Home » Fără categorie » Citesti:

VIDEO Vladimir Tismaneanu despre bolsevismul de extrema dreapta, nationalism, neo-comunism si nevoia de o stanga autentica. Partea a doua

contributors noiembrie 8, 2013 Fără categorie
9 comentarii 2,424 Vizualizari


  • Discursul naţionalist post-comunist este, înainte de toate, unul populist. S-a înlocuit ideologia partidului unic prin ideologia naţiunii unice
  • Despre nationalism orice afirmatie e adevarata, dar nationalismul accentueaza fobiile si anxietatile.
  • Ni se pare perfect normal să-i spunem soţiei sau copilului “vrei să vii cu mine diseară la Baletul Kirov?” Dar ni s-ar părea aberant şi ar fi un şoc dacă aş spune „vii cu mine diseară la Corul de Copii Himmler?” Dar, e acelaşi lucru.
  • Stanga actuala din Romania, nici cea oficiala, nici cea alternativa, nu ia in seama traditia de stanga din perioada interbelica

Un film de Alexandra Mihale

  • Puteti comanda cartea “Diavolul in Istorie” cu autograful autorului de pe site-ul GiftBooks. Numar limitat de exemplare

Despre relatiile de inrudire intre fascism si comunism

Cele două sisteme, din motive, să le numim in mod schematic, pedagogice, le separăm complet. De asemenea din motive istorice, le separam pentru că adeseori s-au aflat unul la beregata celuilalt. A existat, evident, un anticomunism fascist şi a existat un antifascism comunist. Francois Furet, marele istoric, spunea: „relaţia dialectică – de altfel e unul dintre motto-urile unui capitol din carte – relaţia dialectică între fascism şi comunism este problema crucială a secolului XX”. Unul dintre discipolii lui Furet şi Raymond Aron, filosoful politic francez Pierre Manent spune că totalitarismul va rămâne problema politică fundamentală şi-n secolul al XXI -lea. Din acest punct de vedere, cele două sisteme totalitare au legături vizibile şi legături invizibile. Înrudiri vizibile şi înrudiri invizibile. Am observat, pentru că am vorbit şi în carte – tema vine din Robert C. Tucker, din volumul al doilea al Biografiei lui Stalin, este problema naţional-bolşevismului. Naţional-bolşevismul a existat şi în Germania pre-nazistă, deci unul dintre curentele care au dus spre Partidul Nazist Naţional-Socialist a fost exact curentul naţional-bolşevic, care combina o fascinaţie în raport cu Revoluţia Bolşevică din 1917 cu menţinerea cultului naţiunii definit cvasi-rasial în ideologia dominantă. Hitler se debarasează, treptat, de naţional-bolşevici, prin urmare, naţional-bolşevismul este una dintre acele alei pe care nu s-a mers, un drum care nu a dus nicăieri în experienţa respectivă.

Comunismul si protocronismul.

Interesant este, însă, că-n anii de după, începe prin sfârşitul anilor 1930, dar în special după al Doilea Război Mondial, ideologia oficială a comunismului – mă refer la Uniunea Sovietică – începe să îmbrăţişeze, să adopte, teme ale extremei drepte pravoslavnice din perioada de dinaintea revoluţiei, lucru negândibil sub Lenin. Parte se întâmplă în timpul războiului, în momentul în care Stalin, din motive de oportunitate, nu neapărat de oportunism, recuperează dimensiunea religioasă în propaganda oficială şi sunt redeschise biserici, patriarhul Moscovei e invitat la Kremlin, in ’42-’43, pentru căStalin isi dă seama că e nevoie şi de această mistică religioasă pentru a menţine viu patriotismul rus de care are nevoie pe front, pentru că se moare pe capete pe front, sunt sacrificii enorme, şi-atunci nu e suficient să spui că lupţi pentru socialism, trebuie să lupţi şi pentru Maica Rusie. Dupa cel de-al Doilea Război Mondial, se accentuează sub forma campaniilor anticosmopolite şi a variantei, hai să o numim protocronice a protocronismului, adică jdanovismul, care afirmă cu mult înainte protocroniştilor de la Bucureşti prioritatea absolută a ruşilor în orice domeniu. La fel cum peste ani vor veni protocronişti în România şi vor spune că, eu ştiu, că Muntele Sinai vine de la Sinaia, că am citit-o şi pe-asta .Totul a fost inventat pe aceste meleaguri şi, de fapt, Occidentul nu a făcut decât să importe… simplific, dar foarte puţin. Bun. Aceste lucruri sunt de o ideologie dominantă la Moscova, sub Stalin. Ea e combinată cu campania anticosmopolită, care are şi dimensiunile puternic antisemite din perioada respectivă ’48-’49-’50. Stalin moare în 1953. Eu le numesc combinaţii de baroc fascisto-comunist. Pentru că, de fapt, aceste două ideologii au câteva teme unde pot comunica foarte uşor.

Dimensiunea internaţionalistă a comunismului este estompată până la a dispare – oricum, citiţi convorbirile Laviniei Betea cu Ştefan Andrei şi veţi vedea că sunt acolo destule date, nu suficiente, dar… Bun, de ce existau toate aceste relaţii de prietenie a lui Ceauşescu cu toate mişcările de Eliberare Naţională? Veneau dintr-un sentiment al indentităţii ideologice sau al afinităţilor ideologice, care nu erau doar emoţionale. În egală măsură, vedem şi-n construcţiile actuale care sunt tematicile radicalismului utopic contemporan de orientare de stânga foarte adesea se întâlnesc cu tematica radicalismului utopic de orientare de extremă dreapta, anticapitalism, antiamericanism, antisemitism, lupta împotriva pieţei libere şamd. sunt, de fapt, aceleaşi teme şi, până să ajungă să se înjunghie din nou, deocamdată par să facă front comun.

Nationalismul de dupa 1989

Discursul naţionalist post-comunist este, înainte de toate, unul populist. S-a înlocuit ideologia partidului unic prin ideologia naţiunii unice. Profetul naţionalist, în genere, vine şi spune „vorbesc în numele istoriei”, „vorbesc în numele secolelor”, dacă nu chiar al „mileniilor” de rezistenţă împotriva întotdeauna diabolizatului sau dezumanizatului inamic extern, care, de obicei, se mai şi infiltrează sub forma minorităţilor, fie că-s minorităţi naţionale, minorităţi politice. Problema este felul cum reuşesc să le anatemizeze şi să le stigmatizeze. Discursul naţionalist este un discurs stigmatizant. Populismul stigmatizează. Populismul nu este, am mai spus-o, şi nu este o idee prea originală, populismul nu este neapărat de stânga sau de dreapta. El este polimorf şi proteic. Despre naţionalism, sunt scrise şi în cartea mea „Fantasmele Salvării”, care o să reapară într-o nouă ediţie anul viitor la Humanitas. Vă spuneam acolo, citând o frază foarte frumoasă a marelui dirijor Leonard Bernstein despre Gustav Mahler, „despre Gustav Mahler se poate spune orice şi totul va fi adevărat. Orice vei spune.” La fel despre naţionalism. Naţionalismul e liberal, naţionalismul e anti-liberal. Naţionalismul este forţă de regenerare culturală, naţionalismul de fapt distruge diversitatea culturală. Şi amândouă pot fi dovedite. Despre populism, ce pot să spun decât ceea ce spunea un mare scriitor sud-american despre peronism, care a fost o formă de populism. Borges spunea „peroniştii nu sunt nici de stânga nici de dreapta, sunt incorigibili”. Acolo nu e nici stânga nici dreapta. Este altceva. Iar Peron însuşi avea o formulă foarte bună, spunea „am două mâini: o mână stângă şi o mână dreaptă şi-o folosesc pe fiecare când e nevoie.” Despre asta este vorba. De aceea putem vedea salturi mortale, cum, de pildă, le vedem în Rusia. Salturi mortale unde unii autori, de pildă Eduard Limonov, care se defineşte ca naţional-bolşevic, mai întâi este apropiat de Dughin, dup-aia este de Putin, dup-aia anti-Putin, deci…

Nationalismul accentueaza fobii si anxietati

Eu tocmai m-am întors din Grecia, şi-am stat 3 zile la Salonic. Şi sunt câteva lucruri care m-au frapat. E prima mea călătorie în Grecia. Grecia a intrat, evident, în NATO cu mult înaintea României, a intrat în Uniunea Europeană cu mult înaintea României. Două sunt concluziile mele după trei zile petrecute la Salonic. Una este că globalizarea şi UE nu par să fi avut niciun efect asupra tradiţiei elene, o vezi peste tot, există. În orice tavernă intri se aude muzică grecească, în orice taxi intri vezi icoane şi cruci şi-aşa mai departe, deci, este acolo. Identitatea nu a fost sub nicio formă anihilată, suprimată. Ăsta e primul punct. Al doilea, eu m-am întrebat – eram cu soţia mea – unde e criza? Cel puţin în Salonic nu e niciun fel de criză. Dacă asta e criza, am vrea să o trăim cu toţii. Se trăieşte extraordinar. Este rivieră în Marea Egee sau ce mare e acolo, Marea Ionică. Există un naţionalism elen, cum bine ştim, şi are vechi tradiţii, şi cred că naţionalismul încearcă să accentueze aceste fobii şi anxietăţi. Mizează, pedalează şi mobilizează fobii, anxietăţi, incertitudini. Ori, evident, şi România se află într-o epocă de incertitudine. A ieşit din ce-a ieşit, din comunismul românesc, a ieşit din post-comunism, pentru că odată ce a intrat în Uniunea Europeană şi-n NATO cred că trebuie să renunţăm la termenul de post-comunism. Gata! Adică 20 de ani de post-comunism ajung! Suntem într-o democraţie şi de-acum avem problemele democraţiei româneşti, nu problemele post-comunismului românesc.

R.: La începutul cărţii „Gulag”, Anne Applebaum descrie cum pe un pod se vindeau tot felul de suveniruri cu oraşul Praga şi, in acelaşi timp, şepci, catarame, insigne cu însemne comuniste cu Lenin, cu Brejnev. Acestea erau cumpărate mai mult de turiştii occidentali şi spune Apllebaum că „lecţia era clară: dacă simbolul unui genocid ne inspiră repulsie, simbolul altuia ne face să râdem”. Turistul occidental ar fi fost oripilat să vadă o zvastică de vânzare. Acum, cam care e reacţia emoţională a Occidentului?

V.T.: În primul rând, atunci când comparăm cele două orori absolute ale secolului XX e bine să reţinem că una a avut loc – şi dacă ne plasăm preţ de mai bine de 30 de ani în Occident – departe, undeva în Est, cealaltă a fost o oroare trăită chiar de Europa Occidentală. Experimentată şi de americani. Totuşi, când mergeţi la Muzeul Holocaustului din Washington, pe unul din zidurile Muzeului Holocaustului sunt cuvintele generalului Dwight Eisenhower, în momentul când intră-ntr-un lagăr de concentrare nazist. Niciun general american nu a pus piciorul într-un lagăr de concentrare comunist. Deci Holocaustul este o problemă a Occidentului. A trăit-o ca o problemă. Evreii francezi, olandezi ş.a.m.d. sunt deportaţi din Occident. Dispar din Occident. Evreii germani. Crima a avut loc în Occident. Este foarte mult privită ca o chestiune a întregii tradiţii occidentale, e o sfidare pentru întreaga tradiţie occidentală. Nu justific, dau pur şi simplu câteva chei explicative sau interpretative. Acesta ar fi un element. Hitler devine simbolul absolut al Răului din perspectiva experienţei occidentale. Stalin este trăit ca o proiecţie. Doi. Stalin a făcut parte din coaliţia anti-fascistă. Deci, din coaliţia care a dus la lichidarea, înfrângerea Germaniei naziste. În momentul când moare Stalin la 5 martie 1953, Naţiunile Unite păstrează un moment de reculegere pentru generalissimul trecut în lumea celor – noi am zice nedrepţi – ceilalţi ar zice… celor drepţi, la propunerea cui? A Franţei! Deci nu la propunerea, ştiu eu, a… – România nu făcea parte, încă, din Naţiunile Unite… dar să zicem…a URSS-ului, nu? În ultimă instanţă avea trei voturi URSS-ul, nu? Avea Uniunea Sovietică, Ucraina şi Bielorusia. Trei voturi avea la Naţiunile Unite. Putea să fie propunerea Bielorusiei, care era republică sovietică socialistă şi făcea ce i se dicta de la Moscova.

Ni se pare, nu mie!… fun să avem brichete cu chipul lui Mao, de pildă, dar n-aş folosi o brichetă cu chipul lui Hitler, nu? Un foarte percutant şi sarcastic critic cultural, australian, care are o si carte despre amnezia culturală, Clive James – scrie foarte mult la Times Literary Supplement – spunea la un moment dat: „ni se pare perfect normal să-i spunem soţiei sau copilului <<vrei să vii cu mine diseară la Baletul Kirov?>>” Kirov a fost şeful organizaţiei de partid din Leningrad, vechi bolşevic, şi a murit ucis într-o provocare, se pare, în ’34, dar până în clipa morţii, la 1 decembrie 1934, Serghei Mironovici Kirov era un membru loial al conducerii supreme a statului totalitar bolşevic. Full Stop. Deci, este perfect normal să spui merg la Baletul Kirov. Dar ni s-ar părea aberant şi ar fi un şoc dacă aş spune „vii cu mine diseară la Corul de Copii Himmler?” E acelaşi lucru. Numai că reacţia automată ar fi de repulsie şi de tremur revoltat, câtă vreme Baletul Kirov, ştiu-eu, diverse alte denumiri, ni se par relativ fireşti. Tocmai pentru că Occidentul şi-a construit imaginea diavolului absolut, a demonismului absolut în naţional-socialism, neînţelegând că şi celălalt radicalism utopic a avut consecinţe similare şi practici similare. De aceea am menţionat la începutul acestei prezentări „Cartea Neagră a Comunismului”, pentru că a avut un rol foarte important, în special în Europa Occidentală. În Statele Unite, lucrurile sunt un pic mai complicate. N-a existat niciodată la nivelul elitelor fascinaţia pentru comunism ca fascinaţie generală. Au existat, sigur, simpatizanţi ai comunismului, spioni ş.a.m.d., dar niciodată nu a avut liberalismul difuz, de orientare să-l numim – în Europa i-am spune social-democrat. Dar, dacă vreţi, pink, nu red. Deci, mult mai decolorat din punct de vedere ideologic.

Burghezia a fost demonizata si de comunisti, si de nazisti.

Acum, încotro mergem? Îmi amintesc de o discuţie pe care am purtat-o cu ani în urmă cu Francois Furet, el credea că ne îndreptăm spre o epocă a decolorării ideologice în care accentele tari ideologice vor deveni tot mai puţin populare. Ceea ce nu putea anticipa Furet, era în 1997 sau 1998, în plin Clintonism şi în plină… să-i spunem bubble economica, când totul părea să meargă extraordinar, nimeni nu putea să anticipeze că va veni recesiunea şi că pe fondul recesiunii vine criza şi că pe fondul crizei apar vechile atracţii şi magnetisme ale soluţiilor mântuitoare de tipul „Jos corporaţiile!”, „Jos capitalismul!”, „Jos Piaţa Liberă!”. Ca şi cum nu am şti despre ce e vorba în propoziţie şi ce urmează odată cu distrugerea pieţei libere, a statului de drept şi a tot ceea ce ţine de liberalismul burghez. Eu dacă am ajuns la o concluzie în viaţă este aceea de a sustine liberalismul burghez. N-am nici cea mai mică ezitare. Burghezia este o clasă care din păcate a fost demonizată şi de nazişti, şi de comunişti. Naziştii îi spuneau „sistemul” şi au avut propria lor revoluţie anti-burgheză, revoluţia nihilismului nazist, comuniştii au avut propria lor revoluţie. Ce e burghezia? Clasa de mijloc. Clasa care nu se angajează în hubris. Şi de aceea întrebarea: ce era România interbelică? Era o ţară în care burghezia începuse să existe şi să-şi afirme valorile. Este ţara despre care scria un Alexandru George, este ţara despre care a scris un Nicolae Steinhardt, un Alexandru Paleologu, asta era ţara. Dacă vreţi, ţara în care Mache şi Lache deveneau burgheji.

Despre neo-comunism si necesitatea unei stangi democratice autentice

Am stat mult de vorbă şi cu doi foarte buni prieteni din Statele Unite pe acest subiect, mă refer la profesorii Virgil Nemoianu şi Toma Pavel – dacă putem vorbi de un neo-comunism şi-n ce măsură, să spunem, aceste grupuscule teoretice – lăsăm deoparte valoarea teoretică – care se vor teoretice, pentru că până una-alta despre acest lucru este vorba – care s-au manifestat în ultima vreme şi-n România. Există Krytyka Polityczna, din Polonia, Slawomir Sierakowski pe care-l preţuiesc pentru că este un gânditor autentic – suntem în total dezacord, dar este un gânditor autentic care-şi plasează tipul de abordare în tradiţia lui martie 1978, deci al revizionismului post-marxist din Polonia. Din păcate, grupusculele pseudo-teoretice din România n-au nimic de-a face cu această tradiţie. Eu nu cred, sincer, că aceşti oameni l-au citit pe Kolakowski. Sierakowski îl ştie bine pe Kolakowski, de-acolo vine. Pot să înţeleg o stângă regândită, Ioan Stanomir a avut un foarte bun articol, în care vorbea despre necesitatea, de fapt, a unei stângi democratice. Ceea ce lipseşte, însă, în momentul de faţă, atât cât înţeleg eu situaţia din România, este că avem, pe de o parte, un fel de mini-sectă care operează cu un marxism, neo-marxism prost-digerat, pe de o parte, clar, concepte care poate sună spectaculos dar nu au niciun fel de relevanţă sociologică, economică ş.a.m.d. şi pe de altă parte avem de-a face cu impostura PSD-istă, care are de-a face cu stânga cât am eu de-a face cu… imamul care-a dispărut. Deci nu. Ei pur şi simplu işi spun de stânga pentru că sunt în Internaţionala Socialistă, pentru că au o familie politica lângă care sau de care să se lipească. Vedeţi că nici stânga oficială, nici stânga care se vrea alternativă nu se uită la tradiţia reală a stângii româneşti, la tradiţia Partidului Social Democrat din România. A fost tradiţia lui Şerban Voinea, tradiţia lui Henri Stahl, tradiţia lui Constantin Titel Petrescu, tradiţia României Muncitoare, a lui Eftimie Gherman. Există. Exista o bibliotecă socialistă în România, care era absolut onorabilă. Sunt oamenii care au refuzat să îngenuncheze la ordinul lui Stalin, dacă vreţi sunt greco-catolicii stângii democratice din România, care n-au făcut pactul şi au plătit pentru asta. Jumanca a murit în închisoare, Flueraş a murit în închisoare, există tradiţia sindicalismului românesc.

Iată că am reuşit să fac o pledoarie pentru o stângă democratică românească. E nevoie de ea. Există o stângă democratică în Polonia, există o stângă democratică în Cehia. Nu prea există aşa ceva în Rusia. E unul din marile paradoxuri: o ţară care a avut menşevicii, o ţară care a avut anarhiştii, o ţară care a avut Partidul Socialist Revoluţionar, eserii, o ţară care a avut cadeţii, constituţional-democraţii – iată la ce au dus 73 de ani de experienţă sovietică. Nimic n-a rămas. Unde sunt cadeţii, unde sunt social-democraţii?Avem un fel de magmă ce-şi zice partid şi partidul lui Zuganov, care-i un partid neo-comunist. Dar ce fel de partid neo-comunist e ăla care defilează cu hramuri ortodoxe şi cu portretul lui Lenin. Aici apar paradoxuri. Deci neo-comunism… când vine, de pildă, un filosof francez care pare să nu fie jenat de faptul că odinioară era un mare admirator al khmerilor roşii, mă refer la Alain Badiou. Nu discut valoarea lui Badiou ca filosof al ştiinţei, nu mă pricep, îl las deoparte, se pare că-i foarte bun. Nu discutăm acest lucru. Cum n-am nicio îndoială că Noam Chomsky este un mare lingvist. Nu discutăm aici lingvistica lui Chomsky sau epistemologia lui Badiou. În momentul în care Badiou face un pas în afara epistemologiei sale şi intră în teorie socială si spune că a sosit momentul să re-testăm ipoteza comunistă, eu nu mă re-bifez. Şi nu numai eu. Pentru că este o afirmaţie iresponsabilă. Iar a fi ceea ce este iresponsabil la Paris venind din gura unui filosof politic, moral, al ştiinţei, ş.a.m.d. devine, din punctul meu de vedere, de-a dreptul obscen, în momentul în care este făcut într-o ţară care încă nu a terminat să-şi numere morţii.

  • Prima parte a prezentarii o puteti urmari aici

  • Puteti comanda cartea cu autograful autorului de pe site-ul GiftBooks. Numar limitat de exemplare

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , ,



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. amanda13 spune:

    Interesant ceea ce spune domnul Tismaneanu despre Badiou; si totusi perspectiva sa amorala si abstractizanta asupra “pasiunii pentru real” secolului XX suna plauzibil pentru cititorul vestic. Dupa parerea mea, pana la un punct, acest tip de gandire s-ar putea numi “radicalism al insului din fata televizorului” – detasat si lucid, insa pe alocuri strident si lipsit de autenticitate in ambele privinte.

  2. adrian petreanu spune:

    @ amanda 13
    Recunosc, va invidiez. Cum faceti de reusiti ca la fiecare articol al domnului Tismaneanu sa fiti prima persoana care posteaza un comentariu ? Sunteti o persoana reala, sunteti informata inainte de aparitia articolulu ? Intotdeauna comentariile dumneavoastra sunt foarte “critice” indiferent de subiect. Nu sunteti de acord cu nimic din ceea ce scrie autorul, adica aveti mereu propriile pareri. Bravo !

    • amanda13 spune:

      Domnule Petreanu, in primul rand sunt o persoana reala, desi postez sub pseudonim. In al doilea rand, postez comentarii de pe un alt fus orar, asa ca uneori sunt prima care comenteaza. In al treilea rand, scriu comentarii pentru ca il admir pe domnul Tismaneanu, este unul dintre putinii intelectuali romani pe care inca ii mai citesc si am un respect profund pentru ceea ce face domnia sa pentru spatiul public romanesc.

      In fine, in ultimul rand, dar poate pentru dvs. nu atat de important este faptul ca eu nu cred ca am fost vreodata vehement critica la adresa domnului Tismaneanu. Recititi comentariul de mai sus dupa introducerea “interesant ceea ce spune domnul Tismaneanu” tonul meu critic se indrepta spre scrierile unui filozof francez pe care domnul Tismaneanu il citeaza spre final – Alain Badiou. Domnului Tismaneanu ii displac afinitatile politice ale domnului Badiou. Mie imi place cum scrie domnul Badiou, insa inteleg inteleg ca ideile sale conduc spre un soi de amoralism care faciliteaza acele afinitati si de aceea il critic. Daca intelegeti ce vreau sa spun… Daca nu intelegeti ce vreau sa spun, va sugerez sa cititi restul comentariilor mele de pe acest site – nu sunt multe, in majoritate sunt pe marginea articolelor domnului Tismaneanu, sau ale domnului Naumescu si foarte sporadice in rest.

  3. Mircea Lutic spune:

    Ce mi se pare mie interesant este ca autoritarismul si demonismul au in comun simplitatea.
    Sunt amandoua simplu de inteles pentru masele pe care incearca autoritaristii sa le atraga.
    Daca ceva nu merge bine e simplu sa spui “aia sunt de vina”, sa pui in frunte pe cel mai vehement critic si sa speri ca o sa fie bine.

    Din pacate, nu stiu cazuri in care o astfel de speranta sa se fi implinit.
    Viata e plina de probleme prin natura ei si singura solutie reala este efortul personal.

    Dupa parerea mea , adevaratul geniu al lui Churchill a fost ca a avut curajul si intelepciunea sa le spuna englezilor de la inceput ca nu le poate promite decat “sange, suferinta, lacrimi si sudoare”
    ( http://www.youtube.com/watch?v=gVg7rnRheK8 ).
    Eu cred ca adevarul e intotdeauna mai bun decat aparenta chiar stralucitoare si glorioasa pe care au incercat s-o produca indragostitii de autoritate asa cum, din pacate, am vazut cu totii.

    • Mircea Lutic spune:

      Din pacate foarte multi romani inca mai cred in “pile” si “vinovati” (probabil o credinta feudala).
      Ei nu-si dau seama ca de fapt ei sunt cei care sustin “pilele” si nu invers si nici ca “vinovatii” sunt o directie care nu duce nicaieri.

      Dupa parerea mea PSD este un exemplu stralucit al acestei credinte.
      As putea spune chiar ca asta e doctrina fundamentala a partidului.
      Chiar si unele ritualuri ale bisericii ortodoxe exprima aceasta credinta mai mult decat iubirea de Dumnezeu.

      Eu cred ca acela care va reusi sa inlocuiasca in sufletul romanilor aceasta credinta cu credinta in efortul personal si in crearea de valoare va fi cel care va schimba cu adevarat istoria Romaniei.

      Impresia mea e ca lupta dintre aceste doua credinte este vizibila in spatiul politic romanesc.

  4. Hannibal Lecter spune:

    In the “Epic of Gilgamesh” the gods give civilization to man. But there is a caveat. They tell the hero that if he accepts this gift he must accept it all – the good with the bad, that he cannot take the benefits without taking the costs. Similary, in Genesis the Tree of the Knowledge of Good and Evil is perhaps more correctly the Tree …. of Good/Evil – the knowledge that makes civilization possible for humanity but where, again, benefit and cost are fused together and can never be separated.
    It is not so much a question of society ‘evolving enough to use only the good’ but of doing the best within the reality of our imperfections.

  5. Intotdeauna teoriile despre nationalism trebuie sa fie bine comunicate, mai exista si popor nu numai universitari. Jena de a fi etichetati drept national-comunisti, teroarea asta a oprit pe multi intelectuali de la a se exprima ca unionisti, ca monarhisti chiar, sau ca români ingrijorati ca unii extremisti maghiari vor sa faca din Tinutul Secuiesc o insula a Ungariei iar zona Partium sa o cumpere ieftin la metru patrat. Rezultatul e postromânismul ca RO e altfel, n-are trecut, deci nici viitor, o ideologie atribuita (!) de poporul electoral tuturor intelectualilor publici, incât e astazi Gâdea mai mare decât Patapievici, iar Spânu decât Cartarescu, dupa ce ICR-ul n-a putut fi aparat in strada de masile largi populare, ca in anii ’90, ci doar de neglijabili politic protestatari cu papioane.

  6. VictorBraun spune:

    Nu stiu de ce asteptam un neo-comunism. El este aici. Se numeste China.
    Asa arata, noul comunism, da noroc cu google si impreuna pastreaza ideologia partidului.

    Vorbim despre gulaguri si dizidenti fara sa vorbim despre ce se intampla azi in Tibet.
    Fara sa vorbim despre cenzura din China, despre dizidentii tibetani, despre detinutii politici din China.

    America este in relatii bune cu China. Romania lui Ponta aduce la Bucuresti ‘investitori’ chinezi si se lauda cu asta. Ba mai mult, ii lauda. Europa nu spune nici ea nimic. Toata lumea arata cu degetul nazismul, gulagurile, dar cand vine vorba de Tibet, toti vor sa fie in relatii bune cu China.

    Ne intrebam de ce a fost posibil totalitarismul, dar nu vedem totalitarismul de sub nasul nostru.

    Nici germanilor nu le venea sa creada ce a facut Hitler cand li se aratau pozele. Spuneau ca este propaganda americana.
    Noi, in schimb, ne spalam constiinta la muzeele holocaustului. Asa putem sta, in continuare, nepasatori la genocidul din Tibet.

    • Fatalist spune:

      Fiindcă toate acestea fac parte din paradigma mentalității de serviciu… Și care e aceasta, oare?
      * Incriminarea sistemelor totalitare (OK, sunt condamnabile și neapărat aruncabile la coș, dar, oare, obsesiv-obligatoriu pentru că și ăsta e un profil intelectual la modă?);
      * Renașterea din propria cenușă (și nu neapărat fiindcă tu ai fi făcut ceva, dar chiar din asumarea, conștientă sau nu, a unui soi de culpabilități “genetice” sau împrumutate în vederea stabilirii unei tristeți intelectuale ca politică de marketing?);
      * Creșterea socială pe fundalul involuției morale dintr-o perspectivă multipartinică (tendințele dizidente dintr-un partid unic s-au metamorfozat progresiv din ’90 în partide independente către o tendință unică: involuția către imoralitatea poltică și/sau etică sau, mai bine, spus asumarea amoralității, a ceva de dincolo de bine și de rău, nici bine, nici rău, și bine, și rău, e corect atâta vreme cât are nuanțe populiste, “elitiste” uneori )…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)