Noul chip al conservatorismului american

După ce am aflat că Donald Trump este noul președinte ales al Statelor Unite, reușind să-și învingă adversara care promitea o continuitate cu politica lui Barack Obama în ”state albastre” ca Michigan, Wisconsin și Pennsylvania, unde a cîștigat 46 de voturi electorale, și luînd detașat cele 29 de voturi electorale ale disputatului stat Florida, primul gînd care mi-a venit în minte a fost că acest succes al neo-conservatorismului populist à la Trump e în primul rînd ”datorat” eșecurilor președintelui Obama. Cel de-al doilea gînd a fost un gînd despre același președinte Obama al legendarului intelectual conservator William Buckley Jr., un adversar declarat al intervenției guvernului în viețile oamenilor, care, în ultimul an al vieții sale, în 2008, cînd ascensiunea lui Barack Obama abia începuse, a respins speranțele sociale nemăsurate create de retorica electorală a lui Obama, considerînd că  ”dau naștere la frustrare și stimulează deziluzia”. Dacă privim situația electoratului-cheie al președintelui Obama, grupul demografic african-american, și observăm că gradul lor de sărăcie a sporit în timpul administrației sale, și contemplăm, în plus, explozia prețului asigurărilor medicale Obamacare, înțelegem că acest diagnostic este cît se poate de precis. Chiar dacă sîntem, așa cum e cazul meu, înclinați să susținem protecția socială, putem fi de acord că centralizarea unor politici asistențiale într-o republică federală ca Statele Unite este, în practică, bugetofagă și ineficientă.  Dacă retorica ”îndrăznelii de a spera” a lui Barack Obama n-ar fi fost prea îndrăzneață și nerealistă, frustrările economice ce au făcut posibil succesul electoral al lui Trump n-ar fi existat.

Victoria unui candidat atît de celebru prin narcisismul și stilul său ”slobod la gură”, care a fost repudiat de o parte din elitele republicane și intens demonizat de elitele mediatice și politice liberale, dar care a învins datorită retoricii sale populiste, pare a marca și momentul în care conservatorismul american, în accepţia sa elitistă tradiţională, a căzut în desuetudine. Trecerea spectaculoasă, provocată de acelaşi Donald Trump, de la un conservatorism al elitelor la unul demagogic, cu impact asupra populaţiei mai puţin educate, coincide efectiv cu o restrîngere a elementelor ce au susţinut conservatorismul american, aşa cum a fost el reprezentat de William Buckley Jr., la o colecţie de credinţe simpliste, susținute prin cîteva sloganuri și ridiculizate de criticii lor ca simptome ale ignoranţei.

Liberalismul american, deşi la fel de şocat de existenţa opiniilor diferite ca pe vremea lui Buckley Jr., așa cum se observă şi din plictisitorul monolog pe mai multe glasuri al posturilor liberale de televiziune americane, este însă, din ce în ce mai mult, ideologia elitelor politice şi mediatice ce au de obicei un nivel mai înalt de educaţie decît suporterii republicani și independenți ai lui Trump. Republicanii cu studii înalte ce se opun ortodoxiei corecte politic sînt, în schimb, o mînă de „eretici” ce riscă de multe ori să fie hărţuiţi şi agresaţi de zeloții liberali. Pe acest fundal, pare să se fi format nu numai un neo-conservatorism populist ce poartă amprenta lui Donald Trump, ci și un neo-conservatorism clandestin, manifestat de multe ori prin dezacordul tacit, nemărturisit, față de ortodoxia agresivă a corectitudinii politice.

Această situaţie nu semnifică totuşi, după toate aparenţele, o răsturnare atît de radicală a lucrurilor, astfel încît elitele liberale de azi să fi învăţat, de la vechii conservatori educaţi şi bine crescuţi, şi regulile dezbaterii decente şi respectul curtenitor și prietenos faţă de adversarii lor ideologici – întruchipate de William Buckley Jr. Dacă îi privim pe cei mai proeminenţi liberali din politica americană de azi, Barack şi Michelle Obama şi Hillary şi Bill Clinton, acest fapt devine imediat evident. Barack Obama şi Hillary Clinton s-au simţit autorizaţi de virulența lui Donald Trump să facă o campanie electorală la fel de plină de negativitate, teorii conspirative şi atacuri la persoană ca şi aceea a adversarului lor. Michelle Obama s-a declarat, într-un discurs emoționant din timpul campaniei pentru Hillary Clinton, rostit în statul New Hampshire, „profund tulburată” („shaken to the core„) de expresiile vulgare ale lui Donald Trump care au ajuns de fapt la public printr-o violare a confidențialității (piratarea unei discuții private cu ajutorul microfoanelor), uitînd convenabil ce primire călduroasă a făcut la Casă Albă, împreună cu preşedintele Obama, unei serii de cîntăreţi de rap în vogă ale căror texte sînt pline de vulgarităţi incredibile (prima doamnă şi-a dus şi fiicele la un asemenea concert de rap). Jay Z, star-ul de rap care e, împreună cu soția sa nu mai puțin celebră Beyoncé, un apropiat al familiei Obama, este un adevărat campion al textelor muzicale împănate cu obscenități verbale și clișee rasiste și misogine – Jay Z și Beyoncé au oferit un concert de susținere şi în campania lui Hillary Clinton, oferindu-i lui Donald Trump ocazia de a face haz de ironia situației. Mai deaprte, Bill și Hillary Clinton și-au pierdut fiecare cumpătul și au reacționat furios cînd au fost întrerupţi din public, în timpul discursurilor rostite în campanie, de întrebări sau comentarii incomode. Se simte, altfel spus, lipsa decenţei şi a respectului de ambele părţi. Publicul american a obosit, după această campanie, să asculte condamnări furibunde atît din partea democraților moraliști, cît și din partea neo-conservatorilor populiști.

America anilor ’80, în care, pe fundalul Războiului Rece, a existat o presiune geopolitică pentru strîngerea rîndurilor către partidul care avea o politică externă fermă și realistă, a fost şi una în care credinţele idealiste ale stîngii liberale să pară un lux nepermis. A urmat – sau a continuat – ascensiunea multiculturalismului în universităţi şi adoptarea lui, cum spunea tot Buckley Jr., ca pe „o nouă religie”. Îndemnul de a vota cu Hillary Clinton, indiferent de meritele ei, numai pentru că este femeie, e o expresie a acestei noi mentalități – un asemenea îndemn ar fi fost de neimaginat în anii ʹ50-ʹ60. America a devenit obiectiv tot mai multiculturală din cauza imigraţiei continue de pe mai multe continente și politica minorităţilor şi identităţilor a trecut pe primul plan. Totul pe fondul ideologic al liberalismului de stînga, ce oferă mai mult spaţiu de ospitalitate pentru acest tip de agendă politică decît vechiul liberalism, preocupat mai mult de intruziunea statului în sfera privată (care corespunde, în Statele Unite, unei poziții conservatoare). Epoca Obama a fost desigur o manifestare politică exacerbată a afirmării liberalismului multicultural de stînga.

E limpede că un conservatorism „de modă veche”, à la William Buckley Jr., ce presupune respectul pentru tradiţiile culturale, morale şi religioase occidentale, pare ceva „victorian” într-o asemenea lume. În plus, e desigur „ofensator” să afirmi că preferi, nu din snobism, ci cu sinceritate, sonatele lui Beethoven, cum făcea Buckley Jr., de pildă în locul litaniilor obscene depănate pe scenă de cineva ca Jay Z. Un asemenea elitism este, nu-i așa?, revoltător și lipsit de respect față de ”talentul muzical” al rapper-ilor african-americani ce au oferit, în ultimii 8 ani, concerte la Casa Albă.

Conservatorismul elitist apare, cum am văzut, ca ”depășit” și în raport cu stilul noului președinte republican ales. Donald Trump, cu voluptăţile sale de orator demagogic dovedite cu prisosință în recenta campanie, nu poate trece drept un conservator „clasic”, deși în discursul său bine calibrat, rostit imediat după triumful său electoral, a adoptat un ton mai solemn și elegant, dînd semne că înțelege gravitatea noii sale poziții.

Pe de altă parte, nici liberalii nu au astăzi, cu excepţia ultra-progresistului profesor Noam Chomski, reprezentanţi de talia unui Christopher Hitchens, unul din interlocutorii liberali ai lui William Buckley Jr. Dacă Newt Gingrich şi Bill O’Reilly oferă o imagine oarecum decadentă a conservatorismului american, nici pletora de jurnalişti liberali de la CNN, MSNBC sau New York Times care repetă obsesiv mantrele corectitudinii politice şi au propagat necritic, în recenta campanie, teoriile conspirative lansate de democrați nu sînt, de multe ori, niște figuri prea notabile. În America de azi se mai aud totuși glasuri intelectuale notabile în spațiul public, nu numai din partea lui Noam Chomski – o voce care produce de obicei polarizare ideologică – ci și, de pildă, din partea unor figuri academice ca Michael Sandel, Joseph Stiglitz, Amartya Sen, Martha Nussbaum și Jonathan Haidt.

O lucrare a lui Jonathan Haidt tradusă și în limba română, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica și religia?, dezvoltă o teorie despre valorile la care aderăm ”instinctual” și ne determină judecățile morale – de aici, și adeziunile politice și religioase. Această lucrare ne poate oferi, așa cum a observat și Cass Sunstein, repere pentru a înțelege nu doar diviziunile dintre liberali și conservatori din America de azi, ci și succesul electoral al lui Donald Trump. După teoria lui Haidt, valori ca respectul pentru egalitate și promisiune și oroarea de vătămare (grija și dorința de a oferi protecție celor vulnerabili), ar fi împărtășite de liberali cu conservatorii (să ne amintim că George W. Bush a cîștigat audiență electorală printr-un ”conservatorism al compasiunii”). În schimb, valori precum respectul pentru autoritate, puritate și loialitate, sînt susținute numai de cei cu preferințe conservatoare. Aceste trei valori conservatoare sînt, în fapt, bine înrădăcinate în tradiții culturale și intuiții morale. În pofida profilului său personal controversat, Donald Trump a ales să poarte chiar stindardul acestor trei valori conservatoare prin politicile susținute în timpul campaniei față de veteranii de război, militari, familii americane deprivate de locuri de muncă și ”jefuite” de politicieni etc. Dincolo, așadar, de personalitatea lui, apelul la aceste valori adînc înrădăcinate în tradiții culturale ar îndreptăţi succesul său la publicul cu înclinații conservatoare. Idealizarea liberală a unor valori precum egalitatea, contractualismul și evitarea vătămării altora, care nu e susținută și de celelalte valori, nu are un apel psihologic la fel de profund înrădăcinat în intuiții morale și tradiții culturale.

În acest sens, cel puţin, liberalismul progresist de stînga este cel care are nevoie de justificări, întrucît trebuie de multe ori să se sprijine pe judecăţi artificiale şi campanii mediatice ca să susţină acţiuni corecte politic de tipul încadrării soldaţilor transgender în armată, sau a femeilor în trupele speciale – cum sînt cele întreprinse de Administraţia Obama. Armata, vor spune conservatorii cu bune temeiuri, nu e locul unor experimente sociale şi este dovedit că un comando integral masculin are o mai mare capacitate operativă şi de retragere decît unul mixt. De asemenea, nu e deloc intuitiv moral să nu-ţi respecţi veteranii de război şi să aloci mai multe fonduri de la buget pentru grija faţă de „sărmanii criminali” african-americani decît faţă de proprii eroi. Prin urmare, chiar dacă nimeni nu poate contesta succesul lui Barack Obama, deși unii afirmă că el s-ar fi bazat mai mult pe ”masaj” (persuasiune și apel la emoție) decît pe ”mesaj”, după 8 ani de înregimentare partizană și ideologică a elitelor politice și mediatice, ”erezia” de a respecta încă cele trei valori conservatoare pare să fi favorizat, între altele, succesul lui Donald Trump. Altfel spus, susţinerea de care s-a bucurat acesta din urmă pare să se fi bazat pe valori mai solid înrădăcinate cultural şi, ca atare, mai uşor de susţinut (chiar împotriva ortodoxiei oficiale). Un personaj atît de demonizat de presă, rețele de socializare și politicienii cei mai populari precum Donald Trump n-ar fi putut cîștiga alegerile, după una din cele mai accidentate și dure campanii prezidențiale din ultimele decenii, numai pe baza carismei sale – dacă n-ar fi susținut și valori conservatoare legitime, pe care liberalii le omit, înlocuindu-le cu tot felul de surogate corecte politic și perdele de fum. O superbie morală progresistă de felul celei reprezentate de preşedintele Obama este, așadar, expresia solemnă a unei ideologii bazate pe absolutizarea unui spectru parțial de valori, care nu include anumite intuiții morale bine înrădăcinate. Conservatorismul, în sensul unei concepţii despre lume bazate pe adeziunea la tradiţii culturale şi morale mai puternic ancorate în instincte și intuiții morale, nu are nevoie de justificări și construcții intelectuale la fel de elaborate precum liberalismul progresist. Dacă privim zgomotul şi furia mobilizate de liberali pentru a lupta împotriva succesului lui Trump, vom înţelege…