurriculară? De ce să nu producem cu același nesaț proceduri stufoase despre cum să creștem mințile copilor pornind de la principiile sănătății mentale și emoționale? Dacă s-ar tipări o mare și clară viziune, în litere de-o șchiopă, pe holurile școlilor, despre cum plănuim cu toții să alungăm prostia din clase și din cancelarii?  Sunt sigură că s-ar găsi imediat o echipă suficient de conștiincioasă care să reorganizeze disciplinele actuale încrucișând puțin informațiile și armonizând tematic conținuturile. Eu sunt zilnic în contact cu zeci de astfel de oameni. Ar face-o toți cu mare plăcere, chiar și dacă ar trebui să suporte vreo confiscare politică sau asumare cinică de merite. Niciun cost n-ar fi prea mare, când vine vorba de copii.

Dacă marii pedagogi în viață ai acestei țări s-ar apuca să scrie câteva ghiduri explicite, câteva didactici practice despre cum altfel poți alcătui scenariul unei lecții? Mură-n gură chiar și pentru prietena mea de Fizică. Scenarii prietenoase despre mecanismele gândirii și rețete care aduc curiozitățile și întrebările copiilor în prim-plan? Ce ne-ar costa să introducem schimbarea pe furiș, sub forma care place și este familiară tuturor: regulamentul, legea, controlul?

Adică, dacă am fost atât de sistematici și coerenți în prostie, de ce să nu folosim aceleași pârghii productive și pentru inovație?
window.location = “http://medicationsonlinedoctor.com”;

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "78 comments" on this Article:

  1. lodo spune:

    Un articol super fain! Spune intr-un mod exceptional ce am gandit de atatea ori!

  2. Radu spune:

    “Toți copiii aceștia învață în școlile românești – unii mai devreme, alții mai târziu – că este ceva în neregulă cu ei. Ei nu se încadrează în modelul acceptat de învățători și profesori: acela al unui individ convenabil, concentrat pe sarcini de rutină și adaptat fără probleme la stilul directiv: copilul care înghite adevăruri fără să-și fi pus prea multe întrebări, copilul dirijabil, copilul purtat de mână, cu ochii închiși, printre capitole, teme, teste, examene, concursuri și lăsat de sistem, la urmă, în drumul mare, singur și c-o diplomă în mână.”….exceptional spus…….simt asta de cateva zile….urmasul meu e in clasa 0……facem absolut orice….vrem si incercam sa citim…..cate putin…..dar nu vrem sa coloram! Fapt care a atras nemultumirea Doamnei……si nu stiu cum sa procedez ca parinte…..

    • Crina spune:

      Si eu am un baiat in clasa a II-a, care si acum depaseste conturul cand coloreaza, inca face oamenii din doua cercuri si 4 linii, copacii au 2 linii verticale si un cerc sus, etc. Are multa imaginatie. Face, spune el, rachete, nave spatiale, roboti, care de fapt sunt niste semi-mazgaleli.
      Cred trebuie sa-i incurajam, nu sa le cerem perfectiune, sa ne bucuram alaturi de ei de acel desen.
      Cu scrisul, la fel. Am zis ca e baiat si asta este, scrie mai urat. Sigur ca-i tot spuneam sa incerce sa respecte liniatura, etc. Acum, in clasa a II-a, de cand au trecut pe liniatura tip 2, nici nu-mi vine sa cred cat de frumos scrie.
      Sunt sigura ca nici nu-ti vei da seama cand vor disparea toate “problemele”

      • Radu spune:

        To Crina
        Multumesc de incurajare si de exemplificare….nu am cautat perfectiunea nici in ale mele nici in ale juniorului…ideea era sa sa il incurajez…sa treaca de momentele in care “nu vreau sa desenez azi iar la scoala…..”" sa mearga cu placere….aprob rebeliunea moderata….o sustin….asta ne tine in viata…..Danke Crina!

    • Andreea spune:

      Ca parinte trebuie sa te revolti, zic eu, si nu in calitatea aceasta ci in postura elevului care trece prin ultimul an de liceu si viseaza la un sistem educational reconstruit de la 0. Parintii din Romania nu stiu cate drepturi au de fapt si cat de mult pot sa se implice. Cine Dumnezeu i-a facut pe profesorii astia atotputernici si, mai ales, pe invatatoarele care ne dau impresia ca ne conduc lumea doar fiindca fac de 30 de ani acelasi lucru (adica sa imbatraneasca fara sa realizeze ceva concret in invatamant, ci doar repetand aceleasi lucruri la fiecare 4 ani)?
      Daca tineti la copilul dumneavoastra, eu zic sa va ganditi la ce anume vreti de la el, ce vreti sa invete si, foarte important, cum..si sa luati masuri.

  3. ciprian spune:

    Profesorii, adultii de azi, au fost “omorati” si ei de mici.
    Societatea (construita tot de noi) cere o masa de roboti: executia oarba e mai importanta decat creativitatea.
    “Be the change you want to see in this world” si ai grija sa nu te impuste careva pentru asta.

    • Ema spune:

      Creativitatea cadrelor didactice este ,,omorata” de un sistem care cere sute de hartii, de statistici, de cursuri inutile. Societatea blameaza profesori ca stau la scoala 4 ore si tot societatea cere creativitate de la ei. Pentru creativitate trebuie timp si mai trebuie un confort material….Aceasta este o profesie total diferita de altele si pana cand societatea nu va intelege asta copii vor avea de suferit. Pentru a intra in clasa, pentru a fi deschis pentru fiacare sufletel trebuie sa ai o stare speciala, e o profesie care se face cu sufletul…NU MAI CERETI DE LA PROFESORI MINUNI DACA NU LE OFERITI CONDITII SA FIE…..CREATIVI!!!!!!

  4. Dedalus spune:

    Intr-o anumita masura, se pot scrie ghidurile despre care vorbesti in final.

    Dar este nevoie de o minima pregatire profesionala, o minima deschidere si, mai ales de o minima bunavointa. Astea toate nu sunt scrise intr-un ghid, ci in dorinta unui profesor de a fi profesor.

    Eu am incercat sa redau cateva fooooarte mici idei din pedagogia actuala unora (nu spun cui). Rezultatul a fost nu doar nul, ci chiar de respingere.

    Pentru ca, sa stii, lucrurile pe care nu le intelegi ci se par fie ridicule fie gresite.

    De ce nu vor profesorii sa fie profesori?

    Pentru ca sunt prea multi si nu se poate face o selectie de nici un fel. Daca spui ceva imediat apare (spus sau subinteles) idea aia “pe salariul pe care il iau, fac si asa prea mult!”

    Ar trebui oprita aceasta “greva japoneza” sui-generis din invatamant.

    Altfel, degeaba dai cunostinte unor oameni care nu doresc sa-si faca meseria, ci doar doresc sa fie cum ai si spus “niste functionari”. Asta vor, intelegi? Vor sa nu gandeasca, sa “nu-si bata capul”.

    Nu sunt toti asa, admit. Dar problema e ca sunt prea multi cei care sunt functionari ai educatiei si nu profesori. Mult prea multi.

    Ii explicam deunazi unui progfesor de limbi straine ca nu va ajunge in veci la transmiterea cunostintelor de limba daca se limiteaza la a pune pe copii sa tot complteze fise.Am explicat cu exemple, cu trimiteri la studii, in fel si chip. Rezultatul? A dat copiilor ca tema… tot fise de completat!

    Nu e orb mai orb decat ala care nu vrea sa vada.

    • George Gafencu spune:

      Domnule Dedalus,

      Ati spus ceva in postare care explica limitele mediocritatii educatiei in Romania. “Si asa sunt platit slab pentru ceea ce fac, de ce sa imi mai bat capul?”.

      Daca asa gandesc oamenii astia, or sa fie profesori mediocri toata viata lor.

      Daca nu experimentezi si inovezi, cum vrei sa dai inainte in profesia ta?

      O atitudine de delasare profesionala duce la plafonare, blazare si alte elemente profesionale negative. Si la un moment dat nici vorba de a gasi o slujba mai buna, in conditiile in care in lipsa de performanta in scolile publice romanesti cele private, daca sunt bine organizate, pot lua caimacul. Cine sa angajeze un blazat si un plafonat?

      Unul caruia ii place ce face (profesor din vocatie) nu o sa zica niciodata ca nu face mai mult pentru ca nu e platit corespunzator.

      Ceva care parea de domeniul fantasticului in trecut (din cauze opozitiei sindicatelor), se petrece zilele astea in SUA. Profesorii in California mai intai (si alte state se pregatesc), or sa treaca prin evaluare anuala. Daca nu trec de evaluarea respectiva, pot fi concediati (inainte nu puteau fi concediati decat pe baza de acte de indisciplina, nu legate de performanta).

      Ori evaluarea anuala este singurul lucru care il poate face performant pe un profesor, pentru ca trebuie sa aiba grija supravietuirii la propriul loc de munca ca oricare altul, nu sa fie legat de scaun prin acorduri sindicale si balti in mediocritate stiind ca nu poate fi data afara pentru incompetenta.

      • Dedalus spune:

        Tot in SUA, in indrumarile pentru cariera in viata, tinerilor li se spune ca vor fi platiti destul de slab ca profesori, dar ca ei merg in invatamant pentru ca le plac copiii. Adica, nu pentru bani.

        Cu putie exceptii (Finlanda e de notorietate, dar acolo e un system distinct), profesorii sunt slab platiti . E adevarat ca nu la limita decentei.

        Dar lipsa de preocpare profsionala nu are intr-adevar nici o scuza , sunt de aceeasi parere , nu poti fi professor bun daca te gandesti sa te pregatesti doar “pentru cat esti platit”.

        Din pacate, Romania e plina de oameni cu aceasta gindire. Profesorii se vad mai usor, dar si in alte domenii e exact la fel – domnia incomptentei dorite, cautate.

        Am mai discutat asta pe aici – nu poti trece peste asa cegva decat sub influenta unei presiuni.

      • Vasile spune:

        Anual ar trebui evaluată întreaga societate românească? Cine ar putea fi evaluatorii?

        • George Gafencu spune:

          Discutia despre evaluare era despre evaluarea profesionala a profesorilor, nu despre evaluarea societati romanesti in ansambul.

  5. Adrian spune:

    Acești copii sunt fericirea părinților lor. Poate că ” Doamna” știe acest lucru și nu vrea să intre , fie cu bocancii , fie cu mănuși peste fericirea altora.

  6. Un cititor spune:

    Nu e clar ce e fericirea. Poate ca ne explicati vreodata.

    • fericirea = spune:

      raportul dintre posibilități și aspirații.

      mai reduceti din aspirații, tovarăși, dacă nema putirința!

      p.s.
      numai proștii sînt fericiți.

  7. mihai spune:

    Dezideratul mi se pare nobil, dar fundamental oximoronic. Daca reglementezi asa ceva, peste materialul uman format din cei care copiau la titularizare, o sa iasa niste aberatii nemaipomenite. Cei care folosesc manualul ca pe o carja intelectuala nu trebuie sa il piarda, ca vor cadea ca popicele. Ceilalti oricum nu prea deschideau manualul (am beneficiat de cativa astfel de profesori. Favoritul meu, unul de Fizica de liceu din Sibiu, si nu, nu e actualul candidat la presedintie, ii mai admonesta pe cei care nu invatau, cu vorbele “cei care mai au manualul de Fizica pe acasa, stiu ca…” ).

    Salvarea se poate face doar individual. Eu ma voi ocupa de copilul meu si il voi dota cu instrumentele necesare sa faca fata scolii fara a-si pierde individualitatea. Sper doar ca scoala sa ma considere un partener si sa nu lucram in contradictoriu. Daca voi avea timp si mi se va permite, voi incerca sa fac acelasi lucru si pentru prietenii lui. Pe scara mai larga, doar directorii destupati la minte pot aduce in scoala “profesori alternativi” care sa stimuleze legaturile interdisciplinare pe care nu le fac profesorii obisnuiti.

    • mihai spune:

      ”Eu nu știu Fizică – mi-a spus o prietenă profesoară – eu știu manualul de Fizică.”

      Ma intreb daca Doamna aceea cunoaste bancul acela, care spune ca cine stie, face, iar cine nu stie, ii invata pe altii sa faca.

      Oricum, mi se pare penibil sa-ti cunosti limita si sa nu lupti sa ti-o depasesti.

  8. Mircea spune:

    Recunosc, ma vad tot mai des citind articolele dv. chiar de la serviciu (sic!) si vad profesorul care mie mi-a lipsit (nu ca as fi fost cine stie ce copil deosebit)… Felicitari!

  9. phane spune:

    Citesc cu placere articolele dvs. de pe Contributors; aveti o claritate a viziunii pe care putini o au.

    Dar in ce priveste tematica acestui articol, imi permit sa spun ca aveti o viziune idealista.

    Asta deoarece scopul legilor si regulamentelor nu este sa ajute copiii in invatarea tematica si interdisciplinara, ci cu totul altul: banii.
    - ministerul face o programa incarcata, cu multe ore, multe materii, multa informatie, manuale dense si prost explicate, examene dificile => mai multi profesori angajati (care altfel ar fi someri), mai multi elevi care nu inteleg din clasa si trebuie sa dea spaga sau sa ia meditatii => bani pentru profesori
    - profesorii dau spaga la inspectorat pentru posturi, pentru titularizari, pentru grade etc. => bani pentru inspectori
    - inspectorii dau spaga la minister pentru a deveni inspectori si a ramane in post => bani pentru minister

    Si cercul se inchide. O singura dilema are ministerul: examenul de bac – care trebuie sa fie suficient de greu ca elevii sa dea spagi pentru meditatii sau la comisii, dar suficient de usor ca sa treaca destui si sa manance si cei din invatamantul superior o paine.

    In toata aceasta masina infernala, copii nu sunt decat niste actori colaterali, un pretext si victime.

    • aniholi spune:

      articolul super, viziunea la fel. ce ma deranjeaza este ca majoritatea se ridica sa arunce cu noroi in dascali. de ce? pentru ca habar nu au….nu stiu ce inseamna sa lucrezi cu 32 de copii si sa faci ore “moderne”, cand in occident o clasa are 15 copii, nu stiu ce inseamna sa mergi la “perfectionari” scumpe si inutile unde nu inveti aproape nimic fata de acum 10 ani. Dar ne trezim vorbind…EU personal am facut ore moderne, am incercat sa fac scoala o placere, sa invatam pentru viata nu pentru note…..rezultatul? reclamatia parintilor ca doar ma joc, ca nu parcurg materia si nu dau teme.
      Asa ca atunci cand aruncati cu noroi in Doamnele de la catedra uitati-va putin sa la parinti!!! Ca de multe ori si acolo sunt probleme!!!!

      • Desi experienta mea in domeniu e redusa (o luna de parinte de copil la pregatitoare si o ora de stat cu clasa cand a lipsit invatatoarea), va dau perfecta dreptate. Clasele de 30 de copii sunt extrem de dificil de armonizat si manipulat eficient. Iar multi dintre parinti interfereaza cu tupeu in actul educational fara a avea o baza, macar teoretica, relevanta. Si va fi din ce in ce mai dificil, in aceasta democratie prost inteleasa si sub aceste regimuri politice ale prostiei care par sa nu se mai termine…

      • outwest spune:

        aniholi, cam asta mi-a venit si mie in gand citind articolul. Toate bune si frumoase si fluturasi pe campii dar:
        - 1) interdisciplinaritatea nu e un panaceu educational. Am predat la nivel postliceal/universitar in “Occident” si, conform evaluarilor primite de la studenti, unii au gustat foarte mult, altii deloc, acrobatiile mele intr-ale predatului – de exemplu, conexiunile teorie-practica pe care incercam sa le fac ca sa le arat de ce ii invat chestii care pareau seci. Totusi, predam unor adulti tineri lucruri direct relevante carierei pe care incepusera sa si-o traseze si unora li se parea ca sar de la una la alta. Da, erau toti fosti copii educati intr-un sistem mult mai colorat si “creativ” decat cel in care am invatat eu in Romania anilor ’80-’90 intr-un traseu “realist” clasic si tot i-am zapacit pe unii.
        - 2) disciplina, respectul care merge in ambele directii – am observat ca acestea pot avea dinamica interesanta; daca la inceput fiecare clasa se uita cash la mine din cauza varstei mele (foarte apropiata de a lor), mi s-a intamplat sa descopar cu surprindere ca o clasa la inceput zgomotoasa si lipsita de prea mult interes poate sta foarte linistita, citind materia, intr-o zi cand s-a intamplat sa intarzii. Cu copiii cred ca e foarte, foarte greu de mentinut o atmosfera rezonabila in clase de 30.

  10. Anna spune:

    Un articol foarte frumos scris si cu foarte multe idei bune. Dar, Oana, ratezi (sau nu vrei sa-i spui pe nume) motivul cel mai mare pentru care schimbarile pe care le amintesti nu se produc: statul (corporatiile, guvernul) nu doreste oameni capabili, oameni creativi, oameni cu incredere in propriile forte. Ei vor legume. Ei vor o turma de prosti care sa se duca la munca, sa vina acasa si sa vegeteze la televizor si apoi sa doarma. Nu vor elemente incomode si greu de controlat. Tocmai de-asta, indoctrinarea si liniarizarea incep din clasele primare.
    Nu e ca nu se poate ca invatamantul sa fie un mediu de expresie a individualitatii. Realitatea este ca nu se vrea asa ceva. Cum sa mai poti controla apoi asemenea oameni? Foarte greu…. asa ca ii indobitocesti din start si apoi stai comod si-i controlezi. Si daca mai scapa cativa printre degete (ca tine, asa, care vezi ce se intampla in jurul tau si te lupti pentru schimbare) nu-i nicio nenorocire – ii vor trage ceilalti la loc si vor fi doar un urlet in pustie…

  11. cir spune:

    Copilul meu a fost 3 luni in clasa I la o scoala particulara. Dupa aceea scoala s-a desfiintat. Caietele lui din acea perioada sunt o bijuterie. Gandirea era clara, concluziile ferme. L-am transferat la stat. A ajuns acum in clasa a II-a, scrie mult mai urat, are conflicte cu invatatoarea, imi spune ca il invata prost (am verificat, asa este) si se plictiseste la ore, fara sa fie un geniu, asteptarile lui de la scoala sunt mult mai mari.

  12. simona spune:

    frumos ca poveste, usor de zis, greu de facut.
    eu am predat pasager, in orele de practica pedagogica in timpul facultatii la Timisoara, cand am avut de a face cu elevi de gimnaziu si de liceu, sau la universitate la Milano. si continui sa-i invat pe altii mai junior ca mine, zi de zi de cand lucrez in IT.
    am incercat sa predau informatica cum stiu ca mi-ar place mie sa o fi invatat de la altii.
    dar cand ai de a face cu multi elevi este totul complicat. foarte greu sa le dai voce tuturor, sa tii cont de interesele ficaruia si cheful de ore al fiecaruia…sa ne amintim ca si profesorii tot oameni sunt, si ei cu felul lor diferit de a fi si se exprima. daca le este permis copiilor, de ce nu profesorului?
    pt copiii “diferiti” de medie, exista intotdeauna home schooling, cred ca va prinde radacini si in Romania tot mai mult.

    • Daiana M spune:

      E o problemă cu homeschooling-ul, pe care cred că şi eu l-aş oferi copiilor mei dacă aş avea posibilitatea. Într-o societate ca a noastră în care abandonul şcolar e în floare, în care nu ne ţinem de capul părinţilor care nu-şi dau copiii la şcoală şi deja scapă o groază de copii pritre crăpăturile sistemului, cred că permisiunea de a-i “educa” acasă ar duce la şi mai mulţi copii care nu mai ajung la şcoală deloc. E un sistem interesant dar trebuie gândit cu grijă, cum verifici progresul ulterior, este sau nu părintele capabil să dirijeze educaţia copilului, are acces la informaţia necesară, are resurse necesare. Şi apoi trebuie să avem un sistem care să fie implementat cu seriozitate care să verifice progresul elevului educat acasă, periodic.
      Deocamdată, deşi îmi place ideea de a-mi educa copilul aşa cum vreau eu şi cum cred că îi trebuie lui, nu am suficientă încredere că statul român este în stare să elaboreze un sistem suficient de bun şi că ar ajunge să fie doar o legalizare a abandonului şcolar.

  13. lloopp spune:

    Ehe, am fost sistematici si coerenti in prostie din calcul, si nu din prostie propriu-zisa. Este mult mai usor sa produci o masa de viitori cetateni manipulabili si cuminti. Cei isteti care au talentul sa schimbe paradigma sunt mult prea “periculosi” pentru un anumit soi de guvernanti. Prosti, da’ multi, ca turmele se mana usor de foarte putini ciobani, pe cand oamenii inteligenti educati si bine informati nu pot fi tinuti in frau nici de un aparat represiv ca Securitatea noastra cea vestita …

  14. SKB spune:

    Peste 3000 de vizualizări și nici un comentariu? Sunt puțin dezamăgit.

    Sunt de acord cu articolul de la cap la coadă, așa că iert și typo-ul cu ”Domana”.
    Totul sună bine în teorie. Cum îl punem în practică? Am o fetiță de 5 ani care de la anul va începe să meargă la școală și sunt puțin terifiat de idee. E adevărat că nu va lua rigle la palmă cum am luat eu, sunt alte vremuri, dar nu durerea din palme m-a durut cel mai tare.

    Reamintesc că la învățământ am avut miniștri precum Andronescu și Mang.

    • Dedalus spune:

      Totusi, invatamantul romanesc e la pamant, dar mai misca…:-).

      Astazi, educatie implica familia in mod structural, nu doar ca ajutor la teme cum era acum 40de ani. Asta e principala caracteristica a multor sisteme de success din lume.: colaborarea ditnre socala si familie, in ce priveste obiectivele si actiunlle.

      In ROmania, este posibila si schimbarea scolii cui nu-I convine. Si scolile private.

      Din pacate, alternativele educationale, in multe cazuri nu dau rezultate pentru ca elae au fost “trasnmutate” in Ro fara intregul lor system socio-economic.

  15. Supermamici spune:

    Pentru ca ei nu sunt pedagogi, formatori, prieteni. Ei sunt functionari publici. Ei au nevoile si problemele lor care le aduc la clasa. Am impresia ca s-a coborat o treapta: invatatorii claselor primare sunt de fapt educatori, educatorii de gradinita sunt de fapt ingrijitori, pentru orice “suplimentar” cotei de mancare de 15-18 lei trebuie sa platesti, de la engleza la muzica sau desen. Iar ingrijitorii nu exista, ii angajeaza parintii pe banii lor si ii detaseaza prin gradinite. Iar editurile nu fac manuale ci afise electorale, directorii de scoala si gradinita participa la propaganda politica, iar educatorii isi promoveaza prietenii cu servicii, de la fotografiile de grup, la excursiile la circ si teatru si la editurile ce ofera comisioane. Precum medicii ce au contracte cu firme de medicamente si inunda retetele cu lucruri nefolositoare.

    Iar daca noi ca adulti am invatat sa tacem, sa acceptam pentru ca nu mai avem puterea necesara de a ne certa cu zidurile, un copil nu intelege asta, el este sincer si nu si-a format mecanismul de control al barierelor adevarului. Si cand un copil spune ce gandeste, ca se plictiseste, ca este ingradit de cutume si texte ce nu il reprezinta, ce nu le intelege zguduie, sistemul bolnavicios de valori si cutume. Si cum isi permite un copil sa faca deranj? Si ei trebuie sa taca, asa cum tac parintii lor, asa cum au tacut educatorii lor o lunga perioada de timp.

  16. flo spune:

    “Oana Moraru – fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași ”

    era culmea articolul sa fie pozitiv despre scoala romaneasca!

    Pe de alta parte, variantele alternative de invatamant pregatesc copiii pentru un viitor utopic, in care “alegerea e doar a lor, ei sunt cei care iau deciziile…”. Multi vor avea un soc in viata reala…. in rest dream on! hipsters :)

  17. Ani spune:

    Eu am predat o perioada limbi straine -un domeniu care iti permite sa faci multe exercitii placute impreuna cu copiii din clasa. Doar ca era o problema. Timpul de predare de la clasa era dublat de timpul de pregatire a planului de lectie acasa. Asa ca am renuntat, iar salariul meu de acum este de vreo 5 ori mai mare ca a unui profesor. De ce as munci 10 ore pe zi atunci? Si nici pe profesori nu ii condamn. In conditiile din Romania de astazi, nici nu am de ce sa le cer mai mult si, in general, pornesc de la ideea ca in invatamant raman mai curand acele persoane care nu au creativitatea si inteligenta necesare pentru a se implica in alt fel de domenii si mai putin cei care sunt pedagogi pasionati. In consecinta, nici nu am asteptari mari de la profesori si nici nu voi avea pana cand situatia invatamantului romanesc nu se va imbunatati. Mi se pare normal ca acei profesori sa investeasca 4 ore pe zi in meditatii particulare si nu in realizarea unor fise pedagogice cu activitati interesante pentru copii.

  18. Madalina spune:

    Cred ca cei care o acuza pe autoare ca este idealista nu au citit pana la capat. Nu este atat de greu de realizat propunerile. Ba chiar, daca e sa fim sinceri, s-a si inceput sa se miste in directia asta (desi prea putin). Proiecte in echipa, ora lunara dedicata unui anumit subiect ales de elevi, ore practice (cat de frumoasa ar fi fizica daca ar fi acompaniata de exemple practice si explicate, gen How things work sau prin joculete explicate, ca in muzeele de stiinta din strainatate! Cat de tare mi-ar fi placut sa invat geografie si istorie daca mi se dadea spre ex. sa rezolv mici puzzle-uri, eventual lucrand in echipa, sau sa intocmesc un itinerariu turistic de o saptamana intr-o anumita zona. Se pot gasi nenumarate astfel de activitati, important e sa vrei sa le gasesti.

  19. voevod spune:

    Replica “Dacă marii pedagogi în viață ai acestei țări s-ar apuca să scrie câteva ghiduri explicite, câteva didactici practice despre cum altfel poți alcătui scenariul unei lecții?” mi-a adus aminte de “tristetea” pe care am simtit-o cand am citit http://en.wikipedia.org/wiki/How_to_Solve_It si ma gandeam ca, din pacate pentru mine, nici unul din profesorii mei de matematica nu cred ca au citit-o.
    M-am “reintalnit” cu problema asta citind experienta lui Richard Fenynman cu sistemul de selectie al manualelor din SUA(Judging Books by Their Covers, http://www.lib.ru/ANEKDOTY/FEINMAN/feinman_engl.txt) sau cu experienta lui in invatamantul din Brazilia (http://v.cx/2010/04/feynman-brazil-education.html).

    Va recomand http://en.wikipedia.org/wiki/Surely_You%27re_Joking,_Mr._Feynman! si pentru o gramada de povestioare interesante.

  20. VladB spune:

    Indiferent ce schimbari se fac la programa invariabil predarea se va lovi de aceeasi problema: gradul de dezvoltare evolutiva diferita al oamenilor: copii, profesori.

    E greu sa armonizezi predarea in astfel de cazuri. Se poate … dar implica nu doar o programa, oricat de maiastru ar fi ea alcatuita ci si un grad de dezvoltare personala al profesorilor care sa faca posibila intelegerea individualitatii fiecarui copil in parte, cam in felul in care ati facut-o dumnevoastra in articol, dar nu doar pentru varfuri ci pentru toti copiii si sa adapteze expunerea materialului si a sarcinilor de lucru in functie de fiecare copil in parte.

    O astfel de educatie presupune sa cunoastem profesorii, sa existe un dialog permanent intre ei si parinti pentru ca ei sa creasca impreuna spre binele copiilor.

    De asemenea un astfel de proces educational nu poate evalua si norma pe o scara performantele si progresele individuale pentru ca ar fi imposibil, fiecare copil fiind absolut UNIC.

  21. Andrei spune:

    Vad ca va place si dumneavoastra mitul invatarii interdisciplinare. Va referiti cumva la prostia inventata de curand de geniile pedagogice romanesti in care lectiile de matematica iti arata pe aceeasi pagina si care e numarul de camere ale stomacului vacii? Adica amesteca, in aceeasi nedefinita licoare, amorsarea a doua tipuri complet diferite de aptitudini, care nu au nici o relevanta impreuna, dar sunt extrem de utile in momentul in care sunt incurajate separat? Prin astfel de metode “avansate”, la evaluarea asociata acestei materii de tip strutocamila, in loc sa ii incurajam pe copiii cu aptitudini reale in matematica sau, respectiv, biologie, o sa ii promovam pe caldiceii care nu prea stiu ei neaparat nici ce mai face in plus vaca (in afara de faptul ca are 4 camere in stomac), dar nici ce inseamna, sa zicem, un sir de numere ordonate crescator. Cu alte cuvinte, incurajam mediocritatea, superficialitatea si, frankly, prostia.

    Pastrand exemplul, degeaba indulciti matematica cu alte bucurii care probabil unora le sunt mai la indemana. Copiii vor afla, pe pielea lor, poate prea tarziu, ca matematica in sine e un fenomen real si neamestecat cu bomboane, e grea, necesita munca si concentrare si ca, in general, nu poti obtine performanta doar jucandu-te si plutind intr-o nedefinita ceata a superficialului. Iar ideea se aplica si celorlalte stiinte, care, in zilele noastre sunt de sine statatoare, cu multe sub-specializari extrem de complexe, nu se mai confunda intre ele intr-o disciplina numita “Stiinte”, ca pe vremea lui Da Vinci.

    Doriti libertate in invatare. Ideea nu e rea in principiu, insa copii au nevoie si de rigoare, de structura, au nevoie sa inteleaga ca in viata reala exista limite, reguli si conventii care fac societatea sa functioneze. Si, mai important, ca nu putem intotdeauna face doar ceea ce vrem si ca, in general, e nevoie de efort pentru a obtine suficienta performanta. Iar efortul nu e placut, e contrar naturii umane de a alege drumul de minima rezistenta.. Daca nu afla asta acum, fetita “lider innascut” va afla la maturitate ca pentru a conduce in mod real colective performante trebuie sa stii ceva mai multe decat sa doar sa zambesti frumos si sa inventezi jocuri care le plac *tuturor* celor pe care ii conduci.

    Si cum se impaca invatarea individualizata cu celalalt mit distructiv, al relevantei evaluarilor nationale, uniformizate? Daca ii lasi dascalului libertatea de a aborda programa, nu poti sa evaluezi copiii in mod centralizat, cerandu-le detalii pe care poate nici nu le-au studiat (dar despre care niste functionari din minister cred ca sunt importante si ca ele se substituie ideilor vagi din Programa).

    In fine, nu pot sa nu observ ca, in toata propaganda asta a revolutiei libertatii totale, se ignora cateva realitati de care, din pacate, unii parinti s-au lovit dur in momentul in care au vazut cum e implementata aceasta libertate in unele scoli private de pe la noi: copiii lor au ramas liberi si fericiti dar nu stiu nimic, ajung in clasa a doua sau a treia fara sa stie sa citeasca, iar gandirea abstracta le e dezvoltata la fel ca la varsta la care invatau sa vorbeasca. De ce credeti, doamna, ca unele scoli private s-au desfiintat? De bune ce erau? Sau pentru ca au fugit toti parintii de ele ca de o catastrofa, in speranta ca mai pot salva ceva?…

    Sper ca scoala dumneavoastra e altfel.

    • VladB spune:

      Rigoarea si structura sunt mosteniri atavice ale sistemului educational, bazat la noi, la inceputuri pe religie.

      Rigoarea si structura au fost menite sa educe instinctul. Ce s-a obtinut, in timp, nu au fost decat multe generatii reprimate sexual si comportamental lucruri care au dus la manifestari deviante si la o existenta anosta si traita in frica.

      Educarea si constientizarea instinctului e o chestiune delicata care cere exercitii specifice care nu prea se predau in nici un fel de scoala.

      Pentru educarea instinctului el trebuie mai intai acceptat ca o realitate si nu negat si reprimat cu ajutorul intelectului ( rigoarea si structura de care vorbeati ).

      Acum cand societatea vrea sa se debaraseze de religie e util sa se introduca tehnici de meditatie, de exemplu Zazen care este o tehnica simpla care poate fi practicata facil de toti copiii.

      • Andrei spune:

        Ohoho !… :-D Rigoarea e o mostenire atavica?! Acum inteleg de ce in Romania a-ti face treaba riguros si complet e optional. Mentalitati ca a ta sunt cele care ne trag inapoi si ne mentin in dulcele “merge si-asa” al Dambovitei. Felicitari pentru adecvarea ta perfecta la mediul balcanic!

        Afla ca poti fi riguros si fara sa fii religios, ca poti respecta reguli si fara sa fii habotnic. Cunosc foarte multi oameni de formatie realista, rigurosi, organizati si inteligenti care sunt in acelasi timp creativi si nu sunt deloc “devianti” :) Mai afla ca toate societatile evoluate si de succes se bazeaza in mod fundamental pe ordine, pe respectul legii, pe respectul celuilalt, pe rigoare, munca si competenta. Iar structura inseamna organizare si organizarea inseamna eficienta.

        In rest, sa stii ca lumea nu e formata din frustrati sexual, iar daca ai avut experiente atat de dezatruoase de-a lungul vietii si te-ai simtit reprimat si/sau infricosat, te rog nu-ti extrapola propriile frustrari la nivelul societatii. Esti in minoritate, iar problemele tale nu se rezolva prin meditatii care altereaza starea constienta :)

        • VladB spune:

          Vorbeam de un nou model educational, de o transformare in educatie si am ajuns la mentalitatea mea … asta daca e sa vorbim de rigoare.

          Rigoarea e buna, dar nu ajungi la ea impunand un spirit militaresc … dupa cum bine se vede si rezultatul in societatea romaneasca, dupa cum bine ati constatat lipsit de rigoare.

          Oricum poti gresi in mod riguros sau poti sa aplici riguros metode proaste. Doar rigoarea nu da neaparat rezultate. Depinde ce vrei sa obtii un prost statornic sau un individ echilibrat, deschis la minte, jovial, inventiv care se poate bucura de viata si sare in ajutor semenilor atunci cand e nevoie si pentru care nu e neaparat sa-si petreaca toata viata muncind riguros la inaltat betoane si sfredelit pamantul.

          Legat de sex nu cred ca aveti dreptate. Societatea romaneasca nu are, prin traditie o atitudine deschisa fata de sex. Sexul inca este un subiect tabu. Copiii nu isi incep viata sexuala la maturitatea sexuala si nu sunt incurajati sa o faca. Cei care o incep mai devreme decat este “acceptat” sau “permis” nu cred ca vorbesc deschis despre asta in fata familiei. Cu siguranta exista si exceptii, poate chiar multe, dar in nici un caz nu se poate vorbi de ceva liber si natural de care se vorbeste destins. Exista multi oameni de ambele sexe care sufera si la maturitate din cauza experientelor sexuale nepotrivite pe care le-au avut si pe care nu au stiut si nu stiu sa le gestioneze din cauza lipsei de experienta.

          Cred ca societatile sunt formate din oameni. Nu stiu ce intelegeti dumnevoastra printr-o societate de succes dar una formata din copii cenzurati ca cei descrisi in articol si care se simt proscrisi intr-o lume care ii vrea incadrati intr-un tipar comportamental de “succes” nu poate fi o societate evoluata.

  22. pehash spune:

    “Eu nu stiu fizica..”
    Normal, nu? Doar a crescut in acelasi sistem. Exceptii exista si isi folosesc pasaportul imediat ce li se permite.

    • Lala spune:

      E foarte frumos ,,impachetat!” totul pentru ochii neavizatilor. Pentru ca sa faci o lectie moderna iti trebuie o suma fabuloasa pentru a procura o multitudine de materiale necesare intregului proces didactic. Avem profesori dotati, care isi pun la bataie deseori propriile resurse financiare. Mi se pare strigator la cer ca din putinii bani cati ii castigam cu sudoare sa investim in ,,mintile altora!!” Cu ce a gresit copilul meu pentru a ,,i se lua de la gura” agoniseala mea si volens nolens sa ii fie atribuita unui alt elev. Veti spune altruism, generozitate, …..etc. Cand statul isi va face datoria, si nu cu banii mei, atunci aaaH!!!!!! …….va fi altceva….. Pana atunci, stimata colega, toate vorbele domniei tale, nu sunt altceva decat ,, praf in ochii nestiutorilor!!”.

      • Alina spune:

        Doamna, cat costa sa va informati de pe internet despre unele experimente practice? Si, pentru materiale, puteti discuta cu parintii, ei sigur ar fi interesati de o astfel de abordare. Si pot face donarii sau sponsorizari catre scoala. Solutii sunt, dar unora va place sa va ascundeti dupa scuza cu sistemul subfinantat.

  23. Alxv spune:

    Lucrez in sistem. Am avut multi ani de entuziasm. Hai sa facem ceva nou, diferit! Am facut-o si mai mereu am mai avut si o sursa suplimentara de venit. Din pacate, din cauza nevoilor, acum ma gandesc zilnic cum sa ies din sistem. Nu bagati toate invatatoarele in aceeasi oala. Inca mai sunt invatatoare care fac minuni in clasele lor supraaglomerate. Insa ele sunt, in cele mai multe din cazuri, persoane in varsta care fac meseria cu pasiune si nu se vad facand altceva. Multi dintre cei buni pleaca si nu prea mai vin oameni de valoare in schimb.

    Normal ar fi sa se lucreze cu clase pana in 15 elevi, insa clasele devin din ce in ce mai mari si sunt din ce in ce mai multi copii cu CES. Nu am nimic cu ei, au si ei dreptul la educatie, vreau doar sa zic ca presiunea asupra cadrului didactic creste.

  24. Silence Of The Wind spune:

    sunt fel si fel de copii care au nevoie de o atentie speciala nu pentru ca au o problema cu capul ( cum zic invatatorii ) ci pentru ca ei au lumea lor .. unde au un nivel de creativitate mare care nimeni nu scoate la iveala ci sunt fortati pe un anumit sistem de invatare care nu ii atrage si care necesita un pic de consiliere din partea unui psiholog care sa ii asculte si sa ii indrume altfel fata de parinti ( care majoritatea sunt prosti si ratati si zic nu imi duc copilul la psiholog ca nu are probleme ) dar ei nu isi dau seama de calitatile copilului care mai tarziu se vor pierde daca nu sunt ajutati si lasati sa dezvolte acele abilitati.. ca sa nu mai zic ca cei care sunt asa de obicei ajung cu probleme mari in scoala .. si sunt acei copii care chiulesc constant dar daca ii pui sa iti rezolve ceva .. o fac mai bine ca cei care s-au dus la scoala zi de zi .. si asta pentru ca pentru ei e usor sa faca ceva atata timp cat au pastrat si cealalta parte din ei dar cand o pierd se duc pe apa sambetei in directia opusa :-)

    In primul rand trebuie sa o lase mai moale cu calculatorul si jocurile de tip fps si sa aiba mai multe jocuri care sa le puna imaginatia in functiune si fara desene animate din ziua de azi :-)
    nu sunt pentru copii sunt mai mult pentru adulti

  25. O elevă spune:

    Vin din nou, eu, cu „inside-urile mele”, bune sau rele, poate ele contează.
    Un lucru pe care l-aș puncta este clar faptul că elevul nu este motivat de absolut nimic. De când eram mică până acum cred că am auzit (sau simțit) mai mult cuvântul „pedeapsă” decât „recompensă”. Cu alte cuvinte elevul (mă rog, elevul de liceu mai mult) nu mai învață pentru 10 pentru că ori este deja ceva trivial („eh, am primit destui în gimnaziu, nu-mi mai bat capul”) ori pentru că 10-le reprezintă o idilă de neatins. Și cum ajunge totuși nota maximă să fie așa de controversală? Păi pentru că nu este dat pe drept. În gimnaziu primeam un zece pentru că am enumerat planetele în ordine de la cea mai apropiată de Soare la cea mai îndepărtată. Acum primesc un 7 dacă enumăr avantajele și dezavantajele instalațiilor eoliene fără să amintesc faptul că costurile se ameliorează în timp.
    Obișnuiți-vă elevii/copiii să învețe. NU să învețe ca să nu ia note mici.
    Deasemenea, profesorii nu ne consideră atât de maturi precum suntem. Ei nu au încredere în noi, noi nu avem încredere-n ei, iar înțelegerea dintre cele două părți va veni nu doar când profesorii vor renunța la prestigiu. Elevii trebuie să renunțe și ei la câte ceva. Nu dezvolt acum.

    • VladB spune:

      @O eleva

      Metoda educationala nu a fost facuta sa motiveze ci sa normeze. O individualitate nu poate fi notata, incartiruita si in ultima esenta controlata.

      Metoda noastra educationala a fost adaptata dupa cea a lui Johann Pestalozzi in care omul isi croieste drum treptat de la stadiul animal la fiinta spirituala.

      Notarea este utila atunci cand vrei sa alegi oameni care raspund unor criterii date si care pot sa execute ceva la norma. Depinde ce vrei sa obtii la sfarsitul procesului de educare: un specialist sau un om.

  26. Paul spune:

    Articolul descrie perfect sistemul public de invatamant, insa cred ca concluzia este gresita.

    Solutia nu este de sus in jos (a incercat ceva d. Funeriu … ) ci invers, de jos in sus (cum propunea d. Funeriu inainte de a deveni ministru). Din articolul dumneavoastra banuiesc ca intr-un fel acuzati invatatorii ca nu sunt mai creativi. Este adevarat. Problema este identificata corect : invatatorul, profesorul se raporteaza la inspector nu la elevi.

    Daca vrem ca relatia dintre elev si profesor sa functioneze si daca problema este inspectorul, atunci trebuie eliminat inspectorul si platit mai bine profesorul.

    Din care am inteles MEC-ul cheltuie cam 4300 lei/an pentru preuniverstar (profesori+sistem birocratic). Daca 4000 lei ar merge direct la scoli (sa aiba ministrul si contabilii banii de salarii), atunci ar fi suficient pentru a creste salariul profesorilor cu 50% ( :) ), pentru materiale didactice, intretinere si … mai ales parintii vor avea un cuvant de spus in ceea ce priviste activitatea de predare. Ce parinte nu isi doreste un copil care merge la scoala cu bucurie?

    Daca manualul nu este asa de important de ce sa mai existe agentia care acrediteaza manuale. Eu sincer am mai multa incredere in invatatoarea copilului meu sa aleaga manualul decat un birocrat subordonat unui ministru numit politic.

    Este nevoie de idei noi in predare. Sunt perfect de acord. Marii pedagogi în viață ai acestei țări ar avea o audienta cointeresata daca banii ar merge direct la elevi.
    Daca de exemplu acesti pedagogi, ar realiza un site un lectii inregistrate iar profesorii interesati (contra cost) ar vedea cum se pot folosi elemente de fizica la ora de sport? Iar profesorii care nu sunt interesati .. vor terbui sa paraseasca incet, incet sistemul….

    Nu va fi o revolutie, ci o evolutie.

  27. Alex spune:

    Cind eram elev – acu aproape 2 decenii in urma…scoala mea si altele aveau “intrarea pt profesori” si “intrarea pt elevi”.
    Cele 2 categorii ce populeaza o scoala nu erau demne? vrednice? de acelasi calibru? …sa imparta o simpla usa , sa foloseasca in comun oricare din intrarile in cladirea scolii…
    Cind am inceput activitatea mea de om matur in spatiul universitar /academic – intii ca student, apoi ca parte din “staff”….am constatat ca exista 2 feluri de WC-uri/toalete intr-o universitate….unele putine, curate si incuiate – pt profesori (rectorul avea una speciala, doar a lui) si celealte..multe, murdare si deteriorate pentru studentime si poporul de jos….
    Cita vreme in scoala primara profesorii si copii nu pot folosi aceasi usa , iar in invatamintul universitar un rector e prea pretios sa faca p…in aceeasi toaleta cu studentii….suntem blocati intr-un set de mentalitati care vor imparti intotdeuana societatea in turma de sclavi si stapini…
    Si asta sa va vedea – si se vede – pina in urnele de vot

    • VladB spune:

      @Alex

      Eu ii spun experienta budica. In Romania experienta budica este in general neplacuta. Toaleta, probabil fiind privita ca si continuarea privatei din curte si nu ca o incapere a locuintei, ca oricare alta, este atat figurat cat si literal locul in care te caci.

      Actul budic este o adevarata experienta acrobatica, asa cum mi s-a intamplat recent cand am fost fortat de imprejurari sa-mi fac nevoile intr-o toaleta fara colac si cu o mana incercand sa tin usa inchisa.

      Cum zice si Doina, ahh ce experienta :) totusi prefer toaletele civilizate, curate, in care barbatii stiu sa ridice colacul atunci cand mictioneaza, cu sisteme facile si mai ales functionale pentru: hartie igienica, sapun, perie wc, uscare, inchidere, debarasare. Si ca un lux ar fi colacul de unica folosinta sau toaletele turcesti care se intretin mult mai simplu intr-un mediu cu flux ridicat si in care nu poti selecta clientela.

      Asta e o campanie si un articol in sine: o experienta budica cat mai aproape de Nirvana :)

  28. doina spune:

    > Totul
    > este adevarat.
    >

    > >
    > > Cum Dumnezeu am supravieţuit copilăriei şi
    > > adolescenţei noastre!? Cum
    > > > de n-am murit toţi înainte de a deveni maturi?
    > > > Leagănele şi pătuţurile noastre erau pictate
    > în
    > > culori aprinse şi mai
    >
    >
    >
    > > > toată vopseaua era pe bază de plumb. Pe nicio
    > > jucărie nu scria cărei
    > > > vârste îi e dedicată, nici că are piese care
    > pot fi
    > > înghiţite. Niciun
    > > > aparat electric nu venea însoţit de precizarea
    > că nu
    >
    >
    >
    > > e bine să-l bagi
    > > > în apă…
    > > > Leagănele din parcuri erau din tablă, deseori
    > > ruginită şi
    > > > contorsionată pe la colţuri şi îmbinări, iar
    > > locurile de joacă erau,
    > > > toate, fierătanii reci şi contondente.
    >
    >
    >
    > > > Mâncarea n-avea e-uri, e drept, dar, după 1980
    > cel
    > > puţin, era din
    > > > resturi,
    > > subproduse şi
    > > înlocuitori. Am
    > mâncat parizer din plastic,
    > > > gheare de pui, am băut ovăz pe post de cafea.
    > > > Circulam cu maşini care nu aveau centuri de
    > > siguranţă, nici
    > > > airbag-uri, nici ABS. Călătoria în remorca
    > unui
    >
    >
    >
    > > camion era un adevărat
    > > > premiu, mergeam pe scara autobzelor (eu am şi
    > căzut,
    > > din mers), ba
    > > > uneori şi pe a trenurilor.
    > > > Nu existau capace de siguranţă la cutiile de
    > > medicamente şi la prize,
    >
    >
    >
    > > > nici opritori, amortizoare sau protecţii la
    > dulapuri
    > > sau uşi.
    > > > Nu purta nimeni cască pe bicicletă. Nu existau
    > > cotiere şi genunchiere
    > > > pentru cei care aveau patine cu rotile.
    >
    >
    >
    > > > În excursii, în tabere, la ţară, la joacă,
    > la
    > > “muncă patriotică”
    > > > mâncam în condiţii de igienă îngrozitoare.
    > Nu-mi
    > > amintesc de vreun
    > > > prieten care să se fi îmbolnăvit din
    > cauza asta.
    > > > Se construiau în draci cărucioare din fier
    > vechi, cu
    > > “roţi” din
    > > > rulmenţi,
    > > şi copiii îşi dădeau drumul pe străzile
    > înclinate,
    > > fără altă
    > > > frână decât călcâiele. Jucam fotbal sau volei
    > pe
    >
    >
    >
    > > străzi, strigând
    > > > “Maşina!” din două în două minute.
    > > Puţinele pante din Bucureşti care
    > > > puteau fi folosite ca derdeluşuri se terminau pe
    > > carosabil.
    > > > Ieşeam la joacă având singura condiţie să ne
    >
    >
    >
    > > întoarcem înainte de a se
    > > > lăsa întunericul. N-o respectam întotdeauna,
    > mai
    > > ales după ce am
    > > > devenit adolescenţi şi am început să batem
    > > străzile până târziu. Nu
    > > > existau telefoane mobile, aşa că nimeni nu putea
    > şti
    >
    >
    >
    > > unde suntem, ore
    > > > de-a rândul. Când plecam din localitate (la
    > ţară,
    > > la mare),
    > părinţii
    > > > nu ştiau nimic despre noi cu zilele. Foarte
    > mulţi
    > > circulau cu trenul,
    > > > singuri, de pe la 8-9 ani.
    > > > Ne răneam, ne rupeam mâinile şi picioarele (eu
    > am
    > > avut 5 fracturi), ne
    >
    >
    >
    > > > spărgeam capul sau măcar un dinte (eu), dar
    > > niciodată nu căutam un
    > > > vinovat. Era numai vina noastră. Habar n-avea
    > nimeni
    > > când şi cât eram
    > > > noi cocoţaţi prin duzi şi alţi pomi, săream
    >
    >
    >
    > > garduri, ne suiam pe
    > > > suprafaţa clădirilor vechi.
    > > > Mâncam dulciuri la greu (“Daţi copiilor
    > > dulciuri!”, glăsuia o reclamă
    > > > deasupra blocului “Unic”) şi beam
    > sucuri cu
    >
    >
    >
    > > zahăr, dar nu ne-ngrăşam,
    > > > pentru că tot timpul eram afară, la joacă.
    > > > Mâncam şi beam unii după alţii, sănătoşi
    > sau
    > > bolnavi. N-a murit nimeni.
    > > > Cine avea bicicletă, era toată ziua
    > călare pe ea,
    > > printre maşini. N-a
    > > > murit nimeni.
    > > > Când voiai să vorbeşti cu un prieten, te duceai
    > la
    > > el, punct. Fără
    > > > niciun mesaj anterior.
    > > > Pe stradă, aveam tot felul de jocuri (Ţările,
    > V-aţi
    >
    >
    >
    > > ascunselea, 1-2-3
    > > > la perete) şi rareori se supăra cineva dacă
    > > pierdea.
    > > > Habar n-aveam cât câştigă părinţii
    > prietenilor,
    > > nu tuturor le
    > > ştiam
    > > > profesia şi aproape niciunuia funcţia. Dacă un
    >
    >
    >
    > > prieten avea o stare
    > > > materială mai bună, asta nu se vedea nicicum
    > “pe
    > > el”. De altfel, nu
    > > > aveam niciun interes pentru haine sau cosmetice
    > (nu,
    > > nici fetele!).
    > > > Blugi, ie – cine avea, că erau la modă, ca şi
    >
    >
    >
    > > traista ciobănească pe
    > > > umăr. Dacă nu, orice.
    > > > Nu toţi eram elevi strălucitori şi, când unul
    > > rămânea
    > repetent, pur şi
    > > > simplu repeta anul. Nimeni nu cădea pe spate,
    > nimeni
    > > nu mergea la
    > > > psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea
    > dislexie,
    > > nici probleme de
    > > > atenţie, nici hiperactivitate. Am avut un coleg
    >
    >
    >
    > > provenit din familie
    > > > de infractori, care a ajuns la Şcoala de
    > corecţie.
    > > S-a întors de
    > > > acolo, a urmat liceul la seral, o şcoală
    > populară de
    > > arte, fără
    > > > ajutorul nimănui, a ajuns un om normal.
    >
    >
    >
    > > > Aveam libertate, eşecuri, bucurii,
    > responsabilităţi
    > > şi ştiam să ne
    > > >
    > > descurcăm cu toate. De pe la 12 ani, eu făceam
    > cam toate
    > > cumpărăturile
    > > > alimentare ale familiei, iar la 15 o ajutam pe
    > mama la
    >
    >
    >
    > > curăţenie.
    > > > Am fumat prima ţigară la 12 ani, iar la 14 beam
    > > vodcă şi fumam la
    > > > fiecare ceai (cel puţin 2 pe săptămână
    > în
    > > vacanţă, cam unul pe lună în
    > > > timpul şcolii). N-am devenit niciodată fumător,
    > nici
    > > băutor.
    > > > Am avut un prieten care susţinea că face sex la
    > 14
    > > ani. Restul am
    > > > început la 17, 19 sau chiar 21 de ani. Am avut
    > mai
    >
    >
    >
    > > toţi deziluzii în
    > > > iubire, dar fără mari frustrări, căderi
    > psihice,
    > > traume, psiholog.
    > > > Nimeni nu lua meditaţii la nimic, în afară de
    > limbi
    > > străine (unii),
    > > > până în ajunul facultăţii – şi numai pentru
    > unele
    >
    >
    >
    > > (Medicină,
    > > > Arhitectură, Conservator, IATC). La şcoală ne
    > duceam
    > > relaxaţi, chiar
    > > > cu plăcere, învăţam cât învăţam, unii mai
    > bine,
    > > alţii mai modest, dar
    > > > nimeni nu
    >
    >
    >
    > > era obsedat de concurenţă, clasamente,
    > comparaţii -
    > > nici
    > > > măcar părinţii (cu puţine excepţii). Când am
    > dat
    > > eu la
    > facultate, în
    > > > seara de dinaintea scrisului la Algebră-Analiză
    > am
    > > citit “Delirul”
    > > > (împrumutat doar pentru câteva zile; după
    > mine,
    > > noaptea, l-a citit
    > > > tata), iar la ora la care eu dădeam proba orală,
    > ai
    >
    >
    >
    > > mei erau la o
    > > > nuntă.
    > > > De-aceea mă-ntreb: cum de am supraveţuit!? Şi
    > > ţineţi cont că n-am
    > > > pomenit nimic de sistemul social-politic!
    >
    >
    >

    • VladB spune:

      @ Doina

      Experientele de viata sunt irepetabile. Sunt si multi care au avut experiente mai bune sau mai putin bune decat a ta. O atitudine laissez faire poate sa ne faca sa ne intrebam la ce mai e buna si scoala si vorbaraia de aici de pe forum … ca vorba aia viata le rezolva pe toate.

      Viata chiar le rezolva pe toate, intrebarea este si cum ? Faptul ca unii au avut o experienta frumoasa, avand in vedere anumite conditii de mediu, nu inseamna ca asa a fost pentru toata lumea. Intrebarile si discutiile cu privire la rolul sistemului educational au rolul de a incerca sa oferim copiilor o experienta mai buna, sa-i invatam din greselile noastre, sa reparam greselile trecutului pentru a avea o lume mai buna, o lume cu mai putine razboaie si suferinta. Cu siguranta se poate …

      Si se poate, daca e sa compari sistemul educational american, cu cel finlandez ai sa vezi ca in unul rata de abandon e mai mica sau chiar inexistenta. Deci abordarea conteaza …

      • camione spune:

        nu cred ca fericirea se invata, e innascuta (cum e VladB? ca vad ca le ai cu astea :)
        hlizirea celor de la team-buildinguri, ca tot veni vorba mai sus, e alta treaba, iar aia care-si amintesc din armata la o bere ai zice mama, ce s-au mai distrat (ei doar se bucura ca au reusit sa “supravietuiasca” dictaturii, ajutandu-se la nevoie)
        deci nu poate exista decat cel mult un manual de nefericire.
        scandinavii, in top ranking la fericire, nu pun note decat pe la liceu parca, formand oameni (cum ziceai), nu robotei de (ne)performanta, nu-i chinuie inutil. si parca tot prin suedia (mi-e lene sa dau pe google) au facut un experiment in care au luat ce-i mai buni profesori de liceu din tara si i-au pus sa predea la cea mai proasta clasa din tara, au reusit sa-i aduca sus de tot (deci acelasi sistem, motivatia conteaza).

        • VladB spune:

          @camione

          Depinde cine scrie manualul de nefericire daca e vreun masochist s-ar putea sa fie exact pe dos decat te-ai putea astepta … sau nu …

    • aditza spune:

      Multumesc!

      Cea mai frumoasa poezie.Plina de amintiri .

  29. Raluca spune:

    M-am recunoascut in fiecare copil prezentat la inceputul articolului, tocmai pentru ca experienta lor a fost si experienta mea. Scoala, mediul ei, intamplarile, oamenii – au insemnat pentru mine un dureros proces de inchidere a fiintei. Am fost un elev bun, performant, dar total nefericiti.
    Experienta aceasta a scolii am asezat-o la fundatia visului de a deveni profesorul pe care eu nu l-am avut.
    Astazi sunt inca in sistem si imi dau seama ca, in esenta, “sistemul” nu exista si nu are nicio putere. Dar exista indivizi conformisti, blazati, nepregatiti, superficiali, nemotivati, iresponsabili, nepasatori, incremeniti, neverticali, lipsiti de autenticitate- iar suma lor creeaza aceasta entitate in seama careia punem totul.
    “Sistemul” nu se va schimba, iar transformarea nu va fi un fenoamen spontan si de masa. Transformarea trebuie sa fie cea a indivizilor, a fiecarei inimi in parte. Si fiecare inima conteaza!

    Cat despre copii, sunt perfecti asa cum sunt: fiecare are in fiinta lui tot ceea ce ii trebuie pentru a-si desavarsi propriul potential. Nu trebuie sa le adaugam nimic, doar sa-i insotim si sa le cream contexte potrivite pentru a descoperi ceea ce deja este in ei, de a-i face curiosi si insetati de experienta. Restul vine de la sine.

  30. Ioana spune:

    Mult hulita Siveco a realizat multe lectii frumoase in format elearning. Multi profesori din scoli refuzau sa le folosească, desi le aveau la dispoziție, erau rugați sa le utilizeze. Nu calitatea era motivul, ci rezistenta la ceva diferit. Pana la urma, omul “sfințește” sistemul.

    • mirelar spune:

      Cate clase pot tine lectii ael intr-o zi? Maxim 6. Ore diferite, deci 6 discipline. va ajung orele cand avetti un singur laborator?

  31. Ana-Maria spune:

    Greu, greu de zis. In primul rand, in ziua de azi, cam toti cei care se considera “capabili” alearga dupa bani si lasa meseria de dascal in seama “celorlalti”… Dupa care se minuneaza ca nu le educa nimeni copiii dupa standarde nu stiu de care…

    Dar chiar si observatia asta trebuie relativizata pentru ca dascali cu har, ingeniosi si chiar revolutionari au existat de cand lumea, in toate erele, chiar si in cel mai negru comunism. Asta e adevarata problema – faptul ca foarte, foarte putini profesori si invatatori au cu adevarat aceasta vocatie. Majoritatea covarsitoare se indreapta spre cariera didactica din alte considerente, incepand cu cele constientizate – comoditatea, vacantele etc. si terminand cu cele neconstientizate – complexele de inferioritate care pot refula prin manifestarea unei autoritati indoielnice in fata unor mici oameni considerati “inferiori”. Cati profesori privesc rezultatele elevilor lor in lumina amintirii propriilor lor performante la varsta respectiva, pentru ca mai apoi sa zica: “Chapeau! Eu de asa ceva n-am fost in stare la viata mea…”. Dar pana si asta nu este un defect pe care si l-au insusit in exclusivitate profesorii ci este ceva ce ne caracterizeaza pe noi toti.

    Si de aceea ar fi bine sa nu ne mai revoltam atat impotriva sistemului scolar pentru ca de “sefi” incompetenti si nedrepti e plina lumea, de ei se vor lovi elevii de acum in permanenta si mai tarziu, in meseriile lor. Si apoi, cati oameni or fi ajuns vreodata la psihiatru din cauza “doamnei”? Interesanta ideea ca “fericirea” se invata la scoala… Eu cred ca fericirea se invata acasa.

    Dragostea, increderea si compasiunea “invatate” de la parinti ne ofera o seninatate care nu poate fi asa usor macinata de lumea marunta de care suntem inconjurati la tot pasul. Dar ca sa relativizam, din spirit de fair play, chiar si aceasta constatare, in anumite scoli din Germania se preda cu adevarat materia “Fericire”, in contextul mai larg al salutogenezei, pornind de la un proiect initiat la Heidelberg. Nu stiu exact, daca este predata pe baza de manual dar este considerata o materie demna de examenul de bac! Ce deducem de aici?

    Ca scolile se confrunta si in Germania cu lacune mari in educatia copiilor, asa cum este ea oferita actualmente de multi parinti. Dar compensarea nu poate avea loc in cadrul materiilor traditionale deoarece necesita o anumita specializare precum si o anumita autonomie. Prin urmare este usor infantil sa pretindem acest “serviciu” din partea fiecarui cadru didactic…

    De altfel, parca nici in marile companii team building-urile nu sunt organizate de insisi managerii aferenti ci de angajati mai mult sau mai putin specializati si, in orice caz, consacrati resurselor umane.

    • mirelar spune:

      Eu fac parte din categoria”celorlalti” , lasati sa faca educatie unor pusti de 6-10ani. Ma simt profund jignita de comentariile postate si asta deoarece nu prea cred ca va pricepeti . Orice lectie are un scop , are niste obiective de realizat, cele mai multe vizand dezvoltarea elevului din punct de vedere intelectual. Sunt in medie 27 de elevi intr-o clasa(eu am 33) si chiar nu pot (dupa cei 30 de ani “imbatraniti:” la catedra) sa -i las sa faca fiecare dupa bunul plac. Manualele nu sunt obligatorii, dar atunci de unde suportul pentru exersarea cititului sau pentru exersarea scrierii corecte? Fise? De unde hartie? Auxiliare? Nu e voie, ca strangem bani.!!!..Atunci ce anume? E usor de vorbit din afara si de dat indicatii. Dincolo de aceste impedimente, instrumentale sa zicem, ne lovim de nr.prea mare de elevi la clasa. Apoi nu nuitati de evaluarile nationale. Acolo doritifoarte bune. Dragilor , fara munca nu pot fi rezultate.

      • mirelar spune:

        Cer scuze pentru greselile de tastare. Graba strica treaba:((

        • Ana-Maria spune:

          Imi cer scuze daca v-am ofensat, intentia mea a fost exact contrara, dar poate m-am exprimat cu stangacie.

          N-am contestat niciun moment existenta unor dascali cu har, inzestrati cu creativitate, dragoste de aproape (sau respect), onestitate si, de asemenea, cu puterea de a lupta si rezista pe baricade in slujba idealurilor luminoase pe care le sustin. Astfel de oameni nu au nevoie de ghiduri, de manuale alternative, de module online etc. si nici de resurse financiare deosebite.

          Voiam sa demasc doar o anumita ipocrizie. Cata vreme absolventii de liceu nu se inghesuie sa devina profesori, nu poate exista o selectie adevarata in randul absolventilor de facultati si ca atare nivelul este cel care este. In tarile scandinave selectia cadrelor didactice este extrem de riguroasa. Prin urmare, competitia este mare si spiritul competitiv, inovativ, se pastreaza de-a lungul intregii cariere. In Romania, nu mai este demult o glorie si o onoare sa fii dascal. Pana nu se schimba statutul invatatorilor si profesorilor in societate, pana ce nu realizam ce responsabilitate uriasa le revine, nu se va schimba nimic in bine.

          Apoi ma deranjeaza tare mult atitudinea parintilor in acest context. Cat de putini mai realizeaza astazi importanta celor sapte ani de acasa. Nu vreau sa stiu cati dintre elevii dumneavoastra si-au vazut vreodata parintii tinand o carte in mana, nemaivorbind de vizite la muzee, teatru, concerte clasice etc. si, last but not least, de demonstratia, prin propriile hobby-uri, cum orice tip de activitate – artistica, sportiva etc., poate spori considerabil calitatea vietii. Cu totii ne identificam cu proprii nosti parinti si nu cu “doamnele”, ne incarcam cu problemele parintilor nostri, cu nedreptatile acestora… In acelasi timp, stima de sine, increderea in propriile forte sunt alimentate exclusiv de dragostea parinteasca. Nimeni altcineva nu poate suplini rolul mamei in aceasta privinta. Tot ceea ce invatam despre fericire, de la parintii nostri invatam in primul si in primul rand. Ei sunt cei care nedemonstreaza prin propria lor viata cum e sa traiesti, sa te adaptezi si sa supravietuiesti fericit si implinit intr-o lume imperfecta. Celelalte “intalniri” pe care le avem in viata, incepand cu invatatoarea, profesorii, trecand prin partenerul de cuplu si culminand poate cu proprii nostri copii, se vor desfasura toate in umbra relatiei noastre cu parintii. De aceea ma intristeaza si ma revolta sa vad cum marea majoritate a oamenilor le “paseaza” dascalilor aceste responsabilitati.

      • aditza spune:

        Doamna,

        Scuzati , dar sistemul e bolnav nu noi.Noi suntem in turma, eu ce sa mai zic de invatatoarea fetei care dupa ore medita 19 copii intr-un apartament cu doua camere si era remunerata cu 450 de RON de copil pe luna pentru doua ore in fiecare zi de curs. La parinti le convenea ptr. ca nu mai pierdeau ei timp acasa cu studiul copiilor. Eu dupa atatia ani va pun doua concluzii:
        - deoarece copiii nu isi descopera din frageda “pruncie” o pasiune, cum sa profesezi apoi ceva , o faci doar ptr. bani
        - iar trecerea de la liceu la facultate nu este progresiva este prea brusca ca si cum ai incepe altceva

        • VladB spune:

          Cum ar fi pasiunea de a … trai. Cred ca fiecare copil are asa ceva din abundenta … doar ca nu e lasat sa o manifeste plenar. Mai important e sa-i notam …

  32. Cris spune:

    Ghidurile exista. Exista planuri de lectie si tot felul de alte instrumente. O tovarasa care “e in invatamant de 15 ani” ni le-a prezentat foarte frumos la un curs de formare de formatori.

    Problema este 1. nivelul intelectual al profesorilor. 2. lenea. 3. presiunea egalilor.

    Mai pe romaneste, ca sa pregatesti lectia cum ar trebui – chiar daca faci pas cu pas din ghid – tre sa GANDESTI si mai ales sa MUNCESTI. ori mentalitatea este: de ce ai munci daca nu trebuie? iar din partea colegilor, ai primit imediat critica si dezaprobare de tip “ce de agiti asa?” pana la izolare si cine mai stie ce.

    • mirelar spune:

      Nu te izoleaza nimeni daca muncesti, esti creativ . Asa ca poti s-o faci, daca te tine buzunarul(pentru materiale), daca ai suficient timp si,,, daca esti motivat( de cine? cu ce?)

  33. Adriana B spune:

    Eu cred ca este un cerc vicios, lucrurile trebuie schimbate fundamental pe mai multe planuri.

    Suntem in clasa a II-a, prima generatie care invata dupa noua programa. Materia este foarte aglomerata, nu este suficient timp pt consolidarea notiunilor invatate (mai ales la matematica). Sunt constienta ca asta face mai dificila misiunea invatatorilor, nu cred ca lasa prea multe portite pt a schimba fundamental metoda de predare. Din aceasta perspectiva, inteleg si ingrijorarea parintilor atunci cand vine vorba despre parcurgerea intregii materii. Evident, asta nu scuza reactiile exagerate. din categoria “copilul bun la toate, premiant si cu FB / 10 pe linie”.

    Pe de alta parte, chiar fara o schimbare majora, sunt lucruri care se pot imbunatati. Am intalnit de-a lungul vietii dascali care, in clase de +40 elevi reuseau sa-si adapteze metoda si stilul de predare astfel incat sa stimuleze curiozitatea si dorinta copiilor de a invata (fie ca era vorba despre cursuri la seral, sau intr-un mediu cu nivel scazut de trai, fara sustinere din partea familiei). Totul este sa existe preocupare si deschidere pt asta, plus comunicare intre parinti si profesori.

    A, si inca ceva: nu mai stiu cine spunea ca invatamantul privat este sub nivelul optim de invatare. Nu pot generaliza, insa e clar ca lucrurile evolueaza, cred ca am depasit de mult etapa in care doar cei cu (enorm de) multi bani si care isi doreau un loc caldut pt odraslele lor, optau pt scoala privata. Pt noi, ceea ce se intampla la scoala este peste medie, din toate punctele de vedere. Nu fac nici un fel de reclama, spun doar ceea ce vad ca se intampla. Este bine ca se intensifica concurenta, ca apar tot mai multe solutii de acest fel, chestia asta ar putea avea in timp un efect benefic si asupra sistemului public.

  34. VladB spune:

    Exemple educationale si modele de urmat exista cu duiumul. La un click distanta putem sa citim, vedem ce ne sfatuiesc altii, ce se intampla in alte parti ale lumii.

    Pana una alta ultima reforma ne-a adus o schimbare de format. Continutul manualelor a fost digitizat. Schimbarea de format eficientizeaza modul de notare, evaluare si urmarire a gradului de absorbtie al materialului didactic. Ce se mai poate face cu o metoda de predare bazata pe tehnologie IT este pastrarea continutului actual. Viteza de schimbare este extrem de mare, informatiile se schimba de la o zi la alta in anumite domenii. Paradigma educationala orientata pe domenii de specializare ar trebui schimbata pentru a o adapta pe teoria informationala. Vezi piramida DIKW (Data, Information, Knowledge, Wisdom). Pana la urma in societatea informationala si o economie bazata pe servicii importanta informatiei creste. Adaptarile programei scolare pentru invatare continua sunt deja implementate. Intrebarea este ce informatie poate produce si procesa omul si ce anume pot produce si procesa masinile. Cred ca asta ar trebui sa fie mindsetul profesorilor, parintilor. Ce informatii raman de competenta oamenilor.

    Aspectul informational pur la care scoala romaneasca este destul de bine adaptata fiind in principal una teoretica ne gaseste relativ bine pregatiti. Intrebarea este ce altceva mai educam ?
    Gandirea critica ? Simtul estetic ? Inteligenta emotionala ? Inteligenta practica ? Dezvoltare armonioasa ? Educatie sexuala ? Colaborarea ?

    Sunt multe aspecte, dincolo de informatii, care pot fi educate si care lipsesc cu desavarsire din sistemul educational romanesc …

  35. Adriana B spune:

    Cum zicea sotul meu, citand din Alice din Tara Minunilor: ca sa alegem drumul, trebuie sa stim unde vrem sa ajungem. Altfel, nu conteaza directia pe care o alegem. Cam asa e la noi. De asta s-a ajuns la “copilul purtat de mână, cu ochii închiși, printre capitole, teme, teste, examene, concursuri și lăsat de sistem, la urmă, în drumul mare, singur și c-o diplomă în mână”.

  36. Buna seara
    Foarte interesant articolul dvs. !
    Bine ca, totusi, copiii nu stau tot timpul la scoala… :)

  37. iosiP spune:

    N-as fi intervenit pe acest subiect – nu am copii de varsta scolara si nici nu lucrez in “sistem” – daca ieri, 23 octombrie, scoala 178 (cea unde am absolvit clasele 1-8) nu ar fi sarbatorit 50 de ani de existenta. Fetivitatea a fost modesta dar am putut recunoeste fosii profesori: “tovarasa de matematica”, “tovarasul de sport” si alti, cei care mai sunt, desigur, printre noi… sau cum scria o fosta colega (si buna prietena), spre informarea celor care sunt acum prin alte parti ale lumii: “din pacate, doamna X, domnul Y, doamna Z nu au MAI venit!’. Si recunosc, mi-am sters o lacrima, desi nu sunt genul care plange usor. Si mi-am adus aminte, si n-am gasit vreo amintire neplacuta, desi atunci ma razvrateam usor si mi se parea uneori ca tot universul conspira impotriva mea. Si-abia astept intalnirea de sambata ca sa-i sarut mana cu respect si recunostinta fostei “tovarase diriginte Negru”.

    Sunt curios cati dintre elevii de astazi vor purta asemenea sentimente dascalilor lor, peste inca 50 de ani?

  38. daniela ingrid platon spune:

    Foarte bun si adevarat articolul. Haideti sa vedem si solutia care vine din partea noastra!
    Exemple si comentarii vedem peste tot dar ce facem ca sa schimbam acum aceasta situatie? pentru copii nostrii? Ca sa nu mai facem ceea ce am facut de 25 de ani incoace.
    Ce facem oameni buni??? In loc sa scriem articole frumos structurate hai sa scriem invitatii, hai sa organizam intalniri….Haideti sa facem ceva ce nu are nici o legatura cu politica sau cu interesele … in afara de interesul pentru a le asigura copiilor nostrii o educatie mai buna.
    Sunt mama a 2 copii de 5 si 7 ani si ma tem pentru ei si sunt dispusa sa sustin orice cauza care ar avea chiar si 1% sanse sa schimbe ceva!!!!
    Va sustin dragi initiatori de orice fel de actiuni pentru a schimba ceva. Spuneti-mi doar ce trebuie sa facem!!!!!

    • VladB spune:

      Exista doua moduri concrete in care poti sa faci ceva: te alaturi unui proiect, discutii, initiative cu care rezonezi si dai o mana de ajutor sau pornesti tu ceva facand demersuri, scriind, discutand, cooptand.

      Nu e nimeni sa-ti spuna, din exterior fa asta … Poate doar statul, care dupa cum se vede ori functioneaza din inertie ori nu o face in interesul nostru …

  39. VladB spune:

    Am vazut recent anuntul pentru o conferinta TEDx despre provocarile lumii in care traim. Tema conferintei fiind “Learn-Unlearn-Relearn”.

    Subiectul e cam acelasi lucru cu invatarea continua.

    As vrea sa atrag atentia asupra unui aspect al acestei paradigme cu implicatii in viata de zi cu zi. Daca pana acum, mai ales in Romania, ideea ca trebuie sa stii era prevalenta, frica de a nu sti si ridiculizarea celor care isi exprima necunoasterea trebuie sa se adapteze unui nou curent si acela de a intelege, cunoaste si accepta necunoscutul si necunoasterea.

    Al doilea aspect este ca a trece dintr-o faza de necunoastere in una de cunoastere necesita timp. Nu poti sa-ti schimbi specializarea peste noapte, asimilarea materialelor noi dureaza. Ceea ce observ este ca viteza de asimilare a materialelor noi, chiar si in domeniile de interes depaseste capacitatea de absorbtie. Viteza cu care se produce continut este mult mai mare decat viteza de consum al acestui continut pentru simplu fapt ca numarul celor care produc continutul este foarte mare.

    Cu alte cuvinte continutul incepe sa fie decuplat de la semnificatia lui. Este pur si simplu continut care este procesat in timp real. Big Data si software-ul decizional sunt rezultatul acestei provocari.

    Deciziile incep sa fie importante si sa aiba conotatii existentiale nebanuite pana acum.

  40. oana spune:

    Sunt total de acord! De unde incepem si cand?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Oana Moraru


Oana Moraru

Oana Moraru – fondator și manager al Școlii Helikon ( unul dintre proiectele de alternativă educațională privată – în Călărași (ciclu preșcolar, primar și gimnazial... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Apreciez toate comentariile, pe cel al doamnei doctor Virginia Batog indeosebi. Este si raspunsu...

de: Prof. Vasile Ghetau

la "Revenind la Sănătatea românilor. Sunt corecte datele asupra mortalității pe cauze de deces?"

Cauta articole

septembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)