Home » Analize »Global / Europa »Opinie »Orientul Mijlociu »Sinteze » Citesti:

Războiul de după război. Divizarea Irakului post-american?

Valentin Naumescu iunie 16, 2014 Analize, Global / Europa, Opinie, Orientul Mijlociu, Sinteze
29 comentarii 7,463 Vizualizari

Iunie 2014. Adepţii sunniţi ai grupării „Statul Islamic din Irak şi Siria” (sau Irak şi Levant, denumirea alternativă) avansează spre capitala Bagdad pe trei direcţii diferite, cucerind oraş după oraş (Fallujah, Tikrit, Karbala, Najaf, Mosul, Samarra etc.), ameninţând, umilind şi dezarmând o armată irakiană debusolată, nepregătită şi fragilă, care nu ştie ce să facă, cu cine să ţină în realitate sau cum să fugă mai repede. Occidentul tresare, surprins de vigoarea insurgenţei islamiste şi de slăbiciunea ripostei guvernamentale. Media americane şi din toată lumea vuiesc. Deodată, ne aducem aminte de Irak. Uitasem de ei, consideram povestea aceasta încheiată „cu succes”… Aşa ne-au spus.

Să ne amintim. Martie 2003 – decembrie 2011. Războiul din Irak a costat numai Statele Unite (fără a include aici şi efortul financiar al ţărilor care au făcut parte din Coaliţia Forţelor Multinaţionale) aproximativ 2200 de miliarde de dolari[1], însumând cheltuielile militare directe şi beneficiile sociale plătite până acum veteranilor de război şi familiilor victimelor, după cum arată studiul din 2013 efectuat la Brown University, menţionat de Reuters. Costul total va creşte, desigur, în viitor. Sunt şi alte studii pe piaţă, care duc cifrele spre 4000 sau chiar 6000 de miliarde, cu tot cu fraude şi cu dispariţia unor mari sume de bani pe ruta SUA-Irak, neverificate însă. Spre comparaţie, preşedintele Obama a promis recent un miliard de dolari (?!) pentru securizarea Europei Centrale şi de Est, în faţa ameninţărilor unei Rusii revizioniste. E bine să reţinem proporţiile, altfel un miliard de dolari li s-ar putea părea unora o sumă.

Războiul de opt ani din Irak, în diferitele lui etape (campania iniţială Iraqi Freedom, apoi lungul război de contra-insurgenţă), a răpit aproape 190.000 de vieţi[2], de ambele părţi, majoritatea civili irakieni (134.000 ucişi în operaţiuni militare propriu-zise, plus nenumărate victime ulterioare sau indirecte) dar şi militari şi poliţişti irakieni (17.000), insurgenţi irakieni (27.000), militari americani (4487), britanici (179), italieni (33), polonezi (23), ucraineni (18), bulgari (13), români (4) etc.

Bun, veţi spune, au fost în istorie războaie care au făcut infinit mai multe victime decât cel din Irak. Unele au fost însă inevitabile, căci trebuiau oprite armatele agresoare şi eliberate naţiunile şi teritoriile ocupate. Dar la ce a ajutat acesta? Care a fost miza reală, având în vedere că liderii Bush şi Blair primiseră, după mărturii recente ale unor foşti ofiţeri, rapoarte că nu există arme de distrugere în masă? Unde este Irakul acum, după 11 ani de la invazie şi, respectiv, doi ani şi jumătate de la retragerea trupelor coaliţiei? Cine şi ce a avut de câştigat de pe urma războiului? A progresat Irakul post-american?

Acestea sunt întrebări fundamentale, cu răspunsuri care divid America şi lumea în general. Au murit sute de mii de oameni şi s-au cheltuit sume colosale. Nu avem certitudinea că a meritat. Dimpotrivă, imaginea Irakului de astăzi (ca şi a altor state din regiune, după „Primăvara arabă”) oglindeşte o nelinişte profundă a unui Orient Mijlociu neîmpăcat, în care este pe punctul să erupă o revoluţie islamistă de proporţii devastatoare, pe fondul nemulţumirilor tot mai accentuate ale populaţiei musulmane faţă de traiul zilnic, al lipsei de speranţă şi de educaţie.

Sunt două mari teorii care circulă pe piaţă zilele acestea, în legătură cu puternica insurgenţă islamistă din nordul şi centrul Irakului, total opuse ca mesaj politic: prima, care spune că aceasta este dovada eşecului intervenţiei Americii în Irak (propagată în principal de Rusia şi de adversarii intervenţionismului chiar din Statele Unite), a doua care spune exact contrariul, că intervenţia din 2003 a fost corectă şi necesară şi, iată, că retragerea prematură din decembrie 2011 a lăsat în urmă un Irak nepregătit să facă faţă provocărilor interne, o ţară vulnerabilă care are nevoie, din nou, de o intervenţie militară americană/occidentală, precum analiza pe care o face fostul premier britanic Tony Blair[3], acum emisar pentru Orientul Mijlociu.

Cine sunt însă insurgenţii şi cum a apărut această mişcare radicală? Cu un nucleu militar reprezentat, se pare, de foşti ofiţeri superiori sunniţi ai regimului Saddam Hussein (fostul dictator de la Bagdad a fost sunnit, în timp ce majoritatea irakienilor sunt şiiţi), grupul SIIS atrage deopotrivă tineri neintegraţi social, jihadişti din întreaga regiune, oameni nemulţumiţi de guvernarea premierului Nouri Al-Maliki, periferizaţi ai noului regim şiit etc. Comandantul lor, cu numele de războinic Abu Bakr al-Baghdadi (pe numele real, se pare, Abu Dua) este un islamist ultra-extremist, îndepărtat din Al-Qaeda tocmai pentru radicalismul său (dacă aşa ceva poate fi crezut) de noul lider Ayman al-Zawahiri, şi care a căutat să exploateze frustrările adânci ale sunniţilor irakieni, cu obiectivul declarat de a înfiinţa un stat (califat) islamic pe teritoriul actual al Irakului şi Siriei.

Lupta de anihilare a mişcării SIIS, cu sau fără sprijinul militar direct al Statelor Unite, are unele consecinţe interesante în politica internaţională. Aş vrea să menţionez doar trei dintre ele.

În primul rând, se vorbeşte tot mai insistent despre posibilitatea divizării Irakului. Paradoxal, kurzii (marginalizaţi şi persecutaţi şi înainte, şi după Saddam Hussein, şi de puterea sunnită, şi de cea şiită) ar putea profita cel mai mult, la finalul crizei, şi şi-ar putea vedea visul cu ochii: crearea unui mic stat kurd, înghesuit între Turcia, Irak, Siria şi Iran, pe fondul tensiunilor tot mai severe între marile grupuri şiite şi sunnite, care se îndreaptă inevitabil spre separare regională şi, de ce nu?, statală. Foarte utilă pentru înţelegerea situaţiei de pe teren este analiza şi mai ales harta etnico-religioasă oferită de Stratfor[4].

A doua consecinţă, oarecum neaşteptată după evenimentele sângeroase din ultimii ani, se referă la consolidarea indirectă a preşedintelui Bashar al-Assad (reprezentant al minorităţii alawite) în Siria majoritar sunnită, având în vedere pierderea suportului internaţional de către rebelii sunniţi care îl contestă de peste trei ani, într-un război civil cumplit. Sunniţii îşi pierd tot mai mult credibilitatea pe scena politico-diplomatică internaţională, datorită agresivităţii, militantismului islamist dus la absurd, din statele cu conflicte ale regiunii, dar mai ales datorită apropierii tot mai frecvente de grupările teroriste. Moderaţii sunniţi au cel mai mult de pierdut, fiind prinşi la mijloc între regimul autocratic al lui al-Assad şi opozanţii fundamentalişti.

A treia consecinţă este creşterea rolului şi importanţei Iranului şiit în asigurarea echilibrului şi stabilităţii în regiune, preşedintele moderat Hassan Rouhani condamnând insurgenţa din Irak şi anunţând pe 12 iunie că „Iranul va lupta contra terorismului, facţionalismului şi violenţei”[5], colaborând dacă este nevoie cu Statele Unite şi cu autorităţile de la Bagdad. Din nefericire, Israelul se vede tot mai izolat în regiune în noul context al restructurării Orientului Mijlociu, pe fondul revenirii Iranului în negocieri cu puterile occidentale, în dosarul nuclear, dar şi al dezacordurilor tot mai clare şi mai frecvente între Ierusalim şi Washington pe tema conflictului privind Palestina, fiind de reţinut remarca relativ recentă, şocantă, a secretarului de stat John Kerry cu privire la Israel, care riscă să devină, în percepţia sa, noul „stat care practică politica de apartheid”[6]. Liniştea, pacea şi buna convieţuire sunt încă departe de a fi obţinute în zonă. Şi aici, politica externă a lui Obama-Kerry a eşuat.

Practic, în întregul Orient Mijlociu se produce o rebalansare a sprijinului internaţional dinspre sunniţi spre şiiţi şi, indirect, a raporturilor de putere între aceştia. Nu ştim astăzi dacă preşedintele Obama va autoriza până la urmă lovituri aeriene ţintite asupra grupului SIIS din Irak. Probabil că da, dar numai la „limita limitei”, în cazul în care va exista pericolul iminent al căderii Bagdadului în mâna insurgenţilor. Sunt argumente şi contra-argumente dintre cele mai puternice faţă de ideea unei noi intervenţii militare americane în Irak, chiar şi fără trupe la sol. Oricare din cele două atitudini va prevala va fi criticată.

Dilemele de politică externă ale Americii se adâncesc de la o zi la alta. De la non-combatul dezamăgitor, răzgândirea bruscă din august 2013 şi ezitările din Siria, la acceptarea cu jumătate de gură a loviturii de stat militare şi abuzurilor evidente din Egipt, de la Irakul prăbuşit în braţele islamismului total, după opt ani de ocupaţie americană, la uciderea ambasadorului american la Benghazi, în „Libia democratică post-Gaddafi”, de la lipsa de soluţii pentru rezolvarea conflictului israeliano-palestinian (marele eşec al lui Kerry, din această primăvară) la acceptarea controversată dar inevitabilă a Iranului în ecuaţia Orientului Mijlociu, pentru a nu mai aminti de scandalul interceptărilor NSA în Europa şi „înghiţirea” ca atare a anexării Crimeei de către Rusia, administraţia Obama pare să traverseze una dintre cele mai dificile şi mai nereuşite perioade în planul politicii internaţionale din ultimele două decenii. Ceea ce se vede strident, de către orice simplu observator, este lipsa soluţiilor. Nimic nu a mers aşa cum era planificat la Washington. Nici reconstrucţia Irakului, nici democraţia în Egipt, nici pacea între israelieni şi palestinieni, nici relaţia cu vest-europenii, nici constrângerea Rusiei la respectarea principiilor dreptului internaţional. Evaluările au fost slabe, strategiile ineficiente, rezultatele modeste. Nici Hillary Clinton, nici John Kerry nu au performat în înaltele lor poziţii. Poate nu a fost vina lor, poate că în condiţiile cunoscute nu se putea face mai mult. America a pierdut controlul asupra marilor dosare politice ale lumii, în caz că l-a avut vreodată, iar acesta este un lucru care nu poate decât să neliniştească pe toţi cei care susţin ordinea şi valorile tradiţionale ale sistemului occidental.

Este, probabil, momentul unei mari regândiri a politicii externe americane, intrate într-un lung impas conceptual şi într-o riscantă lipsă de soluţii. Dacă pentru actualul preşedinte este, se pare, prea târziu, atunci cel puţin următoarea administraţie va trebui negreşit, scuzaţi clişeul, să reinventeze cu adevărat prestaţia Americii pe scena lumii (politic, economic, strategic şi cultural), şi să redea măcar speranţa unei lumi mai sigure (dacă nu şi mai prospere), bazată pe raţiune, pe doctrina drepturilor şi libertăţilor individuale, pe cultura statului de drept. Deocamdată, aşa cum se vede, nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul Americii.

_______________________________
[1] http://www.reuters.com/article/2013/03/14/us-iraq-war-anniversary-idUSBRE92D0PG20130314

[2] http://news.brown.edu/pressreleases/2013/03/warcosts

[3] http://www.theguardian.com/politics/2014/jun/15/tony-blair-west-intervene-iraq-isis-military-options

[4]http://www.stratfor.com/analysis/iran-faces-resurging-threat-iraq

[5] http://time.com/2874263/iraq-syria-sunni-isis-al-qaeda/

[6] http://www.haaretz.com/news/diplomacy-defense/1.587698

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: ,



Currently there are "29 comments" on this Article:

  1. eu spune:

    De ce rebelii sirieni sunt buni iar cei irakieni sunt rai ?

    • bugsy spune:

      sau viceversa. anyway, buna intrebare!

    • Lol Lolovici spune:

      Pentru ca nu e un singur tip de rebeli. In Siria sunt un amestec de opozitie posibil democrata plus kurzi plus fundamentalisti (si astia din mai multe grupuri care nu se inteleg neaparat). Asa ca intrebarea in sine nu are sens. In Siria sunt “buni” moderatii si poate kurzii si sunt “rai” cei din grupurile cele mai extremiste. Situatia e probabil similara in Irak doar ca grupul extremist ISIL pare sa aiba o cota mai mare in totalul de rebeli. Lucrurile nu sunt asa simple cum le prezinta propaganda (rusa sau americana).

      • Flav spune:

        Acesti rebeli sunt finantati de Arabia Saudita, Qatar si Turcia, prieteni americanilor. In momentul de fata Iraqul este condus de majoritatea siita (sub influenta iraniana) care nu prea este pe placul sponsorilor.

  2. dorin valeriu spune:

    Este greu de inteles cum insurgentii au putut mobiliza un grup masiv de luptaori fara ca serviciile de informatii, americane in primul rand, sa ii fi depistat si semnalizat. Greseli americane ? Se soune ca au gresit demobilizand ofiterii lui Sadat care acum s-au alaturat insurgentilor. Care era alternativa ? Ar fi fost ei leali actualului guvern ?
    Siiti sunt majoritari in Irak, sefii au fost mereu suniti si acum doresc sa revina la putere. Nu se poate, se pare, trece peste disputele confesionale (in fond sunt doua ramuri ale Islamului) si creea un stat laic si democratic in Lumea Araba?. Americanii, sub administratia Bush cam asta au vrut. Bun, n-au reusit. S-au retras -poate – prea devreme dar e de mirare ca au stat cat au stat la protestele organizate de cei interesati si sustinute masiv de multi “idioti utili”.
    Pantru ca lumea sa nu esueze in hoas americanii au obligatia de a face ordine peste tot ! Pax Americana !
    E prima superputere a lumii dupa Imperiul Roman si are responsabilitati !

  3. sile spune:

    Un castig cert in urma razboiului din Irak si a Primaverii arabe e ca in ziua de azi mitul ca doar cativa musulmani sunt extremisti a fost pulverizat. Nu or fi majoritari, nu or reprezenta poate nici macar un procent semnificativ, dar, coroborat cu pasivitatea celorlalti, e clar ca sunt suficient de capabili si agesivi sa ameninte si sa destabilizeze tari intregi. Astazi ar trebui sa-i fie clar si unui orb cum stam.

    PS Felicitari pentru traducerea corecta a lui “trillion” din engleza americana. Nu mai tin minte de cate ori l-am vazut “tradus” ca trilion in limba romana.

  4. constantin spune:

    După participarea nostră la misiunea din Irak,alături de SUA,putem avea dreptul sa vedem măcar o hartă geo-politico-religioasă cat de amărâtă,oferita de vreun comentator politic sau militar ?…Domnul profesor Naumescu s-ar putea să fie îngrădit în a difuza asa ceva,alaturi de un comentariu,dar militarii?…Militarii noștri fac comentarii prin ziare,prezentându-ne avatarul domniilor lor,ca și cum toți am avea memorate în cap hărțile strategico-tactice ale zonei levantine…Hotnews,de altfel,ar fi putut în atâtea zile să ne onoreze cu o astfel de hartă…

  5. Obama fail, UE absenta spune:

    Decizia de retragere din Irak a fost luata de administratia Obama pe considerente prioritar ideologice, nu securitare sau geo-strategice.
    Cel care ar fi trebuit sa fie un fel de presedinte-simbol pentru sectarismul stangist american s-a dovedit a fi o mare dezamagire (culmea, mai ales pentru stanga americana), fiind reales la limita (51%) datorita mobilizarii minoritatilor afro-americana (bazic, din solidaritate rasiala) si hispanice (solidaritate cu milioane de imigranti ilegali, Obama promitand regularizarea printr-o reforma a imigratiei, inca in discutie in Congres..) si nemultumirii unei parti din electoratul de dreapta neconvinsa de propriul candidat, de religie crestina mormon.

    Exista un efort aproape disperat al administratiei democrate de a lasa ceva in urma mandatelor lui Obama, cat de cat, concretizarea macar a 2-3 promisiuni (cum e reforma asigurarilor de sanatate, impusa si ea cu multe dificultati si rateuri).
    Una dintre promisiuni era retragerea din Irak, alta inchiderea inchisorii din Guantanamo. Cum Guantanamo s-a dovedit o problema juridica si de securitate pentru USA, a ramas simbolul retragerii din Irak.

    Asa ca americanii au plecat din Irak la ordin politic, fara ca armata irakiana sa fie la nivelul necesar pentru a combate eficient terorismul islamic sunit.
    Era firesc ca musulmanii suniti, minoritari in Irak (15%) dar privilegiati pe vremea dictatorului sunit Saddam, sa profite de absenta unei armate irakiene veritabile.

    Guparea extremista sunita, afiliata la inceput Al Qaida (apoi exclusa din Al Qaida pentru ca liderul local irakian nu a mai respectat ordinele liderului egiptean Al Zawahiri) s-a dezvoltat si pe fondul razboiului civil din Siria, un stat vecin Irakului si condus tot de siiti (precum Irakul sau Iranul). In Siria a capatat mai multa experienta si a facut rost si de mai multe arme, iar cum in ultima vreme guvernul sirian obtine succese militare, o parte dintre combatantii extremisti suniti din Siria s-au retras in Irak unde au inceput un razboi de tipul celui dus si in Siria.

    Ceea ce se imagina mai demult ca o posibila dezvoltare a tensiunilor dintre suniti si siiti, din Liban pana in Golf, acum a devenit realitate: un razboi religios inter-musulman, generalizat.
    Atentate si lupte intre zone siite si sunite in Liban. Razboi civil in Siria, unde are loc o revolta armata a majoritatii sunite (70%) contra minoritatii siite alauite (10%) guvernante. Razboi civil in Irak, cu suniti rasculati militar impotriva guvernului majoritatii siite (65%) si kurzi (15-20%) bine organizati care profita de situatie. Tensiuni recurente (manifestatii, rascoale la nivel de sate, represiune cu morti si arestati) intre minoritati shiite si majoritatile sunite ale statelor arabe din Golf.

    Adaugati la tabloul general represiunea militara dura din Egipt contra extremistilor suniti (cu un presedinte-general “ales” oficial cu 98% din voturi), razboiul civil din Libia (are acum 2 guverne, un parlament nefunctional, un general care face o insurectie armata, o regiune estice secesionista, grupari islamiste sau tribale militarizate, etc), atentate islamiste contra guvernului tunisian (guvernarea e haotica si islamistii castiga teren), Algeria si Marocul confruntate cu o grupare numita Al Qaida in Maghreb si care a reusit atentate, asasinate, rapiri.
    Si veti avea o lume islamica (mai ales daca nu uitati Pakistanul unde are loc chiar acum o ofensiva militara gigant impotriva zonelor tribale talibanizate, Afganistanul, uigurii din China de vest, etc) plina de violenta, cu conducatori corupti, incompetenti, incapabili sa federeze, in singurele proiecte societale coerente par cele ale extremistilor musulmani. Care proiecte, odata aplicate, nu fac decat sa plonjeze aceste societati islamice intr-un fel de ev mediu modern, retardandu-le grav social, economic, tehnologic.

    Teoretic, de situatie ar trebui sa profite strategic vecinii tarilor islamice (cum sunt Turcia si Israel) sau minoritati care incearca din rasputeri, de decenii, sa-si construiasca un stat national (kurzii).

    Turcia insa e confruntata cu mari revolte interne si cu relatii externe tensionate cu UE. E pe cale sa piarda razboiul pe care il duce indirect in Siria. Si a inteles ca e mai bine sa aiba relatii bune cu Kurdistan irakian (acord petrolier recent, Bagdadul a protestat fara a fi bagat in seama de Ankara, pentru ca totusi e un “inamic” siit, Erdogan sustinand deschis rascoala sunita din Siria siitului Bachar el Assad) decat sa vada un Kurdistan care sustine financiar si logistic separatismul kurd din Turcia.

    Isrelul are relatii proaste cu actuala administratie americana, in special datorita indeciziei lui Obama in Orientul Mijlociu si incapatanarii conducatorilor israelieni (acum ultramajoritari de dreapta) de a continua dezvoltarea “coloniilor” si de a bloca si intarzia negocierile cu palestinienii.

    Kurzii din Irak au stiut sa profite imediat de situatia tactica din teren si au ocupat orase, teritorii petroliere si baze militare, tot ce revendicau de ani de zile fara succes. Trupele de “peshmergas” au marit teritoriul Kurdistanului cu 40% in doar 3 zile ! Interesant e ca au bine primite de populatiile arabe satule de atentate si razboaie tribal-religioase.
    Cum regiunea kurda are deja autonomie largita (prin constitutia irakiana) cu propriul guvern, sunitii si siitii din Irak sunt abia la inceputul razboiului civil generalizat si vor incepe sa aflueze petrodolarii via Turcia, e foarte probabil ca in urmatorii ani va veni si momentul declararii independentei kurzilor. De fapt, e ceea ce li se promisese printr-un tratat international din 1921, dar care a fost calcat in picioare de Turcia kemalista si nerespectat apoi de puterile coloniale europene din acea zona.

    Iranul are absoluta nevoie de succesul siitilor in Siria si Irak, de influenta lor determinanta in Liban, pentru a contracara presiunea americano-saudita si ostilitatea Turciei. Inevitabil, prin jocul circumstantelor, Iranul devine un actor din ce in ce mai important in regiunea Orientului Mijlociu. Si asta va pune noi probleme USA si aliatilor lor suniti de acolo.

    Din pacate, USA are o administratie democrata ineficienta, cu reactii lente si confuze in fata provocarilor externe dure din Orient si fosta URSS, cu un presedinte fara viziune geostrategica si lipsit de determinare. De penibilitatea lui Obama profita Rusia cu mult tupeu prin Ucraina si o China care nu ezita sa scufunde vase vietnameze si sa ocupe insulite langa Japonia.

    De UE nici nu are sens sa vorbim, in materia asta, de geo-politica planetara, e doar o piticanie, indatorata pe generatii, anchilozata de ideologii stangiste depasite si de asistanat social handicapant, o hidra totalitar-birocratica cu 28 de capete ce produc cacofonie in materie de politica externa si de aparare comuna.

    • bugsy spune:

      Doar atat: felicitari!

    • dorin valeriu spune:

      chiar asa : crestin mormon ? ; de cand sunt mormonii crestini ?

    • Matei Serban spune:

      Cateva intrebari:
      1. Cum va explicati faptul ca apartenenta etnica este mai puternica decat cea religioasa in cazul kurzilor, acestia fiind si ei suniti?
      2. Aceasta grupare insurgenta sunita nu a fost sprijinita de SUA in Siria?
      3. Ce stiti despre campurile petrolifere care erau securizate de americani?
      4. Vor fi in stare americanii sa “danseze” cand cu sunitii, cand cu siiti, in functie de regiune si interes?!
      Oricum, articolul este unul dintre cele mai bune ale autorului, dar comentariul dumneavoastra este mult mai clar, mai direct si mai la obiect. la esenta lucrurilor. Pana la urma toate astea se vad si din avion daca lasi deoparte propaganda si sabloanele de gandire.

    • avenirv spune:

      mult material de gandit si analizat. multumesc.

      1. Americanii, dupa ce au avut probleme majore in Iraq, au decis sa ii plateasca pe sunitii irakieni si situatia se domolise. Au fost ofiteri americani ce au fost pedepsiti pt ca au refuzat sa lucreze impreuna cu sunitii care cu cateva zile inainte ii omorasera niste soldati cu ied. Ce s-a intamplat cu acesti suniti ce intrasera in serviciul American si acum erau Sunni Awakening in cadrul The Surge ?

      2. Kurzii ce denominare religioasa au ? Deci chestiunea nu este atat de simpla, siiti vs suniti. cum se spune: enteresul poarta fesul.

      3. De unde se finantau acesti isil ? Chestia cu petrolul nu prea tine, caci uite, cand unii libieni -acei democrati si luptatori pt libertate din cuibul democrat si revolutionary Benghazi- au vrut sa vanda niste petrol, flota Americana i-a blocat urgent. De unde au tot acel armament, toate toyotele acelea nou noute, cantitatea de munitie impresionanta ?

      4. Cum nu poti sa detectezi coloane masive de camionete, zeci de mii de oameni marsaluind ?

      5. Acum se spune ca irakienii (deci implicit si cei ce ii conduc) capturasera un curier isil si stiau multe. De asemenea ei au capturat niste suporturi magnetice cu tot ce trebuie sa stii despre isil. este adevarat ?

      Se pare ca lucrurile sunt mult mai complicate decat se vede.

  6. Stefan Michiu spune:

    Invazia americana -nejustificata si neprovocata,Saddam evitand orice ofensa adusa Statelor Unite-a condus,previzibil la- sa zic astfel “siitizarea ” Irakului.A avut totusi un efect pozitiv, respectiv posibilitatea autonomiei Kurdistanului irakian, dovedindu-se ca poporul kurd din Irak este capabil de autoguvernare si succes economic.Dupa mine, creatia artificiala a Irakului dupa Primul razboi mondial,nu va supravietui si nici nu trebuie.Al doilea pas, dupa autonomia kurda si probabila independenta pe care o merita acest popor martirizat, ar trebui sa fie diviziunea religioasa;Sunna si Shiia, au demonstrat in acesti ani de libertate ca nu pot convietui impreuna.Ar fi solutia optima si pentru ei si pentru linistea mondiala.

    • avenirv spune:

      independent kurdistanului va duce la un conflict militar pe langa care ce se intampla acum este gluma.
      ce vor face kurzii din turcia, iran si Iraq ? dar cei din enclave nahicevan ?

      va accepta turcia usor sa cedeze cel putin 30% din teritoriul ei ?

      ce va face NATO cand turcii vor invoca acea clauza deja cunoscuta cand kurdistanul ii va ajuta pe kurzii din turcia sa se separe ? va ataca kurdistanul ? credibilitate ?

      NATO presupun ca va avea nevoie putin de turci acum ca razboiul rece a pornit din nou.

      vor accepta sauditii ca iranul sa isi extinda influenta ?

      ceva mai complicat cu aceste consecinte positive…

  7. ionita spune:

    Poate sa-i zica cum i-o zice asta a fost ideea razboiului din Irak .
    S-a demonstrat fara comentarii ca Buch a mintit lumea ,iar miza a fost falsa.
    Falsa a fost si unitatea Irakului constituit la voia intimplarii din populatii ostile
    afacerea englezilor !!!.
    70 de ani a durat tragedia acestor manipulari politice ale celor mari.

  8. avenirv spune:

    “…o armată irakiană debusolată, nepregătită şi fragile…”

    eu credeam ca aceasta armata a fost pregatita si inarmata de statele unite vreo 2-3 ani.
    a fost sau nu ?

    alta intrebare:
    de unde are bani isil sau cum s-o numi ?
    de unde are armament isil sau cum s-o numi ?
    de unde are soldati isil sau cum s-o numi ?

  9. un_batrin spune:

    Asta se intimpla cind nu se tine seama de lectiile istorie. Incercarea de a impune prin forta o credinta sau un mod de viata a esuat sistematic. Comunismul a incercat acela si a esuat peste tot. Nu conteaza ce se doreste a se impune daca localnicii nu si-o doresc nu reuseste. La fel cu impunerea unor “solutii pasnice” care nu tin seama de secole de istorie impregnate de ura si violente.

  10. exes spune:

    Eu cred ca vestul traieste in alta realitate decat majoritatea prostimii din tarile astea sarace. US au un presedinte care e mai apropiat ca mentalitate de siiti iranieni decat de aliatii traditionali sauditi. Au un Kerry care acuza aliatul traditional Israel de apartheid. O fosta Clintoneasa viitoare candidata prezidentiala care dupa ce s-a lovit la cap se balbaie cand e vorba sa explice cum s-a ajuns la dezastrele din tarile arabe. Vestul nu intelege cum poate Tea Party sa castige in fata centristilor republicani pe fondul unui dezastru economic intern si geopoliticomilitar extern. Cum pot partide ne-traditionale antisistem din sa se opuna sistemului multicultural si imigratiei masive din Europa. Cum poate Rusia neo-tarista a lui Putin sa isi refaca imperiul pe spatele tarilor est-europene. Cum poate China sa vrea sa-si extinda influenta pacifist in Africa (pentru ca aia sunt dobitoci si prefera sa fie condusi de chinezi decat de imbeclilii lor africani corupti si criminali) si agresiv in sud-estul Asiei pentru ca are nevoie de resurse pentru a-si sustine cresterea economica de teama ca altfel vor iesi chinezoii in strada.
    Nu vestul este rupt de realitate asa cum greseste domnul editorialist, ci doar stangistii americani democrati care nu au stiut niciodata cum fonctioneaza in realitate diversele societati de pe planeta asta. Au trait permanent in bula lor de stabilitate si bunastare, protejati de armata americana pe care au injurato si urato permanent pentru ca militarii isi murdareau mainile cu mizeriile curente pe care ei nu vor sa le vada. Nu sunt capabili sa inteleaga ca exista oameni care au alte principii si sunt in stare sa moara pentru acele principii. Nu sunt in stare sa inteleaga ca nimeni nu iubeste “marea democratie americana” ci e ghidata mai degraba de principiul potrivitit caruia “dusmanul dusmanului meu este prietenul meu” temporar pana cand elimin dusmanul si fostul prieten devine dusman curent.
    Din fericire Tea Party incepe sa-i dezmorteasca pe republicani, iar in Europa Cameron deja a marcat ca a inteles semnalul populatiei si doreste o schimbare in UE. Speram ca nu e prea tarziu.

    • avenirv spune:

      era odata un imperiu roman. era cel mai tare. si dura de mult. roma inventase ceva pt cetatenii ei: paine si circ. si oamenii erau multumiti. puteau trai si se mai si distrau.

      au aparut barbarii; murdari, inculti, sangerosi, criminali, trogloditi, veniti din est, etc, etc. acesti barbari se omorau unii pe altii si ii mai omorau si pe altii. se rugau diversilor zei si ii omorau pe altii ce se rugau altor zei.

      cine sunt noii barbari ?

  11. Matei Serban spune:

    Un articol exceptional pentru ca atinge aspectele esentiale.
    Doua precizari sunt insa de facut:
    1. Insurgentii suniti sunt aceeasi care au fost sprijiniti impotriva regimului din Siria.
    2. Cel mai mare stat sunit este Arabia Saudita, iar relatiile si influenta acesteia nu trebuie neglijate.
    Esential: “America a pierdut controlul asupra marilor dosare politice ale lumii, în caz că l-a avut vreodată, iar acesta este un lucru care nu poate decât să neliniştească pe toţi cei care susţin ordinea şi valorile tradiţionale ale sistemului occidental.”
    Contradictoriu: .”… va trebui negreşit, scuzaţi clişeul, să reinventeze cu adevărat prestaţia Americii pe scena lumii (politic, economic, strategic şi cultural), şi să redea măcar speranţa unei lumi mai sigure (dacă nu şi mai prospere), bazată pe raţiune, pe doctrina drepturilor şi libertăţilor individuale, pe cultura statului de drept. Deocamdată, aşa cum se vede, nimeni altcineva nu poate face acest lucru în locul Americii.” America ne dovedeste, asa cum ati spus si dvs., ca nu poate acest lucru. Ce ar trebui insa subliniat este ca numai America, dintre fortele conteaza, promoveaza valorile noastre. Daca America nu va fi in stare vor aparea alte forte care nu adera deloc la aceste valori.

  12. Catalin Gombos Catalin Gombos spune:

    Domnule Naumescu, v-am citit cu placere analizele pana acum insa, imi pare rau sa v-o spun, cred ca pe Irak ar trebui sa va reganditi comentariul.
    Primul paragraf al dumneavoastra m-a cam descurajat sa merg mai departe, asa ca am citit restul in diagonala “Iunie 2014. Adepţii sunniţi ai grupării „Statul Islamic din Irak şi Siria” (sau Irak şi Levant, denumirea alternativă) avansează spre capitala Bagdad pe trei direcţii diferite, cucerind oraş după oraş (Fallujah, Tikrit, Karbala, Najaf, Mosul, Samarra etc.)” Daca Fallujah, Tikrit si Mosulul sunt sunnite si jihadistii au o sansa, Karbala si Najaf sunt controlate de militii siite si mai mult decat unele atentate nu o sa vedeti, iar orasul Samarra, predominant sunnit, e foarte important si pentru siiti (cititi despre Mehdi si cei doi predecesori ai sai) care nu cred ca il vor abandona. Tot in diagonala am mai vazut ideea cu infiintarea califatului – este o chestiune de nuanta, deocamdata se pune doar problema fondarii unui emirat, intrucat califatul reprezinta o chestiune mai complexa – si ca minoritatea kurda ar fi fost discriminata si dupa Saddam; kurzii sunt, practic, independenti, inca din 1991, in guvernoratele din nord, iar dupa ce Saddam a cazut, in 2003, participa la guvernare si au dat, printre altii, presedintele si ministrul de externe.

  13. Andrei A. spune:

    - Cred că sînt extrem de puține exemplele de stat post-colonial care să fi avut o dezvoltare pașnică și democratică- fie că vorbim de multi-etnicitate, multi-religie sau multi-tribalitate. Irakul și Siria ar fi un exemplu de eșec, în sensul în care doar prezența unei mâini de fieri a reușit să țină toate forțele centrifuge “sub capac”- un exemplu european ar fi fosta Iugoslavie.
    - În categoria de mai sus poate fi inclus și Israelul, dat fiind că istoric urmează unei dominații otomane și britanice- atâta timp cât persistă problemele între evrei și palestinieni, nu se poate conchide că e “un caz rezolvat”. Remarcile lui Kerry reflectă o realitate care există cel puțin din 1967, dacă nu chiar din 1948.
    - Deși nu este dorit de nici una din țările limitrofe, un stat kurd ar fi de departe cel mai viabil din punct de vedere etnic și economic, comparat cu vecinătăți ca Siria, Irak sau Iordania.
    - Îmi pare că Turcia a intrat și ea în logica creării unui monstru care apoi nu mai poate fi controlat, asemenea unor state din Occident. Dacă pan-turcismul avea un substrat laic, noua orientare legată de sunnism și coloratura religioasă a guvernului de la Ankara, aduce această mini-super-putere locală într-un făgaș ne-explorat până acum, de la abolirea Califatului.
    - Este pentru prima oară când șiiții din afara Iranului par să fie în ascendent, de la fatimizi încoace. Scoțând religia din ecuație, Persia s-a aflat în război cu puterile de la vestul ei de aproape 2500 de ani. Iranul este însă un stat “istoric” și practic singurul din zonă, cu excepția poate a Yemenului. Cum turc și otoman nu sînt unul și același lucru, se pot pune în discuție și limitele statului modern de azi (în plus sau în minus, depinzând de cine dirijează discuția).
    - La scurtă vreme după alungarea otomanilor din Irak în 1918, a izbucnit o răscoală anti-britanică, ale cărei trăsături au fost aproape arhetipale pentru primii ani ce au urmat lui 2003. Am citit că Bătălia Pentru Alger a lui Pontecorvo, fusese introdusă ca material educativ pentru trupele americane. Poate ar fi fost mai bine să înceapă cu relatarea lui Gertrude Bell despre Irak în primii ani după înființare.
    - Dacă există ideologic o dorință nativă ca America să redevină cheia unui sistem uni-polar, mă tem că resursele materiale nu mai corespund- și e o realitate care dă de gândit chiar și celor care sînt pentru o intervenție mult mai energică. Practic, războiul lui G.W. Bush a fost finanțat din deficit iar cel mai mare creditor a fost China. Și războiul din Vietnam a sfârșit prin a fi finanțat tipărind bani- e unul din motivele pentru care SUA au renunțat la acoperirea în aur a dolarului.
    - Din 1945 încoace, nu există o intervenție militară americană masivă în afara țării, care să poată fi considerată drept un success calificat- Coreea, Vietnam, Irak, Afghanistan, sînt doar câteva exemple. Mai curând au “izbutit” (mă abțin de la aprecieri morale sau de altă natură), acțiunile de subversiune, gen Iran (la întronarea șahului), Guatemala sau Chile. Chiar și Desert Storm a fost un succes partial, nu atât pentru că își propusese obiective politice limitate, cât strategic- ofensiva lui Schwarzkopf nu a putut tăia retragerea Gărzilor Republicane, în ciuda pierderilor în material colosale pe care irakienii le-au suferit abandonând Kuweit-ul,
    - Nu avem de la al doilea război mondial încoace un precedent de “nation building” reușit- nici măcar în decada ocupației sovietice în Afghanistan, cu metode la care țările Occidentului nici n-ar visa…
    - Pentru cei care gândesc în termenii unui stat multi-etnic și multi-religios bazat pe conviețuire pașnică, ar exista exemplul Libanului, ca micro-univers. Acolo însă a funcționat ani buni o “pax syriana” și oricum zona controlată de Hezbollah este de facto un stat în stat. Statele care au rămas așa-zis stabile, sînt conduse de o mână forte- fie că vorbim de Iordania, cu o monarhie minoritară sprijinită necondiționat de triburile bedu, fie de Saudia, al cărei prim monarh a fost un fel de Stalin wahabbit.
    - În curând se vor împlini 14 secole de rivalitate sunni-shia. Nu știu dacă încă un secol de ocupație americană în Irak ar fi fost soluția. Oricum, se vorbește mereu de America când ar trebui discutate adevăratele focare de infecție : Pakistan (stat falit) în ce privește stabilitatea
    Afghanistanului, Iran (pentru orice veleitate shiită din exterior) și nu în ultimul rând Saudia, pentru care pretenția la hegemonia religioasă sunnită nu are preț,
    - Cum spunea domnul Naumescu, pionul rus din Siria devine un factor stabilizator- în logica tiraniei ca singură alternativă la dezintegrare. Nu sînt filo-rus dar dacă e să ne amintim luarea de poziție a Rusiei față de eliminarea lui Gaddafi și să comparăm cu ce se întâmplă azi acolo, mă întreb care ar trebui să fie punctele de reper realiste ale Occidentului în ce privește evoluția politică a acestor zone- Între Knesset și parlamentul din Tokyo există un desert democratic de mii de mile.
    - Tot ce a fost de stânga în zona respectivă a fost eradicat demult de către despoții locali, care au primit cununițe de la CIA. Ar fi fost totuși un factor laic în toată ecuația asta mai abordabil decât al Qaeda și state medievale bazate pe Sharia.

  14. Daniel Georgescu spune:

    Autorul evita sa spuna ca Barack Hussein Obama a reusit de fapt sa-si puna in aplicare planul sau de distrugere a credibilitatii SUA ; de ce nu amintiti “the appology tour” pe care Obama l-a facut in 2009 dupa ce s-a mutat la Casa Alba?

  15. SUA are un handicap INSURMONTABIL de stiinta economica..aplicata” (ca si Romania), lipsindu-i capacitatea de a construI in tarile ,,eliberate”, o economie moderna si prospera, care sa raspunda nevoilor sociale arabe.
    Aflate intr-o stare si epoca eonomica feudala, cu o economie identica cu cea de pe vremea cruciadelor, tarile arabe au nevoie de un ,,proiect de constructie” a unei economii moderne, care sa sustina economic si social, DEMOCRATIA POLITICA , construita de SUA.
    Toate armeele lumii, nu pot tine in viata o democratie politica, altoita pe fondul economic primitiv, feudal al tarilor arabe.
    Pina cind America nu va intelege si adopta un astfel de proiect ,,politi-economic”, de constructie economica si institutionala in tarile ocupate, esecul sau este garantat pe toata linia.
    Orientul are nevoie de modernizare economica si institutionala, care sa o aduca economic la zi, care pe masura ce avanseaza, se autosustine si in lipsa ocupatiei straine.
    Altfel, iata ca ,,eliberarea” Irakului, Afganistanului, Libiei (si cine o mai urma), a condus la destabilizarea unor tari, ,,stabile” cu sistemul lor arhaic feudal, fie dictatorial.
    In concluzie, ,,fara constructie si democratie economica pentru saracii tarilor arabe, nimic nu e”!

    • avenirv spune:

      dar poate o idee este sa-i lasi in pace ?
      era vreo problema cu Iraq (nu uitati ce I-a zis ambasadoarea Americana lui sadam), libia, sisria.
      911 a plecat din Arabia saudita si emirate; aia sunt bine mersi.

      pe vremuri totul era sa cauti femeia. acum este sa cauti sursa de bani.
      DE UNDE VIN BANII TERORISTILOR ?
      acolo trebuie lovit.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)