Ce este, până la urmă, Nasty? Un film făcut de trei excelenți profesionișți – regizorii Cristian Pascariu, Tudor Giurgiu, Tudor D. Popescu, dintre care primii doi evoluează și în postura de scenariști, iar cel de-al treilea semnează deopotrivă montajul- care s-au însoțit cu o echipă pe măsură (Alex Brendea, director de imagine, Marius Leftărache, semnatarul coloanei sonore), au alcătuit o distribuție de-a dreptul imbatabilă (Jimmy Connors, Bjön Borg, John McEnroe, Billie Jean King, Boris Becker, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Ion Țiriac, Stan Smith, Yannick Noah, Marc Jenner, James Longshore) și au rescris pe peliculă partea cea mai semnificativă a vieții unui mare sportiv. Ilie Năstase. Au făcut-o inteligent, aparent simplu, au evitat encomiasticul și hagiograficul. Și cu toate acestea au izbutit să surprindă și amploarea, și fragilitatea, și efemerul unui mit modern căci ce altceva a fost Ilie Năstase nu numai pentru România, ci pentru întreaga istorie din anii ‘70 ai secolului trecut a unui sport care până la el avea ceva poate mult prea scrobit și excesiv aristocratic?
Toți cei care apar și vorbesc în film, de la simpaticii și locvacii Jimmy Connors și Billie Jean King până la veșnicul obsedat de morgă și de bani și etern neiertătorul Ion Țiriac, admit că Năstase, cu bunele și relele sale, cu excentricitățile specifice unei firi rebele și cu altele mai mult ca sigur căutate căci altfel sportivul născut la Bucureșți, înzestrat cu un zâmbet ghiduș și cu un incontestabil spirit ludic nu ar fi putut să își păstreze alura de star rock prin tot ceea ce a făcut pe teren, adesea și în afara lui, a dinamitat un rând de coduri pentru a determina înlocuirea lor cu altele. Printre care și unul de conduită.
Năstase, adică Nasty, a înlocuit obligatoriul alb din echipament cu o serie de culori până la el cu totul nepermise, s-a luat în gură cu arbitri, s-a certat și s-a împăcat cu nenumărați colegi și mai ales a impus modificarea raporturilor dintre sportul alb și public. Prin faptul că nu a fost omul unanimităților, că a stârnit pasiuni ca și dezaprobări energice, că a provocat noian de controverse, că 50% dintre spectatori îl adorau în vreme ce alți 50 % îl detestau, îl huiduiau și îi voiau pedepsite cât mai drastic originalitățile ce foarte frecvent sfidau toate marginile iertate, Nasty a metamorfozat sportul unei elite într-unul popular.
Cei care au trăit în România anilor ’70 nu au cum să nu își amintească că Năstase și Țiriac, victoriile- fenomen ale acestora, au provocat aici un adevărat fenomen social. Copiii care, până atunci, se jucau de-a hoții și vardiștii, au început, pe neașteptate, să se joace de-a Năstase și Țiriac. Improvizau din mai nimic rachete, cumpărau din comerțul socialist imitații ieftine și proaste și refăceau în curțile școlilor ori chiar în fața blocurilor ceea ce s-a întâmplat la Wimbledon, la Roland Garros, la Forest Hills, ori la București, în 1972, când în Capitala României s-a jucat finala Cupei Davis. Despre amploarea acestui fenomen cred că vorbește eficient detaliul că, la un moment dat, Televiziunea Română a produs un mini-serial dedicat sportului alb, prezentat de Ion Țiriac. Serial al cărui model evident era Cum să înțelegem muzica al lui Leonard Bernstein. Din respectiva mini-serie cred că este decupată o secvență inserată către sfârșitul filmului. Aceea în care Țiriac se adresează generațiilor viitoare.
Regizorii- Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu și Tudor D. Popescu- au avut salutara idee de a nu recurge la un narator cu vocea patriotic-tremurândă. Nasty colaționează imagini de arhivă și mărturii din zilele noastre. Pe care vârsta martorilor și trecerea timpului le-au făcut mai îngăduitoare și, implicit, mai tandre. Majoritatea secvențelor de arhivă, a interviurilor cu Năstase sunt de la televiziuni străine. Într-un astfel de interviu protagonistul mărturisește că, în ruptul capului, nu s-ar putea comporta altfel, că are fire de rebel, într-altul că a simțit o presiune de fiecare dată când a jucat la București.
Presiunea respectivă este lesne sesizabilă și în interviurile acordate Televiziunii Române. Chiar dacă reporterii acesteia- i-am identificat pe Carmen Dumitrescu și Alexandru Stark, cred că și pe uitatul Anton Groman, cred că, la un moment dat se aude și vocea lui Tudor Vornicu, mi-am reținut cu greu repulsia în fața familiarităților deplasate ale omului Securității Emanuel Valeriu- , intr-o secventa apare si marele Cristian Topescu- au încercat să fie dezinvolți, să glumească, în vocea și în felul de a vorbi ale lui Nasty erau sesizabile anumite rețineri. Deloc greu de explicat. Fiindcă, vorba lui Ionescu, totul era politic. Politică fiind și desfășurarea la București a finalei Cupei Davis al cărei schepsis este explicat în film de Cristian Tudor Popescu.
Nasty este, repet, un film consacrat eminamente carierei de sportiv a protagonistului. Nu e defel interesat și bine face de toate aberațiile comportamentale mai mari sau mai mici care i-au făcut mult rău fostului sportiv după 1989. Nici de candidatura eșuată la Primăria Capitalei și de jenanta confruntare cu contracandidatul Victor Ciorbea, nici de altercațiile cu agenții de poliție, nici de uniformele de general, unele amintind de cele ale ofițerilor de carton din dictaturile sud-americane, nici de amorurile multe încheiate cu certuri care au făcut furori în spațiul public. Aceasta neînsemnând că în film nu ar apărea Ilie Năstase cel de astăzi. Un om în vârstă, peste care au trecut vizibil anii, surprinzător de îngăduitor cu criticile mitraliate de Țiriac. Înseninat, într-o secvență de final, de acel surâs șăgalnic care, iată, a învins trecerea anilor.
TRANSILVANIA FILMS; LIBRA FILMS
NASTY
Regia: Cristian Pascariu, Tudor D. Popescu, Tudor Giurgiu
Scenariul: Cristian Pascariu, Tudor Giurgiu
Producători: Tudor Giurgiu, Cosmin Hodor
Imaginea: Alex Brendea
Montajul: Tudor D. Popescu
Coloana sonoră: Marius Leftărache
Cu: Ilie Năstase, Jimmy Connors, Björn Borg, John McEnroe, Billie Jean King, Boris Becker, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Ion Țiriac, Stan Smith, Yannick Noah, Marc Jenner, James Longshore, Virginia Ruzici
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
`cumpărau din comerțul socialist imitații ieftine și proaste `????
Se vede ca nu ati jucat tenis inainte de 89….
Se vede ca vorbiți aiurea.
Se vede ca sinteti mai tinar. Ba am jucat, a cumparat tata imitatiile alea ieftine si proaste, primele noastre rachete. Pentru el si-a luat o Aeroplane, chinezeasca. O bita proasta. Pentru mine o racheta pentru copii, Pluto, luata de la librarie! Am invatat cu ea insa a trebuit sa o inlocuiesc dupa vreo 2 ani cu o racheta mai puternica, Neptun. Parca la Reghin se fabrica si un model copie dupa Dunlop SP, insa alea erau mai scumpe si mult mai rare.
Unii am avut sansa sa ne putem cumpara rachete adevarate, eu am avut o Donnay Lady No 1 (eram totusi un copil prin scoala primara) si la un an dupa o Yonnex metalica, la anii la care nu auzise nici dracu de Yonnex iar rachetele din dural erau nou aparute. Nou aparute in lume, zic. Se uita lumea la ea ca la alta aia. Bateam copii mai mari cu 2-3-4 ani doar „din racheta”, lemnele lor nu putea sa-i faca fata. Si nu vorbesc despre tenis de maidan.
Insa majoritatea practicantilor de la sfirsitul anilor ’60 nu aveau si nici nu si-ar fi permis nici macar mingile. Pe zgura treaca mearga, pe linga terenurile de zgura (si rosie dar si neagra(!), oribil teren, te murdareai ca naiba. Era in curtea unei scoli) dar aveam si un teren de bitum si unul de asfalt, favoritul meu. Cheleau alea mingile in 2-3 zile. Aeroplane ca Slazenger si Dunlop se vedeau doar la tv, erau greu de gasit si daca aveai banii. Piata a reactionat mai tirziu, cam dupa 1978/9 au inceput sa se gaseasca, neoficial desigur, rachete originale.
Am si o amintire trista: un baiat mai mare, cred ca era prin clasa a 11 a, jucator mai bun, reuseste sa-si cumpere un Dunlop SP original, el stie cum. Apuca sa joace cu el citeva zile si vine intr-o zi la terenuri in lacrimi. Taica-su ii taiase racheta in doua cu toporul! A spus ca ala-i sport pentru domni iar ei sint tarani! Baiatul acela e un domn cu facultate, Inginerie Mecanica, Timisoara, si joaca tenis si azi. Antrenorul de-atunci, inginer TCM, s-a prapadit acum vreo 10 ani si cel de azi e tot un inginer dar care e antrenor profesionist cu patalama, clubul fiind inscris la FRT. N-au ramas decit terenurile de zgura rosie.
Am avut și eu o rachetă Pluto! Și era perfectă pentru partidele noastre de copii, desfășurate pe un miniteren de tenis din curtea școlii, dotat și cu fileu. Iar rachete Dunlop am văzut la unii adulți care se apucaseră și ei de tenis. Aici domnul Moraru are dreptate, fenomenul Năstase a declanșat o emulați extraordinară printre copii și tineri: dintr-o dată am lăsat fotbalul pentru tenis de câmp!
Imi cer iertare tuturor pentru cruntul dezacord de mai sus ” lemnele lor nu putea”, inacceptabil pentru un inginer.
Daca va aduceti aminte, e pomenit si in film, serialul Tenis de la Televiziunea Romana. Imi aduc aminte ca acum genericul si muzica. Pentru motive care-mi scapa intotdeauna am crezut ca interpretul vocal e chiar Ion Tiriac. Interpretul vocal al muzicii, zic, erau 3 cuvinte care sunau mai degraba a „shawn, shawn, shawn” nu a „show, show, show”. Evident ca sint toate probabilitatile sa ma insel, probabil ca m-a furat timbrul vocii.
Multa lume, „domni” dar si „tarani” era lipita de televizor cind juca Romania sau romanii. Tata l-a idolatrizat toata viata pe Nastase si ma mustra ca nu prea-i vedeam meciurile. Preferam sa fiu pe terenul de tenis sa joc nu sa ma uit la ecran.
Inca ceva: am si cartea Tenis scrisa de Nastase si de Eugen Cristea, Editura Sport Turism, carte care mi-a folosit foarte mult in a intelege biomecanica loviturilor, rolul centrului de greutate al corpului meu in lovitura, strategia si tactica jocului. Am facut o gramada de puncte urmind cele scrise in carte, „corpul PASESTE in minge la acel tip de vole” – adica lovitura e concomitenta cu pasul in fata, la stop vole am facut intotdeauna cum scrie acolo, „stringe tare minerul dar lasa bratul moale”. Cartea aceea a facut mult bine, doar invatam de la Maestru! Specialistii ar fi cazul sa discute daca Nastase a invatat tenis de pe undeva sau a fost un geniu al tenisului. Un nativ pur. (Foarte posibil ca ar fi putut face cariera si in fotbal si, dupa spusa domnului Tiriac si in hockey). Nu al altor lucruri insa al tenisului cu siguranta, asta e interesant de discutat. S-ar zice nascut nu facut, nu-i asa?
Poate ca in contextul stupizeniei generale numita corectitudine politica (dar si a altor aberatii azi la moda) n-ar fi deloc rau sa aflati ce atitudine a avut intotdeauna Nastase fata de jucatorii negri!
Am jucat si eu cu „lopitaie”, taiate din lemn, din scandura. Fileul era o sfoara, era uneri greu de spus pe unde trecuse mingea. Apoi cu rachete ale prietenilor, facute la Reghin. Cu mare intarziere in „Racheta Cutezatorilor” a aparut, pe penultima pagina, jos, un desen mic cu dimensiunile terenului de tenis. (nu mai tin minte anul). Ce mai tin minte sunt stirile de 2 raduri de la rubrica sport din „Scinteia” unde anuntau „Ilie Nastase a castigat turneul de tenis de la….”.
Evident, cred ca toti am jucat cu „rachete” din placaj sau din PFL cu minerul facut din cirpe. Uneori abandonai jocul pentru ca ori faceai cite-o batatura ori se lasa cu singe. Le ziceam „avioane” :))) Si in loc de mingi foloseam mingi din cauciuc cam de aceleasi dimensiuni ca ale celor de tenis, mingi luate de la aceeasi librarie.
Nu toate terenurile aveau fileu. Mama a invetat la masina de cusut facind chiar asta, un fileu de tenis dintr-o banda lata de vreo 10 cm luata, presupun, de la mercerie, cusuta dublu pentru rezistenta, la care a cusut ciucuri de perdea! Asa ca fileul avea vreo 20 cm grosime si erai important daca aveai fileu. Si cum bine spuneti, un copil statea cu cu ochii la nivelul fileului si striga „sub” sau „peste”. Important insa pentru noi era sa fim afara sa jucam, avind terenul de bitum si pe cel de asfalt puteam juca si pe ploaie, lucru care se intimpla destul de des!
Important: multi copii care nu erau sportivi isi luasera rachete de la librarie si incercau sa joace, atit de mare a fost influenta Triac-Nastase!
Recomand celor interesati sa incerce si alte surse de informare despre spiritul acelor vremuri
Ca de obicei este o plăcere să vă citesc articolele. Împărtășesc întru totul opiniile dvs inclusiv despre timpurile acelea pe care le-am trăit pe viu, copil fiind, la intensitate, precum unul din copii generic descriși de dvs. Cum spuneți și dvs, cu bune și cu rele, adorat sau antipatizat, Ilie Năstase rămâne un fenomen și unul din cei mai cunoscuți și reprezentativi români în lume, un sportiv excentric, dar excepțional nu doar prin rezultatele la care vom visa probabil să mai ajungă vreun reprezentant de-a nostru, dar însăși prin excentricitățile sale de a nu se încadra în niciun tipar. Felicitări!
citius, altius, fortius – asta insemna sportiv odinioara. ce mai inseamna azi? vedeti in fotbal! nasty/scirbos/jegos! film ii trebuia astuia? ar trebui educat (macar la batrinete) ca nu i frumos sa njuri si sa scuipi coji de seminte pe jos!
Ca sportiv MARE ca om mic?, mic, mititel , băiat de mahala ! nu a avut nici ” clase” și nici ” clasa”
Urmează CENZURA!!