Home » Analize »Educatie »Opinie » Citesti:

Ordaliile memoriei

Mihai Maci august 2, 2016 Analize, Educatie, Opinie
15 comentarii 3,875 Vizualizari

S-a discutat, se discută şi, inevitabil, se va mai discuta multă vreme despre situaţia din ce în ce mai ambiguă a universităţii româneşti şi despre ce poate fi făcut pentru a salva ce mai poate fi salvat din onoarea (în bună parte pierdută) a acesteia. E limpede că învăţământul superior a ajuns la finele unui ciclu – pe care, în linii mari, îl putem suprapune cu anii post-revoluţionari – în care produsul cel mai important al mediului academic a fost diploma, înţeleasă ca paşaport al urbanizării (atât pentru enorma populaţie rurală dislocată de modernitate – fie ea socialistă, fie capitalistă, cât şi pentru a doua generaţie a locuitorilor cartierelor muncitoreşti). Prestigiul diplomei – parte moştenit din interbelic, când universitatea însemna ceva, parte din anii comunişti, când licenţa era cu atât mai valoroasă, cu cât mai restricţionată – a aruncat un număr enorm de studenţi în malaxorul universitar, căruia turaţia maximă i-a ascuns timp de două decenii precaritatea şi disfuncţionalităţile. În ultimii ani, pe fondul colapsului demografic, al prăbuşirii învăţământului general şi al manifestării economice şi sociale a efectelor dezindustrializării, toate făcutele şi nefăcutele care înainte fuseseră ocultate de entuziasm şi de bani, au ieşit la lumină, asemeni simptomelor unei boli. Partea cea mai vizibilă a acestor difuncţii ţine de impostura academică, mai ales atunci când e afişată cu ostentaţia impunităţii (de înalte personaje politice ce se prevalează de titluri pentru care nu doar că nu au acoperire, dar prezintă numeroase – şi manifeste – suspiciuni de fraudă), sau de corupţia cvasi-rutinizată a “atenţiilor”, “colectelor” şi altor mijloace ale studenţilor de a cumpăra bunăvoinţa unor profesori tot mai dezinteresaţi de actul didactic şi mai focalizaţi pe propria “promovare” într-un sistem cu reguli incerte. Cum vreme îndelungată între ceea ce se face şi ceea ce nu se face nu a existat nici o altă graniţă decât conştiinţa individuală, spiritele întreprinzătoare au traversat-o cu o uşurinţă ce a stârnit invidia celorlalţi şi, încet – încet, majoritatea profesorilor au renunţat la scrupule de aşa manieră încât lucruri inimaginabile în urmă cu trei decenii au ajuns acum fenomene normale. În ceea ce le priveşte, atât impostura, cât şi corupţia sunt lucruri care ţin nu doar de morala individulă, ci şi de legea penală, iar îndelungata imposibilitate a sancţionării lor atestă un lucru trist: că e aproape imposibil să vorbim de nuanţe dacă nu suntem în stare să deosebim culorile brute. E limpede că nu se va putea face nimic – dar absolut nimic – până când cazurile exponenţiale, cele ale căror abateri sunt de notorietate, nu vor fi amendate şi îndepărtate definitiv din corpul universitar. Dacă nu se va trece de acest nivel, restul discuţiei e inutil, dat fiind că lucrurile se vor aşeza sub semnul acceptării (participative sau pasive) a imposturii şi a corupţiei, fapt ce va duce – inevitabil – la completa feudalizare a instituţiilor de învăţământ superior şi a sistemului în ansamblul său.

Abia după depăşirea acestei etape justiţiare vor începe adevăratele probleme. La fel ca-n orice alt segment al vieţii sociale, cazurile marcante de abatere de la normele profesionale (şi, în cele din urmă, legale) nu sunt posibile decât pe fondul unui dezinteres faţă de aceste norme sau al “privatizării” lor în avantajul fiecăruia. Cu adâncă tristeţe, dar de (prea) multe ori aceasta e situaţia şi în mediul universitar. Normele există, poate că sunt deficitare în formulare, poate că sunt prea stufoase şi, adesea, inadecvate contextelor particulare în care sunt ţinute a se aplica, dar – de bine, de rău – ele există. Ele sunt hipostaziate administrativ în tot felul de acte (cu o mulţime de rubrici şi o finalitate cel mai adesea incertă), a căror completare e lăsată la îndemâna omului, a departamentului şi, finalmente a universităţii. Lucrul nu ar fi rău – treaba acesta fiind un exemplu de descentralizare şi de asumare a autonomiei – dacă nu ar intra în joc şi ideea de “imagine” şi, mai ales, sistemul finanţărilor. Mai înainte de toate, fiecare persoană (şi fiecare instituţie) are o mândrie invers proporţională cu importanţa ei. Morala e aceea că, indiferent ce criterii vor conţine normele, se va “raporta” “depăşirea producţiei” la toţi indicatorii (sau măcar la cei mai importanţi). Cu cât se merge mai departe “în teritoriu”, către instituţii mai anonime şi mai lipsite de relevanţă, cu atât aceste acte au un caracter mai bombastic. (Situaţia e întru totului asemenătoare cu cea a şcolior rurale care supralicitează notele elevilor pentru a-şi trece în cont “realizări” pe care le desfiinţează orice examen credibil.) Mai mult, orice raportare va fi confecţionată de aşa manieră încât să reproducă structura ierarhică a instituţiei: şeful e în vârf (“performanţa” fiind, evident, şi o formă de legitimare între două alegeri), după care urmează – în ordinea ştatului de funcţii – ceilalţi membri ai corpului profesoral. Pentru toată lumea aceste acte adminsitrative au un caracter formal şi fiecare e conştient de defazajul dintre ele şi starea de fapt a instituţiei în care lucrează, însă – în acelaşi timp – ca documente oficiale – ele crează o realitate şi această realitatea secundă deformează şi ocultează modul efectiv în care stau lucrurile.

S-ar cuveni să insistăm asupra acestui lucru, dat fiind că el e unul din cele mai problematice în cadrul oricărei regândiri a rosturilor învăţământului academic. Am să formulez problema de aşa manieră încât situaţia (ideală) pe care o voi prezenta să dea o imagine suficient de limpede a dificultăţilor la care mă refer. Să luăm cazul unui profesor care are – de ani de zile – “autoevaluările” pline de “conferinţe internaţionale” ţinute la universitatea lui, de “studii” (“în colaborare” cu doctoranzii) în “Analele” universităţii lui şi a cărui operă se compune dintr-o “Introducere în…” publicată în mai multe ediţii. Pe baza tuturor acestora, omul şi-a trecut gradele, a intrat în diverse “comitete şi comiţii”, a obţinut funcţii, sporuri, gradaţii şi-şi aşteaptă pensia, anticipând calculul maximal al acesteia. Problema – simplă în teorie, grea în practică – e ce facem cu acest om? Pentru el orice variantă a “schimbării în sistem” se traduce printr-o avansare în funcţie şi/sau o creştere salarială. Şi, invers, orice atentat la “bunul obţinut” va avea ca efect acţionarea în instanţă a celui (om sau instituţie) care i-l contestă. Dincolo de orice considerente generice, trebuie spus şi acest lucru: e foarte probabil că în instanţă toţi cei de acest tip ar avea câştig de cauză. Căci în momentul în care ei şi-au trecut gradele nu exista (şi nu cred să existe nici astăzi) o legislaţie specifică menită a indica ce e acela “tratat de specialitate” şi prin ce se deosebeşte acesta de o “Introducere în…” (de 100 de pagini) pentru ca ultima să nu poată trece în locul primului, nici de ce un articol din “Analele” locale, autoindexat într-o bază de date (deci BDI), nu are valoarea unui text publicat într-una din marile reviste domeniale şi nici de ce o conferinţă în sala de mese a universităţii din târgul său, la care a participat şi un invitat din Republica Moldova, nu e neapărat “conferinţă internaţională”. Iarăşi, nimeni nu a stabilit în mod concert care e criteriul de judecată al cărţilor publicate din granturi, care sunt practic fără circulaţie. Împins în corzi (adică punându-i-se în discuţie veniturile) omul va ataca – la sfatul unui avocat nu foarte inteligent – toate aceste chiţibuşerii, a căror simplă înşiruire dă măsura debandadei în care a proliferat un sfert de veac sistemul universitar românesc. E uşor să spunem, în mod radical: daţi-l afară!, numai că – din păcate (sau din fericire – depinde din ce parte sunt privite lucrurile) – nu există nici o modalitate legală de a face acest lucru. Faptul de a crea legi acum poate duce la nişte cadre utile în viitor, însă – cum bine se ştie – legile nu se aplică retroactiv. A miza pe conştiinţa omului e, din punctul meu de vedere, cu desăvârşire inutil. Nu cred că ar exista nici un singur caz de persoană care să renunţe la avantajele funcţiei şi beneficiile pensiei declarând că ceea ce a “raportat” ani de zile e o măruntă cacealma (care a funcţionat) şi, prin urmare, că se face vinovat de fals în acte publice. E cu totului iluzoriu să ne încredinţăm unei asemenea “autoevaluări” a omului, luat individual. Experienţa celor care şi-au făcut mea culpa după ’89 ar trebui să ne fie ilustrativă în ceea ce priveşte aceste resorturi ale umanului. Mi se pare mult mai raţional să acceptăm inacceptabilul: oamenii aceştia sunt prizonierii hârtiilor pe care le-au semnat timp de decenii (şi a ficţiunii consemnate în aceste hârtii), iar “sistemul”, în ansamblu, e prizonierul acestor persoane (deopotrivă reale şi fictive). Aşa cum spuneam anterior, e inevitabil ca orice tentativă de reglementare a vieţii universitare pe cale administrativă să le reconfirme şi să le sporească avantajele. E o situaţie paradoxală – dar inevitabilă în actuala stare a lucrurilor – ca orice măsură de asanare a vieţii universitare să fie majoritar în beneficiul celor împotriva cărora această măsură e luată.

Raţiunea acestei din urmă afirmaţii este destul de simplă: această trucare a datelor din statistici (jucând pe lipsa de definire clară a lucrurilor cerute) e prezentată de principalii ei beneficiari ca o necesitate care duce la un beneficiu comun atâta timp cât finanţarea universităţilor are drept criteriu “performanţa” declarată. Altfel spus: toată lumea supralicitează şi cine nu o face, rămâne în afara jocului – adică fără bani de salarii. Aici lucrurile stau destul de simplu: de vreme ce toată lumea face aceste lucruri, nimeni nu va sări să-l acuze pe altul de false declaraţii (deoarece scandalul, odată pornit, ar putea avea un efect de bumerang). Mai mult, pentru a garanta menţinerea actualei formule, oamenii sunt “uniform distribuiţi” în diverse comisii în care depind unii de alţii şi care funcţionează pe bază de troc (eu fac asta pentru tine – la doctorat, la /re/acreditare, cu prilejul unui proiect etc. – iar tu, la rândul tău, îmi întorci serviciul când se iveşte ocazia). Această cârdăşie e extrem de eficientă, dat fiind că, în scurt timp, fiecare ajunge să ştie despre alţii suficiente lucruri încât să se poată condiţiona reciproc la nivelul subînţelesurilor. Sistemul d-lui Oprea, de pildă, a funcţionat pe baza acestui mecanism: în joc erau prea mulţi oameni (dintre care unii probabil doar “tovarăşi de drum” pentru nişte beneficii imediate) şi prea multe instituţii pentru ca cineva să aibă un interes de a arunca în aer tot acest edificiu (politic, administrativ şi – foarte puţin – academic). Aşa se explică faptul că denunţarea lui nu a fost posibilă decât din afară – în speţă pornind de la presă. E limpede şi faptul că trista istorie a d-lui Oprea e cu dublu tăiş: ea duce la o primă formă de curăţenie la un etaj superior al unei instituţii universitare (cu sau fără ghilimele, cum doriţi), dar le şi arată celorlalţi actori ai sistemului ce li se poate întâmpla. Asta vrea să spună că, după panica de moment, cei vizaţi vor strânge şi mai mult rândurile. Istoria Academiei Naţionale de Informaţii face valuri pentru că e grotescă în primitivismul ei; protagoniştii acestei istorii considerându-se atât de sus deasupra normelor comune, încât şi-au permis să sfideze – până la caricaturizare – uzanţele academice. Dar cei care au păstrat aparenţele (sau care şi-au făcut uitate faptele de glorie) au mult mai puţine motive de îngrijorare. Vrem – nu vrem, aşa stau lucrurile la ora actuală şi mă tem că nimic altceva decât soluţii de tipul Pol Pot (pe care cred că nimeni nu şi le doreşte) nu ar rezolva din două mişcări aceste urâte şi triste istorii.

Să rezulte de aici că nu mai e nimic de făcut şi că lucrurile trebuie lăsate să se descompună în logica lor? Răspunsul meu este: parţial da, parţial nu. Nu cred că e nimic de făcut la nivelul curăţirii sistemului universitar la vârf dacă nu e vorba de o încălcare manifestă a legii sau a unei norme scrise (şi existente la data încălcării ei). Acest lucru vrea să spună că oricâte permutări se vor face în interiorul sistemului, nu e de gândit o relaxare a presiunii financiare care să-i permită Ministerului (sau conducerii unei/unor universităţi) o direcţionare a fondurilor către altceva decât beneficiul personal al castelor din fruntea mecanismelor existente. Aici mă tem că – oricât am perora – nu se poate face nimic. Universităţile vor fi fagocitate în continuare de aceiaşi oameni sau de creaturile lor. Le putem concede beneficiul câştigului şi ar fi preferabil să ne concentrăm asupra altor lucruri care – cred eu – pot fi schimbate în mod semnificativ într-un timp scurt. Care sunt acestea?

Dat fiind că logica actuală, bazată pe privilegiile funcţiei, favorizează existenţa multor specializări şi secţii, eşaloanele “de conducere” vor fi permanent interesate de acoperirea cât mai mare a numărului de locuri la înscriere şi în primii ani. Ştim la ce duce aceasta: la scăderea nivelului studenţilor care, la rândul ei, întâlneşte dezinteresul profesorilor. Morala e aceea că, în multe cazuri, şcoala devine pur formală, iar promovarea se face mecanic. Evident, acest lucru e greu de dovedit, dat fiind că toţi cei interesaţi vor căuta – puşi sub lupă – să mimeze “performanţele” pe care le raportează. O urmărire a lor pas cu pas (care s-ar putea face – cu titlu de studiu – pe câteva cazuri) ar fi păguboasă în ceea ce priveşte raportul costuri/beneficii pe scară largă. Sistemul autoevaluărilor, aşa cum s-a văzut, favorizează tupeul şi supralicitarea. Şi atunci ce e de făcut? Eu unul cred că ar fi eficientă mutarea accentului pe etapa finală: în speţă pe examenul de închiere a studiilor. Nu modificarea anuală a normativelor lui e soluţia, ci transformarea lui – efectivă – într-un examen public. Asta vrea să spună că la examenele de absolvire să fie invitaţi în primul rând oameni din sfera de activitate a proaspeţilor absolvenţi dar şi orice alţi doritori, care să aibă libertatea de a le pune întrebări. Dacă ar fi după mine personal, eu aş merge pe formula medievală cu examenul public – bazat pe întrebări şi răspunsuri (deci, implicit, pe gândire critică şi argumentare) susţinut în piaţeta din faţa catedralei din localitate. Să fim sinceri: ştim cum sunt examenele de încheiere a studiilor la ora actuală – absolventul citind, mai mult sau mai puţin aproximativ, ceva de pe un power-point (adesea obligatoriu – ca să nu fie surprize!), o întrebare – două de complezenţă (şi trecând rapid peste ceea ce candidatul nu ştie), iar la final o notă bazată pe recomandarea coordonatorului lucrării (care e considerat a fi singurul ce ştie ceva despre viitorul licenţiat). Sunt cazuri în care alţi membri ai comisiei nici nu-l cunosc pe cel ce vorbeşte şi – din omenească sfială – nu intervin în nici un fel în examinarea lui. În această logică relevanţa examenului de licenţă – care, să nu uităm, se dă la secţii întregi într-o zi (maximum două), ceea ce presupune numere mari şi timpi scurţi de evaluare – e cel mult de acelaşi ordin cu cea a celorlalte examene de pe parcursul anilor de studiu, iar calitatea lui ţine strict de ceea ce candidatul şi coordonatorul înţeleg să investească în el. Însă din punctul de vedere al finalităţii – nota şi diploma – ea e aceeaşi şi pentru cei care investesc ceva, şi pentru cei ce nu investesc nimic, demotivându-i pe primii şi oferindu-le – inflaţionar – licenţe ultimilor. Administrativ, secţia (şi “conducerea” ei) vor raporta doar numărul de absolvenţi fără a face nici o distincţie a calităţii acestora. Or dacă noi vrem un alt învăţământ universitar, trebuie să punem capăt acestor “raportări” bazate pe număr şi să judecăm calitatea efectivă a oamenilor (atât a celor ce absolvă, cât şi a celor care i-au pregătit). Iar aceasta nu poate fi valorizată în actuală formulă, închisă, în care studentul e notat strict de coordonatorul lui (cu acordul colegilor de faţă), ci doar într-una deschisă, în care atât cunoştinţele, cât şi exprimarea sunt puse în joc în faţa unui public neprevăzut. (Şi dacă un asemenea mijloc de examinare ar putea fi pus în practică pentru o simplă licenţă, cu atât mai mult ar trebui avut în vedere în ceea ce priveşte concursurile pentru posturi.) Dat fiind că răspunderea administrativă a profesorilor e pur formală, iar cea faţă de studenţi e după credinţa fiecăruia, singura modalitate de a actualiza o răspundere efectivă – căci testabilă în timp real – este aceea a examenului public. Sigur că şi aici se vor face maşinaţii, fiecare-şi va duce publicul său (profesorii probabil vor veni cu studenţi din alţi ani sau cu doctoranzi), probabil că va înflori genul întrebărilor dinainte stabilite etc. (deturnarea oricărei formule de corectare a situaţiei actuale trebuind luată serios în calcul), însă cred că ideea examenului public va fi în măsură să disloce – fie şi la modul scandalos – actualele înţelegeri dintre profesori şi studenţi şi dintre profesori între ei. Şi, implicit, va fi în măsură să ne arate rezultatele şi calitatea actului didactic din diversele secţii ale universităţilor de pe coclaurii patriei. În plus, un examen public ar avea menirea de deschide universitatea deopotrivă către societate şi către angajatori. Invitaţi la examenele finale, aceştia ar putea evalua gradul de pregătire a studenţilor, i-ar putea recruta pe cei mai buni şi ar putea face observaţii cu privire la lucrurile de prisos şi la cele pe care merită insistat. Faimoasa “deschidere” a universităţii ar trece de la strângeri de mână în rectorate şi decanate la etapa testării – şi angajării – efective, iar mediul economic ar avea o ocazie concretă de a se implica în viaţa învăţământului superior.

Mai e un domeniu în care s-ar putea face ceva: cel al lucrărilor publicate de cadrele universitare. În actuala locgică academică, singurele lucrări căre contează sunt cele care vor fi publicate (căci, în funcţie de ele, se vor face promovările). Dar care e statutul celor deja publicate? Ce se ştie despre cele mai multe dintre acestea cu excepţia menţionării lor ca titluri (sau, adesea, ca numere: de pildă – “5 articole în reviste cotate”) în “listele de publicaţii”? Când descoperim – cu presa – “problemele” unor asemenea lucrări rămânem perplecşi. Şi totuşi, presa se fixează doar asupra unor nume foarte vizibile, restul – marea majoritate – a autorilor de lucrări ştiinţifice (cu sau fără ghilimele, cum doriţi) rămâne anonimă. În fapt, acesta e – cel mai adesea – şi scopul acestor publicaţii: să figureze “la dosar”, dar să nu fie citite şi să, mai ales, nu se vorbească despre ele (din raţiuni destul de transparente). Or, aici e o mare problemă. Universitatea nu e, în primul rând, nici o instituţie de transmitere a cunoaşterii (de asta ar trebui să se ocupe mai bine învăţământul preuniversitar), nici una de cercetare (pe care atât institutele specializate, cât şi departamentele firmelor o pot face – la un anumit nivel – mai eficient); Universitatea e, mai înainte de toate, un mediu de dezbatere. Transmiterea mizează pe cunoştinţe stabile, iar cercetarea aplicată pe formule patentate; rolul primordial al învăţământului universitar e acela de a formula şi de a testa ipoteze. Se prea poate ca unele din aceste ipoteze să se dovedească a fi greşite, nu aceasta e problema, ci faptul că prin dezbatere nu doar că se elimină eroarea, ci se pot decoperi alte căi de înţelegere şi de rezolvare şi, mai ales, alte modalităţi de a formula datele care înainte păreau a duce la un blocaj. E, în cele din urmă, un lucru pe care-l învaţă – sau ar trebui să-l înveţe! – orice elev: acuitatea înţelegerii se exersează prin încercări repetate (dintre care unele eşuate) şi prin cooperarea (adesea polemică) cu alţii (colegi sau profesori). În felul acesta gândirea devine mai eficientă şi mai focalizată pe probleme. (Ca o paranteză: tocmai faptul că universitatea nu a căutat de loc să formuleze regulile dezbaterii mai întâi în mediul academic, apoi în cel public a făcut ca singura percepţie pe care-o avem asupra polemicii să fie cea fasonată de media. Iar aceasta e, trebuie s-o recunoaştem, la un nivel lamentabil, ceea ce – lucru foarte trist – are ca efect blocarea formulării punctelor de vedere diferite şi a discuţiei argumentate asupra problemelor de interes comun.) Dacă vrem să obţinem doar “performanţe” – adică doar reuşite în lanţ, fără sincopele eşecurilor şi fără meditaţia asupra acestora – atunci, la fel cum ştie (şi asta chiar ştie!) orice elev, calea cea mai simplă e aceea de a copia reuşitele altora (de la o temă la o teză doctorală şi de la un referat la un studiu de specialitate). Două sunt lucrurile care au favorizat, în mediul nostru nostru universitar, acest tip de practică: sărăcia surselor şi presiunea performanţei imediat cuantificabile. Mai înainte de toate, s-ar cuveni s-o spunem cu onestitate: în majoritatea domeniilor – cel puţin cele umaniste, cu privire la care mă pot cât de cât pronunţa – 1990 ne-a prins într-o etapă, cum să-i spun?, gimnazială. Cu biblioteci slab dotate – şi aproape exclusiv din resurse interne, cu traduceri puţine şi lipsite de coerenţă, eram, într-o mulţime de discipline, la nivelul unor platitudini de manual (agrementate de “curajul” strecurării câte unui nume despre care nu se vorbea decât la Europa Liberă). După ’90, când universitarii au început să circule şi să citească literatura occidentală, s-au făcut cariere întregi pe (ceea ce în interbelic se numea) compulsarea surselor străine. Atunci când nu s-a tradus pur şi simplu (cu sau fără numele autorului tradus pe copertă!) s-au făcut rezumate – adesea cât se poate de şcolăreşti – ale câtorva lucrări domeniale din Occident; acestea sunt faimoasele “Introduceri în…”. Dacă veţi avea curiozitatea de-a vă uita pe listele de lucrări ale profesorilor en titre de azi şi veţi număra “Introducerile”, “Istoriile” şi “Sintezele” al căror autori sunt, veţi avea o bună imagine a ceea ce e, la vârful ei, universitatea românească de azi. Vorbim – bovaric – de “inovaţie”, în vreme ce noi suntem pe de-o parte la nivelul colecţiilor de fişe, pe de alta la discreţia grafomaniei şi a inventării de ştiinţe (pe la câte universităţi de provincie nu predau iluminaţi care au formula magică a unor “ştiinţe” “spirituale” şi “integratoare” ai căror unici reprezentanţi sunt ei înşişi?!). Din cealaltă direcţie, presiunea “raportării” “performanţelor” (pentru avansare, pentru finanţări etc.) i-a făcut pe poameni să aleagă între două căi clare: fie să probeze evidenţe (de pildă: cei mai săraci dintre români sunt rromii, dintre rromi cei mai săraci sunt cei din mediul rural şi dintre aceştia cele mai sărace sunt femeile. Evident, se poate merge mai departe: dintre femei cele mai sărace sunt minorele şi dintre minore cele cu handicap.), fie să construiască scenarii neverificabile (decât pe “grupuri ţintă”, adesea inexistente: de pildă cele cu privire la “integrare”, “incluziune” etc.; construcţii babelice confecţionate din articole străine, bune intenţii şi o doză rezonabilă de cinism). E limpede că lucrurile acestea nu au dus la un avans al cunoaşterii din simpla raţiune că nici nu şi-au propus aşa ceva. Scopul lor a fost unul clar circumscris: obţinerea unui grant, publicarea unui articol, avansul în carieră. Dar efectul lor cumulat e cel al stagnării universităţii şi al reducerii ei la o formă – din ce mai aproximativă – de transmitere a unor cunoştinţe (compulsate) unor tineri care au la îndemână cel mai eficient compulsator: internetul.

Gândiţi-vă fiecare dintre d-voastră, în câmpul propriu de activitate, în universitatea la care sunteţi afiliaţi, în publicistica de specialitate (fie ea tehnică, fie de larg acces) şi la scară naţională: care sunt marile dezbateri ce animă astăzi domeniul d-voastră? Care sunt polemicile – academice – la care v-a fost dat să asistaţi şi la care aţi luat parte? Care sunt acele dezbateri – autohtone – de idei care structurează istoria disciplinei d-voastră din ultimul sfert de veac? Nu vi s-a întâmplat să participaţi la conferinţe (inevitabil “internaţionale”) la care oameni obosiţi citeau nişte rezumate plate – a căror parte centrală era introducerea (ce se repeta de la unul la altul) – agrementate cu date şi cifre ce le făceau ininteligibile, iar domnul din Republica Moldova îl invoca lăcrămos, ca autoritate supremă în orice domeniu, pe Ieminescu? Nu vi s-a întâmplat să aveţi senzaţia că asistaţi la o sesiune de referate studenţeşti (lipsite, cel mai adesea, de aplombul vârstei), care se înşiruiau unul după altul reducând la zero timpul de întrebări şi discuţii? De altminteri ce ar fi de întrebat un om care are referinţele la nivelul anilor ’70 sau, dimpotrivă, unul care vorbeşte doar din articole americane din ultimul an, inaccesibile ceorlalţi? Asemenea “conferinţe” nu sunt decât dovada, tristă, a inexistenţei unui mediu profesional capabil să judece şi să sancţioneze producţia membrilor corporaţiei domeniale. Oamenii nu se ascultă, nu se citesc (câţi răsfoiesc măcar “volumele de studii” publicate – “pe fonduri” – la finele unor asemenea conferinţe?) şi, oricum, se ştiu destul de bine unii pe alţii pentru a se mai încurca în asemenea detalii. Pe acest fond, care poate fi relevanţa publicaţiilor lor? Există o uzanţă academică (de altfel codificată şi în “fişele” noastre) care cere, ca probă a circulării unui text, dovada citărilor lui. Citările acestea au sens tocmai într-o lume care practică dezbaterea şi în care ipotezele unui autor sunt discutate – cel mai adesea critic – de alţii. La noi ce se face? “Citarea colegială” – prietenii şi, mai ales, subordonaţii includ în textele lor (cam aşa ca, pe vremuri, frazele din Ceauşescu) o referire la articolul sau cartea care are nevoie de citări (evident, pentru “dosar”). Sau, şi mai bine, se face o “recenzie” în care se spune că a apărut cartea cutare, a marelui profesor cutare, care tratează despre… (urmează, compulsat, cuprinsul) şi care e o “contribuţie majoră/decisivă/fundamentală” la “dezvoltarea cunoşterii” din domeniul respectiv. Dat fiind că aceste “recenzii” sunt, cel mai adesea, făcute de doctoranzi sau asistenţi, encomiasticul e obligatoriu şi, bineînţeles, el blochează din start orice atitudine critică sau problematizare a temelor prezentate. Astfel, se ajunge la confuzia dintre “semnalarea unei apariţii” (ceea ce la limită, eliminând aprecierile bombastice, ar putea fi asemenea producţii) şi “recenzie” (care presupune şi o judecată critică asupra textului prezentat). Partea tristă că “opera” “recenzată” nu e citită de nimeni altcineva decât de cel ce-o prezintă (dacă trece şi acesta de etapa răsfoirii) şi, eventual, în cazul “Introducerilor”, de studenţii obligaţi s-o citească pentru examen (în treacăt fie spus, “Introducerile” acestea nu sunt doar “pentru dosar”, ci reprezintă şi o mică sursă de “venituri alternative” pentru autorii lor), a căror perspectivă critică nu intră în calcul.

Ei bine, ceea ce cred eu că poate fi făcut este aducerea la lumină a acestei maculaturi enorme pe care s-au construit majoritatea carierelor din ziua de azi. Cum? Tocmai prin recenzarea onestă a acestor publicaţii. An de an pot fi acordate granturi de cercetare, pe domenii, unor tineri talentaţi – mulţi cu studii în străinătate – pentru a citi şi prezenta (deopotrivă clar şi critic) operele somităţilor academice ale momentului. Avem, în majoritatea domeniilor, tineri foarte bine pregătiţi, capabili să judece comparativ valoarea unor texte şi să facă cu luciditate o evaluare a cunoştinţelor domeniului lor. Cred că merită să le dăm ocazia de a analiza, cu toată deschiderea formaţiei lor, calitatea cunoaşterii existente pe piaţa internă din câmpul lor de specialitate. E un lucru simplu şi nu prea greu de făcut. Şi, în plus, necesar: avem nevoie de istorii riguroase ale dezvoltării disciplinelor universitare în lumea noastră. La câţi bani s-au risipit fără nici o noimă pe proiecte care n-au dus la nimic, faptul de a institui câteva granturi de cercetare destinate unor doctoranzi sau doctori cu o formaţie remarcabilă în domeniul lor care să citească şi să prezinte în spaţiul academic producţia universitară a ultimelor decenii e un lucru absolut fezabil. Şi e necesar încă odată: oricât ne-am ascunde după formule de circumstanţă, evaluarea cantitativă (atâtea cărţi, atâtea articole, atâtea citări etc.) nu e nimic altceva decât o înşiruire de cifre care nu impun decât graţie generalităţii lor. Văzusem undeva proiectul unei ediţii a operelor lui Mircea Eliade în 40 de volume. Dacă nu mă înşel, în 1989 Ceauşescu ajunsese la 36 de tomuri. Să înţelegem de aici că, devreme ce ambii au scris peste 30 de volume (şi cu citările cred că “tovarăşul” stătea mai bine), Eliade şi Ceauşescu sunt, ambii, autori de aceeaşi valoare?! În absenţa unui mediu profesional capabil să discearnă valoarea de mediocritate (şi, cu atât mai mult, de impostură) pentru noi realitatea universităţilor se reduce la “raportările” pe care profesorii şi le confecţionează ei înşişi. Dar nimeni nu se poate pronunţa asupra credibilităţii acestor raportări altfel decât la nivelul genericului cuantificărilor. Or e limpede că această formulă avantajează producţia de serie, făcută “pentru dosar”, fără nici o relevanţă intelectuală şi, adesea, de neconsultat în nicio bibliotecă. Dacă vom rămâne la nivelul acesteia, universităţile noastre nu vor fi nimic altceva decât nişte licee cu cursuri fără frecvenţă ţinute de oameni “din producţie” reconvertiţi la predat. Ceea ce se poate face realmente acum este iniţierea unor programe care să spargă monopolul castelor şi al persoanelor din mediul universitar. Examenele publice şi cercetarea aplicată (şi publicată) a lucrărilor cadrelor universitare sunt în măsură să ne ofere un tablou realist al stării actuale a învăţământului superior românesc. Poate că, aşa cum spuneam la început, oamenii care nu sunt la înălţimea normelor pe care ni le dorim pentru o universitate adevărată nu vor putea fi daţi afară din instituţiile în care lucrează. Dar se poate realiza ceva, poate mai important: felul în care ei au înţeles să-şi facă treaba pâna acum nu va mai putea trece drept normalitate şi, cu atât mai puţin, drept “performanţă”. Văzând cu adevărat cum suntem, fără a ne ascunde după “dosare” şi statistici, vom şti care e distanţa efectivă ce ne separă de ceea ce ne dorim a fi.

S-a mai întâmplat odată, în istoria noastră recentă, să trecem pe lângă această problemă fără a-i da nici un răspuns. În 1989 în România se aflau mii – poate zeci de mii – de persoane care trăiau dizertând despre “societatea socialistă multilateral dezvoltată” şi despre “inestimabilele contribuţii” ale “tovarăşului”. Şi, să nu uităm, nu trăiau tocmai prost din însăilarea acestor aberaţii. După “evenimente”, toţi producătorii acestei maculaturi s-au descoperit victime ale “odiosului şi ale sinistrei” şi s-au reconvertit ba la “credinţa strămoşească”, ba la “iubirea de moşie”, ba la “economia de piaţă”, ba la “integrarea europeană”. Nimeni nu i-a întrebat de activitatea lor anterioară şi unii, fără nici o reţinere, îşi împodobesc CV-urile şi cu ““operele” de atunci (trecute, evident, la număr: “5 cărţi de autor”). Nimeni nu-şi doreşte epurarea revoluţionară a corpului social, însă nici închiderea totală a ochilor faţă de derapajele trecutului nu s-a dovedit a fi o soluţie. Dovada cea mai bună e actuala stare a universităţilor. Căci – n-ar trebui să ne mire – din mulţimea celor rodaţi în discursul despre “societatea multilaterală” s-au recrutat profesorii valului celei de-a doua urbanizări şi tot ei sunt “la butoane” în multe din punctele cheie ale sistemului. Ne place sau nu, degradarea studiilor superioare româneşti nu e fără legătură cu acel trecut pe care-am ales să-l uităm. S-ar putea să ni se spună că, în acest ceas greu pentru universitatea noastră, atenţia trebuie să ni se focalizeze pe viitor, nu pe trecut. Şi aşa este. Numai că lucrurile prost făcute, doar ca “să fie la dosar”, ca să “aducă punctaje”, ca să obţinem titluri, sporuri salariale şi înalte funcţii administrative, lucrurile acestea nu aparţin – din păcate – trecutului, ci sunt cât se poate de prezente şi riscă se ne însoţească şi în viitor. De aceea s-ar cuveni să fie aduse la lumină. Căci doar lumina dezbaterii publice poate alunga umbrele ce ne apasă cu greutatea fricii. Universitatea românească rătăceşte, între altele, şi pentru că nu-şi mai poate reface legăturile cu tradiţia ei autentică. Iar pentru a şi le reface trebuie să-şi cunoască şi să-şi numească trecutul recent. Va trebui să învăţăm că lumea nu se compune doar din “orori” şi “performanţe”, ci şi din tăceri complice, eşecuri neasumate, ambiguităţi de tot soiul, mult oportunism şi mici reuşite care, foarte rar, au o continuitate. Studiind – cu onestitate – cât mai multe texte ale celor ce-au marcat ultimul sfert de veac universitar avem şansa de-a regăsi, una după alta, treptele ce ne pot scoate din marasmul căruia, acum, nu-i mai vedem capătul.

Iar celor ce întreabă: care e răspunsul la problemele actuale ale învăţământului universitar? nu le pot răspunde decât atât: nu există un răspuns adevărat fără răspundere. Veţi şti că nu se dă nici un răspuns acestor probleme, atunci când toţi vor fi răsplătiţi (că doar merită, nu? Cine n-a suferit în ţara asta?) sau, dimpotrivă, când toţi vor fi maculaţi (căci – nu? – cine s-ar putea pretinde fără pată?). Invers, veţi şti că suntem pe calea unui răspuns atunci când cineva îşi va asuma răspunderea unui gest care va depărţi apele, marcând un înainte şi un după. De pildă să semneze ordinul de anulare al unui doctorat care a fost trecut cu încălcarea normelor academice.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. Ontelus DG spune:

    Deşi intenţia autorului este lăudabilă, propunerile făcute în text pentru ameliorarea situaţiei universitare au un caracter utopic. Dincolo de complicaţiile administrative, dacă s-ar da curs acestor iniţiative, care vin dintr-o exasperare mai mult decât evidentă şi explicabilă, ar începe demantelarea sistemului de complicităţi şi minciuni care apasă ca un blestem asupra noastră. Răzbunări pentru frustrări acumulate s-ar amesteca regretabil cu dezvăluirea ipocriziei generalizate. Exerciţiile publice propuse ca posibile soluţii ar amesteca inevitabil arta diversiunii şi dezlănţuirea umorilor, agenţii de influenţă şi diversitatea psihopatologică. Sigur, ceva trebuie făcut, iar transparenţa este preferabilă ocultării adevărului, dar prea adesea, în postdecembrism, iniţiative oneste au fost dibace deturnate în direcţii greşite ori chiar nocive.

    • iona cucas spune:

      Autorul lanseaza o tema serioasa, care ar trebui sa ne preocupe cu adevarat.

      Dupa parerea mea ar trebui pornit in aceasta dezbatere de la “produsul final” al studiilor universitare – absolventul.
      Iar aici consider ar trebui intrebati angajatorii despre calitatea “produsului” livrat in piata de universitati si cu care dumnealor trebuie sa se descurce.

      Iata doua directii de studiu
      1. detine acest absolvent cunostinte de nivelul diplomei sale sau erau suficienti 2 ani de postliceala pentru a desfasura munca pentru care a fost angajat. Adica nu cumva angajatorii solicita un inalt nivel de calificare pentru a ocupa posturi de nivel sub-mediu din cauza nivelului insusi de calificare obtenabil din piata? (De exemplu chiar este necesar sa ai diploma de ziarist pentru a-ti da cu parerea asupra diferitelor subiecte politice, economice, sociale sau chiar tehnice, asa cum vedem ca se petrece astazi in spatiul public. Chiar e nevoie sa fii economist pentru a face achizitii de hirtie si sapun intr-o mutinationala?)

      2. are acest absolvent deprinderi de responsabilitate, intelege el ca o sarcina trebuie finalizata la timp si in mod corespunzator, ca nu intotdeauna exista sansa re-reexaminarii accepta obligatiile si consecintele deciziilor sale, isi asuma solutiile cu o atitudine constienta sau dimpotriva fura caciula lui si a celorlati cauzind prejudicii finaciare sau de imagine a locului in care munceste, si, pe principiul foarte elegant exprimat in articol, va fi “hotul” care striga cel mai tare HOTUL?

      Prin urmare daca raspunsul angajatorilor va fi ca sunt multumiti de ce le ofera piata, atunci universitatile, asa cum sunt ele acum, vor considera ca fac o treaba buna si prin urmare nu este necesar nici un efort suplimentar de ajustare a valorilor sau de recalibrarea a starii de lucru. Acesta ar fi sfarsitul dezbaterii. Punctul.

      Daca insa vor obtine un raspuns diferit…atunci vor trebui sa isi asume o schimbare radicala in ceea ce priveste calitatea muncii lor, a legilor si normelor interne pe care le-au creat, a modului de abordare atat stiintifica cat si didactica. Dascalul, PROFESORUL, formatorul, omul de la care nu ai decat de invatat atat in plan profesional cat si uman, cel care poate sa modeleze si sa descopere in fiecare ce are el mai valoros, sa puna in lumina calitatile fiecarui sudent care ii trece prin fata, acest OM trebuie reinventat, de-a dreptul REINFIINTAT. Caci numai asa generatiile vor creste folositoare.

      Dar argumentul cel mai des invocat al mediului academic este ca materialul pe care il primesc spre prelucrare din invatamantuul preuniversitar este de o calitate modesta ignorand facptul ca invatamantul preuniversitar este consecinta scaderii continue a nivelului de pretentie academica a universitatilor.

      Asa cum vad eu lucrurile nu mai este mult timp si problema nu se va mai putea remedia. Deja prea multi profesori slab pregatiti deformeaza copiii nostri, iar in curind generatiile cu o pregatire mai solida vor disparea fizic iar majoritatea va face ca vocea lor sa nu se mai auda.
      Incurajati de sindicalisti care solicita continuu majorari salariale si agresati de parinti ale caror odrasle nu vor sa invete profesorii de liceu sau gimnaziu se vor considera vesnice victime ale sistemului si nu vor face nimic in favoarea copiilor si a viitorului DACA mediul academic nu isi modifica atitudinea. Ei vor da mereu note mari- ca sa nu pericliteze intrarea in facultati si ca sa nu se simta ei vinovati pentru nereusita cuiva, si astfel vor incuraja nemunca si indisciplina, copy-paste-ul, dezinteresul pentru studiu, impresia ca fara “sprijin” nu poti sa “te realizezi”, toate astea cu buna credinta ca fac ceea ce trebuie pentru copii.

      Iar cind vor avea 80 de ani si medicul – fost elev- care va avea 40 de ani nu se va arata prea preocupat de sanatatea lor sa nu se mire. Sa nu se mire nici cind testamentul scris de noul notar nu va fi aplicabil, sau cind inginerul chemat in ajutor nu va sti sa rezolve problema aparuta la fundatia casei.

      Invatamantul este fundatia casei noastre.
      Sa cautam solutia pina ce casa nu se naruie cu totul.
      Povara pe umerii invatamantului universitar e uriasa. Tot ce pot sa sper e ca va stii sa o poarte.

      • Dedalus spune:

        Pai s-a naruit. Dupa mine, invatamantul superior nu mai poate fi reformat, la fel cum nu mai poti revitaliza o casa de lemn putred cu totul.

        Am scris mai jos cum vad infiintarea unui nou cadru organizatoric, radical diferit de cel actual.

        Trebuie sa renuntam la aceasta iluzie ucigasa ca exist o solutie de reforma a invatmanatului. Nu exista. Suntem in situatia in care trebuie sa infiintam un sistem viabil, realist si mai ales suficient de flexibil si de dinamic. Va fi un alt sistem, nu prezentul sistem reforamt.

        Coordonatele organizarii noului sistem sunt dupa mine urmatoarele:

        - introducerea extracurricularului in cadrul invatamantului in invatmantul primar si sporirea legaturii cu familia- acest lucru se poate face prin introducerea in norma invatatorilor a cercurilor si indrumarilor spre cercuri specifice si a lectoratelor cu parinitii. Un spor la salariu pentru aceste doua sarcini suplimentare ar fi usor de introdus (prin HG) si ar da rezultate imediate.

        - reorganizarea disciplinelor pe semestre in loc de ani la ciclul gimnazial – astfel s-ar crea o diversitate necesara si spatiu de manevra pentru discipline si obiective noi- masura nu ar necesita decat schimbarea currriculum – adica Ordin de ministru- masura ar conduce la aparitia de posturi noi in invatamant si ar flexibiliza pregatirea profesionala a cadrelor didactice

        - reorganizarea invatamntului liceal pe 2 trepte: prima pe discipline semestriale (pastrand actualul sistem de repartitie computerizata) si a doua organizata pe module trimestriale sau lunare, din care o parte intre licee – s-ar crea o emulatie intre licee – nu necesita bani, ci doar un cadru organizatoric nou = ordin de ministru

        - sporirea masiva a cerintelor pentru doctorat si transformarea sa in titlu onorific, prin eliminarea doctoratului drept conditie de angajare, promovare sau pentru suplimente salariale – doctoratul ar ramane strict onorific- inlocuirea doctoratului actual cu o forma de invatare “de actualizare” (vezi mai jos detalii)

        - introducerea invatarii tertiare (in locul acualelor licenta + master) prin module ce se pot combina intre ele, dar care conduc la cunostinte utilzabile autonom (vezi mai jos detalii); noutatea ar fi ca moduele pot fi solicitate ca atare la angajare sau pot fi solicitate dupa angajare, in locul licentei sau masterului;

        ===
        Astea ar fi liniile generale, am si actiuni detaliate, cu obiective, masuri de acompaniere si prevederi tranzitorii.

        Esential este insa ca noul sistem sa convietuiasca o perioada cu cel vechi, pentru a permite tranzitia si a evita crizele de adaptare.

  2. Cosmin spune:

    Bun articolul, felicitari! Insa plagiatele de ”notorietate” nu le-aș trece chiar ca un vârf de aisberg al falimentuui învățământului romanesc si mai degraba ca o consecinta a lui, daca vreti ca niste bucăți mai ascutite si mari de gheata care s-au desprins din aisberg. Pentru ca la fel de grav este si modul cum se organizeaza concursurile pentru posturile academice, cu castigatorul stiut de dinainte; la fel de grav este si cum se promoveaza in functii, cu lucrari in reviste obscure, cu rapoarte in care la capitolul ”international” se trece Republica Moldova in fiecare an; cu rezultate aranjate prin statistici facute cu rea credinta; la fel de grav este si cand universitatile nu sunt conectate la piata muncii, la lumea contemporana si scot someri pe banda; la fel de grav este si cand studentii nu sunt sprijiniti de nimeni, nu sunt incurajati ba dimpotriva sunt umiliti in niste institutii care functioneaza pentru profesorii si nu pentru elevi; Ponta, Oprea, Ontanu, Negoita sunt produsul unor universitati unde calitatea nu conteaza ci procesul birocratic care impinge lucrurile inainte, produce diplome, doctori, incorporeaza studenti si plateste salariile profesorilor. degeaba. ca intr-o piesa de teatru absurd.

    • Dedalus spune:

      Parerea mea este ca universitatile nu vor mai fi niciodata conectate la societate (la piata muncii si la nevoia de antrepenoriat!) daca pastreaza organizare actuala.

      ====

      Invatarea de-a lungul vietii este coordonata esentiala a educatiei post-gimnaziale de astazi si ea pur si simplu nu se poate face prin sistemul licenta-master si Universitati/facultati/departamente.

      Actualului sistem ii este imposibil sa raspunda cerintelor societatii prin mecanismele actuale legale si administrative, cel putin pentru ca ar dura imens sa schimbi tematica si continutul unui curs in ritm cu progresul.

      Mai mult, legatura cu practica este esentiala, dar i-ar fi imposibil unui cetatean implicat in cercetarea tehnologica sa tina si cursuri in actualul sistem. A transforma actualele institute de invatamant superior in unitati cu cercetare stiintifica integrata este o idee ce provoaca doar zambete.

      Intr-o societate perfecta (care vasazica ca nu exista…:-)) ar trebui ca societatea sa ceara, si astfel sa regleze si invatamantul superior. Dar aceasta reglare presupune existenta unui stat neoliberal, imposibil in prezent in Romania. Intr-un stat nostalgic ca al nostru (si nu as vrea sa intru in detalii aici…) asa ceva este imposibil (dat fiind efectul ideologiei).

      Rezulta ca:
      a) fie acceptam un control de stat exclusiv asupra universitatilor, dar atunci intreaga societate trebuie sa fie sub control (nu am cum evita cuvantul fascism, imi pare rau- doar rog sa fie inteles in semnificatia sa originara, nu in cea violent-totalitara- sau altfel spus cum ar fi fost si Woodrow Wilson…).
      b) fie punem universitatile sub controlul cererii, regland doar derapajele (OK, o viziune oarecum ordoliberala, dar nu putem sa evitam doctrina)- asta insa trebuie facut in paralel cu o stimulare agresiva a antrepenoriatului.

      In primul caz nu am ce sa comentez. E clar ce ar trebui facut. Nu stiu insa daca e la fel de clar si impactul unei asemenea reforme prin control. De discutat poate – cine are chef la 40 de grade…:-)

      In al doilea caz, am dat detalii referitoare la partea de invatamant in postarile de mai jos.

      ===
      Tin sa sublinez ca dimensiunea cu iz doctrinar expusa nu are de-a face cu etichetele puse diverselor partide din Romania. Cel putin din simplul motiv ca nu exista ca partide, ci ca fractiuni ale aceleiasi ideologii sincretice (originale, na… :-) ).

      Oricum, ideea unui sistem de invatamant eficient nu trebuie legata de birocratie, aceasta consfinteste, dar nu creaza si nici nu schimba. Oricat ai schimba legile pentru a evita excesele, acestea vor ramane, pentru ca ele sunt expresia deficientelor structurale, nu cauza lor.

      Sigur ca un nou sistem de invatamant se face prin lege, dar obiectivul intemeierii nu este schimbarea legii, ci schimbarea viziunii. Legea vine apoi de la sine. Invers nu se poate: legea nu schimba viziunea.

      Un sistem de invatamant eficient pleaca de la o viziune doctrinara, el este expresia politicului, nu sta pe burta in afara lui.

  3. Bogdan RADU spune:

    Buna dimineata.
    O analiza corecta asupra situatiei, mai putin solutiile.
    Eu sunt in invatamint de 30 de ani asa ca am trecut prin toate etapele.
    De la entuziasmul, cu accente de frustrare si razbunare, din 1990 (nu trebuie uitat ca nu se mai facusera avansari de 5 ani si nici admiteri la doctorat) pina la goana dupa studenti a lui 2016, le-am vazut pe toate.
    Am trait toate variantele posibile de criterii pentru ocuparea posturilor, si acum sunt destul de volatile si nerealiste. In 2005, cind am devenit conferentiar, criteriile de ocupare ale postului erau mai grele decit cele de profesor din 2002. Acum se agreeaza alte criterii, in general preluate din strainatate pentru punctarea lucrarilor care vor duce, cum este normal, la desfiintarea publicatiilor si manifestarilor stiintifice romanesti. Nu are sens sa faci o lucrare la care sa nu obtii nici un punct pentru evaluare.
    Alt element care mi se pare toxic este aceasta autoevaluare si evaluarea colegiala. Atita vreme cit sta in pixul meu sa imi dau note, apoi o sa imi dau. Si apoi, asa cum este mentionat si in articol, ma voi lupta pina la capat (tribunal) pentru ce am muncit.
    De asemenea, acest sistem promoveaza izolarea. Eu nu mai am un departament de n cadre didactice, ci voi avea n minientitati, fiecare luptind pentru un numar maxim de puncte ( se pot faci si grupe de cite k, pe care le putem numi gasti).
    Directorul de departament este un fel de contabil care tine evidenta punctelor si lupta pentru a avea norme si la anul (respectiv studenti). Va dati seama cum este privit un profesor mai exigent! Restul il putin intereseaza.
    O ultima vorba despre doctorate, cu referire la cazurile Ponta si Oprea. Din reactia furibunda a doamnei Macovei, am inteles ca victoria a fost obtinuta. Mergem mai departe? Analizam comisiile de sustinere care au dat, sub semnatura, referate, probabil elogioase? Anulam dreptul de conducere de doctorat pentru cei care au condus asemenea teze? Si mai ales, mai analizam si alte teze? Mai incercam si alte domenii? Nu cred, Dusmanul este infrint. Daca mergem mai departe, poate dam peste aliati si nu este bine.
    In final, cum am stabilit cu un coleg, singurele solutii stau in cei doi D. Unul este Dumnezeu (care va lua la el pe unii dintre noi), iar celalalt DNA, care va lua la ea pe altii (daca va vrea). Restul este un drum linistit (sper eu) spre pensie.

    • Dedalus spune:

      Abolutizarea ISI a condus la aberatii. Pana si proprietarul ISI atrage atentia ca nu ar trebui folosit preponderent ca masura a nivelului stiintific.

      Exista numeroase declaratii in lume cu privire la necesitatea de a reduce substantial ponderea acestui criteriu in evaluare, dar noi continuam cu cerbicie sa il pastram si chiar sa il extindem.

      Doctoratele- aici viziunea mea este asa: doctoratul ar trebui sa devina doar un mijloc onorific de a recun oaste excelenta cuiva. El ar trebui sa dispara ca un criteriu in promovari, in angajari samd. Ramanand doar onorific, si suspus unor mult mai dure criterii de acordare, el nu ar mai atrage impostorii.

      Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem ca masterul nu este suficient, este nevoie de o forma de invatamant post-master. Unii consdiera doctoratul exact asa ceva. Dar a este total neclar de ce ar fi necesar un doctorat -de obicei extrem de ingust- intr-un anumit domeniu de activitate – de obicei mai larg decat cel al doctoratului.

      Locul actualuluji doctorat ar putea fi luat de un sistem de pregatire in timpul activitatii (un fel de IDD sau seral) – ce ar fi rezultatul unei aduceri la zi a cunostintelor in doemii date. Aceata noua treapta s-ar confunda cu o etapa avansata a invatartii de-a lungul vietii. Furnizorii de instruire (unde intra institutiile de invatamant superior) ar putea nominaliza persoane (cadre didactice) a caror rol ar fi de a sistematiza si facilita aducerea la zi a cunostintelor dintr-un set de module (vezi mai jos cum cred ca ar trebui organizat invatamantul superor ca atare).

      ====

      Prezentul sistem nu se poate reforma. Cei formati in sistemul prezent au impresia ca numai asa se poate, au pusi ochelari de cal, nu vad ca de fapt “imparatul e gol”.

      In mod sigur ceea ce eu propun e fezabil, nu necesita decat foarte mici schimbari in lege, nu necesita bani in pluis si se poate aplica rapid. Sigur, poate fi modificat ptrin-un “fine tunning”. Sau chiar schimbat cu o alta viziune, mai buna.

      Cert este insa ca prezentul sistem nu poate fi reformat, adica nu poate fi pastrat in actuala organizare si sa fie facut mai bun. E invechit, rigid, prafuit. E muribund si nici o transfuzie nu-l mai ajuta.

  4. Dedalus spune:

    Universitatile ar treb ui transforemate in furnizori de instruire, pe module de 6 luni ce s-ar putea combina intre ele. Un anumit numar de module ar putea da dreptul obtinerii unei diplome de invatamant superor, dar un angajator ar putea solicita doar un anumit set ede module, fara a mai fi nevoie de o diploma de invatamant superior ca atere.

    Sistemul ar avea un dublu avantaj:
    - ar fi foarte flexzibil si capabil sa tina pasul cu necesitatile de piata.
    - ar crea concurenta reala, eliminaind in acelasi timp 90% din birocrtatie si formalism

    Pentru a evita formalizarea sa, aboslventii ar putea fi urmariti in legatura cu solicitarea modulujluji urmat, astfel incat modulele mai putin solicitate ar fi usor de identificat si de eliminat sau inlocuit de catre furnizorul respectiv.

    O perioada sistemul ar putea fi derulat in paralel cu cel actual. Sunt necesare modificari minore la Legea invatramantului.

    Chiar daca nu ar inlocui in totalitate actualul sistem, modalitatea de organizare pe module independente ar avea avantajul de a revitaliza puternic invatamantul superior.

    ===

    Stiu ca pare neobisnuit, dar in realitate sistemul actual in uz este cam acelasi lucru, doar ca nimeni nu recunoaste si formal incurca pe toata lumea. Multe discipline sunt puse de forma sau din inertie, iar studentii oricum invata doar la cele la care stiu ca exista un sens. Adunat cu optionalele si cu facultativfele, ne apropiem mult de ce propun eu.

    Doar ca eu propun institutionalizarea acestei modularitati.

    Am propus ceva similar si la invatamtnul gimnazial, in sensul de a avea disciplinele in planul de invastamant organizate pe semestre, nu pe ani. Asa ar putea fi mult mai usor de diversificat pregatire, s-ar crea loc pentru mai multe optionale si s-ar pregati sisteum modular.

    Liceul in aceasta abordare ar avea doi ani organizati pe semestre distincte ca discipline, iar urmatolrii dou ani inb sitem mixt: 11/2 treunchi comun (semestere) si 1/2 module (de 3 luni sauy 6 auni).

    ====

    Miei imi este extrem de clar ca prezentul sistem de invatamant este structurat, oraganizat intr-un mod desuet, rigid, corupt si imposibil de reformat de fapt.

    Ori il modificam radical, struc tural, conforma unei\ conceptii radical novatoare, legate de actualul stadiu al societatii, ori cumparam grau si ii facem coliva.

    • Harald spune:

      @Dedalus – unele dintre sugestiile Dvs.ar fi aplicabile, dar într-o realitate paralelă. Angajatorul (al Dvs. sincer :P ) o să solicite ce crede el că-i trebuie, nu ce credeți Dvs că i-ar trebui. Poate în unele cazuri se înșeală, poate că i-ar trebui altceva decât crede el, dar ce-i oferiți Dvs. îi trebuia în urmă cu 20-30 de ani, nu acum.

      Puteți impune diverse lucruri prin lege, dar ceea ce veți reuși va fi derularea unora dintre activitățile economice numai în afara țării. Dacă legea română va spune că pentru o anumită activitate e neapărată nevoie de calificarea X dovedită cu diploma Y, atunci sediul firmei o să fie la Londra, unde legea britanică va cere doar ”competențe rezonabile”, nu calificări pe hârtie.

      România e a 7-a roată la căruță în Uniunea Europeană, soluția rezonabilă ar fi să adopte un sistem existent, nu să creeze unul original. Foarte probabil, universitățile germane nu sunt tocmai un model de urmat :P dar dacă nu le urmați pe cele britanice, un model european oarecare tot ar trebui să existe, măcar pe post de carte de vizită.

      Deja s-a ajuns în stadiul în care orice licean care se respectă aplică la universități din străinătate. Chiar trebuie ajuns în stadiul în care și liceul să fie făcut în străinătate?

      • Dedalus spune:

        Tocmai asta e ideea: modulele respective pot fi solicitate separat de angajator. Cele care sunt solicitate – raman. Cele care nu sunt solicitate- nu mai are sens sa fie organizate si nu vor mai fi.

        Ideea este ca trebuie sa legi cumva cererea de calificari de oferta de cursuri. Prin lege si aprobari centrale e clar ca nu se poate.

        Sistemul propus de mine nu este intrutotul original – cursuri in mai multe facultati – pe post de facultatice se pot face oricum.

        La fel, in UK exista in sistemul preuniversitar asa-numitele academia, la care doar subiectele de baza din Curriculum national – engleza, matematica si stiintele – sunt obligatorii, in timp ce pentru celelelte pot inova. Sistemul britanic pre-universitar este chiar mult mult mult mai … “neobisnuit” decat ceea ce eu am propus (vezi Free-schools). Si cu mult mai divers.

        In general, in intreaga lume se simte acest suflu inovator.

        Tendinta in lume este exact asta: modularizare, divesificare.

        Propunerea mea este chiar foarte prudenta, in sensul ca:
        - nu schimba modul actual de finantare si nici modul de organizare institutionala
        - nu schimba modul de admitere (un modul poate fi urmat dupa un examen ca si cel prezent)
        - permite functionarea paralela a sistemului actual (ca si in UK, ideea este de a diversifica, nicidecum de a uniformiza…) – cel putin un timp
        ===

        Pe termen lung, recunosc faptul ca as diversifica si mai mult. Ideea nu este de a copia un sistem (in definitiv oricum ele sunt diferite in functie de tara) ci de a asigura un reglaj puternic din partea sectorului de afaceri asupra ofertei de studii.

        Oricum te-ai suci si rasuci, sunt doar doua variante posibile de organizare a sistemului de invatamant:

        a) prin control central si uniformizare (cum e la noi acum, in cea mai mare parte si cum a fost si in comunism)

        b) prin asigurarea unei “curele de trensmisie” intre sectorul de afaceri (si angajatori in general) si furnizorii de instruire (de la cat mai multe nivele posibil, dar macar la cel universitar si cel liceal).

        Discutia s-a tot purtat in Romania practic exclusiv pe prima varianta – control central si uniformizare. Bruma de autonomie este total insuficienta iar ce este “la alegere” este de fapt o mimare, de la gimnaziu pana la doctorat.

        Eu consider ca prima varianta (control central si uniformizare) este clar depasita, perimata, imposibil de reformat. In lume au mai vazut si altii asta si au actionat. Numai noi ramanem blocati in ea (Castro “Vom construi comunismul in Cuba, chiar daca vom ramane ultima tara comunista din lume! :-) ).

        Mergand pe a doua varianta, sistemul actual nu trebuie reformat ci pur si simplu schimbat cu totul. Asta nu se poate face intr-un an doi (in Finlanda a durat cam 5-7 ani, depinde cum socotesti, in UK – vreo- 4-5 samd).

        Si, la fel ca peste tot, trebuie sa asiguri o perioada de co-existenta si chiar o pastrare a unor elemente din vechiul sistem, daca se dovedesc viabile in noile conditii.

        ====

        Din pacate, se pare ca discutia ramane de obicei in mici modificari ale sistemului cfentralizat si uniformizat, seturi de farduri de obraz numite pompos “reforma”.

        Eu consider ca modularizarea si diversificarea sunt aspecte-cheie ale unui sistem modern de invatamant.

        Trebuie sa existe mai multe tipuri de scoli generale, mai multe tipuri de licee, mai multe tipuri de invatamant universitar. Prin mai multe tipuri inteleg mai multe formule de organizare, cum am aratat mai sus. Ne asteapta in viitor: scolile finantate privat cu curricula privata, scolile comunitare samd. Ele se chinuie sa existe si acum, incalcand legea. E clar ca e nevoie de ele, oamenii le vor, dart legea nu permite – asa ca trebuie incalcata…

        Cum spunea Friedman: “Sa modificam legislatia astfel incat cei care o incalca astazi sa isi dea sema ca e mai rentabil sa o respecte!” (citat din memorie, dar ati prins ideea…)

        Modularizare si diversificare. Sa dam fiecaruia ce are nevoie. Sa asiguram feed-back real si imediat din partea sectorului de afaceri asupra continutului si organizarii educatiei.

        Plecam de la ideile astea si schimbam, treptat, sistemul.

        Sau il pastram asa cum e acum si ne chinuim sa imbracam un mort in toalete diferite, cu speranta ca va invia.

      • Dedalus spune:

        Precizare

        Angajatorul ar avea dreptul de a cere un anumit modul, pe care il doreste, legea nu i-ar impune pe care.

        Continutul modului ar fi la alegerea universitatilor organizatoare, nu impus prin lege.

        Acest mecanism ar asigura cuplarea cererii de calificari cu oferta de calificare, fiind flexibil, rapid si mai ales nemaiavand nevoie de mecanisme de control si reglare suplimentrare.

        Si in prezent, angajatorii se refera la diplome de licenta sau de master, dar nu pentru ca ar garanta o cunoastere anume…

        Tocmai ca sistemul propus de mine ar fi similar “competentei rezonabile”, spre deosebire de cel actual care e – intr-adevar – doar pe hartie.

  5. David spune:

    Domnule Maci va multumesc pentru analiza facuta. Sunt medic in Suedia si marturisesc ca savurez articolele dvs. publicate pe tema educatiei.
    Imi permit sa va atrag atentia asupra bietului avocat pe care il amintiti in scenariul dvs. Cred ca sunteti nedrept fata de el / omul isi face datoria, nimic mai mult.
    Va admir claritatea descrierilor si va rog sa continuati seria articolelor – sunt o baza pentru formarea CURAJULUI CIVIC, atat de important intr-o societate.

  6. Jalobeanu Mihai Stenislav spune:

    Așa cum autorul ne-a obișnuit deja, un text incisiv, coerent, o critică aspră și încercarea de a găsi soluții (e drept, am găsit și 2-3 mici scăpări în text care s-ar cuveni rapid corectate).
    A pune însă soluțiile “pe mâna angajatorilor” mi se pare și riscant și iluzoriu, căci, cu prea puține excepții, angajatorii de pe aici sunt “produse” ale sistemului… Dintre cei plecați peste mări, cred că prea puțini ar da curs unei astfel de inițiative de evaluare, posibil exact aceia care, nereușind pe acolo, își caută-speră o poziție pe aici. Cei mai mulți dintre tinerii plecați (cu care am ajuns să stau de vorbă) nici nu mai vor să audă de școala prin care au trecut, sau de o posibilă revenire…
    Dar, în opinia mea, curățenia în învățământul de aici ar putea începe, cu șanse mai mari de reușită continuând sever exact “meciul la ordinea zilei” – adică folosind momentul prielnic sancționării corespunzătoare a celor peste 300 de cadre didactice universitare dovedite ca plagiatori (vezi “Indexul Operelor Plagiate în România”) .

    • Dedalus spune:

      Sistemul de invatamant trebuie sa raspunda cererii societatii. Trebuie sa existe o modalitate prin care aceasta cerere se exprima, modalitate care sa includa si reglarea.

      Poti introduce statul intre angajatori si furnizorii de instruire/educatie, dar atunci dificultatile reglajului se vor dubla: o data de la angajatori la stat si inca o data de la stat la furnizorii de educatie. Mai mult, statul va avea tendinta de a simplifica si uniformiza, de a elimina extremele – adica exact potentialul de progres.

      Rezulta ca trebuie sa existe o legatura directia si, mai ales functionala, intre angajatori si furnizorii de educatie.

      O legatura funcionala inseamna ca o data infiintata, ea va functiona de la sine. Nu este cazul actualei “legaturi” dintre universitati si angajatori – e fomala, o stim cu totii. De fapt, nu exista, nu funcioneaza. Pe scurt: cererea de instruire nu regleaza oferta.

      I se cere statului sa determine ce calificari vor fi necesare peste 10-12 ani si sa dicteze locurile in universitati si licee in functie de asta.

      Ii cerem statului sa fie Mama Omida a educatiei si ne miram ca ghiocul da mereu gres….

      Bun, sa rezumam:
      - pe calea controlului central – statul nu poate regla locurile si oferta de educatie in general
      - pe calea legaturilor directe dintre angajatori si educatie – legatura e formala si nu regleaza nimic

      Ce-ar mai fi? Societatea si tehnica se tot dive4rsifica si avanseaza din ce in ce mai rapid, in timp ce noi fixam curricula pentru ani si ani, o uniformizam si o impunem.

      Situatia e identica si in ce priveste funcionarea in sine a sistemului: didactica, pedagogia, metrodica au disparut de mult. Chirurgul Educatie face operatii fara sa fi facut vreodata anatomie….

      De ce nu exista aceasta latura pedagogfica? Pentru ca nimeni nu are nevoie de ea! Sitemul nostru de educatie e perceput ca mort si ingropat. Nu-i mai canti mortului geamparale, mortii sunt surzi… (:-)).

      ====

      Scoala comunista nu poate fi revopsita capitalista, cum am tot facut. Nu e de vina coruptia, ci inadecvarea structurala a sistemului. In loc sa fie divers, modular, flexibil, supus reglarii directe a societatii este exact pe dos: uniform, rigid, nereglat.

  7. Bradut Bolos Bradut Bolos spune:

    O dezbatere intotdeauna utila: invatamantul. Il felicit pe domnul Maci pentru efortul de a mentine aprinsa dezbaterea si pentru o abordare constructiva.

    Eu vin cu trei propuneri simple si fara prea multe subtilitati:
    1. Contracte pe patru ani cu prelungire anuala in functie de rezultate si de nevoile facultatii.
    2. Numirea conducerii administrative (rector, prorector) de catre un consiliu director care sa contina un membru din partea ministerului educatiei, un membru din partea autoritatii locale (judet sau regiune), un membru din partea Ministerului Muncii, si doi membri alesi de cadrele didactice, un reprezentant ales al studentilor. Conducerea administrativa NU trebuie sa aiba activitati de cercetare/educative, ci doar administrative.
    3. Limitarea raportului Cadre didactice/Tesa la 2 la 1 la nivel de universitate. Altfel spus numarul personalului TESA nu trebuie sa depaseasca 30% din numarul total de angajati.

    Argumente: Prin contractele de patru ani se pot scoate din sistem persoanele neperformante si dispare abordarea feudala. Prin numirea rectorului din afara universitatii si legarea lui de un contract de performanta se sparge complet orice forma de mafie existenta. Daca rectorul sustine persoane apropiate dar necompetente iese din sistem datorita lipsei de performanta. Rectorul nemaifiind nevoit sa se subscrie unor grupuri de interese din universitate va fi liber sa faca curatenie.

    Cu un astfel de sistem s-ar sparge sistemul feudal si implicit s-ar stimula performanta.

    Numai bine



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)