Home » Opinie » Citesti:

Mopete. Un exerciţiu de admiraţie

Radu Vancu iulie 22, 2011 Opinie
1 comentariu 3,877 Vizualizari

Nota redactiei: Textul urmator a fost scris de Radu Vancu in luna martie anul acesta, cand poetul implinea 80 de ani. Fiindca ni s-a parut a fi unul dintre cele mai bune articole aparute recent despre poetul Mircea Ivanescu l-am preluat cu permisiunea autorului si aici.

Prin primăvara lui ’97, l-am oprit în timp ce cobora scările Facultăţii de Litere din Sibiu. A acceptat să se uite peste poemele mele şi am stabilit să-l sun a doua zi. Îmi pusesem, fireşte, speranţe abstruse în verdictul lui, care a sunat liniştit şi ferm: „Domnule, îmi pare rău, poemele dumneavoastră nu sunt bune”. I-am mulţumit şi am închis, eram convins că se înşeală. Nu se înşela, erau într-adevăr proaste.

Prin toamnă, l-am invitat pe Mircea Ivănescu la cenaclul nostru studenţesc. Făcusem o asociaţie, ICAR, şi desfăşuram prin ea tot soiul de activităţi, cum ar fi, de pildă, un concurs naţional de eseuri privitoare la opera lui Cioran; din juriu făceau parte Matei Călinescu, Irina Mavrodin şi Mircea Ivănescu. Printre activităţile ICAR-ului se regăsea şi acest cenaclu studenţesc, la care invitam din când şi scriitori consacraţi; Mircea Ivănescu a venit aici de două ori. În toamna lui ’97, când a venit prima dată, i-am dat alt caiet mâzgălit cu texte noi-nouţe. M-a privit curios. „Nu tot dumneavoastră mi-aţi dat poeme?” Am făcut pe niznaiul, mă temeam c-o să refuze să le citească şi pe acestea.

O prietenie îndrăgostită

Când am vorbit din nou la telefon, s-a arătat interesat. Am stabilit o întâlnire la Biblioteca Franceză, care pe vremea aceea se afla în parcul Astra, unde e astăzi librăria-cafenea „Erasmus”. Mi-a făcut un fel de fişă tipologică, m-a întrebat în ce limbi citesc, despre ce poet român aş vrea să scriu un eseu (i-am spus că despre Emil Botta – erau, ah, vremurile în care juram pe barochiştii fantaşti şi histrioni…), iar în final a condiţionat eventualele noastre întâlniri ulterioare de un eseu pe care trebuia să-l scriu pornind de la o comparaţie între două pasaje indicate de el din memorie (era practic primul meu contact cu fabuloasa, funesiana memorie ivănesciană), unul din „Ştiinţa voioasă” şi altul din „Patul lui Procust”. Norocul a făcut ca, la întâlnirea proximă, să aprecieze eseul, pe care s-a oferit să-l publice în revista sibiană „Saeculum”, însă am refuzat. Ne-am mai întâlnit de câteva ori la Biblioteca Franceză; primeam de fiecare dată o temă (un eseu despre memorie, altul despre minciună, altul despre prietenie…); iar apoi întâlnirile s-au mutat la el acasă, şi temele au încetat.

Ajunsesem să vin aproape zilnic, petreceam ore întregi, uneori de dimineaţa până seara, între pereţii de cărţi ai camerei; nu vorbeam programatic despre literatură, în sensul că nu mi se transmiteau expressis verbis propoziţiile vreunei doctrine. Se poate să fi avut la început impresia că urma să intru în vreun scenariu de iniţiere aproape ritualică întru literatură; de fapt, având în vedere cât de cu capul în nori era tânărul acela de 19 ani, e improbabil să nu fi nutrit o asemenea iluzie. Însă ea s-a risipit repede, pentru că Mircea Ivănescu nu vorbeşte despre literatură ca despre un sacrament, ci ca despre viaţă – adică firesc, fără emfază, fără inflamaţii retorice.

Aşa încât ceea ce putea să pară că va fi ucenicie a ajuns repede să semene mai degrabă cu o prietenie îndrăgostită; nimic nu mi se părea mai magnetic decât orele din casa de pe strada Vasile Aaron, cu sutele lor de minute doldora de literatură făcută viaţă, şi viceversa. Găseam totul captivant la poetul acesta minunat care făcea atât de abil pe everyman-ul; nu mai văzusem nicicând, şi n-aveam să văd nici de atunci încolo, un om de o simplitate atât de complicată. Consideram aproape miraculos faptul că putea să pară atât de natural şi de firesc, câtă vreme era alcătuit din cele mai improbabile şi, în fapt, nefireşti combinaţii de contrarii: ochii de o blândeţe neverosimilă, şi de o tristeţe peste care lentilele groase turnau o lumină consolatoare (când era aşezat în fotoliu, vorbea deseori cu capul lăsat pe spate, privind direct în lumina lustrei), erau contrapunctaţi de un râs cu complicate şi mordante subtonalităţi ale ironiei, de care făcea uz cu dexteritatea unui Rubinstein al maliţiei; acuzând mereu amnezii, îşi aducea aminte de fapt de totul şi contrariul lui, fiind, aşa cum am spus deja, un avatar român al lui „Funes el memorioso”; refuzând cu obstinaţie de anarhist orice fel de program, dovedea până la urmă o coerenţă programatică în toate, mai exact acel tip de coerenţă care în viaţă se numeşte încăpăţânare, iar în scris consecvenţă; aparent timid, era capabil de nebănuite fermităţi, după cum, deşi aparent fragil, camufla o forţă vitală redutabilă; vorbind, în fine, cât se poate de personal şi de inconfundabil, nu vorbea totuşi aproape niciodată în nume personal, nu vorbea, adică, despre el.

Această din urmă trăsătură, discreţia disimulată după bogate falduri verbale, mi s-a părut peste câţiva ani suficient de definitorie pentru poezia lui încât să pot închega o teză de doctorat în jurul ei. Spuneam acolo că, dincolo de sensul ei social, discreţia are, înţeleasă ca tehnică poetică, şi alte câteva sensuri: autodefinire prin cufundarea în indefinit, exprimare prin continua reprimare, ocultare revelatorie a biografiei prin bibliografie, conştiinţă saturniană a perpetuei evanescenţe. O dată cu poezia lui Mircea Ivănescu, toate aceste sensuri ale unei discreţii totale („absolute”, cum i-am spus până la urmă) devin conaturate, participă, adică, în egală măsură la natura poemului ivănescian.

Geniul dialogului

Pe atunci nu ştiam încă amănuntul că această programatică abţinere de la orice remarcă personală, pe care eu o justificam folosindu-mă de surse bibliografice variind de la studiile despre melancolie ale lui Klibansky, Panofsky şi Saxl până la propoziţiile despre natura adevărului ale lui Camus, că această reţinere de la articularea remarcilor personale vine, deci, din… „Alice în Ţara Minunilor”; o spune Mircea Ivănescu însuşi, în interviul pe care i l-am luat pentru acest volum, atribuind-o lui Tweedledum ori Tweedledee. Eu am găsit-o rostită de Alice însăşi în capitolul al VII-lea („You should learn not to make personal remarks, Alice said with some severity; it’s very rude”); căutând apoi urme intertextuale ale propoziţiei, am descoperit câteva dintre care cea mai notabilă mi se pare următoarea, extrasă din amplul poem numit „15 imagini pentru prietenul meu alexandru leluţiu”, în speţă din ultima lui parte, „15. despre braşov” (din „alte poeme nouă”, Cartea Românească, 1986): „ce straniu – iată, vorbind despre asta – povestind / despre plecarea lui în oraşul de munte, despre şederea mea / în oraşul – acelaşi – de munte – şi întrebându-mă de ce vorbesc / despre lucruri – întâmplări – despre care s-ar fi cuvenit să fi învăţat / că nu se fac remarci”. Recitind versurile acestea dintr-un volum târziu, mi-au venit în minte altele, din volumul de debut – anume acel pasaj final din „poezia e altceva?” (din „versuri”, 1968) în care, uimit de axioma după care „nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit / un sfat către un tânăr poet” (care constituie chiar incipit-ul poemului), se întreabă în final: „şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?”. Rezumând, dilema ar reieşi cam aşa: în poezie nu trebuie să povesteşti, pentru că o falsifici, dar dacă nu povesteşti, adevărul personal al poeziei nu se constituie.

Prin urmare, poetul nu trebuie să facă remarci personale, pentru că e „very rude”, dar nu poate să nu le facă, dacă nu vrea să atenteze la veritatea propriei poezii. Orice soluţie ar căuta, din momentul în care scrie, el se situează în fals; dacă nu scrie, nu e poet, iar dacă scrie, modifică inevitabil datele, aşa cum spune făţiş în alt poem amplu târziu, „ce să-i spunem denisei şi să nu-i spunem poetului şi prietenului i drăgănoiu”, un poem în 29 de părţi (din „poeme vechi, nouă”, Cartea Românească, 1989), mai exact în începutul unuia dintre textele finale, „27. literatura nu e transcriere”: „fireşte, literatura se face modificând datele”. Pentru Mircea Ivănescu, poezia e despre sine, dar se face malgré soi, e despre inimă şi intermitenţele ei, dar se face contre coeur.

Cu adevărat mirabil e că această conştiinţă a situării în fals declanşează cu adevărat mecanismul poetic. O fi scrisul un eşec, dar e unul euforic. În corespondenţa lui cu Gershom Scholem („Théologie et utopie. Correspondance 1932-1940”), într-o scrisoare din iunie 1938, Walter Benjamin produce următoarea observaţie despre Kafka: „Une fois qu’il fut assuré de l’échec final, tout lui réussit en chemin comme dans un rêve. Rien ne donne plus à réfléchir que l’ardeur avec laquelle Kafka souligna son échec”. Nu altfel stau lucrurile în cazul lui Mircea Ivănescu, congenialul traducător al jurnalelor şi corespondenţei lui Kafka: o dată ce e sigur că nu poate să scrie, scrie. Şi nimic nu dă mai mult de reflectat decât ardoarea cu care-şi subliniază eşecul.

A fost una dintre marile şanse ale vieţii mele ca autorul lui Mopete (de fapt, Mopete însuşi) să mă accepte în preajma lui, aproape zi de zi, din ’97 până prin 2005; nu numai pentru că am ajuns aproape de un poet atât de puternic, ci şi pentru că (sau poate mai ales pentru că) am fost aproape de un om atât de bun. După cum am putut constata, Mopete fusese metanoizat de propria poezie. A fost primul exemplu care mi-a demonstrat sur le vif că poezia e individuaţie, că nu numai omul face poezia, ci şi poezia face omul. Dincolo de binele şi de răul chiţibuşurilor privind existenţa literaturii ori natura şi funcţia poeziei, aceasta a fost pentru mine marea lecţie deprinsă de la Mopete: axioma după care poezia e individuaţie. Neenunţată ca atare de el, dar susţinută exemplar minut de minut şi secundă de secundă prin modul lui inimitabil de a se lăsa metanoizat de literatură.

Într-un anumit pasaj, Andrei Pleşu pune la îndoială poeţii care prea arată a poeţi, pictorii care prea arată a pictori ş.a.m.d. Fraza îmi recheamă în memorie trenciul cenuşiu al lui Mircea Ivănescu, Poetul care nu numai că nu-şi cultivă aparenţa poetică, dar îşi neagă statornic, atât în poezie, cât mai ales în conversaţia privată, însăşi esenţa de poet. E greu să găseşti un poet mai uman decât Mircea Ivănescu şi, în acelaşi timp, mai difident faţă de propria calitate umană şi poetică, deopotrivă. (Eu, până acum, n-am găsit.) Bacovia vorbeşte, într-un vers memorabil ca toate ale lui, despre „omul făcut concret”; ei bine, Mircea Ivănescu e poetul făcut discret. Nu poţi recunoaşte uşor poetul puternic din spatele omului blând, înfăşurat în trenci ca într-o mantie de la care ar aştepta să-l facă invizibil, aşa cum nu erau uşor de recunoscut zeii care, cine mai ştie din ce spirit ludic ori polemic, luau chip de oameni obişnuiţi în epopeile greceşti. Însă, după ceasuri întregi de citit şi vorbit poezie, e dificil să ignori, difuză în jurul aceluiaşi om blând şi discret, aura poetică emanând din punctele neverosimil de strălucitoare din spatele dioptriilor, dincolo de care fiinţa lui se află contrasă integral. Odată constatată epifania, îţi e imposibil după aceea să uiţi vreo secundă că omul acesta obişnuit e un poet atât de neobişnuit, iar biograficul lui subîntinde continente uriaşe de bibliografic. Înţelegi că între faptele de viaţă şi faptele de literatură nu există nici o diferenţă de substanţă, încât, dacă textele sunt toate intertexte, atunci, complicând terminologia cărtăresciană, texistenţele sunt toate intertexistenţe. Prin urmare, toată marea literatură tradusă de Mircea Ivănescu nu e de trecut la pasivul propriei sale literaturi; miile de pagini din Joyce, Faulkner, Broch, Musil, sutele de pagini de „discurs mixt” ale lui Nietzsche, jurnalul şi corespondenţa lui Kafka, antologia de poezie americană, atât de influentă încă după mai bine de douăzeci de ani – toată biblioteca aceasta fundamentală e într-un mutual raport de intertexistenţă atât cu viaţa, cât şi cu poezia mopetiană. Dacă textele lui alcătuiesc un unic şi imens poem, aşa cum s-a spus, atunci traducerile sunt echivalentul la scară al celor cincizeci de note de subsol ale „Waste Land”-ului.

În consecinţă, fără să vrea, împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu e unul dintre cei mai seducători maeştri. În plus, între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el este, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti (deşi i-a fost dăruită şi aceasta aceluiaşi om care ştie tot atât de exemplar şi să tacă), ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc să demonstreze un geniu al eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta, Mircea Ivănescu îl are; cu el, poţi simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o dată cu ea, poezia.

Articol aparut pe revistadecultura.ro in luna martie 2011, cand poetul implinea 80 de ani.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there is "1 comment" on this Article:

  1. djaghah spune:

    Nu ma pricep la poezie, dar mie unul mi-au placut poeziile tale din liceu indiferent de ce zice maestrul, asa ca daca nu le mai vrei trimite-mi-le mie.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Radu Vancu


Radu Vancu

Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, eseist și traducător. Conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” și redactor la revistele „Transilvania” și „Poesis internațion... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)