Home » Opinie »Societate/Life » Citesti:

What you see is what you get

Dan Cristea mai 14, 2014 Opinie, Societate/Life
32 comentarii 2,967 Vizualizari

Îmi cade în mână pe aeroport exemplarul unui magazin cu ștaif dedicat, “în exclusivitate” după cum se anunţă chiar de pe copertă, oamenilor de afaceri. Suntem la secțiunea “tineri afaceriști de succes”. Ni se prezintă povestea glorioasă a unei domnișoare care se află la cârma unei clinici medicale private ce se dorește a fi de anvergură. Investiţie ridicată, aşteptări la fel de mari. Printre nelipsitele consideraţii despre viaţă, drumul spre reuşită, profilul câştigătorului, domnişoara este rugată să menţioneze un atu decisiv al afacerii sale. Răspunsul la curiozitatea reporterului vine prompt și, îmi imaginez, mândru: “Mobilierul de lux”. Ni se explică că nu poate concura nimeni cu respectiva clinică în ceea ce priveşte frumuseţea mobilierului, adus special pe bani grei de cine-ştie-unde. Aflăm chiar că antreprenoarea s-a ocupat personal de alegerea mobilei, tocmai pentru a fi sigură că nu vor apărea probleme de calitate.

Mobilierul, aşadar. O clinică medicală, locul unde oameni speriaţi sau nefericiţi merg înfrigurați să primească un diagnostic (și, Doamne ajută!, poate un leac) a ajuns să nu se mai recomande prin pregătirea specialiştilor, calitatea aparaturii medicale sau siguranţa metodelor folosite. Lucrurile care contează acum sunt estetica, cromatica şi luxul mobilierului.  Aviz amatorilor prea puțin înțelepți care au crezut că pentru bolnavi contează rețeta de vindecare –  errare humanum est!, lor de fapt le păsa de cât de comod au stat pe scaun.

Mobilierul, aşadar. Dacă există în societatea de astăzi vreo probă vie, self-explanatory, a insuccesului educației, a gâtuirii speranței în generația-așteptată-pentru-a-schimba-tot-ce-nu-merge-în-țară, aceasta este reprezentată de disponibilitatea tot mai pronunțată de a miza totul pe mobilier. Cumva, cândva, ceva i-a convins pe mulți dintre ai noștri că aparența vizuală este ultimul (dacă nu singurul) argument care le-a rămas în complicata luptă de zi cu zi cu lumea, și că atâta vreme cât acest examen este bifat, pot răsufla ușurați – lucrurile sunt în regulă.

Dar lucrurile nu sunt în regulă. În primul rând, o obiecție care ţine de domeniul sincerităţii: presiunea sufocantă a aparențelor e gată să omoare orice formă de dezvoltare personală onestă. Sub apăsarea permanentă a ceea ce comunitatea, rudele, părinții, vecinii au stabilit că “dă bine” să faci, apar alegerile de viață nepotrivite, trase de păr sau chiar dramatice. Holurile tribunalelor cunosc destui tineri care plimbă, îmbrăcați la 4 ace, câte o servietă Armani, iar această plimbare de paradă rezumă unica lor legătură cu profesia. Profesie aleasă de Sinodul atotștiutor familial  precum o revistă colorată, pentru că arată cel mai bine de pe tarabă, fără luarea în calcul a oricărei înclinații ori trageri de inimă. Nu cred că există vreo salvare pentru apatia și mediocritatea nătângă a unui tânăr care nu știe de ce gravitează într-o anume profesie, dar este aprobat permanent de cercul familial pentru eticheta oferită de simpla apartenență la ea.

Chiar în lipsa alegerilor impuse de alții, orientarea deciziilor de viață înspre ceea e bine văzut, fără să conteze neapărat dacă e bine făcut aduce cu sine mediocritate, lipsă de orizonturi, ba și mai grav, nefericire. Rezultate normale atunci când crești cu ideea că există meserii care sunt mai bune decât altele și că premiul în viață vine dintr-o meserie care este bine cotată în ierarhia societății, nu dintr-una la care ești chiar bun. Departe de a încerca impunerea unui naiv crez egalitar – da, există profesii mai bine văzute, mai bine remunerate, mai populare decât altele, însă mediocritatea indispusă dată de lipsa de implicare într-o slujbă care nu e pe croiala ta nu are cum să aducă vreo formă de respect, dărămite de succes.

Nu îmi par deloc de aplaudat strădaniile părinților de a își trimite cu orice preţ vlăstarele la o specializare “respectabilă” de facultate, chiar dacă preţul e reprezentat de dezacordul copilului, respectiv depresia acelorași părinți în cazul în care un moștenitor mai curajos își permite să aleagă vreun domeniu mai puțin mediatizat. Nu știu dacă poate fi găsită vreo formă mai sigură de a periclita dezvoltarea unui adolescent decât aceea de a-i impune să își cenzureze exprimările identitare în funcție de presupusa percepție societală asupra acestora, crez ce pare împărtășit într-o mare și fanatică măsură de toate entitățile cu rol formator din societatea românească.

La fel, nu cred să existe o mostră mai periculoasă de egoism decât aceea de a crede că ceea este validant pentru tine trebuie automat să fie validant și pentru copilul tău, respectiv de a îi dezaproba din start alegerile de viață pentru că ele nu corespund cu ceea ce tu, comunitatea apropiată ori societatea a plasat într-un top ridicol al ocupațiilor umane.

Însă chiar trecând peste indispozițiile personale ale diferitelor victime ale goanei după mobilierul aparențelor, comunitatea, țara însăși nu își mai permite atâta superficialitate. Miza totală și suficientă pe mobilier, satisfacția poziționării individului într-o breaslă care aduce respect, combinată în dese rânduri cu nepotismul, corupția și mecanismul de relații care facilitează un asemenea plasament, toate acestea reușesc să arunce pe un plan obscur activitatea reală a acestuia, plusvaloarea pe care el o aduce prin muncă.

Nu mai contează ce faci zi de zi, ci ce pare că faci. Cu un asemenea criteriu de evaluare, nu ar trebui să surprindă că foarte mulți dintre eroii (sau, mai degrabă, victimele) luptei pentru vizual nu fac, pur și simplu, nimic. Dacă o păcăleală este faptul că ai ajuns, fără să îți dorești cu adevărat, într-o anume profesie, păcăleală este și activitatea mediocră, anevoioasă, fără dorință reală de creștere în respectivul spațiu. La urma urmei, ce era de bifat s-a bifat deja: statutul în ochii altora pare obținut, pecetea societală de respectabilitate pare lipită, întregul tablou al unei creșteri sănătoase este pictat în amănunt. Într-un asemenea context, cine să mai aibă timp pentru efortul neplăcut de adevărat, epuizant,  consumator de uriașe resurse pe care îl presupune, de fapt, munca?

Dintr-o perspectivă în care aparența este principalul as din mânecă, respectarea cu strictețe a rigorilor exterioare, procedurale presupuse de o anume activitate  primează necontenit asupra substanței respectivei îndeletniciri. Marile stresuri profesionale sunt cele legate de onorarea la secundă a orarului de muncă, de lipsa oricărei absențe nemotivate din spațiul de lucru, de exhibarea unei ținute profesionale ireproșabile. Importante toate, însă valorizate la maximum pentru că sunt vizibile, în opoziție cu lucrurile mai puțin vizibile, însă radical mai însemnate pentru ducerea la bun sfârșit a unui lucru, ori pentru creșterea unei economii: creativitatea, inovația, asumarea de riscuri, ori, mai banal chiar, implicarea reală în muncă.

Distincția care contează tot mai puțin este cea dintre starea de  “a fi la muncă”, care presupune simpla gravitație incertă a individului într-un spațiu profesional și acțiunea de “a munci”, care, ca orice altă acțiune, presupune efort. Nu doar corupția, birocrația și lipsa de viziune macroeconomică trag în jos țara atunci când îi analizăm indicii de dezvoltare, ci și, mai simplu, nivelarea prăpastiei care ar trebuie să existe între capetele acestei distincții, egalizarea continuă a muncii aparente cu cea reală.

Ispita de a reduce totul la ceea ce vede “ochiul lumii” e aptă însă să provoace chiar mai mult rău. El este vizibil în toate conversațiile cotidiene, destule chiar din spațiul public, în care vorbitorii acceptă constant categorizarea unor persoane în funcție de diferitele defecte fizice pe care li le atribuie: X e vinovată de a fi urâtă, Y de a fi un grăsan, Z de a arăta strâmb, etc.  Dincolo de capitalul însemnat de durere pe care astfel de etichete îl pot naște în inima personajului – țintă, de nedreptatea colosală pe care o presupune introducerea unui defect fizic în ecuația formulării unei judecăți, procedeul este elocvent pentru a dovedi paradoxul orbirii unei lumi concentrate să perceapă doar ceea ce se vede. Nu există o dovadă mai solidă a pericolului superficialității primare a unei astfel de lumi decât ideea că este în regulă să îl numești pe altul în funcție de prima trăsătură fizică care îți sare în ochi, că este permis să te oprești la prima stație a perceperii unei persoane pentru a postula în legătură cu identitatea sa.

Odată ce un asemenea malaxor capătă proporții sistemice, el riscă să comită două tipuri de nedreptăți. Prima constă în imboldul injust de a se retrage pe care societatea îl transmite celor care cad victimă unei etichetări negative: atunci când comunitatea ține să îți comunice, în mod constant, că primul lucru pe care îl remarcă la tine este reprezentat de cine-știe-ce defect de înfățișare, și că nu este dispusă să se uite mai departe de un astfel de pretins atribut, tentația căderii în lipsă de încredere, în special în cazul tinerilor, poate fi uneori mai mare decât curajul de a înfrunta superficialitatea confortabilă a semenilor.

A doua constă în validarea înșelătoare transmisă celor care trec examenul aparențelor, bifând criteriile de primă oprire pe care le impune o astfel de probă grăbită și sumară. Aprecierea constantă transmisă de o lume bucuroasă să judece doar ceea ce se vede prezintă riscul de a descuraja dezvoltarea lucrurilor care nu se văd, categorie în care intră, la drept vorbind, un întreg univers de calități ale unei persoane. Problematica nu constă atât în faptul că aceste calități nu sunt remarcate de observatori chitiți să aprecieze doar mobilierul, ci mai mult în aceea că, încrezându-se în aprecierile constante ale acestora, posesorul lor (cu precădere, cel tânăr) este tentat să își ignore total dezvoltarea interioară, mizând toate cărțile din mână pe aspectul exterior. Este explicația pentru care o bună parte a opiniei publice a ridicat la rangul de modele diferite persoane care punctează impecabil la capitolul de primă impresie, pentru a da apoi drumul unei avalanșe de locuri comune, fraze-clișeu și enormități rostite cu încredere. Chiar și această încredere, curajul de a te pronunța asupra unor lucruri care nu țin de aria ta de expertiză reprezintă un efect nociv al legitimării totale oferite de o comunitate care s-a oprit la a îți remarca doar poleiala: de ce să mai conteze cu adevărat ce (nu) ai de spus, când judecata se face oricum exclusiv în funcție de ce ai de arătat?

Viciu tot mai vizibil al societății noastre, pariatul tuturor banilor din buzunar pe aparențe este o treabă riscantă: chiar și în cazul în care pariul se dovedește câștigător, el aduce înapoi recompensa unui multiplu de aparențe.  Cu cât pariurile se înteţesc, cu atât lumea din preajmă se transformă mai mult  într-una în care, vorba unor faimoase reclame din America dinaintea anilor ’90, “what you see is what you get”. Ce păcat, ce mare păcat că doar atât.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "32 comments" on this Article:

  1. Tudor spune:

    Cred că problema principală este superficialitatea, faptul că ceea ce este bine văzut n-are mare legătură cu fondul ci doar cu imaginea. Oamenii obișnuiți, fără vreo vocație specială, au avut tendința de a face ceea ce e bine văzut din cele mai vechi timpuri, și o vor avea și-n continuare. De asemenea, anturajul și familia nu pot fi complet neutri față de opțiunile de multe ori necoapte ale unui tânăr și nu trebuie să-l încurajeze în alegeri care duc clar spre viață precară și sărăcie. Dar dacă ceea ce este bine / bine văzut și încurajat ar fi bazat în primul rând pe fond, iar percepția publică în primul rând pe o analiză atentă, ar fi mult mai puține situații de genul celor descrise. Din fericire, pentru orice om cu dotare intelectuală medie există o selecție largă de activități posibile unde să găsească un compromis bun între satisfacția jobului și beneficiul social/financiar pe care activitatea respectivă îl aduce. Trebuie doar să vrei.

    • Harald spune:

      Da, au existat astfel de oameni din cele mai vechi timpuri, pentru că întotdeauna au existat copii nedoriți și ulterior lipsiți de dragostea autentică a părinților.

      Ca să vorbești despre ”opțiunile necoapte” ale unui tânăr, înseamnă să fii exact unul dintre acei părinți care parazitează viața copilului.

      • Tudor spune:

        În primul rând, nu sunt părinte. În al doilea rând, atunci când am avut de făcut o alegere, pe mine m-a ajutat consilierea părințior. Aveam de ales între istorie, arhitectura, filosofie si calculatoare. Toate patru îmi plac. Eu înclinam spre istorie. Am tot discutat si rediscutat subiectul. Pana la urma am ajuns la calculatoare. Nu-mi pare rău. Îmi place ce fac. Mi-ar fi plăcut și celelalte, dar sunt comod și lacom și m-ar fi frustrat lipsa banilor. E vorba de o negociere și de un compormis, nu de a forța pe cineva să facă ceva ce chiar nu i se potrivește. Dar nici să alergi după fluturi și să te trezești sărac și vulnerabil la 45 de ani nu e o soluție.

        • Harald spune:

          Nu trebuie să fii părinte ca să preiei îndoctrinarea furnizată de familie: ”noi îți vrem binele, noi știm ce e mai bine pentru tine”. Pasul următor, neexprimat deschis, fiind ”fără noi ești un nimeni”.

          Nu mă aștept să înțelegeți, fiindcă sunteți direct implicat, adică îndoctrinarea pe care ați primit-o în familie este automat ”bună”. Dar un copil trebuie să facă propriile alegeri și propriile greșeli. Altfel devine ceva gen MRU sau Emil Boc, genul de persoane care au permanent nevoie să-i mângâie cineva pe creștet și să le spună ”bravo”. Carieriști, în esență.

      • Tudor spune:

        Și încă o chestie. Dacă familia din care faci parte nu e o familie nucleară ci e o familie cu structuri de funcționare și decizie, cu active și interese partajate și gestionate pe termen mediu și lung, cu infrastructură proprie, ce faci? Arunci totul la gunoi și lichidezi ca să te faci educator de grădiniță, că asta-i vocația ta? Bineînțeles că dacă-i o vocație reală, iar businessul familiei nu ți se potrivește, asta-i decizia corectă. Lichidezi și treci mai departe, și speri că moșii vor înțelege și vor accepta. Dar dacă nu, ai o datorie față de ceea ce-ți oferă clanul și trebuie să pui umărul.

        • Dan Cristea Dan Cristea spune:

          Chiar daca nu asta e tema principală a articolului, sunt în dezacord cu ceea ce spuneţi. Cred că este periculos, incorect şi, mai important, nedrept ca realizările părinţilor, acumulările lor materiale să dicteze din start o alegere a copilului. Termenii pe care îi folosiţi pentru a descrie o familie (“infrastructură”, “interese partajate”, “active”) ţin mai degrabă de o societate comercială, având ca scop unic obţinerea de profit, nu de un spaţiu caracterizat de afecţiune necondiţionată şi sprijin.
          Pe de altă parte, să nu exagerăm, nimeni nu spune că ar fi lipsită de importanţă consilierea pe care părinţii o pot da copiiilor lor cu privire la alegerile la care îi supune viaţa (ar fi absurd!). Una e să prezinţi un sfat, alta e să impui, său să îţi manifeşti dezaprobarea faţă de o decizie asumată a unui tânăr.

          • Tudor spune:

            N-a vorbit nimeni de impus. Dar nu toate familiile sunt spatiu de afectiune si sprijin neconditionat. Ideea e ca atunci cand familia apuca sa-si solidifice identitatea in cateva generatii (peste trei de obicei) incepe sa functioneze cumva ca o firma. Obiectivul nu e neaparat financiar, ci mai degraba de perpetuare a unui mod de viata si a unei baze de putere. Dar o optiune de viata in afara clasei sociale in care ai fost crescut (si prin clasa sociala inteleg inclusiv valori si optiuni doctrinare) te lasa fara conexiunile extinse. Raman parintii si bunicii care ofera de obicei sprijin neconditionat, dar unchii, verii de gradul nspe, creditele directe fara dobanda, ofertele de parteneriat pe business si breasla, reteaua de contacte a familiei, disponibilitatea pentru recomandari, accesul la informatii cu circuit inchis, toate astea dispar in ceata. E o optiune pe care poti sa ti-o asumi, cuvantul cheie fiind asumare (cu consecinte si costuri cu tot).

        • Harald spune:

          @ Tudor – nu, nu ai nicio datorie față de ”ceea ce îți oferă clanul”, asta e tot îndoctrinarea primită în familie. Datorii ai doar față de copiii tăi. O să-mi permit o exprimare cam vulgară, dar autentic românească: în România, mulți părinți ”fac copii” cu un singur scop: ”să aibă cine le da o cană cu apă la bătrânețe”. Asta e exact genul de situație în care părinții și-au planificat de la bun început să paraziteze viața copiilor, nu doar cât vor trăi ei, ci inclusiv după moarte. Știu că sună sinistru, dar în spatele dragostei de familie cu care vi s-a spus că ați fost crescut, asta se află de fapt.

          Este greșit, când ajungi la maturitate, să crezi sincer că ai datorii față de ”ceea ce îți oferă clanul”. Când veți avea copii, ar fi bine să-i creșteți altfel.

          • Tudor spune:

            Clanul functioneaza asa de sapte generatii. Am ales avantajele impreuna cu problemele. Puteam sa le refuz, si nu s-ar fi intamplat nimic in afara de pierderile despre care am mai vorbit. E optiunea proprie pana la urma. Nu a existat cine stie ce indoctrinare despre dragoste. S-a cultivat intotdeauna uzul ratiunii si suprimarea sentimentului. Am fost crescut de bunici pentru ca parintii sa-si poata vedea de cariera. Parintii n-au fost absenti, dar au fost prezenti mai mult cu instructia, dezbaterile si educatia decat cu distractia si momentele vesele. Ei, la randul lor au crescut la fel. Parintii lor n-au crescut la bunici pentru ca atunci existau servitori in casa. Nu simt nevoia sa am copii. Cel putin deocamdata instinctul lipseste.

  2. voevod spune:

    Multumiri pentru articol. Programator fiind WhatYouSeeIsWhatYouGet inseamna cu totul altceva pentru mine, dar ideile pe care le expuneti in articol exprima clar titlul: focalizarea pe imagine in detrimentul continutului. Mi-as permite sa adaug ca si cauza probabila a acestei atitudini lipsa de educare reala a omului de rand si propagarea lipsei de interes pentru educare, in contrast cu propagarea educatiei “de imagine”.

    O contributie majora la perpetuarea unui sistem bazat pe imagine e sistemul educational care incurajeaza omul sa invete cum se numesc lucrurile, nu il invata insa ca numele lucrurilor nu e important, numele descrie doar cum vad alti oameni acel lucru dar stiind numele nu sti nimic despre lucrul respectiv, cum se comporta el si care ii sunt caracteristicile principale si cum pot fi ele utilizate.

    Ar fi interesant un articol similar in care sa fie analizate cauzele si posibile remedii. Articolul de fata face o foarte buna analiza a efectelor unei focalizari pe aparente.

  3. r2 spune:

    exemplele la care va referiti (avocatura, servicii medicale private) sunt piete libere si concurentiale. in cazul asta exista doua posibilitati. 1. domnisoara cu mobilierul greseste, caz in care piata o vor sanctiona si va da faliment. 2. domnisoara are dreptate. poate ca, cine stie, sunt destui clienti pentru care calitatea mobilierului conteaza si pe ansamblu vor fi multumiti de servicii. in ambele cazuri nu vad de ce ar trebui sa fie cineva nemultumit de situatie cat timp clientii aleg liber sa plateasca sau nu pentru astfel de lucruri. e treaba lor pentru ce anume vor sa plateasca. la fel si pentru avocatii imbracati la 4 ace. faptul ca servicii de o calitate indoielnica au succes intr-un mediu concurential poate fi cel mult un simptom al altor probleme mai mari decat lipsa educatiei sau influenta familiei. poate ca, la stadiul actual al economiei, beneficiile calitatii sunt prea mici comparativ cu costurile aditionale pe care le presupune.

    • Robert Ro spune:

      Corect . Autorul da cu bata in balta ; isi da cu presupusul despre o decizie de business . O decizie pe care nu e in masura sa o comenteze si nici sa hotarasca daca e buna sau nu. Nici macar nu aduce argumente , doar da sentinta :
      “Dacă există în societatea de astăzi vreo probă vie, self-explanatory, a insuccesului educației, a gâtuirii speranței în generația-așteptată-pentru-a-schimba-tot-ce-nu-merge-în-țară, aceasta este reprezentată de disponibilitatea tot mai pronunțată de a miza totul pe mobilier”
      De la “să menţioneze un atu decisiv al afacerii sale.” pana la ” a miza totul” e o cale lunga. Un articol comunist , din ciclul “capitalismul e pe marginea prapastiei.

      • Harald spune:

        Autorul înțelege foarte bine niște lucruri, dar nu știe să le explice, asta e singura problemă.

        Nicio firmă nu poate trăi numai din imagine, cel puțin nu pe termen lung. Ceea ce contează e reputația, iar reputația ajunge în cele din urmă să se bazeze pe calitate serviciilor oferite, nu pe mobilierul din sediu. Asta cu excepția cazurilor când firma produce și vinde chiar mobilier, evident :P

        Cealaltă problemă, părinții care parazitează viața copiilor și încearcă să-și retrăiască viața prin ei, în loc să lase copiii să facă singuri alegeri în viață, e la fel de reală. Acei copii nu sunt, din păcate pentru ei, rezultatul unor sentimente autentice dintre părinții lor. Sunt doar niște obiecte, pe care părinții le folosesc pentru a-și satisface orgoliul în fața cunoștințelor de familie.

  4. dusu spune:

    si io am obosit tot repetind; clasa exploatatzilor a cishtigat lupta impotriva exploatatorilor.amu tot tzaranoiu(atentzie,nu tzaran !) e domn,fost tovaras.
    ” locul unde oameni speriaţi sau nefericiţi merg înfrigurați să primească un diagnostic”,speriatzi de boala ! nefericitzi pe moment ! ca ma gindesc ca la privat merg domnii tovarashi !? tovarashii intregi merg la Viena,iar poborul la comun

  5. Rafaela spune:

    Intr-adevar, acest articol releva cateva din problemele fundamentale pe care le are noua societate romaneasca, care nu se mai asuma, isi reneaga autenticitatea si valorile (pe care, practic le ignora!), atat la modul general, cat si individual!
    Dupa parerea mea, aceste cateva trasaturi ale mentalitatii romanului modern sunt consecinta directa a lipsei de repere si a confuziei din toate domeniile vietii, generate de 25 de ani de…extremism!
    Termenul nu este de loc disproportionat, si ma explic pe scurt : dupa Revolutia din 1989 s-a decis schimbarea a TOT ceea ce amintea de abuzurile vechiului regim, ceea ce este laudabil, si s-a aruncat apa muradara (?) impreuna cu copilul care fusese spalat in ea…
    - refuzul categoric al oricarei coordonari economie-invatamant! De teama “planificarilor”, ingradirilor de tot felul sau a repartitiilor impuse precedent, s-a instaurat libertatea! Astazi, ingineri sau profesori lucreaza (frustrati!) ca soferi sau secretare, ceea ce, pe de o parte devalorizeaza diploma universitara, si pe de alta interzice accesul la aceste posturi de nivel mediu a… celor cu studii medii (!), care-si coboara si ei stacheta, si consimt sa imbratiseze cariere internationale la cules de capsuni, in locul celor ce nu stiu sa faca altceva dar asta ar fi facut-o foarte bine!
    - construirea de biserici in toata libertatea (!) si introducerea studiului religiei in scoli! – nu consider util sa intru in detalii care sa-mi sustina afirmatia de abordare extremista (!) a subiectului.
    Intr-o lume care se vrea elitista cu orice pret, insasi obiectivul fixat este superficial tratat, in ciuda pretului ridicat!? Cand aparentele primeaza autenticitatii, rezultatul obtinut e un pic ridicol, un fel de spoiala..ca o femeie care se considera urata (?) si se machiaza, numai cu Chanel, doar ca abundent si vulgar, ca sa para mai atragatoare…Ceva, ceva, tot reuseste ea sa faca, dar pe cine va atrage (pacali?)…?

  6. Mircea Modan MirceaM spune:

    Bun, si care-i solutia? Omul nou? Nu exista asa ceva, si nu va exista in veci…
    Asta e , fiecare e liber sa faca ce vrea, cum il taie capul, daca rezista in piata e OK, daca nu..pa si pusi, cu toale si cu mobila de lux in carca.
    Nu cred ca e ceva specific romanesc, e ceva natural sa cautam repere. In plus avem si reversul.
    Am client un cioban, are vreo mie de oi, face bani buni, bani munciti cu greu, nu-i usor sa administrezi asa ceva, sunt n`spe probleme, incepand de la forta de munca nestabila, piata de desfacere, aprovizionare cu furaje etc. Daca-l vezi cum umbla imbracat si cum se vaita zici ca e vreun “sarantoc” si ca abia stie sa scrie. Dimpotriva… este un tip foarte istet, ba cred ca face asta intentionat, ca se amuza la culme cand vreun “domn” pune botu` la vaicarelile lui, fie i se face mila de el, fie se crede “superior” ciobanului…un taran pana la urma. Or omul sta bine de tot cu “finantele” este si destul de parolist, isi tine singur contabilitata, ce mai…cam pe dos fata de portretul robot.
    Tot in acest registru, dar la alt nivel, imi aduc aminte de o povestioara spusa de Robert Rekkers, cel care a condus o vreme Banca Transilvania, si care acum activeaza la Agricover (CEO la divizia de credit).
    Povestea amuzat cum a fost invitat la o intalnire cu niste fermieri, din aia mai mari, evident. Ca sa le “ia fata” a hotarat sa meraga cu elicopterul, deh, un capriciu pe care si-l permite. Ei bine, cand a ajuns la locul de intalnire mai erau 4 elicoptere “parcate” acolo, unele fiind chiar proprietatea fermierilor. S-a amuzat, este un tip destept, si a inteles ca sunt si se pot face bani buni in agricultura. De aceea a si avut succes ulterior, facand afaceri doar cu cei care au peste 100 de hectare.
    Revenind, asta-i viata, prima impresie conteaza, pana la un punct. Nimeni nu continua afacerile cu oameni neseriosi , pe care nu te poti baza. Punctualitatea este esentiala, asa cum stiti foarte bine, la fel corectitudinea sau competentele profesionale. Nu merge una fara alta…poti sa fii cel mai tare “meserias” in domeniul tau, daca nu respecti ce-ai spus, daca te lasi asteptat sau esti cu coada pe sus aiurea, tot degeaba. Nimeni nu este de neinlocuit, fie ca vorbim de oameni sau companii (ma rog, la companii mai exista exceptii, uneori discutam de monopoluri tehnice, dar au si astea pana la urma un “nas”)
    Una peste alta, asta e viata, astia sunt oamenii, ati prefera un prostanac nepunctual, prost imbracat in locul unuia (tot prostanac) care macar vine la servici decent intolit? Desigur ati prefera un om inteligent, iscusit, dar tot punctual si imbracat decent. Ca sa nu mai spun ca exista meserii unde conteaza extrem de mult prima impresie..cum este in vanzari.
    Dupa cum e si invers, la un meserias, sa zicem, (instalator, zugrav, electrician etc) nu ma intereseaza in ce haine umbla (pana la un punct, chiar in zdrente nu e cusher), dar punctualitatea si corectitudinea sunt de baza. Nu trebuie sa fie un geniu, sa inoveze , ba uneori chiar dimpotriva , nu ai nevoi de inovatii cand iti leaga priza, poti sa te electocutezi daca e prea “inventiv”
    Sau o clinica jerpelita? Desigur nu-ti alegi clinica dupa mobilier, ci dupa specialistii care lucreaza acolo, dupa dotarea tehnica si renume, dupa punctualitatea si respectul care ti se arata..dar ai si pretentia sa fii tratat intr-un spatiu civilizat, bine mobilat, care sa-ti faca placere. Una nu o exclude pe alta.
    Pana la urna stiti ce conteza? Sa vinzi…sa fii multumit atat tu cat si clientul. Dac nu vinzi (produse, servicii) afacerea se duce de rapa si nu mai ai bani nici de toale, nici de mobila. Se numeste capitalism si are la baza libertatea de a alege. Te poti fenta odata, de doua ori..dar nu merge la infinit. Problemele sunt in alta parte, acolo unde piata este distorsionata, unde statul isi baga coada prea mult, unde apare coruptia …dar asta este alta discutie.
    In concluzie, apeciez ce-ati scris..dar parca lipseste …concluzia.

    • Harald spune:

      ”Omul nou” este exact ceea ce avem astăzi, format și educat în comunism. Soluția este omul educat, dar pentru asta e nevoie cam de 3 generații. ”Ca să poți face dintr-o femeie o doamnă, trebuie să începi cu bunica ei” :)

      Situațiile descrise în articol sunt tipice pentru familiile de parveniți, care ajung în România la un statut social fără să aibă și educația corespunzătoare în background. Cazuri gen Gigi Becali, doar că un pic mai ”spălați”, pentru că părinții lor nu au fost chiar oieri, ca în cazul lui Gigi. Din păcate, problemele din societatea românească nu s-au rezolvat odată cu dispariția comunismului, pentru că aceeași oameni au mai deținut controlul pentru încă o generație. Dacă vreți un exemplu concret, Victor Ponta este exact genul de parvenit descris în articol, pentru care imaginea e totul, nu reputația reală.

  7. sorin spune:

    Subiectul de la care a fost dezvoltata o problema destul de grava a societatii este imbecil. Dar este bine ales de autor. Acea reclama mascata a unor produse comune dar care ridica, cica, nivelul de profesionalism al unei clinici, poate fi opera unui absolvent trimis de familie sa studieze acolo unde nu dorea si unde nu a inteles nimic.
    Daca privim inapoi putem vedea cum s-a ajuns ca imaginea sa exceada continutului: a inceput cu titulatura vedetele pro tv acordata unor simpli salariati nu foarte dotati si talentati, a continuat cu intreruperea unor emisiuni de valoare prin breakingnews care prezentau cum s-a impiedicat o toanta de altfel ultracunoscuta in cluburile de noapte, a dezvoltat cu angajarea cu ora a unor asa zisi analisti care se pricepeau si comentau zece subiecte diferite pe ora la unele posturi tv, a educat in sens negativ generatii intregi care au inteles ca trebuie facultatea nu conteaza din moment ce o Tonciu sau Dragusanu castiga pe ora cat un inginer pe o luna de zile.
    Daca ne uitam la structura pe ocupatii/meserii/profesiuni o sa constatam ca excedem in juristi, economisti, finantisti, analisti politici (da, nu va mirati, apare asa ceva pe diplome). Apoi toti adolescentii cu talent se focuseasa pe ceea ce natura le-a daruit: voce, aptitudini pentru pictura, muzica, dar nimeni nu le-a spus ca din asta nu se traieste cu siguranta zilei de maine. Unde vreau sa ajung? LA INGINERI. O specie pe cale de disparitie intr-un popor cu uimitoare calitati tehnice, imaginative, de solutionare, cu idei, cu o medie nationala ridicata de mester bun la toate.
    Recomand parintilor sa nu-si lase odraslele pacalite de tv, posturilor tv sa prezinte ca vedete oamnei cu greutate nu parasute iar presedintelui Basescu sa decoreze mintile care propulseaza. Ca argument recomand juristilor, finantistilor, economistilor, cantaretilor, dansatorilor, vesnicilor angajati la condica din cluburi, vedetelor de la toate posturile tv si radio sa imi spuna CARE OBIECT DIN JURUL LOR A FOST INVENTAT/PROIECTAT/REALIZAT de altcineva decat INGINERII. De orice factura.

  8. Il Ragazzo della Via Gluck spune:

    Foarte bun subiectul si degetul pus pe ‘rana’ aparentelor. Vin si eu cu un exemplu care ma roade de oftica (sic!) de ani buni: cand si cand, apare cate o poveste in media, de cele mai multe ori ‘povestita’ de o fatuca absolventa de ‘Comunicare’, ‘SNSPA’, you name it…, in care este ‘data in gat’ firma X ca ‘are sediul intr-un apartament!’. Suprema vina ca nu sparge banii ca sa aiba biroul intr-un office building si ca isi permite sa faca profit dintr-un apartament din Drumul Taberei. Variatiuni: pe deasupra, firma are doar (!) doi angajati!!! (pai bine, frate, de ce faci afaceri, nu ca sa ‘dai de lucru’, tu vrei sa faci bani?)

  9. Unu-2 spune:

    Am renuntat la un moment dat la citit articolul care mi se pare prea lung …
    Mi se pare gresit sa consideram ca toti tinerii au un vis maret sau niste dorinte foarte mari intr-un domeniu, oricare ar fi el, si sint impiedicati sa si le indeplineasca. Multi, pur si simplu nu au asa ceva, vor doar sa cistige niste bani, sa traiasca linistiti. De-aia eu nu vad absolut nimic rau in “fortat” un pic un domeniu, daca tinarul tot nu are alte alegeri personale, iar dragostea pt. meseria respectiva va veni poate mai tirziu. Sau poate nu, insa oricum nimeni nu ne impiedica apoi sa avem hobby-uri, care sint exact sarea si piperul din viata facute fara un scop comercial, doar din placere. Cine poate spune ca o casatorie din dragoste tine mai mult decit una aranjata? Evident, nu sint pt. a forta lucrurile prea mult, insa un ajutor din partea familiei, cind poate, mi se pare absolut normal. Ce greu ar fi sa ne luptam cu toate de unii singuri …

    Si-apoi cum au spus si alti comentatori, poate acea mobila ajuta in business-ul clinicii private, cine stie. Poate da, poate nu, nu avem de unde sti, insa mi se pare gresit sa tragem concluzia simplista ca-i inutila acea investitie. Daca ar fi toti pe lumea asta doar specialisti si oameni educati altfel ar sta lucrurile, insa traim in lumea in care traim si ne adaptam din mers la ce merge.

  10. iosiP spune:

    Bun deci n-am inteles: domnisoara cu pricina este doar un finantator (nu discut cum a obtinut fondurile necesare), care a studiat piata – eventual, cu ajutorul unei agentii specializate – si a decis ca deschiderea unei clinici private este o afacere rentabila.
    In aceste conditii, cu ce anume ar fi putut contribui respectiva persoana la functionarea clinicii? Pai sa vedem:
    - prin selectionarea medicilor (din nou, prin intermediari, da respectiva nu se pricepe);
    - prin planul de afaceri (salarii, chiria sediului, finantarea aparatelor medicale necesare);
    - prin contractele incheiate cu CNSAS (doar nu va asteptati sa vorbeasca despre ele si despre modul in care au fost obtinute);
    - prin atragerea clientilor “potenti” din punct de vedere financiar. Ei bine, aceasta tine de marketing – si de relatii personale, desigur – si se bazeza (inclusiv) pe fotografii frumoase cu mobilierul de ultima ora din sala de asteptare.

    De fapt, ce anume ii reprosati? Faptul ca nu are un doctorat in medicina? Chiar nu inteleg conceptia socialista a articolului: aducerea unei somitati medicale la conducerea (gestiunea) unui spital este o reteta sigura pentru un dezastru – s-au mai vazut cazuri – pentru ca chirurgia pe inima deschisa oresupune cu totul alte calitati decat gestionarea unui buget!

    • Dan Cristea Dan Cristea spune:

      Nu îi reproşez nimic. Cred că nu greşesc dacă spun că povestea afacerii ei este neinteresantă şi pentru dumneavoastră, şi pentru mine. Altă poveste e mult mai interesantă, anume cea a mizelor societăţii de astăzi.

  11. Bulineli spune:

    Intradevar prima impresie conteaza foarte mult.Imi faceam ucenicia in atelierul de sculptura a doamnei X din Wien,pentru a primi un ” Client ” foarte important ,a trebuit sa dam la vremea aceea 4000 de “silingi” pe o mica vitrina de sticla,asa de impresie doar,pe cind actrita Sharon Stone,de cite ori vine in Wien ne face o vizita privata si cumpara consistent,chiar daca abia apucam sa maturam cit de cit in Atelier.Vreau sa spun conteaza foarte mult clientul si este important sa-i cunosti “bizdigurile”.

    • Harald spune:

      Acum, ar fi interesant de văzut ce-ați înțeles dvs.din această experiență personală. Ceea ce s-a întâmplat (cumpărarea vitrinei) se datorează acelui ”client foarte important”, cumva?

      Se datorează de fapt doamnei X, care în fața acelui ”client foarte important” dorea să facă impresie, în timp ce în fața lui Sharon Stone nu ține să facă impresie, deși o tapează de bani. Adică avem o problemă cu standardele doamnei X, exact o situație de genul celei din articol.

      • Tudor spune:

        Sugerați cumva că este imoral să faci ceea ce trebuie ca să vinzi? Orice vânzare presupune să-i dai clientului ceea ce el dorește și apreciază (inclusiv impresie, dacă e nevoie). Alegerea clienților poate avea efecte secundare asupra valorii de brand a businessului, de-aia multe prăvălii de lux își selecționează clientela, dar asta e iarăși o chestiune de analiză beneficiu/pierdere. Nu văd nimic imoral în a ambala produsul într-un mod care să-l facă pe potențialul client să cumpere și eventual să asigure și retenție. Evident că există și aspecte morale într-o vânzare, dar nu asta. Nu minți, nu furi și nu ucizi ca să vinzi. Dar dacă ai un client care apreciază mai mult ambalajul decât produsul iar ambalajul e relativ ușor de făcut, îi dai ambalajul și-i iei banii. Până la urmă, așa banii se întorc în circuit :)

        • Harald spune:

          Da, în esență da. Unele tehnici de marketing sunt imorale și demonstrează că vânzătorul desconsideră de fapt clientul. Adică problema ajunge să se pună la modul românesc, în termenii de ”șmecherul vs. fraierul”. Nu ne trebuie vitrină pentru Sharon Stone, că aia e oricum fraieră și cheltuie o mulțime de bani la noi, dar pentru fraieru’ ăl’lalt ne trebuie vitrină, că altfel ne scad șansele de a-l tapa de bani.

          Un vânzător care se respectă (al dvs. sincer :P ) ar fi cumpărat vitrina pentru a o pune la dispoziția tuturor clienților, nu doar pentru acel ”client foarte important”. Atunci când îți desconsideri clienții, te dai de gol în privința modului cum ai fost crescut: nu ai fost învățat că ai o valoare reală ca persoană, așa că pentru a te descurca în viață va trebui să fii mai șmecher ca alții, adică să-i deconsideri pe ei așa cum te-au desconsiderat ai tăi pe tine. Ori, asta e profund greșit. Omul trebuie să-și descopere propria valoare, să și-o creeze în cursul maturizării și să i trateze pe ceilalți așa cum i-ar plăcea să fie tratat el însuși.

          Ați remarcat vreodată diferența între șoferul tipic de autocar și șoferul tipic de taxi? :)
          Aceea e exact diferența între valoarea autentică a unui om (șoferul de autocar) și valorizarea falsă a altuia – șoferul ”șmecher” de taxi, aflat în permanentă căutare de ”fraieri”. Un șofer de autocar care se respectă n-ar deveni niciodată taximetrist. Deși, dacă te uiți la ei când șoferul de autocar așează cu mâna lui bagajele în cala autocarului, în timp ce taximetristul nu catadicsește să coboare de la volan să deschidă portbagajul, ai putea rămâne cu o impresie complet greșită :)

          • Robert Ro spune:

            N-ati inteles (sau nu ati vrut sa intelegeti) nimic din exemplu. Omul a spus clar :”pentru a primi un ” Client ” foarte important ,a trebuit sa dam la vremea aceea 4000 de “silingi” pe o mica vitrina de sticla”. Daca ar fi spus ca a inchiriat sau imprumutat vitrina , era alta discutie.
            Vitrina aia a ramas acolo si dupa vizita clientului (probabil).
            “Nu ne trebuie vitrină pentru Sharon Stone, că aia e oricum fraieră și cheltuie o mulțime de bani la noi, dar pentru fraieru’ ăl’lalt ne trebuie vitrină, că altfel ne scad șansele de a-l tapa de bani. ”
            Fraza asta e jenanta efectiv, o presupunere jignitoare .
            Si chiar daca ar fi inchiriat vitrina, care e problema ?! Nu stiu ce vindeti (daca vindeti ceva), dar la nivelul ala lucrurile se desfasoara cu totul altfel. Clientii au parte de un tratament personalizat: vine X si stii ca ii place cafea la nisip ? Inchiriezi (cumperi , imprumuti, etc) “utilajul de facut cafea” si la ora la care vine il asteapta cafeaua la nisip asa cum ii place lui (simplu , ca sa intelegeti). Sunt clienti care vor sa se simta speciali (si la cati bani dau , merita – dpdv al business-ului )
            Nu e supermarket, in care intra zeci de clienti pe zi.
            E o lume in care gesturile mici pot face diferenta . Dar mai avem (unii dintre noi ) de invatat pana sa ajungem acolo …

            • Harald spune:

              Nu e nimic rău în a oferi clientului un tratament personalizat, iar exemplul cu cafeaua la nisip e destul de bine ales: acest gen de tratament chiar dovedește considerație pentru client. Și clientul e tratat cinstit în această situație, el știe că acea cafea la nisip este oferită special pentru el.

              Vitrina de sticlă a fost ”de impresie”, așa cum foarte sincer recunoaște autorul postării respective, adică ideea a fost să fie lăsat clientul cu impresia că în firma respectivă așa sunt tratați toți clienții, ceea ce era evident fals. Încercările dvs.de a răstălmăci situația nu ajută la nimic, faptele rămâne aceleași. Dar aș putea să vă întreb altceva: dvs. dați cu aspiratorul prin casă doar pentru că vin musafirii? :P

              Vitrina e exact din aceeași categorie, face parte din decorul de la firmă, nu din tratamentul personalizat al unui client important. Cât despre exprimări gen ”presupunere jignitoare”, astfel de judecăți de valoare nu au ce căuta într-o dezbatere de idei, nu credeți?

            • iosiP spune:

              Harald, nu este vorba doar de tratament personalizat ci despre respectul fata de clienti, in general!
              Exemplu: am vizitat un bun prieten in Liban si i-am spus ca doresc sa imi cumpar un ceas (am aceasta pasiune). Prin urmare, am iesit in centrul Beirutului si am luat bijuteriile la rand, pana ce am vazut ceasul pe care il cautam. Am intrat, am fost intampinati de catre proprietar si invitati la o cafea (prietenul mi-a facut un semn discret sa nu discut inca “afaceri”). Am discutat vrute si nevrute si abia la al doilea rand de cafele am fost intrebati cu ce anume ne pot ajuta.
              Ei bine, dupa aceea a urmat “show-ul”: mi-au fost prezentate toate variantele de ceasuri din colectia respectiva, cu detalii tehnice, istorice si alte date relevante, astfel incat sa pot sa aleg in cunostinta de cauza. Intre timp, sotia mea facea turul vitrinelor cu bijuterii (semnate Mouawad, si cu preturi care nu se “asortau” la tinuta noastra – blugi si tricou), insotita de o vanzatoare.
              Am cumparat ceasul (la un pret excelent, dealtfel) dar partea interesanta de-abia acum urmeaza: sotia mea a fost invitata sa probeze un set de bijuterii, dar cum acestea nu se potriveau la tricou a fost invitata sa imbrace o bluza din matase bruta, care sa puna in valoare stralucirea pietrelor pretioase. Desigur ca nu ne permiteam sa cumparam bijuteriile – cred ca pretul setului “batea” pe la jumatatea de milion de dolari – dar experienta a fost interesanta. Oricum, sotia mea si-a manifestat admiratia fata de bluza respectiva, cu broderii tipic orientale.
              Am plecat din magazin, ramanand ca ceasul sa fie livrat la adresa prietenului meu. Ei bine, seara am gasit pachetul care continea ceasul (desigur) dar si un port-chei din argint cu sigla magazinului si… bluza, insotita de un bilet in care proprietarul isi exprima placerea de a ne fi avut drept clienti.
              Deci, se poate si asa, spre deosebire de magazinele de ceasuri din Bucuresti unde, cu cateva exceptii notabile, “fatucile” habar n-au ce vand (si cred ca nici nu le intereseaza), iar clientul este judecat dupa haine: am intrat intr-un magazin de fite si figuri, in aceeasi tinuta lejera (blugi si tricou) iar “bodyguardul” mi s-a lipit instantaneu de derriere, sa nu cumva sa atentez la integritatea vitrinelor. Desigur, l-am rugat politicos sa nu-mi mai sufle-n ceafa iar cand mi-a raspuns ca asta-i datoria lui am plecat, fara intentia de a mai calca veodata pe-acolo.

  12. Ioana Hincu spune:

    Ah, vesnica problema a formelor fara fond care in zilele noastre ia proportii coplesitoare. Ea ramanand, in esenta, aceeasi, ca acum 150 de ani cand (amintesc ce) spunea Titu Maiorescu:

    In 1868, in eseul intitulat “În contra direcției de astăzi în cultura română”, Mariorescu aborda tema formelor fără fond, al importului de asemenea forme ( mai mult instituționale, însă nu numai)

    “Al doilea adevăr, și cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranță în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi“

    Si pentru ca intreba unii comentatori mai sus, care-i sollutia: una singura domnilor: recuperarea gandirii critice (a bunului simt) si a adevarului. In speta, adevarul e ca nu mobilierul de lux il va vindeca/ ii va ameliora starea de sanatate pacientului. Si paceintului trebuie sa i se tot spuna asta, pe toate caile, pe toate partile.

    Iar adevarul general e ca va dura pana cand (si daca) oamenii isi vor recupera discernamantul si contactul cu realitatea. Pentru ca, paradoxal, desi a trecut atata vreme de atunci (1868) mai exista inca un adevar care trebuie repetat pana se intelege si incep oamenii sa-l combata, sa se lupte cu el:

    “Vițiul radical în toată direcția de astăzi a culturei române este neadevărul.” Vorbim de cultura sociala.

    Asta e. Calea e lunga. Dureaza.

  13. Il Ragazzo della Via Gluck spune:

    Eeee, pricep foarte bine. Nu este vorba de baietii destepti, astia, din contra, din cate stiu fura din vile impozante aflate in zone cool. La urma urmelor, se pot da tunuri si din Drumul Taberei si din Dorobanti sau se pot dezvolta afaceri ‘legale’ indiferent de cum arata ‘sediul’. Stiu firme straine care, intr-adevar, au deocamdata un angajat, un calculator si o conexiune la internet, lucrind dintr-un apartament. Ati auzit de SOHO? De altfel, lucrul de acasa este ceva obisnuit si in crestere in tari cu business adevarat, si nimeni nu se scandalizeaza ca este vorba de o firma de ‘apartament’.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Dan Cristea


Dan Cristea

Dan Cristea este specializat ca avocat pledant în litigii şi arbitraje internaţionale în cadrul societăţii de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii. În 2012, revista Fo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)