Home » Analize »Global / Europa »Orientul Mijlociu »Reactie rapida » Citesti:

Acordul marilor puteri cu Iranul: o bombă cu fitil sau o resursă de încredere într-un Orient Mijlociu devastat de ură?

Valentin Naumescu aprilie 7, 2015 Analize, Global / Europa, Orientul Mijlociu, Reactie rapida
14 comentarii 2,713 Vizualizari

Grupul P5+1 (puterile nucleare din Consiliul de Securitate plus Germania), în care s-a distins de la distanţă voinţa politică a Statelor Unite, a ajuns în ultimul ceas, practic în momentul expirării termenului de negociere de la Lausanne, la un acord-cadru cu Iranul, pe vechiul şi controversatul dosar privind programul nuclear al Teheranului. Trebuie imediat adăugat că ceea ce s-a convenit în Elveţia este (doar) un acord de principiu, care deschide calea negocierii detaliilor Acordului final, acesta trebuind la rândul lui definitivat până pe 30 iunie a.c.

În esenţă, este vorba de o înţelegere prin care Vestul ar trebui să se asigure că Iranului îi va fi imposibil să mai fabrice arma nucleară, reducându-şi producţia de uraniu îmbogăţit la o treime din parametrii actuali, ceea ce l-ar face într-adevăr utilizabil doar în scopuri civile, iar Teheranul ar urma să obţină o ridicare graduală a sancţiunilor economice internaţionale, care i-au afectat grav economia şi nivelul de viaţă în ultimii zece ani, începând imediat după primele Rezoluţii ale ONU pe această temă, adoptate în 2006. Monitorizarea programului nuclear redus al Iranului este prevăzuztă a dura alţi zece ani, începând de la momentul adoptării documentului final.

Acordul marilor puteri cu guvernul considerat „moderat” al preşedintelui Hassan Rouhani are însă, dincolo de cei care îl salută, şi o mulţime de opozanţi: în Israel, Arabia Saudită, Statele Unite şi, deloc surprinzător, chiar în Iran. Raţiunile sunt diferite, de la caz la caz. Politică se face peste tot iar cei care nu sunt implicaţi în „decontarea” acestui succes diplomatic şi nu pot capitaliza politic prin susţinerea lui, o fac invers, prin criticarea şi combaterea înţelegerii încheiate.

În plus, revenirea Iranului pe scena politică internaţională, după o lungă perioadă de izolare, reechilibrează oarecum raporturile de putere suniţi-şiiţi şi restructurează balanţa de putere din Orientul Mijlociu. Nu întâmplător Arabia Saudită a intervenit militar în Yemen, împotriva miliţiilor rebele şiite houthi: nu neapărat de dragul preşedintelui Hadi, încă în funcţie, refugiat de la Sanaa la Aden, cât mai ales în încercarea de a se reprofila urgent ca principală putere a regiunii şi de a evita apariţia unui nou regim şiit în zonă, presupus a fi sponsorizat de Iran, marele său rival.

Orientul Mijlociu este într-o schimbare accelerată iar atmosfera se degradează aproape peste tot. Tensiunea în lumea islamică a crescut la cote cu adevărat istorice, paroxistice. Întregul Orient Mijlociu fierbe, după declicul provocat de „Primăvara arabă” din 2011-2012, care a descătuşat forţe dormante şi frustrări adânci. La Cairo funcţionează practic, din nou, o dictatură militară, cosmetizată sub masca unor alegeri controlate de regimul militar rezultat din lovitura de stat de pe 3 iulie 2013, care a curmat brusc, ilegitim, un regim ales liber dar cu evidente accente islamiste şi, oarecum previzibil, cu potenţial autoritarist. Dilema politică a Egiptului era şi este, aşadar, perfectă. Tunisia, multă vreme exemplul pozitiv, se confruntă cu întoarcerea terorismului. Libia post-Ghadafi se dezintegrează ca stat şi se retribalizează. Irakul este un stat eşuat. Siria, o tragedie fără sfârşit. ISIS rezistă, în pofida intervenţiei coaliţiei internaţionale care încearcă distrugerea organizaţiei criminale, dar care nu a reuşit, după aproape un an, decât eliberarea Tikritului, umbrită însă de recunoaşterea intrării ISIS în periferiile Damascului. Turcia se islamizează politic, dincolo de orice dubii şi interpretări, fiind tot mai departe de Uniunea Europeană şi de platforma occidentală. Fostul preşedinte al Iranului, detestatul Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013) a sugerat recent intenţia de a reveni în politică[1], sperând probabil într-un context favorabil lui, după succesiunea care se va produce, mai devreme sau mai târziu, în poziţia de lider spiritual al Iranului. Ayatollahul Khamenei este grav bolnav iar facţiunile concurente ale regimului islamist, unele incontestabil mai conservatoare decât regimul instalat după victoria lui Rouhani, dau târcoale puterii la Teheran[2]. Benjamin Netanyahu tocmai a câştigat al patrulea mandat de premier al Israelului interpretând o partitură dură şi criticând deschis Statele Unite, chiar şi la Washington, în faţa Congresului, pentru înţelegerea făcută cu Iranul.

Acesta este, schiţat în linii mari, tabloul lumii politice orientale, răvăşită de crize, clivaje şi confruntări aparent ireconciliabile, în care apare totuşi acordul cu Iranul, smuls la limita negocierilor. Una din puţinele raze de speranţă, încă firavă ce-i drept, într-un context contorsionat de violenţe, drame, suferinţă şi dorinţă de răzbunare. Mă număr printre cei care consideră că premierul Netanyahu va accepta în cele din urmă acordul cu Iranul[3], pentru a nu risca izolarea politică internaţională pe această temă, probabil aruncând în joc tema unui ultim amendament, a unui compromis discursiv pe care ar trebui să îl facă Iranul în faţa Israelului, astfel încât lucrurile să nu pară o victorie politico-diplomatică a Teheranului şi o înfrângere a lobby-ului anti-Acord al Ierusalimului.

Întrebarea-cheie este acum, în opinia mea, care ar fi consecinţele înţelegerii cu Iranul şi ale sfârşitului izolării internaţionale a regimului de la Teheran? Aş vedea trei tipuri de efecte ale acestui aparent surprinzător proiect al Washingtonului, nu lipsit de riscuri dar devenit tot mai limpede în ultimii doi ani, de atragere/implicare/reintegrare a Teheranului în comunitatea de dialog şi negociere a regimurilor credibile din Orientul Mijlociu. Iată, nici scutul american antirachetă din Europa Centrală nu mai vizează, în discursul oficialilor, la fel ca în 2011-2012, „ameninţarea rachetelor cu rază medie de acţiune din Iran”. Ca prin minune, pericolul iranian a dispărut din justificarea scutului, în caz că cineva chiar se temea că Iranul va lovi ţările NATO din flancul estic european. În fine, beneficiile Acordului ar fi, pentru a le menţiona succint, strategice, politice şi economice.

Strategic, atragerea şi implicarea Iranului în politica regională poate fi un câştig pe termen lung, inclusiv pentru interesele Statelor Unite, prin presupusa responsabilizare a Teheranului faţă de evoluţiile din zonă şi, indirect, prin ţinerea în şah a unei Arabii Saudite tot mai imprevizibile, aflată în momentul unei schimbări de generaţii politice. Putem intui că Washingtonul caută să stabilească o nouă balanţă de putere în regiune, cu o bază de susţinere mai largă decât cea de până acum, cu mai mulţi actori, în care fiecare să fie interesat să aibă o relaţie bilaterală bună cu Statele Unite, pentru a beneficia de diverse garanţii şi avantaje.

Politic, acordul este bun pentru că vine într-un moment critic, în care administraţiei Obama i se reproşează lipsa de angajament pe plan internaţional şi pierderea influenţei în dosare de securitate sensibile şi complicate. Alegerile prezidenţiale se apropie iar democraţii vor avea de dat răspunsuri la întrebări grele ale republicanilor, mai ales privind politica externă şi eficienţa guvernului american în garantarea securităţii naţionale, regionale şi globale.

Economic, reintrarea exporturilor masive de petrol iranian pe piaţă ar putea menţine multă vreme scăzut preţul barilului (efect pozitiv pentru creşterea economiei americane şi globale, plus, deloc neglijabil, anularea unui asset al Rusiei, respectiv îngreunarea refacerii economiei ruseşti, puternic influenţată de încasările din vânzarea de hidrocarburi), în condiţiile în care există în prezent pericolul unei noi creşterei a preţului petrolului[4].

Desigur, la capitolul riscuri putem numi, cel puţin teoretic, scenariul în care, scăpat din strânsoarea sancţiunilor şi cu o monitorizare internaţională superficială a programului său nuclear, Iranul să anunţe în câţiva ani că a devenit putere nucleară, pretinzând în consecinţă un alt tip de tratament politic la nivel regional şi global. Ar fi un dezastru pentru întreaga strategie pusă în joc acum de Statele Unite şi pentru echilibrul regional de putere în Orientul Mijlociu. Şi totodată, o recunoaştere tardivă a scepticismului lui Netanyahu în legătură cu încrederea care poate fi acordată Republicii Islamice a Iranului.

Riscul menţionat, deşi nu poate fi total exclus, este însă contrabalansat de un risc alternativ chiar mai mare, acela ca eşecul regimului Rouhani în stabilizarea economică a Iranului să conducă la o schimbare de leadership la Teheran, şi nu în sensul democraţiei liberale, ci în direcţia revenirii ultraconservatorilor la tabloul de comandă. Iar aceştia nu ar fi nici măcar interesaţi în dialogul cu puterile occidentale, aşa cum nu a fost interesat Ahmadinejad în timpul mandatelor sale, în pofida sancţiunilor la care a fost supusă ţara sa.     

NOTE________________


[1] http://www.washingtonpost.com/blogs/worldviews/wp/2015/02/02/hes-back-new-web-site-suggests-irans-ahmadinejad-may-be-plotting-return/

[2] http://www.breitbart.com/national-security/2015/03/06/world-view-khameneis-illness-may-signal-generational-policy-change-in-iran/

[3] http://www.ecfr.eu/article/why_netanyahu_may_accept_an_iranian_deal

[4] http://www.marketwatch.com/story/oil-rebounds-as-iran-exports-seen-taking-months-to-ramp-up-2015-04-06

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "14 comments" on this Article:

  1. Ben spune:

    Totdeauna cand statele democrate negociaza prost cu statele teroriste se vantura spectul venirii la putere a unor teroristi inca si mai rai.
    Acum cu Iranul, intelegem ca Rouhani ramane periculos pentru ca in ciuda unei semi-acceptate intentii de acord, Iranul ar putea totusi sa faca si sa dea cu arma nucleara. Atunci care poate fi alternativa si mai amenintatoare? Tot bomba nucleara. Pai mai bine sa ne trezim acum din somn, pana cand mai suntem in viata, ca altfel nu o sa mai ramana cine sa recunoasca, tardiv sau nu, daca Bibi a avut drepate.

  2. DanielS spune:

    Oarecum indiferent fata de evolutiile interne, Iranul si Arabia Saudita se profileaza ca puteri regionale intr-o balanta dominata militar cu multa prudenta de Turcia. Vrind-nevrind, mai devreme sau mai tirziu, pentru a se proteja, Turcia va trebui sa se implice in dezastrul din Orientul Mijlociu. Foarte probabil, mai intii si intii in proximitatea granitelor proprii. Turcia nu poate asista mult timp indiferenta la contagiunea anarhica care ar afecta-o fara indoiala.

    Si daca ar fi numai Orientul Mijlociu! Dar Turcia trebuie sa urmareasca cu maxima atentie si evolutia militara din jurul Marii Negre. Managementul resurselor justifica pe deplin prudenta actuala a Turciei.

    Pe de alta parte, Polonia si Romania influenteaza decisiv pozitia militara a NATO pe intreg frontul estic, de la Baltica pina la Marea Neagra. Perfect previzibil, cele doua tari se vor intari economic si militar decisiv si repede, coagulind toate guvernele din zona catre fermitate fata de agresiunile Moscovei. De aceea, la Marea Neagra, Turcia nu prea are de ales. Pentru a beneficia de suport NATO ferm in Orientul Mijlociu, Turcia va trebui sa sustina intarirea aliantei in zona Caucaz, respectiv Georgia si Azerbaijan. Practic, flota ruseasca de la Sevastopol va fi inconjurata din toate partile. Acesta e doar una din cauzele disperarii si agresivitatii lui Putin. Tarul cauta febril solutii care nu exista. Si nu amenintarea militara il doare pe Putin cel mai tare. Ci continua erodare interna a puterii Moscovei in periferiile proprii. Rusia evolueaza catre secesiune generala datorita dezastrului economic. Cel mai probabil, nu e timp pentru o imensa miscare revolutionara in Federatia Rusia. Ci mai degraba o totala secesiune. Cu implicatii teritoriale semnificative pentru China, Japonia, Romania, Polonia si nu numai. Harta lumii se va schimba cit de curind, iar de arsenalul nuclear al Rusiei se va ocupa singura putere mondiala capabila de o asemenea responsabilitate.

    SUA ramine forta mondiala coplesitoare, dar nu atot-puternica, asa cum se prefigureaza intr-o recenta prognoza Stratfor. Fara a se implica direct in evolutii, si cu atit mai putin militar, SUA isi rafineaza dominarea mondiala si se intareste enorm prin influenta soft. Iar prin pozitia geografica, Turcia este actorul esential din Orientul Mijlociu si zona Marii Negre.

  3. victor L spune:

    Eu nu cred ca Bibi va accepta acordul cu Iranul pina nu se vor face alte precizari la acordul cadru.
    Si apoi, nu sint departe alegerile din SUA, coroborate cu revenirea ultraconservatorilor in Iran.
    Tratatele/acordurile sint facute pentru a fi incalcate.
    In rest, da, tabloul schitat este cenusiu rau.

  4. zapp spune:

    Permiteti-mi sa-l corectez pe autor: prin tratat, marile puteri nu isi propun ca Iranului sa ii fie imposibila obtinerea de bombe nucleare. Nu se specifica niciunde aceasta premiza in discutiile cadru.

    Articolul surprinde -descriptiv- situatia conflictuala din Orientul Mijlociu dar, totusi, ma asteptam la o sinteza, de pilda, asa cum apare in THE ECONOMIST ( http://www.economist.com/blogs/economist-explains/2015/04/economist-explains-3 ) . Conflictele nu sunt “mozaicate” ci se pot extrage doua grupuri combatante. Plus un ISIS. Revenind la cele doua grupuri, acest tratat loveste mai mult in proprii aliati ai SUA, facand concesii inamicului “traditional”.
    Stii ce a declarat James Baker la emisiunea lui Fareed Zakaria pe CNN (duminica)?! Reproduc aproximativ: “nu am avut incredere niciodata in 12 ani in conducerea politica a Iranului”. Dar inteleg dorinta lui Obama de a-si pregati soclul pt statuia din istorie. Sa ne aducem aminte si de cum a negociat Clinton cu Coreea de Nord ca acum, aceasta sa detina cc 10 focoase nucleare. Sau de resetarea relatiei cu Rusia (a lui Obama).

    Incercarea de a identifica o strategie geniala prin realocarea Iranului un statut de forta regionala (ironic, fostul inamic al SUA) tine mai degraba de un joc de strategie pe calculator decat de politica reala.

    Plus ca, prea putine informatii ne-au fost livrate despre pactul in sine. Ce contine (asa cum transpare pana acum in presa) , argumentele pro&contra,etc.
    Ce pare cert: toata infrastructura nucleara a Iranului ramane in picioare. Reducerea activitatii/dezasamblarea a 66% din centrifuge nu reprezinta in sine un succes “tehnic”. Capacitatea Iranului de a le reinstala va fi mult mai mare dupa cativa ani de la ridicarea sanctiunilor. Pe scurt, in acest moment, Iranul a castigat timp si bani pentru a-si redresa economia crunt lovita de sanctiuni. Prin felul in care isi negociaza tratatul isi pregateste pe termen mediu atingerea obiectivului de a avea arme nucleare (este o gogorita ca are nevoie de energie nucleara -cand Iranul este “scaldat” in petrol iar eneriga produsa de petrol este infinit mai ieftina decat energia nucleara (in ce-i priveste).

    Ma astept, ca editorii de pe Contributors sa alcatuiasca pe viitor, dosare de presa ale marilor teme globale intr-o maniera mai riguroasa pentru a evita analize incomplete ,eliptice, etc.

  5. Mihai spune:

    Tare ma tem ca pseudo-acordul intre Iran si Marile Puteri va avea valoarea celor incheiate la Munchen, Viena, Moscova in preajma celui de-al doilea razboi mondial. Hitler, Chamberlain, Stalin, Daladieu, Molotov, Ribbentrop & Co., sunt modele inca valabile pentru regimul iranian dar si pentru Putin.
    Toate framantarile si dezechilibrele din ultimii ani se datoreaza vacuumului produs de scaderea dramatica a puterii Americii si a influentei ei asupra mapamondului. In mare parte din cauze economice dar si din cauza inabilitatii si impotentei presedintelui Obama si a ministrilor lui, printre cei mai slabi din ultimele decenii. In paralel, Europa s-a culcat pe-o ureche dupa ’89 si si-a slabit puterea militara in aceiasi masura cu care si-a marit dependenta energetica de Rusia. Si cum soarta vacuumului geopolitic este sa se reumple rapid, iata schimbarea la fata a lui Putin care a sezizat ca s-ar putea sa fie momentul propice pentru revansa si restaurarea imperiului sovietic. La fel si Iranul, ISIS, Turcia, pioni cu mari veleitati geopolitice care profita sa se inghesuie in fata, profitand de dezastrul “primaverii” arabe, eveniment capital la care America a dat dovada de o orbire si o prostie de zile mari.

  6. dorin valeriu spune:

    Poti avea incredere in Iran ? Si ce inseamna 15 ani in istorie ?
    Un pas teribil de riscant facut de USA. Il inteleg pe Bibi si Israelul – primul expus.

  7. Geo spune:

    Obama (nu SUA!) este in criza de autoritate si de credibilitate pe toate planurile:intern si extern!
    Episoadele Snowden si Dessange nu au fost nici resorbate si nici digerate, faptul ca nu se mai vorbeste despre ele nu inseamna ca nu mai au relevanta,ci dimpotriva,sunt ghimpii din talpa lui Number One.

    Bachar i-a tinut piept,Putin l-a ridiculizat si continua sa-l sfideze,Bibi il ignora,si daca vorbim numai de acestia 3,fiecare are in spatele lui popoare care ii sustin neconditionat,ceea ce nu e de loc cazul lui Hussein!

    Atunci,incearca coups de maitre de diplomatie cu…Kerry pe post de sol de pace!Slabut,foarte slabut!
    In afara de zapacirea circulatiei in Lausanne zile intregi,si de manifestatiile de bucurie (?) ale iranienilor filmati de CNN,alte efecte nu vor avea asa-zisele tratative istorice!
    Cine-si poate imagina ca Arabia Saudita,Qatarul,Turcia saui Israelul,o sa accepte vreodata ca Iranul sa iasa,economic si militar,din evul mediu in care este plonjat din 1979,se insala!
    Bomba cu fitil?Nu,grenada de jucarie pentru distrat atentia.

  8. Andrei A. spune:

    Nu știu cum anume s-ar putea ajunge la o pace westfalică în regiune, cu atât mai mult cu cât asistăm la o rearanjare a granițelor după criterii religioase și tribale- deci un cocktail cum nu se poate mai pernicios. În spiritul unei anumite obiectivități istorice, ar trebui totuși menționat faptul că de aproape 25 de ani, “crema-cremelor” în ce privește extremismul islamic este sunită și finanțată cu bani saudiți sau ai statelor mai mici din Golf și nu de la Teheran. Aș fi deci mai precaut cu răspândirea generoasă a certificatelor de terorist, mai ales când vin din partea unora care ne-au adus Axis of Evil și alte jingle-uri de Biblie și benzi desenate, menite să reprezinte fie nivelul lor de înțelegere al complexităților din zonă, fie un fel de corectitudine binară și ipocrită. Reîmpărțirea Orientului Mijlociu în Arabii Saudite mai mici, lipsite de petrol și trăind dintr-un fel de ajutor social distribuit de la Ryadh cu condiția neîncălcării ortodoxiei , nu pare să fie o idee prea bună, judecând după rezultatele prezente. Nu pare nici să îmbunătățească condițiile de securitate ale Israelului, de vreme ce ele stau la baza acestei discuții. Conflictul din Yemen este o replică iraniană la atacul saudit fățiș împotriva pionului capital de la Damasc. Lucrurile însă s-au complicat atât de mult încât toate aceste noțiuni de “cine a început primul”, nu mai au importanță. Singura contrapondere la puterea iraniană a fost demontată în statul vecin, Iraq. În conflictul crescând dintre Saudia și Iran, viitorul pare să fie de partea entității șiite- fie din cauza raportului de populații, a gradului de educație (în ciuda masei de săraci din Iran) și pentru că, având o multi-milenară tradiție istorică reprezintă o entitate mai solidă decât un regat condus de un conglomerat familial corupt și întemeiat de un Stalin al nisipurilor care s-a folosit de wahhabism pentru a-și supune și uniformiza fieful. Exemplul șahului, posesorul celei mai moderne și mai puternice armate din zonă, ar trebui să dea de gândit în ce privește stabilitatea Saudiei sau a mai micilor state princiare din zonă. Nu vom vedea șiiți ocupând Mecca sau Medina, după cum nu vom vedea nici suniți stăpânind Najaf sau Kharbala- dar vorbind despre această tentativă de a ieși dintr-o găoace de izolare, mi se pare că Saudia a făcut-o mai demult și că este complet depășită de rezultate.
    Un Iran puternic (cu sau fără arme nucleare), spulberă echilibrul strategic în zonă, fie că vorbim de Statele Unite, fie de aliații ei tradiționali. Soluție militară nu există- după cum, dacă este să considerăm efectul unei blocade și să privim la rezultatul celor 5 decenii de izolare aplicate regimului cubanez, vedem că nu dau rezultatele scontate. Cum anume va fi integrat Iranul într-o structură de securitate a regiunii, rămâne de văzut- nu în ultimul rând pentru că în spatele conflictului șiit-sunit se ascunde rivalitatea persano-arabă- după cum, nici o fricțiune directă între o placă tectonică militară turcă și alta iraniană, nu este de dorit. În ce măsură statele din Golf pot “coagula” pentru a face un bloc rival celui iranian, rămâne de văzut cu atât mai mult cu cât Saudia ar încerca să-și asume un rol primordial pe care celelalte familii princiare din zonă nu sînt foarte entuziasmate în a-l ceda.
    Limitarea proliferării armamentului nuclear este doar un aspect și de mai lungă durată. De esență imediată este ce se întâmplă acum în colțul de NV al fostului Iraq, dar mai ales în Siria. Acolo aș vrea să văd o gândire nouă, care să pună capăt acestul război islamic cu perspectiva unei durate de 100 de ani și care să iasă din acest reflex tip Curtis Lemay de a netezi cu bombe orice complexitate și dilemă, geostrategică sau morală.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Valentin Naumescu


Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este doctor în ştiinţe politice, conferenţiar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, Departamentul de Relaţii Intern... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)