Home » Opinie » Citesti:

Partidul e unul singur

Mihai Maci octombrie 18, 2014 Opinie
29 comentarii 5,749 Vizualizari

Între “Poemele în proză” ale lui Oscar Wilde e unul, teribil în felul lui, despre omul ajuns în “Casa Judecăţii”. La ceasul bilanţului, acesta e pus în faţa faptelor lui şi cum – vorba lui Dostoievski – nu e zi în care să nu încălcăm toate poruncile, acestea strigă la cer: nedreptatea, minciuna, ura, invidia, batjocura şi toate formele ticăloşiei se întâlnesc în Cartea Vieţii Omului. Departe de-a se căi pentru ele, acesta spune simplu, dar răspicat: Da, pe toate le-am făcut. Şi cum e înaintea Judecătorului, acesta îi hotărăşte soarta în eternitate: pentru toate acestea, vei fi trimis în iad. Nu se poate – spune omul. De ce? – îl întreabă Judecătorul ceresc. Pentru că în iad mi-am trăit întreaga viaţă, răspunde omul. Aşa e, şi atunci te voi trimite în rai – îşi schimbă Cel Drept sentinţa. Nu se poate – spune omul. De ce? – e întrebat. Pentru că din viaţa pe care am trăit-o nu mi-am putut imagina niciodată raiul – răspunde cel condamnat. Şi se făcu adâncă tăcere în Casa Judecăţii, încheie Oscar Wilde.

In pragul alegerilor prezidenţiale şi, mai ales, la 25 de ani de la “evenimente”, povestea aceasta e cât se poate de actuală şi pentru noi, căci – în felul lor – ambele momente ne cheamă la judecată. Iar această judecată se cuvine să poarte deopotrivă asupra trecutului (care nu trece niciodată până ce nu e înţeles) şi asupra viitorului (care e orizontul întregii noastre făptuiri, cel care dă sens şi consistenţă prezentului). Trecutul acestui sfert de veac ne e prea aproape pentru a deveni pagină impersonală de manual; îi aparţinem mai mult decât am vrea şi ne condiţionează – direct sau indirect – mai mult decât suntem dispuşi să credem. Viitorul ne pare însă străin şi, departe de-a ni-l apropia, programele şi promisiunile electorale se încăpăţânează să ni-l înstrăineze şi mai mult. Viitorul roz, în care toţi vom fi mulţumiţi şi realizaţi, pe care încearcă să ni-l ofere candidaţii, are o doză de ireal care – chiar şi pe cei mai naivi – ne face să devenim melancolici. Oricât am aplauda pe stadioane şi în pieţe, ştim că nu va fi aşa ci, dimpotrivă, ziua de după alegeri va semăna cu cea dinaintea lor şi, apoi, toate zilele se vor asemăna între ele, debordând de griji şi afaceri mărunte ce nu cunosc nici un fel de aplauze. Înainte de-a duce să alegem, s-ar cuveni să ne oprim puţin şi să ne uităm cum arătăm acum. Care e chipul nostru, dincolo de pulberea iluziilor de acum 25 de ani?

Va trebui s-o recunoaştem o dată: am pornit cu stângul. După carnavalul sângeros din decembrie, ne-am vrut cu toţii eroi şi am ridicat la demnitatea rezistenţei traiul nostru mizer din ultimii ani ai ceauşismului. Ce făceam în acel timp? Trăiam duplicitar, mimând în public acordul cu stupizeniile “geniului Carpaţilor” – deşi nimeni nu credea o iotă din ceea ce mass-media acelor vremuri deversa asupra noastră. Nimeni nu se obosea să citească elucubraţiile lui Ceauşescu (nu din carţile roşii – care aveau un unic destinatar, dar măcar din prima jumătate a tuturor revistelor şi almanahurilor), însă, în ciuda acestui fapt, şedinţele se ţineau regulat, oamenii luau cuvântul, îşi luau angajamente, trimiteau la “lumina” congreselor sau a plenarelor şi apoi plecau liniştiţi acasă. Universul nostru se redusese la spaţiul domestic: Totul pentru casă! Totul pentru familie! – acestea ar fi putut fi cuvintele de ordine ale acelui timp. În familie măcar oamenii puteau să elibereze de duplicitatea publică. Pe nesimţite, familia a devenit opusul societăţii. Cu toţii (indiferent dacă o recunoaştem sau nu acum) simţeam arbitrariul acelui timp. Erau două căi de a-i rezista: prima era încurajată – formalismul; cea de-a doua tolerată – familia. Partidul comunist nu-ţi cerea convingerea, ci doar participarea constantă la un ritual care îţi fixa locul în ierarhia egalităţii propovăduite de ideologie. Toţi minţeau, şi ştiau – uitându-se unii în ochii altora – că mint. Însă tot aşa cum nuditatea pe o plajă de nudişti nu are nimic extraordinar (acolo nimeni nu strigă că “regele e gol”), nici minciuna într-o lume de mincinoşi nu sună fals. Tocmai pentru că ştia că cei de lângă el mint, fiecare se simţea reconfortat: era un simplu gest vid care “trebuia” făcut; viaţa era alta, iar minciuna publică era preţul – în definitiv mărunt de tot – plătit pentru ca omul să-şi poată vedea de ale lui. Estomparea violenţei anilor ’50 (când şedinţele semănau cu execuţiile publice) şi reiterarea lor din ce în ce mai strânsă (sub semnul “mobilizării întregului popor în jurul Comandantului Suprem”) au avut ca efect banalizarea acestei minciuni obligatorii. Oamenii participau mecanic la şedinţe, la defilări, la tot ce era obligatoriu. Consecinţa este aceea că se dedublau perfect şi fără nici o problemă morală. Nimănui nu i se părea scandalos ceea ce se întâmpla; lucrurile erau enervante, supărătoare, dar “în ordine”. Comunismul terminal nici nu le cerea altceva: îşi pierduse el însuşi suflul, mizeria devenise o evidenţă chiar şi pentru (foştii) fanatici, şi tot ce mai putea fi dorit era menţinerea liniştii în societatea aflată într-o criză indepasabilă. Liniştea aceasta le era necesară oamenilor aparatului de partid – mai ales celor de la vârful lui (probabil cu excepţia cuplului Ceauşescu) – din aceeaşi raţiune ca şi tovarăşilor de rând: cu toţii voiau să se tragă acasă şi să trăiască cu adevărat. Să se bucure de ce au, de sănătate, de familie, de lucrurile strânse, de mâncarea “procurată” – să se uite la meciuri, să asculte şi să danseze “populara” şi “uşoara”, să se bârfească unii pe alţii, să se uite la reclamele filmelor “prinse” cu parabolica şi la un film mai deocheat pe video. Asta era viaţa; asta era fericirea unui om din anii sfârşitului comunismului din România. Nimeni nu se gândea decât la două lucruri: cum să se “descurce” şi cum să-şi “asigure” acest spaţiu al intimităţii de asediul – insidios (dar amintirea brutalităţii din anii lui Dej nu dispăruse cu totul) – “organelor” statului. Virtutea supremă a acelui timp era faptul de-a te “descurca”: adică de-a face cât mai puţin din ceea ce ţi se cere şi de-a te refugia cât mai mult în mediul protector al familiei. Întrucât orice activitate presupunea – formal – informarea şi acordul Statului, oamenii nu făceau nimic care să atragă atenţia acestuia. În fapt, viaţa viermuia în ritmul ei natural: spaţiul casnic era amenajat în fel şi chip (să ne amintim doar de închiderea balcoanelor), o întreagă economie paralelă – bazată, în parte, pe producţia casnică a rurarului şi în rest pe furtul mărunt (dar constant) din  întreprinderile socialiste – se dezvolta din mers, sectorul serviciilor funcţiona impecabil în ciuda blocajului oficial (toţi ştiau ce şi cât “se dă” la fiecare medic, la ce profesori se meditează copiii şi cine ce poate “procura”). În general, în acea lume cu puţine nevoi, toate nevoile puteau fi satisfăcute pe o piaţă ce nu avea în comun decât topografia cu cea oficială. “Binele comun” pe care îl clama regimul nu interesa pe nimeni; fiecare se gândea – cât se poate de concret – la binele lui. Paradoxul unei societăţi care se pretindea comunistă consta în exacerbarea individualismului. De vreme ce spaţiul public era confiscat (şi cele două ore de televiziune nu aveau altă menire decât tocmai faptul de-a ne aminti acest lucru), nu mai rămânea decât închiderea fiecăruia în enclava casei şi a familiei sale. Orice ieşire în afară – dacă nu se respectau codurile impuse – risca să-l arunce pe individul singuratic în arcanele puterii absolute şi impersonale. Fiecare ştia, intuitiv (şi din memoria generaţiei precedente), că dacă face un pas greşit, se va regăsi singur – într-o singurătate siderală, căci, pentru a supravieţui, propria familie ar fi trebuit să-l renege. Acesta e principalul motiv al inexistenţei unei rezistenţe articulate la deriva dictatorială a comunismului autohton. Da, toţi vedeau ce se întâmplă, dar – în egală măsură – fiecare ştia că, dacă ar fi spus ceva în afara cercului familial, se autodesemna ca victimă. În felul ei, propaganda oficială avea dreptate: un asemenea gest era o dovadă de nebunie. S-ar mai cuveni spus un lucru: dacă domeniului public i se blochează principala lui funcţie, care e cea a negocierii sociale, atunci existenţele enclavizate vor dezvolta orogolii, frustrări şi invidii proporţionale cu izolarea lor. Lucrul acesta era, evident, în beneficiul puterii: oamenii se urau, se supravegheau şi se denunţau unii pe alţii. Temându-se unii de alţii, temându-se să-şi adreseze (altfel decât oficial sau familial) cuvântul – pentru că aceasta i-ar fi putut compromite – oamenii se supravegheau din priviri, care concentrau, într-un voyeurism generalizat, ferocitatea, banalitatea şi plăcerea intruziunii neinvitate în universul celuilalt. A şti – în maniera “organelor” – mai mult despre celalălt era, în fond, o modalitate de-a fixa o ierarhie între două existenţe care n-aveau nimic în comun, dincolo de mimarea minciunii sociale (care nu însemna nimic nici pentru una, nici pentru cealaltă). Pentru că oamenii nu se puteau întâlni în spaţiul public, se uitau peste gard, în curtea vecinului. Cum fiecare îşi “procura” cum ştia bunurile necesare existenţei, pe acest teren se stabilea competiţia între oameni (şi tot aici se juca şi invidia). Aici era şi “adăpătoarea” la care pândeau “organele”. Ideea era aceea că o măruntă “colaborare” poate să constituie un avantaj în competiţia “procurării”. Şi tot ea ridica voyerismul la nivel de artă. E drept, funcţiona în acea lume o distincţie destul de clară – moştenită din deceniile represiunii – între “ei” şi “noi”. Numai că ultimul deceniu, cele ale mizeriei cotidiene, sfârşise prin a o eroda şi pe aceasta. “Ei” nu mai erau (şi nici nu se mai afişau) ca duşmani ai “rămăşiţelor burgheze”; dimpotrivă, se îmburghezeu cu rapiditatea omului sărac ajuns la resurse şi singurul lucru care-i mai distingea de ceilalţi era poziţia privilegiată în ierarhia corupţiei acelui timp. În acel timp al minciunii şi al furtului, nimeni nu (mai) avea conştiinţa acestor lucruri, tocmai pentru că o atare conştiinţă ar fi presupus ceea ce era cu desavârşire interzis: tematizarea lor. Oamenii se “descurcau” cum puteau şi orice făceau era justificat de “familia” în care se aduna mărunta agoniseală. Erau, în linii mari, două feluri de-a te descurca: furtul direct, dublat de trocul pe piaţa “nereglementată” şi “datul din gură” pe la şedinţe, care se lăsa cu mici “beneficii” cuantificabile. Într-o ţară lăudată a fi de muncitori, acesta din urmă era activitatea cea mai lucrativă. Nu trebuia nici un fel de calificare pentru a o practica: o însăilare de lozinci, insistenţa pe “indicaţiile” şi rolul Tovarăşului, precum şi “aplauzele prelungite” provocate spasmodic erau suficiente. Oricum, nimeni nu era interesat şi nimeni nu asculta aceste discursuri. Ele nu erau nimic altceva decît elementele unui ritual care avea nevoie de figuranţi. Iar figuraţia era răsplătită; nu cu mult, ci acea cu acea nuanţă atât de importantă în ierarhia mentală pe care o stabileau invidia şi orgoliul. Într-un sens, viaţa aceea era foarte cenuşie, dar era o viaţă completă. Sau poate, mai exact ar fi să spunem că era o viaţă aplatizată. Dar dacă apropiem de ea lupa sau microscopul descoperim – precum în rugozitatea de detaliu a unei suprafeţe care în mare pare plană – că avea un relief foarte complex. Discursul “despre” comunism (luat aşa, în mare) şi sublimarea comunismului ca rău absolut ne ascund acest relief. Dar, din nefericire pentru noi, timpul – cei 25 de ani – acţionează asemeni unei lentile: astăzi putem vedea clar relieful în cauză în tot nefirescul lui: e geografia prezentului nostru.

Când, la 25 decembrie 1989, era împuşcat Ceauşescu, cu toţii credeam că acea execuţie e marca vizibilă a faptului că nu ne vom mai întoarce în lumea “dinainte” – şi am acceptat-o cu toţii ca atare (indiferent de ceea ce invocăm acum). Doar mai târziu, când am început a descoperi că “nu s-a schimbat nimic” ea ne-a apărut ca o simplă crimă, una din multele crime ale acelor zile (şi dintre ele multe puse la cale de Ceauşescu însuşi), care nu mai marchează decât un moment de oroare pe un drum altminteri fără rupturi de nivel, în ciuda “meandrelor” lui (pe care le evoca un alt patron al crimelor acelor zile). În pofida discursului – bombastic – pe tema “revoluţiei”, fapt e că singurele schimbări concrete care au urmat acelor zile au fost abandonarea discursului oficial al propagandei de partid şi legalizarea, ba mai mult, eroizarea şi hipostazaierea ca valoare în noua lume, a descurcărelii în care ne antrenasem atât de bine. Discursul oficial a fost abandonat de toată lumea, inclusiv (sau, poate, în primul rând) de profesioniştii lui, fără nici un fel de problemă morală sau de conştiinţă. Timp de decenii în România s-au produs mii de tone de maculatură despre partid, despre socialism şi comunism, despre “noua revoluţie agrară”, despre Ceauşescu, despre “societatea socialistă multilateral dezvoltată”, etc. Mii de oameni au muncit – cu normă întreagă – în industria care fabrica asemenea idioţenii. Ce e ciudat e faptul că-n doar câteva ore, în 22 decembrie, toţi aceşti oameni (cu excepţia lui Ceauşescu însuşi) au abandonat limbajul în care au vorbit vreme de decenii. L-au uitat? Nu. Pentru că, aşa cum bine ştie orice psiholog, limbajul formează cadre mentale şi reflexe comportamentale. Oamenii aceştia şi-au scos din vocabular nişte cuvinte – pe care, oricum, nu le foloseau decât în contexte oficiale – dar au rămas în siajul unui mod de gândire pe care l-au vehiculat acele cuvinte. Toată lumea îşi declara, cu entuziasm, adeziunea la noua “formaţiune” şi toţi se întreceau în discursuri de condamnare a trecutului (fără a se gândi că propria lor biografie îi aparţinea). Din nou, la fel ca mai înainte, această amnezie era cauţionată de universalitatea ei: trecutul recent nu era cel al umilinţei personale (în care căutai, cu disperare, “ceva carne” şi o pereche de indispensabili), ci acela al unei drame care potenţa oroarea “revoluţiei televizate”: alături de morţi veneau muribunzii (condamnaţi în spitalele pentru incurabili), apoi supravieţuitorii închisorilor lui Dej. “Loviţi de milă şi iubire”, cu toţii empatizam în acele zile cu victimele şi aura lor victimară a sfârşit prin a se proiecta asupra tuturor: cu toţii fusesem prizonierii unui regim nebun şi criminal, cu toţii suferisem, cu toţii rezistasem şi cu toţii puteam revendica drepturi în noua lume. Acesta a fost pactul revoluţiei. Cum suferisem noi, cei mulţi şi interşanjabili? Îndurând lipsurile de tot felul, mizeria cotidiană şi îndobitocirea instrumentată de propagandă. Şi cum rezistasem? Descurcându-ne. A pune mâna pe ceva nu era un furt, ci o modalitate de-a palea o necesitate pe care statul n-o putea satisface; a nu lucra era o formă de afirmare a libertăţii şi-a independenţei personale; a bârfi o cale de informare alternativă, etc. Umilinţa – grea şi de nemărturisit – se compensa cu exagerarea unui curaj inexistent şi cu un enorm orgoliu resentimentar.

Ceea ce ar fi trebuit să fie condamnabil în trecutul nostru, devenea dintr-o dată un merit – şi o cale de urmat. Căci nu acesta e capitalismul? Nu înseamnă el pur şi simplu a te descurca? Nu e minciuna o “strategie de comunicare” în lumea de oglinzi a mass-mediei? Şi furtul nepedepsit nu e o formă de “management de succes” sau – mai corect – o “scurtătură” atât de necesară “acumulării primitive a capitalului”? Aşa s-a năsut capitalismul românesc şi aşa îl vedem astăzi, la ceasul anchetelor DNA-ului: bazându-se pe delapidarea generalizată a “bunului public”, pe cârdăşii cu geometrie variabilă, pe aranjamente de cârciumă şi având ca unică miză “familia mea” – o casă, apoi încă una, studiile copiilor, nişte călătorii şi ceva decoraţiuni interioare. Nu faptul că lucrurile acestea au cangrenat economia (şi – poate şi mai mult – societatea) e grav, ci faptul că, luaţi dintr-o dată, n-am şti să spunem ce e rău în ele. Nu furtul în sine ne stârneşte mânia (pentru că, în lumea noastră, el are multe nume şi şi mai multe scuze), ci faptul că el nu e democratic, că nu ajunge la toţi. Şi mai deranjantă e etalarea luxului bazat pe furt, care crează ierahii la baza cărora sapă ura şi invidia. Însă dacă acceptăm că descurcarea la scară mică e o virtute, nu e deloc clar de ce descurcarea la scară mare ar fi o infracţiune.

Descurcarea postcomunistă nu e apanajul politicianului şi al afaceristului de tranziţie: se descurcă, la fel de onorabil (chiar dacă sumele sunt diferite), funcţionarul ce “mijloceşte” accesul la nişte date teoretic publice, doctorul ce are “tarif”, profesorul “după ore”, disponibilizatul cu “salariile compensatorii”, mulţimea pensionarilor făcuţi de “de boală” de un medic sau o comisie cointeresată, “subvenţionaţii” din mediul rural, minoritarii plătiţi ca să ramână “minoritari”, toată fauna “marilor proiecte” şi a micilor granturi, autorii de manuale “facultative”, dar obligatorii, universităţile de provincie, vânzătorii ce nu (d)au rest, Agenţiile de stat – toate şi fiecare în parte şi, practic, toţi cei care – pe orice căi – au putut să “ia” câte ceva. Este cu desăvârşire iluzoriu să ne imaginăm că doar un mic grup – sudat prin interese oculte – de “ei” au comis “marele jaf postcomunist”. În fapt, toată ţara a fost părtaşă la acesta, numai că nu în mod egal. Ceea ce-i supără astăzi pe oameni nu e jaful (pe care, într-un scenariu al autocompătimirii, îl atribuie exclusiv celorlalţi), ci nedreptatea flagrantă cu care s-a făcut, instaurând inegalităţi pe care mulţi le văd ca indepasabile.

Se putea şi altfel? Eram pregătiţi şi pentru altceva? Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu unul cred că nu. Nimeni n-ar fi fost înţeles dacă ar fi vorbit, în ’90, despre rigoarea profesională şi despre etica responsabilităţii. Nici un guvern n-ar fi îndrăznit să introducă, atunci, măsuri de eficientizare a muncii şi sancţiuni reale pentru cei care continuă să lucreze ca-n anii ceauşismului. În mod straniu, după ’89 reproduceam exact păcatul comuniştilor de după ’45: trăiam libertatea ca pe o prelungire a clandestinităţii. Deşi vorbeam cu toţii de schimbare, ne mişcam în siajul gesturilor mecanice deprinse în anii “procurării” strictului necesar şi al papagalicirii “directivelor de partid”. Atunci, în acel timp al începuturilor, s-a creat marele partid transpartinic al descurcării ca strategie de viaţă şi al minciunii ca politică de stat. Deşi, ocazional, ne mai dorim şi noi câte ceva din atributele unei democraţii prospere, în fapt ştim – prea bine – că, în lumea noastră, singurul lucru care contează e puţinul pe care pui mâna şi/sau la fel de puţinul care “ţi se dă”. Dar din puţin în puţin mult se face şi talentele noastre naturale (subsumate unui termen pe care nu-l epuizează toate ştiinţele “dezvoltării carierei” de factură americană: şmecheria) ne ajută să ne “asigurăm” împotriva unui viitor pe care, în partea aceasta de lume, l-am ştiut întotdeauna ca fiind nesigur.

E vreo deosebire între noi şi ceilalţi? Nu sunt, în definitiv, la fel toate naţiile lumii dezvoltate? În ultimă instanţă criza aceasta interminabilă nu are ca protagonişti rapacitatea, minciuna şi autoamăgirea la scară planetară? Poate prezentul “integrării” va fi unul al convergenţei (şi nu doar în sensul că vom deveni noi ca ceilalţi, ci şi în acela că ei vor ajunge ca şi noi), dar, în mod cert, trecutul ne e diferit. Din punct de vedere economic, la 1 ianuarie 1990 nu eram cu nimic deosebiţi de ceea ce eram în 14 decembrie 1989. Poate părea deplasată invocarea acestui argument economic, însă – ne place sau nu –  de el depinde întregul nostru mod de a fi. După acel 1 ianuarie nu am beneficiat nici de mai multă muncă, nici de mai multe investiţii (cum a beneficiat Occidentul după 1945 – 1947 şi câteva ţări central europene după 1989). Astfel că, în ciuda tuturor declaraţiilor şi apelurilor (multe, poate cele mai multe, sincere), lumea noastră nu s-a schimbat şi sărăcia ei endemică ne-a condiţionat şi ne condiţionează până astăzi. Atunci guvernul a decis accesul imediat la bunurile şi serviciile limitate de Ceauşescu (n-ar fi putut face altfel, pentru că ar fi fost măturat de strada care vedea o “altă viaţă” tocmai în căldură şi portocale), a introdus week-end-ul, a închis ochii la răstimpurile de nemuncă (în numele libertăţii de expresie) şi ne-a dat divertismentul în care se resorbeau toate visele şi toate frustrările, toate admiraţiile şi toate bârfele noastre. Nimeni n-a strigat atunci: nu, nu de asta avem nevoie, nu cu aşa ceva se construieşte o ţară, o economie şi o societate nouă. Toţi am acceptat aceste lucruri, sub semnul unui meliorism posibil şi dezirabil, şi acceptându-le ne-am raliat unicului partid al acestei ţări: cel al descurcăreţilor, al chibiţilor de televiziune şi a celor care aşteaptă să vadă cum o să fie. Că ne-am certat mai apoi unii cu alţii, că unii au venit cu idei, alţii cu afaceri, că unii au trecut la smoking şi alţii la bermude, că unii şi-au amenajat palate pe Rivieră, iar alţii şi-au pierdut şi micul lor apartament e aproape indiferent. Cu toţii ne-am dus în aceeaşi direcţie, deşi – aproape toţi – cel puţin de la un anumit moment, am înţeles încotro duce. Doar un noroc providenţial ne-a făcut să fim ancoraţi de Europa. În rest, suntem aceiaşi.

Cum suntem – după 25 de ani? Mai înainte de toate, într-un soi de capitalism à la russe care, pentru capitaliştii adevăraţi, seamănă mai mult cu feudalismul. În speţă o lume alcătuită din trei categorii sociale: boieri (care se boieresc graţie funcţiei pe care şi-au cumpărat-o), scutelnici (exceptaţi – în virtutea unui favor personal – de la plata dărilor comune) şi şerbi (a căror muncă necalificată şi a căror existenţă mizeră asigură puţina “plusvaloare” pe care o “smântânesc” celelalte două categorii). La baza economiei practicate de o asemenea societate se află o economie a exploatării extensive: se vinde tot ce poate fi vândut (inclusiv oamenii), se concesionează şi “încredinţează” absolut orice aduce un venit cuantificabil şi palpabil acum şi aici. Săracul nu se gândeşte la viitor, el trăieşte doar în orizontul nevoilor imediate. Nici bogatul autohton nu se gândeşte la viitor, el e bogat doar atâta vreme cât îşi poate etala public un train de vie care să-l facă interesant pentru clienţii săi şi intangibil pentru duşmanii săi. Toate acestea au în centru interesul, definit în cel mai restrictiv, mai egoist şi mai imediat mod. Într-o societate care a practicat timp de secole religia doar la nivelul unor ritualuri comunitare fără a-i interioriza exigenţele, nu există nimic de genul unor valori morale (religioase sau laice) menite a contrabalansa şi a modera excesele hipostazierii interesului ca normă a vieţii publice. Într-o lume a sărăciei endemice, cu resurse limitate, incapabilă de “dezvoltare durabilă”, de acumulare şi de reinvestire şi dispusă la orice cheltuieli (păguboase, dar necesare) de “reprezentativitate”, competiţia e acerbă. Este, din multe puncte de vedere, o luptă pentru supravieţuirea elementară; de multe ori cel care nu “se ajunge” e relegat într-o existenţă vegetală şi fără nici un orizont.  Mai mult, într-o lume lipsită de polistratificarea şi multipla mediere a câmpului social proprie societăţilor dezvoltate, lupta e de tipul sau – sau: sau boierie – sau şerbie (scutelnicia e o etapă extrem de instabilă). Ca atare ideea de cooperare şi cea de negociere sunt foarte puţin dezvoltate în acestă zonă. Substitutul lor (circumstanţial) e cârdăşia – alianţa temporară ce nu presupune decât urmărirea unui interes de moment. Aliaţii de azi pot deveni mâine duşmani şi duşmanii de ieri se înfăţişează azi ca având un scop comun. E limpede că, în aceste circumstanţe, nici cuvântul nu are o valoare prea mare. Într-o lume rămasă timp de veacuri la periferia Orientului, cuvântul poate însemna – în funcţie de auditoriu şi de situaţie – ceea ce spune, opusul a ceea ce spune şi infinita gamă de nuanţe dintre cele două. Cuvântul e o armă şi un risc, pe care doar inflaţionarea lui în discursul găunos al vieţii publice o face mai puţin ofensivă. Cum nici cuvântul nu e luat în serios, nici minciuna nu este. Din această cauză nici contractul nu are, aici, aceeaşi greutate ca în Apus. În lumea întunecată a Nordului angajamentul şi jurământul conjură pedeapsa eternă, în vreme ce – la noi – unde nici păcatul cu fapta nu e atât de grav precum pare, cel cu cuvântul e cu totul neglijabil. Prin urmare, contractul e o simplă bucată de hârtie faţă de care nici unul dintre semnatari nu se simte obligat. Punând problema la nivel social, respectul (faţă de contract, în acest caz) presupune încrederea. Dar dacă puţinătatea resurselor exclude orice colaborare pe termen lung şi “negocierea” se termină – inevitabil – cu eliminarea unui competitor, atunci încrederea nu poate fi decât o formă de nebunie la care mai nimeni nu consimte. Categoriile lumii noastre sunt: familia, aliaţii de moment, şefii, duşmanii şi străinii (ultimii doi parţial superpozabili). Poate părea prea simplu, dar e o cartografiere a societăţii suficient de clară pentru ca fiecare să-şi poată urmări obiectivele. Acestea din urmă nu sunt mari planuri sau proiecte, ci doar trecerea din condiţia de şerb, în cea de boier şi, apoi, menţinerea în boierie. Nici la scară socială nu avem proiecte de anvergură, în lumea noastră detaliile contează; bătăliile decisive se dau pe subtilităţi de nuanţă şi pe arabescuri insesizabile. Asupra centrului existenţei noastre sociale suntem, în mod paradoxal, cu toţii de acord: n-are cum să ne fie bine, lumea aceasta e pradă Prinţului acestei lumi (care, în proiecţia lui seculară, se află la Istambul, la Moscova sau la Washington) şi tot ce putem spera e ca – graţiei şmecheriei – să-i înşelăm vigilenţa. Descurcatul şi şmecheria nu sunt, în acest context, păcate ci, dimpotrivă, sunt virtuţi ale supravieţuirii. La rândul său, faptul de-a supravieţui – cu tot ce presupune el (inclusiv cursa pentru putere sau cea pentru bani, vizibile deopotrivă în socialism şi capitalism) – e deasupra oricărei morale şi, ca atare, desfide orice judecată. În orizontul detaliilor şi în vârtejul vorbelor duse de vânt judecata e glossă subtilă şi ironie muşcătoare. Nimeni nu se simte atins de ea. Ne ştim prea bine unii pe alţii şi, tocmai de aceea, ştim că doar lui Dumnezeu îi aparţine adevărata judecată. Şi mai ştim că El e atoateiertător. În peisajul nostru interesele se aleargă unele pe altele şi alianţele se fac şi se desfac cu o viteză ameţitoare; scena lumii e aceeşi, dar personajele şi situaţiile se schimbă mereu. Lucrurile seamănă mai puţin cu un teatru, cât cu ceva ce situat la jumătatea drumului între bâlci şi carnavalul nebunilor, populat cu figuri groteşti ce se destramă imediat ce apar şi umbre ce se întrupează pe neaşteptate. Fiecare se vede pe sine în lojă şi pe ceilalţi pe scândura subţire a scenei; fiecare îşi dă cu părerea, îşi afirmă opinia şi, în general, are ceva de spus. Contează mai puţin ce spune; ceea ce e important e faptul că vrea să spună, să se audă, să fie luat în seamă. Într-o asemenea hărmălaie de voci e limpede că doar cei mai stridenţi se fac remarcaţi. Aici stridenţa – oricare i-ar fi genul – nu e nelalocul ei, dimpotrivă, e o figură retorică pe care fumul vorbelor şi ceaţa imaginilor o poartă mai departe decât pe altele. A fi înseamnă a fi vizibil, iar a fi vizibil înseamnă a te agita încontinu. Nu contează nici ce faci, nici ce spui – pentru că oamenii sunt prea prinşi într-ale lor ca să-ţi mai acorde atenţie – important e să rămâi undeva, ca o imagine sau un zgomot de fond, vag supărător, dar de neevitat. Altminteri cavalcada de pe scenă te aruncă în uitare. O societate care funcţionează potrivit unor asemenea logici nu are cum să se dezvolte şi nedezvoltându-se nu are cum crea prosperitate. Prin urmare accesul la venituri nu e unul bazat pe competitivitate şi pe valorizarea concurenţială a aptitudinilor şi a calităţilor proprii, ci unul care depinde mereu de redistribuirea sărăciei. Ori ca aceasta să fie redistribuită e nevoie de un redistribuitor – Statul. Şi, vorba proverbului, cine-mparte, parte-şi face. Statul nu e nimic altceva decât o birocraţie stufoasă şi ineficientă, dar care e orizontul realizării pentru cei mai mulţi şi calea cea mai sigură către boierie. Imprevizibilitatea, modificarea aleatorie şi permanentă a legilor, facerea şi desfacerea majorităţilor parlamentare, fiscalizarea absurdă, regulamentele ininteligibile, etc. nu spun decât un singur lucru: că, în ciuda “licenţelor de exploatare” (acordate la “bună” înţelegere), Statul îşi păstrează proprietatea “mijloacelor de producţie”. Dovada cea mai bună e aceea că nimeni nu îl înfruntă: nici sindicate, nici asociaţii profesionale, nici firava “societate civilă”. Nimeni nu are autonomia necesară pentru a-i rezista Statului. A fi la putere înseamnă, aici a te identifica cu Statul. Toată lumea ştie că accesul la resurse trece printr-un pasaj obligatoriu. Şi ştie şi cine (şi cu cât) vămuieşte în acest pasaj. O ştiu şi străinii care, venind aici, se simt eliberaţi de imperativul responsabilităţii la care îi constrânge tradiţia şi presiunea socială din lumea lor. Într-o lume ai cărei localnici se exploatează cinic unii pe alţii, de ce ar face străinii operă de binefacere? Intră şi ei în joc şi aduc în lumea noastră arhaică şi bazată pe metode primitive tehnicile exploatării ştiinţifice. Din păcate pentru noi acestea nu duc la acumularea care a fost premisa dezvoltării Occidentului, ci doar la o aservire fără orizont şi la un verbiaj fără măsură comună cu realitatea palpabilă.

Cu ce rămânem la capătul tuturor acestora? La scară individuală cu disperarea vârstei târzii şi la scară socială cu o subdezvoltare indepasabilă. Cu senzaţia că istoria se repetă, că altundeva am fi putut fi alţii şi am fi putut trăi altfel (Raiul s-a secularizat şi el, şi e în Occident) şi cu un acut sentiment al inutilităţii. Singurul lucru care mai merită a fi spus este acela că toate acestea nu sunt fatalităţi căzute peste noi (deşi, cel mai adesea, tocmai aşa le justificăm), ci opera noastră zilnică; făptuirea noastră în timp. Sub semnul lor ne înregimentăm şi ne recunoaştem ca într-un unic şi mare partid. Şi pe acesta îl votăm la nesfârşit, cu cât mai mult ne clamăm nevoia de “altceva”. Dar oare, din existenţa pe care o ducem noi cotidian, ne mai putem imagina măcar ceva care să fie altfel decât toate acestea? Sau, cum a zis neamţul acela care a pus în mişcare Modernitatea: Ce putem şti? Ce trebuie să facem? Şi: ce putem spera? Aceasta e miza alegerilor şi a sarbătoririi ce se apropie.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "29 comments" on this Article:

  1. Claudiu Minea spune:

    Un articol greu, lung, aproape interminabil.

    Una din cele mai bune analize a societatii romanesti de dupa 1989.

  2. Ștefan Brăgărea spune:

    Domnule Maci
    Extrem de pertinent și de corect. Mulțumiri!

  3. Mircea Talpos spune:

    Mda, deci stiti….si ?! Nu mai suntem in ’89, adevarul poate fi rostit public, e imediat recunoscut ca atare si eliminat. Noi ca societate am ales minciuna, insa suntem toleranti fata de mici doze de adevar, cu conditia ca dozele sa fie intr-adevar mici si rare.

  4. euripide spune:

    citeva obiectii la articol
    nu toti erau la fel si nu toti au fost naivi
    Coposu si Ratiu, sutele de mii de tineri care au luat ulterior drumul exilului nu erau la fel.
    apoi, cum s ar fi putut perpetua toti neispravitii, calaii, tortionarii si cozile lor de topor daca nu mentinind acelasi cult al minciunii si imposturii de aceasta data sub masca democratiei dar in esenta un sistem nereformat si nerusinat. toate hidoseniile de azi sint efectele. iar ele vor continua sa se amplifice cita vreme nu sint inlaturate cauzele. se va inhama mirtoaga nehranita si bolnava la caruta si va ncepe sa traga ? vor dispare de miine partidele, parlamentul rusinii si politrucii analfabeti ? cind bietii oameni au fost redusi la stadiul de populatie, dezorientati si infometati, manipulati si mintiti de o mass media fara nici un Dumnezeu, cu paminturile vindute, padurile taiate, resursele naturale instrainate, cu profesori si medici in pribegie.

  5. vitan.sandu spune:

    Articol bun, chiar daca prealung. Am totusi de facut cateva observatii (sau comentarii):
    1. In anii aceia erau si realizari, nu numai “realizari”, adica adevarate succese. Zilele trecute am asistat la un DHC acordat unuia dintre profesorii care au lucrat la realizarea productiei de apa grea (a inceput prin 1970). Si la studiul laserilor. Acum vom construi cel mai mare laser din lume. Oare fara inceputurile din acei ani, ar fi posibila acuma aceasta constructie?
    2. Chiar in ultimul deceniu mai erau “naivi” care se straduiau sa faca bine lucrurile, crezand ca astfel contribuie la ridicarea standardului de viata a tuturor nu numai a propriilor familii. Si nu erau chiar asa putini.
    3. Sunt multe aspecte care inclina balanta in favoarea actualei perioade fata de cea dinainte. Dar unu important care actioneaza invers este nivelul de trai material. Oamenii aveau unde lucra, din lucrul lor castigau cat sa traiasca, aveau si unde locui (astia de azi nu pot zugravi cat s-a construit atunci). E drept, de aici incolo incepea descurcareala. Trebuia sa stii pe cineva pentru carne, pe altcineva pentru portocale, pentru bere, pentru medic etc. Cu toate ca, cu exceptia portocalelor, erau din productia proprie. Acuma ne aduc din UE. Nu trebuie sa mai apelam la descurcareala. Totul ar fi sa avem bani. Dar de unde sa-i avem? Fara munca nu iti da nimeni bani. Iar de munca, unde? Stii dta dle Maci cate fabrici care rivalzau cu cele din occident am inchis noi pentru a nu le mai face concurenta? Ar fi interesant sa scri si despre asta.

    • Alecu Jilavu spune:

      > Stii dta dle Maci cate fabrici care rivalzau cu cele din occident am inchis noi pentru a nu le mai face concurenta?

      Ia, uimeste-ne. Da-ne 5 exemple. Sau macar 3. Dar cu tot cu dovezi clare si irefutabile ca intr-adevar “rivalizau cu cele din occident” si ca intr-adevar produceau singure profit – fara “corectii” (sau subventii) din partea regimului. Si spun asta pentru ca exista exemple (vezi productia de aluminiu) unde fabricile romanesti concurau bine cu cele Occidentale, cu mentiunea insa ca acestea concurau pentru ca subventii, nu pentru ca romanii ar fi muncit mai bine, mai mult sau mai eficient sau pentru ca romanii ar fi avut mai multe resurse.

      > Ar fi interesant sa scri si despre asta.

      Si mai interesant ar fi dac-ai invata limba romana. Eu-s plecat de vreo 15 ani si nu-s cum naiba totusi nu zic “scri”…

      • io spune:

        stimate domnule Alecu Jilavu: cred ca eroare majora si imputabila regimului comunist tine de nerespectarea valorilor si principiilor legate de *libertate*! altfel stau si ma intreb: 1. cum a fost posibil ca sa intram in secolul XX cu amenintarea constanta cu infometarea si moartea prin infometare a 80 din populatia tarii, amenintare ce era conditia de functionare a societatii romanesti acum o suta de ani! si ma intreb, ce fel de individ se naste in aceste conditii, cand masinaria in cauza functioneaza zeci de ani, daca nu sute de ani? 2. cum a fost posibil ca o tara sa nu traga un glont in apararea teritoriilor sale decat prin absenta unei armate exceptionale, a unei industrii de apararea exceptionala si a unei solidaritati sociale remarcabile? 3. cum ar fi fost posibila sa produci o industrie exceptionala in deceniul 3 si 4 al secolului trecut cand ai 80 la suta din populatia tarii in mediul rural si 80 la suta din ea analfabeta? 4. cum sa ai o solidaritate sociala remarcabila in conditiile decalajelor flagrante dintre grupurile sociale devreme ce la un pol ai analfabeti ( si ce pol!) si la alt pol esti competitiv in termeni de consum cu Parisul? 5. ma intreb, oare cum ar trebui sa iasa o tara din povara razboiului, avand in vedere teribila pierdere demografica pe care a suferit-o in razboi, adica un sfert din populatia masculina viabila? eu sunt atasat de acel spirit de cunoastere care pleaca de la conceptul de genealogie..! asa cum in articolul in cauza se leaga aspectele prezentului de cele din dinaintea lui 1989, in mod similar, daca gandim comunismul, trebuie sa o facem raportandu-ne la momentul istoric al nasterii regimului comunist! in afara unei perspective genealogice, as intra cu usurinta in categoria acelora pe care Max Weber numeste *fluiera-n vant*, adica oameni care au convingeri puternice exprimate in discursuri, pentru ca sunt eliberati de orice etica a responsabilitatii legata de fapte!

      • vitan.sandu spune:

        Desi nu prea metita un raspuns, acestui “uituc’ (uitarea este o virtute, atfel i-ar exploda creierul) exemplele:
        1. fabricile de armament (Cugir, Orastie, Tohan).
        2. policolor
        3. chimica marasesti
        4. chimica orastie
        5. tractoare brasov
        6. fabricile de covoare
        7. fabricile de ceramica si portelan
        8. fabricile de mobila (si se gospodarea eficient si padurea, nu ca acuma)
        Ma opresc cu enumerarea. Dovezi clare poti sa aduci cuiva care intelege ceva din ecoomie in ansamblul ei. Nu numai povestile cu “mormane de fiare vechi”. Ceea ce, se pare, nu este cazul conului Alecu.

        • Liviu spune:

          Hai sa fim seriosi! Ai facut vre-un calcul economic? Cele chimice ce produceau? Acum nu ar rezista pe piata nici o luna datorita compusilor toxici folositi. Despre armata e drept ca nu stiu… Iar tractorul! Ha! Ha! cate tractoare producea intr-o unitate de timp, la ce pret (raportat la salariu si comparativ cu alte firme), ce calitate aveau avand in vedere numarul de reparatii necesare…? Ca si Dacia, care initial costa 70000 adica 40-50 salarii. Asa ca maui gandeste si fa si niste calcule de eficienta economica, apoi vorbeste, dar cu date, nu doar vorbe.

  6. io spune:

    citez din Max Weber, ultima conferinta a sa, din 1920..,,daca acum au inceput sa apara dintr-o data, ca ciupercile, dupa ploaie, politicieni ai convingerilor care spun ca ,,lumea este stupida si josnica, nu eu; raspunderea pentru urmari nu ma priveste pe mine, ci pe ceilalti, pe cei in slujba carora lucrez si a caror stupiditate sau josnicie o voi eradica”, daca e asa, atunci o spun deschis:imi pun problema echilibrului interior care sta in spatele acestei etici a convingerilor si am impresia ca in noua cazuri din zece am de a face cu niste fluiera-vant care nu-si dau seama ce iau asupra lor si se imbata cu senzatii romantice”:

  7. jorj spune:

    Din pacate mare parte din articol e adevarat si e minunat scris. Totusi istoria e ciclica si va veni vremea cind o alta generatie va avea sansa sa ridice acest neam. Occidentul poate pare vazut de aici ca fiind minunat, caci acolo burta e plina si inima vesela dar va asigur ca nu e nici pe departe un rai. Daca Saracia e o consecinta dureroasa in cazul nostru, pt. ca neamul nostru sa evolueze are nevoie de educatie si nu ma refer doar la cea academica ci in primul rand cea morala. Statul (prin birocrati) nu e interesat de un proiect educativ care isi va arata roadele peste citeva decenii, pe ei ii intereseaza lucruri mult mai marunte, cum ar fi chenzina si un aranajament cu “sefu”. In atare situatie singurul care poate schimba ceva sintem fiecare dintre noi, fiecare “eu”, fiecare fapta si vorba a noastra poate accelara sau frana fluxul schimbarii si directia lui. De tine, de mine, de noi depinde sa fim mai morali, mai educati,mai buni. Eu o fac deja si sint sigur ca nu sint singur.

  8. Petrica spune:

    Un articol necesar, as zice. Inainte de a privi spre viitor, se cuvine sa ne analizam trecutul.

    Eu cred ca (inca) neasumarea sufletelor nevinovate care au murit incepand cu venirea comunistilor si pana astazi (sunt destui batrani care mor datorita lipsurilor materiale desi ar avea dreptul la o pensie decenta – imposibila intr-o tara ca Romania) ne vor urmari inca multi ani.
    Suntem sub blestem, asemeni lui Cain care l-a ucis pe Abel. Ne lipsesc introspectia si pocainta sincera, lipsa lor facand imposibile binecuvantarile lui Dumnezeu. Suna “mistic”, “religios” chiar. Eu insa astept un Presedinte care sa-si incheie discursurile catre natiune cu “God bless Romania!”, iar Natiunea sa raspunda “Amen!”.

  9. iosiP spune:

    “Prin urmare accesul la venituri nu e unul bazat pe competitivitate şi pe valorizarea concurenţială a aptitudinilor şi a calităţilor proprii, ci unul care depinde mereu de redistribuirea sărăciei. Ori ca aceasta să fie redistribuită e nevoie de un redistribuitor – Statul. [...] Imprevizibilitatea, modificarea aleatorie şi permanentă a legilor, facerea şi desfacerea majorităţilor parlamentare, fiscalizarea absurdă, regulamentele ininteligibile, etc. nu spun decât un singur lucru: că, în ciuda “licenţelor de exploatare” (acordate la “bună” înţelegere), Statul îşi păstrează proprietatea “mijloacelor de producţie”. Dovada cea mai bună e aceea că nimeni nu îl înfruntă: nici sindicate, nici asociaţii profesionale, nici firava “societate civilă”. Nimeni nu are autonomia necesară pentru a-i rezista Statului.”

    Superb scris, domnule Maci, pacat ca nu ati tras concluzia ultima, cea pe care o cunosc toti libertarienii. Iar opozitia nu va veni, dupa cum bine spuneati, nici de la sindicate (acestea asigurand sustinerea statului, din parti-pris), nici de la asociatiile profesionale (dintre care unele se bucura de privilegii absurde) si nici de la “firava” (mai bine zi, interesata si politizata) societate civila. Opozitia va veni tot de la intreprinsatori, sub forma de evaziune – si eventual greva – fiscala, completata cu retragerea masiva a banilor din banci (cu efecte previzibile, in conditiile in care politica BNR s fost si este de a reduce rezervele minime obligatorii, tocmai pentru ca Statul sa se poata imprumuta “mult si ieftin”). Si-atunci se va pune problema CE ANUME va mai avea statul de restribuit, si CAT VA REZISTA in absenta pomenilor de toate soiurile. Desigur, aceste lucruri nu se vor intampla maine dar “trendul” este deja clar iar toate povestile despre largirea bazei de impozitare nu smulg decat un zambet amar (sau ironic) de la cei care chiar se mai obosesc sa produca ceva in tara asta.

    Pe ziduri se intinde deja avertismentul “Mene, Mene, Tekel, Upharsin”, doar ca guvernantii, la fel ca Balthazar, vor intelege doar atunci cand va fi prea tarziu!

  10. Vele Vasile spune:

    imi plac mult articolele scrise de dumneavoastra,le citesc intotdeauna cu multa placere.

  11. Cosmin Olteanu spune:

    Extraordinar articol! O analiza intr-o lumina nefiltrata a societatii romanesti de atunci si de acum. Oglinda ce ni se pune in fata ne arata un chip pe care toti il stiu, dar pe care nimeni nu vrea sa il vada.

    • Despera spune:

      100% subscriu! Exceptionala analiza! explicatia sincera a felului in care ne comportam si a situatiei in care ne aflam si din care nu avem speranta de a iesi: sintem aceeasi (ce naste din pisisca soareci maninca) si facem ce faceam si ‘inainte’ , mintim si ne descurcam la fel doar ca in noile conditii. Dar asa nu putem progresa, ii pacalim pe toti si pe noi insine si mergem mai departe, pina unde? chiar asa,pina unde? pina unde ne-o duce iarasi istoria . Felicitari dle Maci! Sinteti un autor aparte aici pe contributors.

  12. Marius Dumitrescu spune:

    Splendid!
    Parca nu mai am cuvinte si puterea de a ma bucura in fata unui astfel de rationament corect si, totusi, imi vine sa plang, la propriu, de ciuda.
    Felicitari!

  13. Alexandrescu Traian spune:

    Am citit articolul dv. domnule Maci in mare viteza, inghitindul pe nemestecate, ca apoi sa imi dau seama ca trebuie recitit pe indelete, lucru ce l-am facut ” rumegindul ” capitol cu capitol !

    Este excelent scris, JOS PALARIA si cu tot respectul, asta este realitatea !

  14. Falstaff spune:

    Acest articol merita sa fie preambulul manualului de istorie contemporana la liceu, astfel, cei care nu sunt interesati de materie nu raman complet ignoranti, adica manipulabili, iar ceilalti sunt efectiv incitati sa-si exercite discernamantul cu privire la felul in care le este prezentata lumea in care traiesc…
    Textul este o oglinda in care nu multi indraznesc sa se priveasca, sau daca o fac, o invinuiesc ca este imperfecta, si prefera sa-si priveasca nombrilul, sau varful pantofilor, in functie de… “suplete” ;)
    Apoi, ma intereseaza ca dialectica sa fie completa si regret lipsa unei sinteze care sa ma satisfaca…
    Suntem de acord : “toate acestea nu sunt fatalităţi căzute peste noi (deşi, cel mai adesea, tocmai aşa le justificăm), ci opera noastră zilnică; făptuirea noastră în timp.” , dar ce facem cu aceasta constatare? O luam de la capat? Ne punem aceleasi tip de intrebari – “din existenţa pe care o ducem noi cotidian, ne mai putem imagina măcar ceva care să fie altfel…”? – al caror raspuns nu duce niciunde? Mi se pare o eroare…
    Daca romanii au facut precum Icar, incercand sa se apropie de Soare (bunastare, democratie, liberate!) cu aripi de ceara (PSD si premergatorii!) si tot ce-au obtinut au fost vanataile si fracturile caderii, care este morala? Ca Soarele nu se poate atinge de catre romani, sau ca este imperativ sa nu-si mai faca aripi din ceara?
    Singura diferenta dintre noi si elvetieni, de ex, este ca ei, dupa o cazatura se ridica imediat si fac tot ce stiu ca sa nu mai cada data viitoare, in timp ce noi inca ne invinuim unii pe altii de cazatura…Elvetienii isi desemneaza sefi care au capacitatea sa “vindece ranile” provenite din oricare alte cazaturi, noi ii alegem pe cei care ne promit ca n-o sa mai cadem niciodata!
    Paradoxal deci, oamenii mai instariti sunt mai pragmatici, si amaratii mai visatori…

    • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

      „…Noi, moldovenii, crescuţi mai mult sau mai puţin cu idei şi cu deprinderi aristocratice în ţara noastră, nu aveam o adevărată idee de naţiunea şi poporul român; afectam popularitatea ca o idee a secolului, ca o fantazie, ca o idee abstractă căpătată din cărţile străine. Cu toate că totdeauna (poate) am fost în relaţiuni cu poporul nostru, dar poporul a fost (pe atunci ca şi astăzi) departe de noi; abrutizat de împilare, într-o condiţiune pururea ticăloasă şi inferioară, necultivat, neînvăţat, fără cunoştinţa drepturilor şi demnităţei sale, poporul nostru (din Moldova) îl consideram compus cu totul din alte elemente; el în noi vedea totdeauna nişte fiinţe superioare, nişte oameni predestinaţi a fi stăpînii sau tiranii săi. Iar noi, oricât de umani, oricât de filosofi, oricât de patrioţi, oricât de naţionalişti sau liberali eram, nu puteam vedea în acel popor decât nişte fiinţe ce ne insufla mila şi de care nu ne puteam apropia, cu toată bună-voinţa ce am fi avut.”

      G. Sion Suvenire contimporane Editura Polirom 2014 (prima ediție 1888)

      …Repet: o națiune — două populații vrăjmașe. Adică nici o națiune.
      După cum am spus (cam eliptic) și la început, urmează alte eseuri-pamflete ce vor detalia subiectul. Fiindcă, zice Bolintineanu

      ”Sunt vorbe amare, dar trebuie a le spune; nu ştim să măgulim. Ranele descoperindu-le, se pot vindeca; ascunzîndu-le, se măresc, gangrenează şi moartea este aproape. Trebuie a se vindeca această rană, sau existenţa unei naţiuni române devine netrebuincioasă în planul aceluia ce a creat popoarele.”

      Mai multe la paulvasiliu_ro@yahoo.com

  15. Dorin Petrisor spune:

    Mihai,
    daca ne suntem dragi, ca acum doua decenii cand am fost colegi de facultate, te rog, iarta monitorul si scrie mai scurt. Aminteste-ti de Wittgenstein, nu de H.
    Cu drag,
    Dorin
    P.S. Amu ma apuc sa te citesc, daca tot mi-am exprimat frustrarea…

  16. Cristi spune:

    Extraordinar de bine scris.M-a facut sa ma inteleg mai bine.Si sa pot explica si altilor cum si de ce.Felicitari.Multumesc.Si, daca e permis, o rugaminte:adunati cit mai multe articole intr-o carte.Eu inca mai cred in puterea cartilor.

  17. io spune:

    domnule Falstaff: politizarea unui fapt cultural si social este o intreprindere riscanta! dumneavoastra aduceti in discutie modul in care *romanul* identifica cauzele unei performantein raport cu *elvetianul*! Schema pe care o stiu este ca in ceea ce ne priveste in succesul ni-l asumam, cum se intampla in orice alta cultura! chestiunea se pune in situatii de esec! ei bine, in situatii de esec respingem acuzatiile! sunt multe explicatii! una ar fi ca noi nu suntem protestanti, religios vorbind, in care constiinta vinovatiei sa fie definitorie! sa nu uitam de spiritul feudal care strabate modul nostru de a fi in care eroarea este intotdeauna imputabila celui de jos! ca atare, cauza este definita de raporturile de putere preexistente situatiei! la asta nu putem uita ca aproape 50 de ani s-a spus ca oricine poate face orice, iar acest lucru produce o apropiere pana la identificare intre comportament si fiinta iar consecinta este ca orice critica la adresa comportamentului este simtita drept un atac la fiinta!la asta se adauga, intr-adevar, asa cum foarte bine ati observat, si dorinta de a obtine promisiune ca ni se va lua din suferinta.. or in spatele acestei suferinte sta un acut sentiment de nedreptate care nu cred ca tine de faptul ca am fi noi mai visatori, ci de aspecte sociale legate de distributia bogatiei sociale si de valoarea acestei bogatii sociale..

    • Falstaff spune:

      Dvs cautati justificari pentru ceea ce considerati, ca si mine, ca deserveste felului de a fi al romanilor din Ro.. “noi nu suntem protestanti, religios vorbind” – nici toti elvetienii!, “nu putem uita ca aproape 50 de ani s-a spus ca oricine poate face orice”- nici nu ar fi de uitat un asemenea indemn, e pozitiv – pentru ca in final sa va exprimati “dorinta de a obtine promisiune ca ni se va lua din suferinta..” – si asta rezuma esentialul, dupa parerea mea!
      Daca pot sa va dau un sfat, fugiti repede si departe de cel care va va promite asa ceva!

      • io spune:

        domnule Falstaff:
        are o *vorba* Spinoza care arata astfel: * m-am straduit neincetat sa nu ridiculizez, sa nu deplang si nici sa dispretuiesc actiunile umane, ci sa le inteleg* !

        asta apropo si de tonul articolului domnului Maci care imi pare a fi al unui parinte ce incrimineaza si-mi pare a fi al unui fluiera-n vant, detinator al unei nemaipomenite etici a convingerilor! de fapt, asa se intampla cu toti stipendiatii de la stat,ei sunt radicali si majoritatea neoliberali, mostenitori lui ala celebru *ori toti sa muriti, ori toti sa ne salvam*!

        A explica inseamna a justifica! Explicatia urmeaza intotdeauna intelegerii si se produce deductiv sau inductiv! eu am ales pentru acest caz calea deductiva! evident ca sunt unii care nu doresc explicatii, ci doar confirmari si atunci cand incerci sa explici te acuza ca vrei sa justifici! astea sunt persoane anxioase si dupa parerea mea ar trebui sa stea mai mult in biserica sau pe la manastire! dupa explicatie vine semnificarea, apoi evaluarea, apoi nu stiu ce mai vine…dar astia sunt pasii..

        chiar daca nu vrem, trebuie sa acceptam ca suntem modelati cultural! chiar daca nu vrem ar trebui sa tinem cont de religie ca factor de modelare culturala, iar in chestiunea vinovatiei l-am citat pe Weber, autorul de altfel al unui studiu remarcabil care se numeste *etica protestanta si spiritul capitalismului*! nu trebuie multa cunoastere in geografia economica sa ne uitam la relatia legata de dezvoltare si bogatie intre tarile protestante si restul! si sa ne intelegem, nu este un argument prodomo, eu fiind ortodox! nu inventam noi acum roata, iar a avea lecturi fundamentale care sa-ti intemeieze un punct de vedere nu poate fi incriminat!

        ideea comunista ca *oricine poate face orice* a fost in esenta ei si prin consecinte distructiva, pentru ca a dus in cele din urma la situatia ca un lacatus mecanic sa aiba salariu mai mare decat un neurochirurg, iar ministrul de finante al tarii sa descopere in 1996 ca femeia de servici de la Electrica S.A. are salariu mai mare decat al sau!

        promisiunea de ti se lua din suferinta o leg de insusi faptul de a suferi, iar suferinta vine ca urmare a sentimentului acut de nedreptate, repet, atat in ceea ce priveste modul de distributie al bogatiei, cat si al managementului de tara care face placinta sociala sa nu corespunda asteptarilor! Dupa egalitarismul de care faceam vorbire mai sus, am revenit la feudalismul inceputului de secol al XIX-lea, al distantei mari sociale!

        eu accept sfaturi legate de lecturi, carti, autori..in rest cred ca sunt destul de activ si autonom si implicat social, adica vorba lui Kant, capabil sa gandesc cu capul propriu..

  18. diana spune:

    Si totusi, cum ar fi sa ne focalizam pe viitor, pe educatie, pe atingerea unei mase critice care sa impinga lucrurile in alta directie? A functionat in cazul Rosiei Montane. Daca imi veti raspunde ca acolo e propaganda ruseasca, OK, poate invatam cateva metode de influentare (legale!) si de la ei, daca tot sutem in capitalism de tip mediavalo-rusesc. In primul rand, probabli ca unii dintre dv. sunt in sistemul universitar si ne pot spune de ce nu avem prea multi specialisti care sa ramana in picioare in fata cine stie carui profesor corupt si incapabil. Si de aici mergem la licee etc etc.

    • diana spune:

      Si totusi, cum ar fi sa ne focalizam pe viitor, pe educatie, pe atingerea unei mase critice care sa impinga lucrurile in alta directie? A functionat in cazul Rosiei Montane. Daca imi veti raspunde ca acolo e propaganda ruseasca, OK, poate invatam cateva metode de influentare (legale!) si de la ei, daca tot suntem in capitalism de tip mediavalo-rusesc. In primul rand, probabil ca unii dintre dv. sunt in sistemul universitar si ne pot spune de ce nu avem prea multi specialisti care sa ramana in picioare in fata cine stie carui profesor corupt si incapabil. Si de aici mergem la licee etc etc.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)