Zilele Regelui şi zilele lui Dragnea

În zilele care l-au comemorat pe Regele Mihai I a devenit vizibilă o Românie care părea invizibilă, mică, neimportantă, o Românie care, aparent, a apărut din senin pe străzile şi oraşele României, o Românie despre care mulţi nici nu ştiau că există. Este , în linii mari, aceeaşi Românie a românilor care protestează împotriva corupţiei, sunt grupuri diverse de oameni pe care îi leagă o comunitate de valori şi care îşi doresc să trăiască cu demnitate, în ţara lor, nu în altă ţară. Ei nu sunt puţini, oricum nu atât de puţini cât să fie ignoraţi pe termen nedeterminat, dar (încă!) nici atât de mulţi încât să îi inoportuneze pe baronii locali şi trepăduşii lor politici.  Este tulburător faptul că aceeaşi oameni, ca profil uman şi moral, care l-au întors pe Regele Mihai I de pe aeroport în 1994, i-au organizat acum funeraliile şi şi-au prezentat, grotesc, impostura şi mitocănia la Palatul Regal. Un ciclu de 23 de ani care ne ţine blocaţi într-un tipar auto-distructiv ca naţiune. Un blocaj în a cărui nişă au apărut tinerii şi bătrânii care şi-au afişat tristeţea profundă după moartea Regelui, între 5 şi 15 decembrie, mii, zeci de mii de oameni care au ieşit să depună flori şi lumânări la Palatul Regal. A fost un moment de emoţie colectivă şi de „frumuseţe care va salva lumea”. O bătrânică îmbrăcată în negru, uşor adusă de spate şi micuţă, a aranjat toate buchetele de flori zile la rând, flori albe, pure, şi candele roşii. La final, oamenii Gabrielei Firea au venit şi le-au aruncat pe toate în tomberoane. Fără reticenţe sau scrupule morale, fără pioşenie sau respect. Două modele. Două tipologii. Două sisteme de valori. Un singur popor.

De ce era această Românie aproape invizibilă şi numărul mare al celor care au ieşit să îl onoreze pe Regele Mihai I i-a surprins pe foarte mulţi? România invizibilă există şi îşi croieşte drumul ei, neabătut, dincolo de vocile publice ale celor care nu ne reprezintă: toţi politicienii, analiştii, habarniştii, politrucii, vedetuţele, formatorii neformaţi şi alte pseudo-specialişti şi lichele incompetente care oripilează în fiecare bunul simţ al acestor români neştiuţi şi nevăzuţi pe televizoare, în presă sau în diverse scandaluri. Aceşti români nu numai că nu au loc la aceeaşi masă cu impostura şi corupţia morală, dar nu vor să se afişeze cu aceşti pseud0-reprezentanţi ai naţiei, aleşi sau auto-mandataţi. Aceşti români aşteaptă, furioşi, neliniştiţi, dar decenţi, ca România pe care o doresc şi o visează să devină a lor. Pe un plan ideal, acel „Ne-am luat ţara înapoi” vorbeşte despre o comunitate de valori, care sudează oameni foarte diferiţi între ei, din toate categoriile sociale şi de vârstă, care nu se identifică cu o Românie a corupţiei, ţopismului, mârlăniei şi incompetenţei şi împotriva cărora protestează zeci de mii, de un an de zile, în mai toate oraşele România. Sunt acei români deştepţi, cu bun simţ comun şi un sens al decenţei publice, care aşteaptă marea purificare, sunt acei români din Cluj care au mers pe jos kilometri pentru ţara lor ideală. Purificarea de toxinele trecutului, care, în cazul nostru, sunt nomenclaturiştii vechi şi noi, securiştii vechi şi noi, baronii vechi şi noi, ciocoii vechi şi noi, impostorii veşnici, oportuniştii eterni, lichelele şi ţoapele, amantele, fiicele, fii, nepoţii şi nepoatele acestora. E o tovărăşie a imposturii şi a aroganţei acestei imposturi. Atitudinea şi limbajul verbal şi non-verbal al celor care domină politica şi mass-media acum denotă un dispreţ suprem faţă de alegători şi cetăţeni, o superioritate auto-indusă bazată pe supremaţia accesului la resurse şi domnia bunului plac. Oamenii aceştia care ne „reprezintă” nu iubesc România şi românii, se iubesc pe ei înşişi şi ai lor. De aceea cred că toţi suntem la fel, toţi manipulăm, înşelăm şi suntem uşor de cumpărat (dezinformarea sistematică legată de finanţările lui Soros şi alte demonizări colaterale menite să distragă atenţia).

În contrast cu decenţa modelului regal şi al celor care au ieşit pe străzi la funeraliile Regelui Mihai I avem duplicitatea, ticăloşia şi machiavelismul unui politician ca Liviu Dragnea, care, impertinent, în conferinţa de presă care a urmat demisiei forţate a premierului Tudose, nu s-a sfiit să ne râdă tuturor în nas şi să pretindă că nu are nimic de-a face cu numirea unui alt premier din fief-ul teleormănean, de pe moşia baronească. Îl amuza. România şi guvernarea României sunt un joc pentru Dragnea, cine câştigă şi cine pierde. Atât. Nu contează mijloacele, valorile, priorităţile, guvernarea reală, contează aparenţele, puterea şi controlul absolute de care vrea să dispună un singur om. Şi se pare că PSD îi permite acest lucru, se pare că tovărăşia lor este sudată de o comunitate de valori – alta decât a zecilor de mii de oameni ieşiţi pe străzi – care îl menţine (încă!) la putere. Este conspiraţia prădătorilor rapace. Ceea ce nu pot controla ei, dar încă nu sunt pe deplin conştienţi de acest lucru, este această masă în creştere, de oameni care vor o României armonizată valorilor lor: stat de drept, stabilitate financiară şi juridică, predictibiltate a pieţei şi ţării, nivel de trai crescut, investiţii, infrastructură, o viaţă normală, ca a oricărui stat european înstărit, puternic şi echilibrat. Aşa este firesc. Asta ar fi urmarea logică a apartenenţei noastre la clubul Europa. Dar nu e niciodată simplu în Est; în Est se găsesc întotdeauna autocraţi de maidan, ca Viktor Orban, care vor să schimbe regulile clubului în care au fost primiţi, pentru că uită de unde au plecat sau consideră oportun să le schimbe de îndată ce se acomodează prea mult cu puterea.

Vestea proastă pentru aceşti autocraţi şi baroni locali este că sunt câteva zeci de mii, iar numărul lor creşte zilnic, care nu se acomodează valorilor lor, nu doresc să o facă şi nu o vor face niciodată. Vestea proastă pentru Liviu Dragnea şi alţi baroneţi este că istoria e contra lor, nu pentru ei; lucrurile se repetă o vreme, după care schimbarea e ireversibilă. Liviu Dragnea e în acel moment istoric în care încă nu a înţeles că, orice ar face, oricâte jocuri amuzante şi gratificante pentru ego-ul său fragil, schimbarea e singura certitudine pe care o avem toţi: românii care contează şi care au înţeles că votul lor şi implicarea lor civico-politică este indispensabilă unei democraţii sănătoase, nu mai vor să se întoarcă la epoca de aur a tiranului local şi, oricâte machiavelisme vor funcţiona o vreme, ziua Z va veni. Vor veni acei oameni pentru care decenţa şi iubirea necondiţionată faţă de ţara lor şi viitorul ei va prevala. Vor veni acei oameni care acum sunt invizibili, iar atunci când ei vor deveni vizibili, Liviu Dragnea şi ai lor vor fi spulberaţi în uitare, invizibili nouă, aşa cum merită.