Prezidențiale

Iată-ne ajunși în situația mai mult decât bizară, hilară în toată puterea cuvântului, dar și tragi-comică deopotrivă, în care până și cei mai cunoscuți și mai serioși comentatori politici să nu mai poată spune cu exactitate câți aspiranți la funcția supremă în Stat se înregistrează până la o anumită dată.
Nu mai departe decât vinerea trecută, mereu „al dumneavoastră”, adică al nostru, Neculai Constantin Munteanu publica pe site-ul Europei Libere prima parte a unui savuros comentariu intitulat Cea mai bogată recoltă în care, luându-și toate precauțiile de rigoare, pornea de la premisa că aproximativ 23 de persoane ar visa să sărbătorească Anul Nou la Cotroceni. În realitate, doar 22 fiindcă, pentru moment, cel mai clar proiect politic al posibilului candidat Mircea Diaconu, susținut discret și, desigur, altruist- dezinteresat de Pro România și de ALDE că doar așa-i cunoaștem a fi pe domnii Ponta și Tăriceanu, fără nici cel mai mic angajament politic luat de ilustra lui persoană, ar fi acela de a muta Administrația Prezidențială din locul în care plănuise acum mai bine de 30 de ani să se așeze pentru fericirea națiunii Nicolae Ceaușescu și „sinistra lui soție”.
Luni dimineață mi-a fost dat să citesc pe Deskreport-¬ul d-lui Stelian Tănase un comentariu în care fostul președinte-director general eșuat și risipitor al Televiziunii Române susținea că are știință că vreo 29 de persoane ar nutri aceeași speranță. Situația avea să se schimbe chiar în cursul zilei când dl. Avram Iancu și-a anunțat retragerea.
Unii dintre aspiranții la statutul de prezidențiabil sunt binecunoscuți, pe alții nu îi știe nimeni. Poate că doar familia și vecinii lor de scară. La fel cum nimeni nu poate să spună câți vor reuși să strângă cele 200.000 de semnături de natură să le dea dreptul de a se înscrie în cursă. Care orice s-ar spune este ceva mai dură decât aceea în vederea obținerii șefiei unei asociații de locatari. Așa cum se pare că ar crede unii dintre ambuscații care sunt dispuși să își cheltuie timpul și banii doar pentru a se putea cândva lăuda în fața nepoților că era mai-mai să fie președinții României.
Aparent, stăm bine. Aparent, ceea ce se întâmplă e cum nu se poate mai firesc. Cetățenii României sunt cum nu se poate mai încrezători în valorile democrației, nu au nici cea mai mică îndoială că trăiesc într-o țară democratică și vor să își exercite nestingheriți nu doar dreptul de a alege, ci și pe acela de a fi aleși.
În realitate, ar trebui să cădem cum nu se poate mai serios pe gânduri și să ne întrebăm cum se face că la aproape 30 de ani de la Revoluție, la 29 de ani de la primele alegeri democratice din România postbelică, am reajuns în situația în care eram în lunile martie-aprilie-mai ale anului 1990. Când tot felul de ciudați, de la Iosipescu-Zambra la Brătianu-Cartof, dădeau inegalabile spectacole de stand up comedy în ipostaza de candidați la președinție. Cum a evoluat viața politică, cât de serioase, de solide sunt partidele politice din România încât s-a ajuns în situația ca și unele cu oarece pretenții să recurgă la serviciile unor extranei? Cum se face că în Statele Unite lupta pentru cea mai înaltă funcție se dă doar între două persoane, bune, proaste, în vreme ce în România care se pare că rămâne la stadiul de „democrație fragilă” vreo 29 de persoane dau buzna pentru a se manifesta în exercițiul si dă-i, si luptă?