Home » Analize »Global / Europa »Opinie »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Razboi cu Rusia nu se face

Mihai Maci septembrie 9, 2014 Analize, Global / Europa, Opinie, Politica & Doctrine, Sinteze
30 comentarii 6,007 Vizualizari

“Tovarăşi! Patria e în primejdie, căci tancurile ne

sunt în altă parte.”

(Alexandr Galici, în 1968, după invazia sovietică

din Cehoslovacia.)

Dintre multele lucruri vrednice de uimire (sau – se ştie, interpretarea cuvântului folosit de tragicul grec e ambiguă – de spaimă) ale prezentului, două sunt cele ce stârnesc mai mult decât orice mirarea: acţiunile Rusiei din ultima jumătate de an şi atitudinea Occidentului (adică a Europei şi a Statelor Unite) faţă de acestea. Poate, într-o anumită măsură, cele dintâi pot fi, măcar parţial, raţionalizate: fie în logica unei istorii ce revine mereu, fie în aceea a unor calcule geostrategice, fie chiar speculând pe seama psihologiei indivizilor ori a popoarelor. Mai greu de înţeles e atitudinea Occidentului la ceea ce – cel puţin aici, în Est – e perceput ca o ameninţare la adresa regulilor şi principiilor care structurează deopotrivă viaţa internă a statelor civilizate şi relaţiile dintre ele. În relaţia cu “marele vecin” de la Răsărit, Occidentul pare a fi – pe rând sau simultan – foarte împăciuitor, concesiv, atent să menajeze posibile suspiciuni, diplomat, versatil, etc. Se “exprimă îngrijorări”, se “face apel”, se “cheamă la negocieri”, şi cam atât. Rusia pare a-şi vedea nestingherită de treabă. După şase luni de “balet diplomatic”, nimeni nu mai ia în serios “măsurile dure” (la care mulţi se aşteptau) împotriva Rusiei. De ce? Ce se întâmplă cu “lumea bună” în aceste zile?

1.Complexul

Pentru noi, Rusia a fost (şi – din păcate – continuă să fie) vecinul cel mai ameninţător pe care ne e dat a-l avea. Vreme de trei veacuri am beneficiat de o duzină de vizite “frăţeşti” care, în marea lor majoritate, s-au lăsat cu tratarea ţării ca teritoriu ocupat, a populaţiei ca duşman înfrânt, cu rechiziţii, execuţii sumare şi tot cortegiul de orori ale războiului static sau dinamic. În plus, mai bine de jumătate dintr-o provincie istorică a noastră a fost – cu mici intermitenţe – ocupată de ruşi (fie ei ţarişti, fie sovietici) vreme de 200 de ani. Cu adâncă tristeţe pentru prietenii noştri ruşi (avem şi din aceştia), dar această experienţă istorică ne-a creat un soi de spaimă organică faţă de tot ce vine din stepa răsăriteană. Trebuie să o recunoaştem cu sinceritate: pentru noi Rusia nu e niciodată nici suficient de slabă, nici suficient de departe.

Pentru occidentali, lucrurile nu stau la fel. Ruşii au ajuns o singură dată până pe Champs Elisées (şi e destul de mult de atunci), iar mai recent s-au oprit pe Elba şi lângă Viena. Nu ştiu care e percepţia germanilor (în mod particular a celor din fosta Republică Democrată) şi a austriecilor faţă de ruşi, însă – în mod cert – nu e una prea vocală. Când e vorba de ororile săvârşite de Armata Roşie, polonezii, românii, cehii şi ungurii sunt cei care se aud. Dimpotrivă, Occidentul pare a avea o oarecare simpatie faţă de ruşi: unul din motive e acela că Imperiul Ţarist mai întâi, Uniunea Sovietică mai apoi au fost aliaţii “forţelor binelui” în ambele războaie mondiale. (Noi – să nu uităm acest fapt! – într-al Doilea am fost, pe cea mai mare durată a războiului, de partea cea rea a alianţelor.) Până în 1947 Stalin a fost pentru lumea civilizată nu dictatorul sanguinar, ci zâmbitorul “Uncle Joe”. Nu ştiau occidentalii (mă refer la cei care trebuiau să ştie) ce se petrece în “patria sovietelor” şi, apoi, în “lagărul estic”? Ba da, deşi nu cu abundenţa de detalii care au devenit accesibile după căderea Cortinei. Însă, pe de o parte, ei considerau că e mai importantă modernizarea unei lumi înapoiate decât costurile (inclusiv umane) cu care aceasta se face; pe de alta, nu se prea prăpădeau de dragul aristocraţilor ţarişti, ai panilor polonezi, ai grofilor unguri şi ai moşierilor români. Lumea occidentală – fie că ne referim la cea americană, la cea engleză sau la cea franceză – e născută dintr-o modernitate revoluţionară (violentă sau nu), care aboleşte feudalismul (cu privilegiile lui), valorizează raţiunea (şi interesul) mai mult decât credinţa, pune accentul pe industrializare, propagă alfabetismul şi descoperă – la un moment dat – problematica socială. Ceea ce făcea Stalin în imperiul lui părea mai curând o încercare patetică – şi, în mod cert, forţată, dar, în egală măsură, grandioasă (cel puţin la nivelul retoricii şi al “principiilor” clamate de propagandă) – de a realiza în lumea săracă a estului ceea ce dădea consistenţă lumii bogate a Vestului. Aşa se face că preşedintele Roosevelt ajunge aproape să-l prefere pe Stalin “imperialistului” Churchill. Sigur, lucrurile s-au schimbat radical în cel de-al treilea război, cel Rece. Acum Rusia (Sovietică) a devenit duşmanul. Dar, în acest război cât se poate de real, dar care nu s-a purtat pe teritoriul ţărilor occidentale, duşmanul sovietic a fost (până spre sfârşit) unul respectat şi tratat cu o curtoazie în care e greu de decelat ce era formal şi ce sincer. Apoi, după interludiul decreptitudinii, a venit – neaşteptat pentru toţi – sfârşitul. Într-un fel Occidentul jubila: învinsese într-un război de cursă lungă; într-altul era trist: rămăsese singur. Barbarii aceia, care de multe ori au fost (sau puteau fi) soluţia, se retrăgeau în debandadă în necuprinsul lor. Ultimele gesturi ale lui Gorbaciov – apelul disperat la susţinerea (financiară a) Uniunii Sovietice, dezangajarea din Afganistan, apoi din glacisul estic, participarea la marea coaliţie a Primului Război din Golf – păreau anume menite să impresioneze învingătorul. Dar acesta, fie că ajunsese insensibil, fie că nu-şi dădea seama de situaţie, nu a reacţionat şi Imperiul (răului) s-a ruinat complet şi, finalmente, s-a descompus. Apoi a venit “democraţia originală” a lui Elţîn, cu oligarhii ei (ce-şi plasau conturile în băncile şi paradisurile financiare ale Occidentului), cu sărăcia apocaliptică a unui continent, cu mişcarea browniană a “the Chicago boys” în variantă rusească şi cu tancurile trăgând în Parlament. Ruşii erau nu doar înfrânţi, ci şi umiliţi. Şi, oarecum prin ricoşeu, şi Occidentul se simţea vinovat. Vreme de 45 de ani îşi proclamase supremaţia în faţa unui adversar tenace, care-l obliga mereu la mai mult; acum ce sens mai avea să-şi laude realizările unui muribund care nu mai era interesat decât de plata salariilor în luna următoare? În locul Uniunii Sovietice, americanii (căci ei sunt partea cea mai activă a Occidentului) s-au trezit pe cap cu sârbi (care mai aduceau totuşi – fie şi doar graţie limbii – cu ruşii), cu somalezi, cu sudanezi, cu afgani, cu o mulţime de naţii războinice, dar incapabile să dea războiului acea măreţie pe care-a avut-o lungul face to face cu Rusia. Războiul a ajuns deopotrivă unul de uzură şi unul murdar. Occidentul nu a făcut nimic pentru Rusia în ceasul maximei ei dezolări, dimpotrivă, a profitat de debandada sfârşitului. Acum era în situaţia de-a constata că în locul liber lăsat de ruşi (şi de ideologia lor) s-au insinuat indivizi (şi ideologii) mult mai primejdioşi(/oase) decât cei care jucau conform unor reguli stabilite de decenii. Şi apoi singurătatea supremaţiei – cu toate gadgeturile apoteozei productivităţii – nu-i prea încânta. Postmodernismul acţiona ca un solvent şi asupra lumii occidentale. Drept care, onest vorbind, nimeni nu s-a alarmat şi nici nu a privit cu ochi răi venirea la putere a tânărului ofiţer kaghebist şi, mai ales, autoritatea cu care acesta a curăţat Grajdurile lui Augias ale politicii şi afacerilor ruseşti. Dimpotrivă, a fost bine primit în lumea bună şi i s-a acordat – cu mai multă sinceritate decât lui Gorbaciov şi lui Elţîn – calificativul de “partener”. Omul era hotărât, făcea ordine în haosul de-acasă, făcea afaceri cu Vestul (şi oferea garanţii de credibilitate), s-a angajat fără echivoc în “războiul cu terorismul” (dar l-a interpretat aşa cum i-a convenit lui) şi ştia să evite deopotrivă demagogia lui Gorbaciov şi ridicolul lui Elţîn. Era omul care trebuia şi, pe urma lui, se năştea o nouă Rusie, “parteneră” şi ea lumii occidentale, mai ales că înţelegea cum să-i flateze latura sensibilă a afacerilor “reciproc avantajoase”. Că omul cel nou avea prieteni nu toţi frecventabili, că făcea nefăcute (până şi de predecesorii lui) în Caucaz, că părea foarte sensibil la “alianţa dintre tron şi altar”, toate acestea n-au contat, într-un prim moment, prea mult. În definitiv, sufletul slav îşi are abisurile lui, care e preferabil să nu fie sondate de politicienii şi bancherii calvini. Apoi a venit Georgia şi – după disputa radarelor şi a scutului antirachetă – acum, Ucraina. Băiatul cel bun nu e tocmai bun.

2.Confortul

Pentru noi, ceea ce face Vladimir Putin e ameninţător şi se cuvine a ne îngrijora. În acest moment cea mai eficientă apărare împtriva unor derapaje dinspre Răsărit e, în ceea ce ne priveşte, apartenenţa la NATO. Acum avem un frate mare, care – în caz de … – va sări pentru noi. Nu mai sunt nişte simple promisiuni personale şi declaraţii de circumstanţă precum în ’44 – ’47, ci angajamente ferme, stipulate şi parafate în tratate ratificate de parlamente. E drept, ne-am dori ca NATO (şi tot ceea ce acesta are în spate) să fie mai activ şi potolească ursul siberian înainte ca acesta, prin simplul lui balans, să facă prea multe pagube în zonă.

Dar Occidentul acţionează mult prea încet, prea inadecvat şi oarecum apatic. Raţiunea e simplă: oricât de mult ne-am teme noi de Rusia, Occidentul nu se sperie de ea. Da, Rusia ar putea oricând zdrobi Ucraina sau Polonia – nu mai vorbim de noi, sau de Georgia – dar nu poate în nici un fel învinge ţările care l-au îngenuncheat la capătul Războiului Rece. Aceste ţări o ştiu. Şi o ştie şi preşedintele Putin. Nouă – păţiţi fiind (şi încă cu repetiţie) – ne e clar ce vrea. Occidentul încă se întreabă. Vrea doar Crimeea? Vrea litoralul ucrainean? Vrea întreaga Ucraină? Vrea doar atât? În definitiv, dacă acestea ar fi toate pretenţiile Rusiei – şi dacă ar avea abilitatea de-a le expune prin oameni en grande tenue (y compris haut de forme) şi nu prin “omuleţi verzi” – e de crezut că Occidentul ar fi, încă o dată, destul de concesiv. Sau, cel puţin, dispus la un good deal. Dar, de astă dată, “jucătorul” (hipostaziat ca atare de vest) de la Kremlin pare a acţiona haotic şi fără un scop precis. E limpede că există o falie clară care marchează neînţelegerile dintre Est şi Vest. Preşedintele Putin e obişnuit să discute cu şefi de state şi cu comandanţi militari – altfel spus cu oameni care iau decizii şi ale căror decizii contează. Şi liderii occidentali au acest gen de discuţii (a se vedea recentul summit), dar, pe lângă aceştia, mai au şi un dialog – cât se poate de susţinut – cu cetăţenii care îi aleg. Preşedintele Rusiei nu are această problemă; cetăţenii ţării lui aleg, de fiecare dată, “cum trebuie”. Astfel că dânsul nu e obligat să le explice de ce investeşte cât investeşte în FSB, în armament, în susţinerea “independentiştilor” sau în camapanii de subversiune media. Ultimul lucru pe care Putin şi-l poate imagina este faptul că cineva – de pe stradă – îi va cere vreodată socoteală pentru aceste lucruri. Nu cred că îşi inchipuie o asemenea doleanţă nici în partea lui de lume, în care sărăcia, resentimentele şi manipularea sunt cei mai eficienţi agenţi electurali. De aceea “revoluţiile colorate” sau maratonul Maidanului îi vor fi apărut, în mod cert, nu ca expresia unor revendicări populare, ci ca nişte vârfuri de aisberg ale manevrelor Occidentului în zona lui de influenţă. Altfel spus, stăpânul Kremlinului s-a simţit provocat pe terenul lui. Şi a reacţionat în consecinţă. După cum au decurs lucrurile, e limpede că nici Occidentul nu era prea pregătit pentru asemenea manifestări de masă în marginile Rusiei; însă, pe de o parte trăia (încă) în mitul schimbării revoluţionare, al tranziţiei kathartice de la dictatură la “societatea deschisă”, pe de alta era – prin natura lui – flatat de apelul la democraţie, stat de drept şi drepturile omului. Nu în ultimul rând, liderii revoluţionari invocau Europa şi America în sprijinul lor. La cel mai elementar nivel, Vestul nu putea nici să condamne, nici să ignore aceste manifestări. Însă orice spunea în favoarea lor era interpretat la Moscova ca o dezavuare a “partenerilor” Rusiei şi, implicit, ca un “amestec în treburile interne” ale acesteia. Nu e de mirare deci, că – sătul de atâtea pete colorate – Putin s-a hotărât să le arate occidentalilor, ad oculos, până unde se întind interesele lui. De astă dată, ca întotdeauna când e vorba de violenţă, occidentalii sunt cei deranjaţi. Dar nu mai mult. În definitiv, dincolo de “încurajarea democraţiei”, de nişte vizite protocolare şi de un ajutor cifrat la valoarea medie a unui fotbalist de la un club cu renume, Occidentul nu prea are ce oferi ţărilor ce vor democraţie. Implicarea reală a Occidentului în această parte lume ar trebui să ia forma unui Plan Marshall pentru Estul Europei. Exact cum s-a constituit în vest o linie de rezistenţă alcătuită din state prospere şi stabile, la fel ar trebui realizat un front unit al ţărilor din est pe dubla axă a prosperităţii şi a politicii eficiente. Din păcate, de astă dată Occidentul nu mai are voinţa (şi, cine ştie?, poate nici puterea) unei asemenea mobilizări. Lumea vestică (cu America în frunte) îşi are propriile ei probleme: submersă de încetinirea creşterii economice, descoperă (cu falsă uimire) că nu poate face gard în jurul bogăţiei, că e luată cu asalt de partea săracă a planetei (şi că migraţia aceasta e precedată de resentimentul acelei părţi a lumii), că mult lăudata integrare a celor ajunşi în pământul făgăduinţei e în bună parte un mit (se vede acest lucru chiar şi-n America) şi că mult mai reale sunt şomajul, pierderea reperelor şi toate nemulţumirile ce decurg din acestea. Evident, democraţia e – în esenţa ei – o criză şi o provocare perpetuă. Atâta doar că, bruscaţi de o media ce exagerează răul (în scopuri comerciale), cetăţenii devin din ce în ce mai apatici şi mai dispuşi a se retranşa pe poziţii până nu demult considerate retrograde. Acesta e fondul pe care acţionează preşedintele Putin. Calul lui de bătaie nu sunt armatele Occidentului, cu care nu are nici un interes să se înfrunte, ci tocmai mult-lăudatul nivel de trai al cărui mit a spulberat “romantismul revoluţionar” de factură sovietică. Ce vrea Occidentul, întreabă Putin: să trăiască bine (cu gaz rusesc, între altele), sau bage mii de miliarde în găuri negre precum Irakul sau Afganistanul? Ce va face Occidentul pentru Ucraina, one day after the war? Se va pomeni în braţe cu o ţară imensă, cu economia la pământ (ba poate şi mai rău, odată deconectată de Rusia), cu o populaţie trăind sub orice prag al sărăciei, dominată de ganguri dubioase, în care politica înseamnă reglări de conturi şi democraţia pomeni electorale. Ei, spune preşedintele Rusiei, chiar vreţi să veniţi aici?

3. Apatia

Probabil că aceasta e cea mai mare dilemă a lumii occidentale: ce apără în fond? Cu excepţia notabilă a Poloniei (răsplătită cu cea mai înaltă funcţie de reprezentativitate în Europa, care e – totodată – şi o garanţie în vremuri tulburi), niciuna din ţările Estului nu e un model de “bune practici” ale unei vieţi parlamentare normale şi a unei “economii de piaţă funcţionale”. Sigur, nu e vorba nici de state eşuate, dar – orice am spune – faţă de Occidentul prosper (chiar şi în criză), Estul rămâne sărac, subdezvoltat, nepregătit pentru politici mari, incapabil de o viaţă politică civilizată, tentat de soluţii autoritare şi de inflamări identitare. La începutul procesului de integrare se admitea tacit că toate acestea sunt etape normale pe drumul bunăstării şi că o bună combinaţie de politici inteligente şi de “injecţii financiare” bine ţintite le va lăsa rapid în urmă. Acum se vede că speranţele au fost mult prea mari şi integrarea a avut în ea şi ceva dintr-un malenentendu reciproc. E drept, ameninţarea rusească – ce reactualizează, în această parte a continentului, o memorie traumatizată – pare a da un nou impuls către vest ţărilor estice. Atâta doar că Vestul şi-a pierdut entuziasmul iniţial. Occidentul ştie că nu va fi un război deschis cu Rusia. Ştie, în egală măsură, că victoria într-un război de uzură (precum cel Rece) va fi una à la Pyrrhus, în care marea problemă nu vor fi armatele lui Putin, ci nemulţumirile de acasă. După 7 ani de criză (şi peste 10 de “război împotriva terorismului”), oamenilor politici din Europa şi America le va fi greu să le spună – încă o dată – concetăţenilor lor să strângă cureaua pentru un efort concentrat împotriva Rusiei. Pe de altă parte, în vremuri de criză, economia de război poate fi o soluţie (s-ar putea ca tocmai aceasta să fie miza “marii mobilizări patriotice” în Rusia de azi), atâta doar că – pentru lumea dezvoltată – nu există termen mediu între economia de pace şi cea de război. Dacă Occidentul îşi comută economia pe susţinerea războiului, nu mai poate reveni – cu fiecare volte-face a lui Serghei Lavrov – la economia bazată pe creştere economică. Tot aşa cum are “capabilităţi militare” superioare Rusiei (şi, ca atare, nici un motiv să se teamă de aceasta), lumea occidentală ar avea şi o economie de război net superioară celei a lui Putin. Dar, faptul de a trece la economia de război ar însemna implicit o formă de mobilizare după care războiul ar deveni inevitabil. Or Occidentul nu e dispus (după două experienţe radicale ale veacului trecut) să renunţe la ceea ce, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război, a devenit fundamentul relaţiilor internaţionale: pacea bazată pe prosperitate. De aceea nici nu vrea să împingă Rusia, prin sancţiuni necugetate, într-o zonă în care războiul să-i rămână singura opţiune. Dimpotrivă, încearcă să o aducă la raţiune şi să o cointereseze în prosperitatea Estului. Acesta pare a fi rolul Germaniei în relaţiile Est – Vest de astăzi. Un colaps economic al Ucrainei (sau al ţărilor din Caucaz) ar fi, în aceeaşi măsură, problematic şi pentru Europa, şi pentru Rusia. Agitând inutil spiritele în “sfera ei de influenţă”, Rusia nu face decât să creeze reacţii antiruseşti şi să contribuie la dezvoltarea unui naţionalism virulent ca liant comunitar în şi între ţările fost sovietice. Acest lucru înseamnă, între altele, şi faptul că – luând în considerare posibilitatea revenirii Imperiului în aceste regiuni – Rusia va fi obligată la o politică de ocupaţie militară ale cărei costuri nu e clar dacă şi le doreşte şi cu atât mai puţin dacă le poate suporta. Dacă luăm lucrurile la nivelul unui calcul pragmatic, în acest moment înţelegerea e preferabilă pentru toată lumea. În altă ordine de idei, Occidentul are totuşi ceva de apărat: nişte reguli internaţionale a căror încălcare, o dată acceptată, ar deschide cutia Pandorei. Faptul că preşedintele Putin se joacă de-a motanul şi şoricelul cu Ucraina poate fi, la un anmit nivel, o problemă a celor două ţări. Dar, la nivelul care contează cu adevărat, e o problemă internaţională şi Putin, neţinând cont de acest lucru, e pe cale a da drumul duhului din vulcan. Or aceasta e o limită a ceea ce poate accepta Occidentul. Şi, la acest nivel, declaraţiile oficialilor vestici sunt cel mai puţin nuanţate. Tocmai de aceea (fapt semnificativ!) nimeni din vest nu i-a atras atenţia “(pseudo)ţarului” că s-ar putea ca Occidentul să accepte că există diferende la frontiera sino-rusă de pe Amur şi Usuri şi că îşi declară neimplicarea în cazul în care una sau alta din părţi ar găsi de cuviinţă să rectifice graniţele trasate – fără a se consulta populaţia localnică – în trecut. O asemenea declaraţie ar face mai mult decât ameninţarea cu folosirea armelor nucleare. Liderii occidentali o ştiu. Şi, e foarte probabil că o ştie şi preşedintele Putin.

4.Viitorul

Jean Claude Junker a spus-o explicit în discursul de investitură: în mandatul dânsului nu se profilează nici o nouă extindere a Europei. A fost, indiscutabil, şi o modalitate de a linişti Moscova. Tocmai întrucât nu e capabilă (cel puţin pe termen scurt) de o mobilizare similară Planului Marshall, Europa şi America ar prefera, acum, soluţia unei dezangajări onorabile pentru toate părţile. Ceea ce înseamnă, implicit, că o umilire a Rusiei – prin recunoaşterea oficială a acesteia ca agresor şi ca actant în războiul din Ucraina – nu ar duce decât la înrăutăţirea lucrurilor. Pe de altă parte, ocuparea Crimeei de către ruşi e un fapt, la fel ca şi consacrarea statutului lor de putere semnificativă într-o mare de mică importanţă: cea Neagră (unde, oricum, sunt contrabalansaţi de turci).. Astfel că n-ar fi exclus să se revină la vechea logică a realpolitik-ului: pace contra teritorii. Dar, pentru aceasta, preşedintele Putin trebuie să-şi precizeze intenţiile. Ceea ce deocamdată nu face. Drept care cuvântul care ar descrie cel mai bine poziţia Occidentului este embarrassé: surprins, agasat, dezamăgit, neştiind cum să reacţioneze la acest gen de cacealma şi, mai ales, nedorind să se implice prea mult. Făcând ceea ce a făcut, Putin şi-a pierdut credibilitatea şi, indiferent cât va domni de-acum înainte,  nu şi-o va mai recăpăta. La rândul lui, Occidentul e suficient de lucid ca să se angajeze prea mult faţă de micile ţări ale Estului de la care nu are a se aştepta decât la cereri de ajutor. Pe de altă parte, propriile angajamente – consemnate de sistemul tratatelor internaţionale – îl obligă să se implice. Cum? Nu trimiţând oameni, nu forţând (pentru interior) nota ajutoarelor financiare, ci furnizând Ucrainei armament cu care să-i ţină pe ruşi la distanţă. Numai că tocmai acest armament ne arată cât de mare e dilema vestului. Să presupunem că ţările democratice (luate individual, nu sub sigla NATO) ar furniza arme de ultimă generaţie armatei ucrainiene, ce se apără de insurgenţi. E voarba doar de arme, nu şi de “specialişti”, “consultanţi”, etc. (pentru că prezenţa lor ar justifica – şi ar permite să fie făcută publică – intervenţia ruşilor de partea “insurgenţilor”). Ei bine, ce garantează faptul că – dotate cu noile arme – trupele Kievului nu se vor retrage în debandadă (abandonându-şi efectele atât de valoroase), la primul şoc mai serios cu armata rusă (fără însemne). Unde ar ajunge tehnica de ultimă oră a armatelor occidentale? Nu şi-ar compensa Putin astfel, cu un efort minim, pierderea portelicopterului francez?

Dilema occidentului e radicală (şi nu doar la frontiera ucraineană, ci şi în Siria, în Afganistan, în Irak, în Republica Centrafricană, în Mali, în Libia, în Somalia – practic peste tot): dacă vrea să oprească în mod eficient “insurgenţele”, atunci trebuie să se implice efectiv. “Războiul dronelor”, dotarea armatelor locale, furnizarea de informaţii, etc. nu sunt soluţii care să ducă la victorii previzibile. Nation-building-ul e o rezolvare pe termen lung şi care presupune eforturi pe care trebuie să şi le transmită o administraţie alteia. Problema e ce poate fi făcut pe termen scurt; mai exact – ţinând cont de evoluţiile din teren – foarte scurt. Ar fi fost de dorit ca summit-ul NATO să răspundă (cu o nouă doctrină militară a alianţei) acestei întrebări. Ori acest lucru nu s-a realiyat.

Pentru preşedintele Putin lucrurile sunt destul de clare: acum, că ajuns un soi de paria al lumii şi nimeni nu-l mai crede pe cuvânt, nu-i rămâne decât să pluseze. Ceea ce înseamnă că gazo-statul providenţial şi ortodoxismul pravoslavnic se vor îmbina din ce în ce mai mult, luând locul “măreţelor idealuri” sociale şi ideologice ale comunismului. Rusia lui Putin va fi paradisul conservatorilor, al celor care critică degenerescenţa Occidentului, pictat deopotrivă ca nevolnic şi ca ameninţător. Toate slabiciunile lui – morale, sociale (dar mai ales militare) – vor fi speculate abil şi “lumea bună” a vestului va fi întrebată candid (şi neîncetat): ce vreţi – isteriile fetelor de la Pussy Riot sau liturghia Patriarhului Kiril? Gay pride-uri sau Dostoievski? Şi mă tem că mulţi vor spune, bineintenţionaţi, liturghia Patriarhului şi Dostoievski, nefiind atenţi la faptul că, în noua eră putiniană, acestea sunt distribuite de capelanii armatelor ce înaintează sub protecţia vulturului bicefal. Actualizând străvechea mauvaise conscience a Occidentului în relaţia cu Rusia, ei vor fi noii “idioţi utili” ai Kremlinului – mai eficienţi chiar decât armatele de pe Don.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "30 comments" on this Article:

  1. Amerigo spune:

    Mai este un aspect: Munchen 1938.
    Ii cedam lui Putin cum i-am cedat si lui Hitler, ok, insa daca istoria se repeta?
    Din 1938, Vestul nu mai este dispus sa cedeze Dictatorului orice ca pret al Pacii.
    Cred ca de aici vine politica Vestului fata de Putin.

    • Bertolt Lazaroiu spune:

      Cehoslovacia, in 1938, facea parte din Antanta, adica dintr-o alianta politica cu Franta si Marea Britanie. Mai mult, Polonia, care era si ea aliata, s-a grabit sa “recupereze” si ea o bucatica din Slovacia.
      Ucraina nu face parte nici din UE (si nici nu va face parte in urmatorii 10 ani) si nici din NATO.
      Eventual, puteti face o comparatie cu atitudinea fata de Anschluss, caci Austria nu facea parte din Antanta si era si acolo vorba de “unitatea poporului”.

    • Viorel Toma spune:

      E foarte prezenta ideea ca istoria se repeta, ca aventura rusa in Georgia sau Ucraina e un nou Munchen, o noua invazie a Cehoslovaciei din 68, ca Putin e un nou Hitler, un nou Stalin, samd. E aparent tentant sa citesti evenimentele ca sequeluri, reluari ale unor momente trecute, implicit cu un final anticipabil si, in linii mari, identic. Dar daca evenimentele prezentului sint deschiderea unei noi serii ? Daca sintem martorii unei schimbari de joc geopolitic ? Daca se lanseaza un nou thriller ? Nimeni nu pare sa se gandeasca la asta.

      • Harald spune:

        Nu are ce nouă serie să apară, oamenii nu își schimbă comportamentul. Orice lider, orice stat și orice atitudine își are corespondent în istoria mai mult sau mai puțin recentă.

        Regulile jocului s-au schimbat într-adevăr în unele momente (disputele maritime între Anglia și Spania nu au corespondent astăzi, de exemplu) dar după impunerea Statelor Unite ca nouă putere mondială (1918) nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Lumea de azi e o lume multipolară, exact cum era Europa înainte de 1914, doar că la scară mondială. Poate după colonizarea planetei Marte și după începerea exploatării de minerale de pe asteroizi vor apărea noutăți, dar asta nu se va întâmpla în cursul vieții noastre, n-avem de ce să ne facem griji.

  2. Bertolt Lazaroiu spune:

    Sunt binevenite si interesante cugetarile din articol. Insa nu ar trebui sa ne rezumam la o analiza psihologica a Occidentului.
    E foarte posibil si ca Occidentul sa nu aiba pur si simplu niste intrese prea mari in Ucraina. Sigur, cand problema se punea intre, sa zicem, Croatia sau Kosovo si Serbia, mijloacele avute la-ndemana de UE si NATO corespundeau interesului pentru aceste zone. Cand e vorba de o tara precum Ucraina si de un vecin cum e Rusia, lucrurile nu mai stau chiar asa. E destul de usor sa mobilizezi NATO impotriva Serbiei, alta e s-o faci impotriva Rusiei, fie ea a lui Putin sau a lui Eltin.
    Pierderea unor parti din Ucraina si, in ultima instanta, chiar a Ucrainei in general, nu e o tragedie pentru UE sau NATO, dat fiind ca ea nu a apartinut niciodata zonei de influenta a acestora. Sigur, includerea ei in zona de influenta a Occidentului ei ar putea fi un castig, insa nu unul pentru care Occidentul sa fie gata sa plateasca un pret prea mare. La randul lor, rusii stiu ceea ce li se permite si ce nu.
    Cred ca nu are sens sa luam in calcul vreun atac asupra unei tari NATO din partea Rusiei. In schimb, Rusia da o buna ocazie NATO pentru a-si intari prezenta in jurul Rusiei si a o izola politic si economic.

  3. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Deși lung (la subiectul tratat NU SE POATE ALTFEL) articolul este excelent și bate, de departe, o grămadă de ”analiști politici consacrați”. Iată că și ”provincia” are ceva de spus. Aștept cu nerăbdare comentariile contra, care nu vor ataca direct, fiindcă nu au cum, dar vor încerca veșnica metodă a aburelii prin devierea discuției către amănunte nesemnificative – adică ”Nici așa, nici altminteri”. Stau pe blocstart !

    • Harald spune:

      În mare măsură da, însă referirile repetate la un nou Plan Marshall sunt deplasate. În iarna 1947-1948 berlinezii mâncau efectiv scoarță de copac, de aceea a fost nevoie de el. În prezent nu e nici pe departe o situație similară, acum e multă corupție, incompetență și nostalgii totalitariste în Europa de Est, așa ceva nu necesită un nou Plan Marshall.

  4. Ela spune:

    Stimate domn M.Maci, n-am inteles daca “Razboi cu Rusia nu se face” este o veste buna, sau una proasta ?
    Evenimentele desfasurate in acest an in Ukraina, respectiv consecintele acestei crize, sunt tratate si resimtite diferit, mai ales in functie de apropierea geografica fata de “epicentru”, a celor (auto-)implicati in conflict! Astfel, este de notat ca unii (Romania, Tarile Baltice, Polonia) sunt mai virulenti, iar altii (SUA, Germania) mai…pragmatici!
    Paradoxul situatiei face ca, in caz de razboi (conventional ;) ) cu Rusia, cel mai mult ar avea de pierdut exact cei carora le este cel mai frica acum, adica : noua!
    Care ne este, deci, interesul primordial?
    Sa intram cu frenezie intr-un tip de ultra-colaborare cu NATO ca sa fim asigurati (???) ca vom castiga razboiul cu Rusia (!!!), sau sa ne folosim, cu inteligenta, tocmai de antecedentele noastre cu ex-URSS si defunctul Pact de la Varsovia, pentru ca, in contextul situatiei noastre geografice unice, sa devenim un MEDIATOR inconturnabil pentru evitarea razboiului?
    E complicat, stiu, necesita calitati exceptionale la oameni de Stat care, sa repereze mai intai care este adevaratul nostru interes national, dupa care sa stie sa actioneze in consecinta, suveran si eficient!
    Isi poate imagina cineva, pacea mondiala fara colaborare cu Rusia?
    Ne putem permite pretul unui nou razboi mondial?

    • Bertolt Lazaroiu spune:

      Putin nu discuta cu “mediatori” de teapa Romaniei. Si, de altfel, nici Occidentul. Daca are ceva de discutat, o face direct cu Merkel sau cu Obama.

    • Viorel Toma spune:

      @ Ela
      Rusia nu accepta Romania ca mediator, rolul tarii noastre este acela de partener minor al unei coalitii sau, eventual, prada de razboi. De cite ori Romania sau Tarile Romane au fost izolate, in afara unei aliante puternice, Rusia a taiat din teritoriul ei cit a putut. Pacea mondiala e o lozinca, nu o realitate, mai realist este conceptul de ordine mondiala, in sensul unui set de reguli negociat si acceptat de actantii principali. Versiunea ruseasca a acestei ordini este inacceptabila pentru tari ca Romania, iar decizia unui razboi nu ne apartine. Colaborarea cu NATO e singura optiune care minimizeaza pericolele la care se expune Romania.

  5. xolv spune:

    Civilizatie si pace nu poate exista cu Rusia in preajma. E timpul sa renuntam la compasiunea asta condescendenta fata de mujici, si sa-i tratam asa cum merita.

    • Prostu' satului spune:

      Buna idee, sa-i tratam asa cum merita.
      Mai detaliat se poate? Ce anume ar trebui sa facem – si cine anume, cine-s acesti “noi”?

  6. BiJaz spune:

    Felicitari! Bun articol.

  7. Decebal spune:

    Din punctul meu de vedere, diferenta majora fata de al doilea razboi mondial ar fi ca astazi exista arma nucleara.
    In plus, in secolul 21, conceptul “razboi” capata noi intelesuri, alaturi de cel militar. Razboiul este si ideologic/politic, economic, cibernetic, mediatic. A aparut si expresia “razboi hibrid”.
    Pe plan militar, pacea este mentinuta prin “descurajare”. Dar sunt deja (prea) multe puteri nucleare, pe planeta. Si ce ne facem, daca doua dintre aceste puteri nucleare ajung in stare de razboi? Sau daca un razboi “conventional” se transforma in unul nuclear? Ce argument militar ar putea descuraja o putere nucleara rebela? Cred ca urmatoarea “arma totala”, care va schimba perspectivele, va avea (sau are) legatura cu spatiul extraatmosferic. Iar dezvoltarea/operarea ei depinde de resurse si de tehnologie. E posibil ca aceasta arma chiar sa existe si sa fie folosita, ca instrument al razboiului economic.
    Calea sanctiunilor economice reprezinta o abordare echilibrata, zic eu. Nu are efecte spectaculoase si imediate, dar poate avea rezultate “organice”, in timp. In masura in care Occidentul poate invata sa se descurce fara Rusia, putem vedea rezultate, cred eu.
    Nu stiu cat de mare este interesul Occidentului pentru Ucraina, dar cred ca Uniunea Europeana ar prefera o granita cu sfera de influenta a Rusiei cat mai indepartata de centrul Europei. Iar daca actiunile Rusiei in Ucraina sunt percepute doar ca un prim pas, poate ca Occidentul chiar vede un interes, in Ucraina.
    Bineinteles, cata vreme nu putem sti ce se discuta “in spatele usilor inchise”, nu facem decat sa speculam.

    • Bertolt Lazaroiu spune:

      Scopul UE de a avea o Rusie cat mai departe de granita putea fi obtinut si printr-o “finlandizare” mai soft a Ucrainei. UE si SUA par a fi respins de la inceput o asemenea posibilitate, a unei Ucraine nici cu Rusia, nici cu UE / NATO. Ar trebui sa ne intrebam de ce.

      • Harald spune:

        UE nu are un asemenea scop, ar fi greșit. Scopul UE este să integreze și Rusia, în următorii 30-50 de ani.

        • Bertolt Lazaroiu spune:

          Sper sa mai fie Uniunea Europeana peste 30 de ani :-)

        • un_batrin spune:

          Dar Rusia vrea? Sa nu fie ca in bancul cu Bula care a ajutat o batrinica sa treaca strada.

          • Bertolt Lazaroiu spune:

            Rusia trebuie sa vrea. Si daca nu, va fi facuta sa vrea.

            • un_batrin spune:

              Bula s-a ales cu o umbrela in cap.
              Atitudinea asta seamana cu un “principiu comunist”:
              Daca nu stii te invatam,
              Daca nu poti te ajutam,
              Daca nu vrei te obligam!
              Exportul de ideologie nu duce nicaieri (poate doar la o umbrela in cap).

          • Harald spune:

            @un-batrin – Uniunea Europeană nu exportă ideologie, Uniunea Europeană își exportă modelul social-politic, adică se extinde. Țările care aderă nu devin state-client, ci parte efectivă a Uniunii. Sigur că asta e mai greu de văzut în România, unde mai sunt în viață două generații pentru care Occidentul e dușmanul care mai și exportă ideologie.

            Dar un bun exemplu e Polonia, o țară membră mai nouă căreia îi merge destul de bine și a evitat inclusiv orice fel de criză economică. Spre deosebire de Grecia, o țară membră mai veche, ale cărei politici interne inepte au dus-o la dezastru.

            Rusia are un model social-politic catastrofal, iar Ucraina de azi în situația Poloniei din anii ’80, e în căutarea unei schimbări absolut necesare. Când ambele vor înțelege de ce modelul social-politic al Uniunii e preferabil, ambele vor adera.

            Și URSS-ul a făcut același lucru după 1945, și-a exportat modelul social-politic, dar a avut nevoie de tancuri pentru asta. În ciuda comentariilor răutăcioase și / sau resentimentare, Uniunea Europeană n-are nevoie de tancuri pentru a se extinde, n-are nici tancurile care i-ar trebui ca să se apere. Dar are superioritatea modelului social-politic și asta e mai mult decât suficient.

            • Bertolt Lazaroiu spune:

              Va dau partial dreptate. Insa cand spuneti ca “Uniunea Europeană n-are nevoie de tancuri pentru a se extinde, n-are nici tancurile care i-ar trebui ca să se apere. Dar are superioritatea modelului social-politic și asta e mai mult decât suficient”, asta suna a ideologie. Pe langa faptul ca nu e adevarat. Ea, ca structura, n-o fi avand tancurile alea tocmai pentru ca le are NATO, adica o structura formata din aceleasi state din UE + SUA (bine, si Turcia si mai putin Austria si Finlanda), o structura politica si militara care e mai veche decat UE de care nu ai cum sa faci abstractie intr-o asemenea discutie.

            • un_batrin spune:

              Daca ati fi fost atent nu eu am spus ca UE exporta ideologie. Dar ……

  8. RazvanM spune:

    Este util de amintit si ca Rusia a fost unul din garantii securitatii Ucrainei in urma cu 20 de ani cand Ucraina a fost de acord sa renunte la armele nucleare.

    Eu cred ca Vestul a fost prins pe picior gresit de agresivitatea armata a lui Putin si cauta sa castige timp dand din gura. Este interesanta de observat si lipsa de strategie a lui Barack Obama in fata ofensivei ISIS (aparent sponsorizata chiar de americani). Ramane de vazut daca strategia Obama de dezangajare din conflicte militare va continua.

    • Harald spune:

      Eu nu cred că Vestul e pe picior greșit, eu cred că de la Reagan încoace, Vestul are alte metode. Barilul de petrol deja a scăzut sub 100 de dolari la Londra, iar când va ajunge la 80 de dolari, Rusia va cădea lată. Și începând cu 1985 s-a întâmplat la fel, toate mergeau cum mergeau, până când a căzut prețul petrolului. Și odată cu el a căzut și URSS-ul și s-a făcut țăndări.

  9. eu****** spune:

    Ei, as!

    Cum adica sa stau cu maine in san sa vad cum imi intra rusul peste tot, la mine acasa?
    Paşol na turbinca!

  10. stefan spune:

    Livrarea port elicopterelor franceze a fost doar aminata si nu anulata. Francezii le vor livra.

  11. Basilio spune:

    Nu trebuie nici un plan marshall.
    Trebuie educatie pentru libertate. Europa Libera, BBC (de acum 25 de ani, in tarile din Est), Vocea Americii au facut pt libertate mai mult decat toti banii pompati generos de Vest in URSS si comunisti. Mai trebuie respect pentru limba romana. Si, mai ales, respect pentru eroi, in primul rand Maniu si Mihalache.
    Daca intelectualii nostri fitzosi, snobi, egoisti, scarbiti,nesimtiti, etc, o sa iasa dinvaicarelile si aroganta lor si o sa faca loc celor care chiar si-au dat sangele pentru libertate, atunci o sa aiba lumea incredere in ei si o isi sa faca si ei, in sfarist, dupa neinchipuit de multe izmeneli, ceva, cat de cat, pentru libertate.

  12. Daniel spune:

    Intrebarea este pe ce te bazezi cand spui asta ?
    Si care este siguranta pe care o ai dupa ce spui asta ?
    A personaliza Occidentul mi se pare o abordare comunista. Putem vorbi de lumea libera, dar Occident are o conotatie care, impreuna cu titlul, da de gandit cu privire la orientarea autorului.
    Cat despre motto, se aplica paradoxal Americii, care ‘it’s streching thin’ in defensiva.
    Stiu ca e greu de crezut, dar America va fi atacata si anihilata acasa la ea.

  13. Harald spune:

    @ Bertolt Lazaroiu – nu văd unde ar fi ideologia. Uniunea Europeană nu își negociază modelul social-politic și nu încearcă să și-l vândă cât mai bine, așa cum a crezut Viktor Ianukovici.

    Uniunea Europeană aplică același model, indiferent dacă mai aderă și alte state sau nu. Iar definiția e simplă: libera circulație a bunurilor și serviciilor, libera circulație a persoanelor, libera circulație a capitalurilor. Asta e ”ideologia” pe care o exportă? :)



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)