Home » Global / Europa »Politica & Doctrine » Citesti:

Nemesis ca împărăție morală: Genocidul armean (Un eseu de Marius Stan și Vladimir Tismaneanu) — Actualizat

Marius Stan aprilie 20, 2015 Global / Europa, Politica & Doctrine
21 comentarii 2,739 Vizualizari

Motto: “Îngerii sunt morți iar Domnul a orbit pe tărâmul Acrei,/ nu e nimeni în noapte care să vegheze pentru mine pe cei care s-au dus să-și afle odihna acolo” — Paul Celan

În urmă cu mai mulți ani, Germania a fost scena unui episod stânjenitor, atunci când, la presiunea Turciei, landul Brandenburg a eliminat dintr-o curiculă școlară referințele la genocidul armean. Liderul comunității armene din Germania spunea la acea dată că “este un scandal” sau că “este deprimant dacă ceea ce există în manualele din Brandenburg poate fi dictat de la Ankara”. A persistat așadar senzația, pentru o vreme, că alianța germano-turcă funcționează din nou. Împăratul german Wilhelm al II-lea se declarase în 1898 patronul tuturor musulmanilor din lume și văzuse problema armeană ca pe o afacere internă a Turciei. Astăzi, la o sută de ani de la genocidul împotriva armenilor, problema este una eminamente universală, prin toate implicațiile ei și toate reverberațiile etice pe care le poate produce.

Unul din principalii autori ai masacrului împotriva armenilor, Talaat Pasha, Marele Vizir (premierul) turc și membru important al Comitetului Central care autorizase genocidul, găsise refugiu după Primul Război Mondial chiar la Berlin, acolo unde însă avea să fie împușcat pe 15 martie 1921 de către un supraviețuitor al genocidului, armeanul Soghomon Tehlirian. Acesta va fi absolvit de crimă într-o curte germană, un eveniment considerat de mare anvergură în epocă. Apărătorii săi nu negaseră crima, dar insistaseră pe impactul emoțional al genocidului asupra lui Tehlirian, cel care susținuse că asistase la decapitarea mamei sale. A fost achitat cu celeritate de către juriul german într-un moment în care veștile din ce în ce mai numeroase despre masacrul împotriva armenilor l-au transformat pe Tehlirian într-un fel de “agent al justiției”. New York Times titra la acea dată, în urma verdictului: “They Simply Had to Let Him Go”.

Ceea ce însă nu s-a discutat în acel proces a fost faptul că “uciderea unui criminal” era parte dintr-o răzbunare armeană globală, o campanie numită “Operațiunea Nemesis”. Prima carte pe acest subiect, apărută în limba germană, a fost a lui Rolf Hosfeld (Operation Nemesis. Die Türkei, Deutschland und der Völkermord an den Armeniern), iar acum, Eric Bogosian, prozator și actor american de origine armeană, a scos un volum intitulat “Operation Nemesis: The Assassination Plot that Avenged the Armenian Genocide”. Subiectul este discutat pe larg într-un recent articol apărut în NYT Book Review, semnat de Joseph Kanon.

Cum s-a constituit, foarte pe scurt, această organizație Nemesis? Se pare că ea a luat ființă la Boston în iulie 1920 și a reușit ca în decurs de numai trei ani să identifice și elimine șapte importanți turci direct legați de episodul genocidar. Au avut sprijin din partea unor servicii de spionaj străine, contacte în varii orașe ale lumii, iar sediul și l-au fixat în Watertown, Massachusetts. O paranteză a memoriei: citind acest articol zilele trecute, unul din autorii prezentului eseu (MS) și-a amintit că a locuit pentru scurt timp, în 2009, în această aparent liniștită suburbie a Bostonului. Și da, magazinul armenesc din Watertown era cel pe care îl frecventa cu regularitate, fiind și cel mai ispititor. Nu poți să nu surâzi amar gândindu-te acum, retrospectiv, că bătrânii armeni cu care te salutai zilnic ar fi putut fi urmașii direcți ai Nemesisului. Foarte probabil… Atmosfera străzilor, caselor din Watertown, dar mai ales a acelei liniști încărcate istoric este greu reproductibilă în cuvinte. Trebuie, poate, căutată printre mirosurile de cafea și privirile oblonite ale urmașilor foștilor martori și răzbunători ai Apocalipsului exterminator. Sau, nu poți să nu te gândești la Herschel Grynszpan, adolescentul evreu-polonez care l-a împușcat pe diplomatul german Ernst vom Rath la Paris în 1938, pretextul ulterior al declanșării Nopții de Cristal. Se răzbuna și el pentru îngrozitoare umilințe ale familiei și neamului său. O întrebare tulburătoare la care nu pretindem că avem un răspuns: când este ucis un exponent al terorii, cel care acționează este terorist, vigilante, ori făptuitor al unui act de dreptate care transcende legalitatea vremurilor normale? Când a fost ucis Reinhard Heydrich la Praga în 1942 de către partizanii cehi, a fost un act de teroare, cum a declarat imediat după aceea Hitler, ori unul justificat de imperative morale?

Cauza operațiunii Nemesis, chiar dacă a avut momentul ei de maximă vizibilitate la nivelul anului 1921 (s-a renunțat la ea până la sfârșitul 1922), a intrat rapid în conul de umbră al evenimentelor mai mari din acele timpuri, emergența lui Mustafa Kemal Atatürk, expansionismul sovietic, ș.a.m.d. Ca argument al “conului de umbră” istoric, autorul articolului reia cuvintele atribuite lui Hitler în timpul conversațiilor sale nocturne, cel care ar fi spus: “Cine își mai amintește de armeni?” Ne amintim noi, la o sută de ani, dar senzația Lupului (una din porecle) nazist a fost în secolul trecut că poate comite o crimă și mai mare și că poate scăpa cu ea. Cum la fel vor fi simțit și Slobodan Milošević, Ratko Mladić, Radovan Karadžić…

Ceea ce rămâne într-adevăr a fi discutat, istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din Nemesis ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară. Nakam-ul (“Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.

Spune Kanon: “Dar șablonul este acum dureros de familiar — tragedia personală (o familie ucisă), iadul nesfârșit al nedreptății, recrutarea într-o nouă ‘familie’, strângătorii expați de fonduri, etosul ochi-pentru-ochi care promite niciun final, ci doar mai multă moarte. Am putea fi în Belfast la sfârșitul secolului XX sau Gaza în cel de-al XXI-lea”. Într-o lume a zilelor noastre care a născocit tot felul de macanisme justițiare, de la curți și comisii de adevăr, la varii reparații și locuri ale memoriei, drama armeană a rămas cumva suspendată între neant și infinit. Se fac o sută de ani de la acele tragice evenimente. O capsulă a timpului la care merită să medităm, credem, cu atenție. Specia umană –ne-o spune fără putință de tăgadă ferocele și sângerosul veac XX– este predispusă la autoanihilare, la crimă și atrocitate. Există ceea ce sociologul Daniel Chirot numește “the power and prevalence of Evil in our age” (puterea și prevalența Răului în epoca noastră). În opinia autorilor, genocidul armean se înscrie în istoria a ceea ce Immanuel Kant a anticipat ca fiind Răul radical (vezi și Richard J. Bernstein, “Radical Evil: A Philosophical Interrogation”, Cambridge, UK: Polity Press, 2002; Susan Neiman, “Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy”, Princeton: Princeton University Press, 2002).

Fapt este că scandalul Răului încastrat în episoadele pe care pretindem a le cunoaște atât de bine este în fapt o continuă provocare pentru o conștiință morală universală, în abesența căreia ne prăbușim în relativism amnezic. Iar dacă acceptăm acest lucru, atunci trebuie, implicit, să ne întrebăm și dacă o crimă o justifică pe o alta. Nu avem toate răspunsurile, deși ne place nouă, oamenilor, în genere, să ne lăsăm pradă unor atari vanități. Dar subiectul crimei îndreptățite, în toate formele ei contemporane și indiferent de partidă, rămâne una din cele mai teribile aporii ale condiției umane. O știa Camus când a scris “Omul revoltat”, o știa Hannah Arendt când scria concluziile cărții “Eichmann la Ierusalim”. Intrarea și ieșirea din împărăția morală a răzbunării seamănă însă foarte tare cu un supliciu dans la longue durée. La urma urmelor, una din cărțile născute din această sufocare, datorată lui Theodor W. Adorno, avea subtitlul “reflecții dintr-o viață vătămată”…

PS:  În “Originile totalitarismului”, traducerea din engleză a domnilor Ion Dur și Mircea Ivănescu (ediția a III-a, Humanitas, 2014, p. 565), cei interesați de problema răului radical în dezbaterile filosofic-morale contemporane pot găsi ceea ce noi considerăm a fi o contribuție esențială a Hannei Arendt: “Este o trăsătură inerentă întregii noastre tradiții filozofice că nu putem concepe un ‘rău radical’, și lucrul este adevărat atât pentru teologia creștină, care i-a acordat diavolului însuși o origine cerească, cât și pentru Kant, singurul filosof care, în cuvântul pe care l-a formulat pentru a spune aceasta, trebuie să fi bănuit cel puțin existența acestui rău, chiar dacă l-a raționalizat imediat în conceptul unei ‘rele voințe pervertite’, explicabilă doar prin motive inteligibile. Așadar, nu avem nimic pe care să ne sprijinim pentru a înțelege un fenomen care ne confruntă, totuși, cu realitatea lui copleșitoare și care distruge toate standardele pe care le cunoaște. Există un singur lucru care mai pare perceptibil: putem spune că răul radical a apărut în legătură cu un sistem în care toți oamenii au devenit în egală măsură de prisos”.

Recomandări:

http://www.contributors.ro/global-europa/genocidul-armean-o-crima-absoluta-un-eseu-de-vladimir-tismaneanu-si-marius-stan/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,



Currently there are "21 comments" on this Article:

  1. Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

    Revenim la Hannah Arendt (CONDITION DE L’HOMME MODERNE Calmann-Levy 1983) ?

    „Faptul că oamenii sînt incapabili de a ierta ceea ce nu pot pedepsi și nu pot pedepsi ceea ce se dovedește de neiertat reprezintă un element structural, profund semnificativ, al afacerilor umane. El reprezintă exemplificarea magistrală a jignirilor ce se numesc, de la Kant încoace, „radical rele” și despre care nu cunoaștem mare lucru, chiar noi cei care am fost expuși uneia din rarele sale explozii în spațiul public. Tot ceea ce știm este că nu putem nici pedepsi, nici ierta aceste ofense și că, drept consecință, ele transced domeniul afacerilor umane și al capacităților omenești, ambele fiind distruse din temelie ori de cîte ori acestea (ofensele radical rele) apar.”

    Este exact ce transpare din articol: ceea ce nu putem nici pedepsi nici ierta distruge din temelie afacerile umane și capacitățile omenești. Aceste ofense „radical rele” sfidează orice tentativă de logicizare.

  2. Ioana Hincu spune:

    “Ceea ce rămâne într-adevăr a fi discutat, istoric, filosofic și moral, este auto-proiecția celor din Nemesis ca agenți ai memoriei. Cutremurător acest tablou al istoriei moderne în care o mână de oameni au decis să răzbune și să facă și mai cunoscută soarta sinistră a sute de mii de armeni, în acest mod. O crimă individuală care dorea să spele o alta în masă. Singularul memoriei în luptă cu pluralul terorii. Situația ne este familiară. Nakam-ul (“Răzbunare”) israelian vs. criminalii de război naziști.”

    In regula, asa-i. Pacat insa ca, dpdv istoric, filosofic si moral, eseul opreste dezbaterea aici (sau poate gresesc eu, mi se pare). Pentru ca daca asemenea mecanisme (razbunarea organizata) se repeta, este in primul rand pentru ca justitia este politizata si mass-media (plus mediile academice) ideologizata de mai puternicii si mai puternicele curente ale zilei – stanga progresista si multiculturala. In sensul ascunderii adevarului. Asa sunt scuzate si crimele genocidale enorme ale islamului, la fel cu ale comunismului, spre deosebire de cele ale nazismului (trei ideologii cu vadite asemanari, dar asta-i alt subiect, prea vast, deci altadata0. Asa se intretine etosul resentimentar, in paralel cu promovarea unor ideologii escatologice si criminale – comunismul cu toate derivatele rebranduite actual, progresism, “liberalism” de stanga, ecomarxism, justitie sociala. Prin minciuna sistestematica, programatica. La fel si ideologia jihadului apocaliptic global – de exemplu https://ihincu.wordpress.com/2015/01/17/sa-intelegem-religia-pacii-si-jihadul-iii-jihadul-contemporan-si-delirul-multicultural/

    Nici eu nu pretind (doamne fereste) ca as avea toate raspunsurile/solutiile. Dar adevarul pana la capat (cel putin atat cat il stim, si il stim) ar fi o solutie de preventie si dezamorsare resentimentara. Jumatatile de adevar sunt uneori mai periculoase, pt ca au o inselatoare legitimitate si lasa loc de interpretare acolo unde n-ar trebui sa fie niciun strop.

    Asta-i opinia mea: ca adevarul pana la capat este singura memorie utila si binemeritata dreptate/reparatie morala pentru victimele acestor curente politice si ideologice ucigatoare (NU doar fizic, ci si spiritual, aspirational, evolutiv). Iar pentru noi toti si pentru generatiile urmatoare, este un act igienic, de constituire corecta, curata, a constiintei propriilor greseli si pacate ale naturii umane, ca sa nu mai repetam aceste orori.

    Din pacate procesul de anihilare in tot sau in parte a memoriei si adevarului pana la capat, continua sistematic in mediile academico-mediatice occidentale (prin recul si la noi; si asta nu-i o acuza adusa acestui eseu, ci altor autori). Subliniez occidentale, pentru ca de la Orient nu putem avea deocamdata asteptari; Orientul nu este si nu a fost niciodata democratic, “multumita” culturilor lor sociale si religios-spirituale rudimentare, incompatibile cu democratia liberala, unde islamul ocupa primul loc deocamdata – istoria faptelor si ideilor mahomedane facand proba fara putinta de tagada.

    • Marius Stan Marius Stan spune:

      De acord cu “perpetuarea etosului resentimentar”, o formula izbutita. Pastrez totusi o mica rezerva cu privire la dezamorsarea resentimentara, pentru ca pur si simplu nu am ajuns la o concluzie unitara in privinta drumului de urmat. Ne gandim, mai scriem… Recomand, in schimb, in nume propriu, o lectura alternativa a profesorului de la Yale, Miroslav Volf, anume cartea sa “Exclusion & Embrace: A Theological Exploration of Identity, Otherness, and Reconciliation”. Ofera solutii interesante la problemele pe care le ridica si textul nostru si, fie ca suntem sau nu de acord cu ele, fie ca acceptam cheia teologico-filosofica sau nu, cred ca introduce in ecuatia mai mare cateva interogatii profunde. Va multumim frumos pentru comentariu!

  3. Peter Manu spune:

    Un articol interesant, pentru care va felicit. Ma simt insa nevoit sa va reamintesc ca “Raul radical”, la Kant, nu se referea la magnitudinea Raului, ci la tendinta, pe care o avem fiecare dintre noi, de a face Rau.

    • Peter Manu spune:

      Inclinatia (propensity), nu tendinta.

    • Valentin Feyns spune:

      De acord. Si in ceea ce priveste calitatea articolului si – cred – apropo de Kant. “Radical” de la “radacina”.

      • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

        NU DILUAȚI DISCUȚIA – Arendt NU l-a tradus pe Kant din engleză.

        Iar translatorul francez SIGUR a fost mai competent decît toți comentatorii narcisici.

        Ce pacoste pe capetele românilor – ”TRI-lematicul” ”nici așa, nici altminteri” rodește incontinent.

    • Mircea Paul Vasiliu VASILIU MIRCEA PAUL spune:

      Am infinit mai multă încredere în interpretarea lui Arendt – într-un fel ea este compatrioată cu Kant.

  4. Andrei A. spune:

    Gradul de civilizație ori de cultură al unei comunități umane nu constituie în sine garanția la “memorie” (adică ce s-a întâmplat așa cum e perceput de lumea largă), decât în măsura în care are o capacitate mai mare sau mai redusă de a o exprima literar și literal- spun asta, pentru că am văzut un comentariu din care reiese că “orientalii” și-ar fi distrus memoria, dat fiind extremismul religios de care suferă zona. Există zone de lotofagie încă insuficient tratate chiar și la noi, deși nu sîntem “turciți”. Merită însă subliniat faptul că nivelul de alfabetizare al unei populații victimă, contează- e suficient să privim la Porajmos- Faptul că puțini dintre țigani erau știutori de carte și s-au priceput a consemna cele întâmplate, nu diminuează amploarea tragediei și nici memoria afectivă, care este mai puțin supusă ideologiilor și religiilor.
    Personal, consider că un proces juridic, acolo unde se poate, este mai efficient în a educa și păstra memoria unei catastrofe. Echipa care l-a răpit pe Eichmann în Argentina, putea la fel de bine să-l ucidă, expunându-se chiar la mai puține riscuri. La fel, dacă John (Ivan) Demyaniuk era Ivan Groznâi de la Treblinka, un accident de mașină rezolva mai repede ceea ce a devenit în cele din urmă un proces îndelungat, pe care de altfel Statul Israel l-a și pierdut. Dar ‘riscul” unei identificări eronate a meritat- în sensul în care a dat prilejul pentru ultima oară unor supraviețuitori ai Holocaustului să depună mărturie în fața lumii întregi. În același timp, a dat prilejul primului avocat al acuzatului, care era texan, să demonteze ceea ce erau construcții mnemonice failibile. Ar fi deci important de relevat acest “exercițiu democratic”, tocmai pentru a ne delimita de lumea care a produs atât “victima” cât și atentatorul. În genere este puțin probabil să avem un proces care simultan judecă responsabilitatea criminală a atentatorului cu cea politică/militară a celui ucis. Cu atât mai puțin există șansa unei astfel de echilibrări atunci când sus-menționatul proces are loc în sânul unui sistem aparținând unei puteri culpabile și învingătoare.
    Nu susțin lex talionis- dar dacă există o categorie de persoane pentru care ideea este acceptabilă, atunci urmează un exercițiu mai dificil- de a o aplica fără rezerve. Cu alte cuvinte, a ieși din bias-ul generat de mentalitatea de “the usual suspects”- ori așa ceva este rarisim. În noi există și capacitatea aparent infinită de nedreptate în ce privește istoria sau memoria.

    • Liviu Cornea spune:

      1. Motivul pentru care Eichman sau Demianiuk nu au suferit accidente de masina NU este acela ca ” un proces juridic, acolo unde se poate, este mai efficient în a educa și păstra memoria unei catastrofe”, asa cum va explicati dvs fenomenul.
      Chiar si daca absolut toti criminalii nazisti ar fi murit inainte de Procesul de la Nuremberg iar acesta nu ar mai fi avut loc – memoria Holocaustului ar fi ramas intacta. Exista istorie, istorici, marturii, arhive, document, o literatura imensa !.
      “Educatrea” si “pastrarea memoriei unei catrastrofe ‘ NU aveau nevoie de persoanele respective (sau altele) nici vii nici moarte nici judecate nici nejudecate.
      Motivul este ca “procesul juridic” este o valoare in sine. O valoare etica si simbolica care depaseste cu mult functia sa punitiva, in cazul lui Eichman – flagrant minora. Procesul este o valoare universala, in iudaism un concept central.
      In 1963 acceasi agenti ai Mossad erau pe urmele lui Mengele in America de Sud; au fost insa rechemati pt alte misiuni in Orientul Mijlociu. Statul Israel isi incheiase prin procesul Eichman rafuielile cu trecutul, traia in prezent. Mengele nu mai era relevant, cu atit mai putin gardianul ucrainian semianalfabet de la Treblinka, 25 de ani mai tirziu.
      2.”Un proces îndelungat, pe care de altfel Statul Israel l-a și pierdut.”
      Statul Israel nu a “pierdut ” procesul cu Demianiuk ci – dimpotriva – Demianiuk a fost condamnat la moarte de catre Tribunalul Regional de la Ierusalim !
      3. “a dat prilejul primului avocat al acuzatului, care era texan, să demonteze ceea ce erau construcții mnemonice failibile”.
      Avocatul apararii Mark O’Connor tocmai ca nu a “demontat ” nimic, sentinta de mai sus a fost data pe baza depozitiilor martorilor, dovada ca tribunalul nu le-a considerat “constructii mnemonice”.!
      Procesul NU s-a bazat exclusiv pe marturiile victimelorr ci si pe depozitiile unor experti internationali in identificare care au demonstrat in instanta cu proectii ca Demianiuk este “Ivan” de la Treblinka: analiza craniului, comparatii cu poze din tinerete, etc.
      4. Nici macar recursul la Tribunalul Suprem de la Ierusalim care ii anuleaza pedeapsa cu moartea lui Demianiuk nu contesta depozitiile victimelor drept “constructii mnemonice failibile” ! Ci din “lipsa certitudinii dincolo de orice dubiu” ca ar fi vorba de acelasi Demianiuk -, conditie suficienta si necesara pt anularea verdictului anterior. A fost linia cistigatoare adoptata de av Yoram Sheftel dupa demisia lui Mark O Connor, iar completul de judecata a fost si el interesat sa se descotoresesca de Demianiuk.
      “Nu am avut nci un dubiu asupra identitatii lui Deminaniuk” va declara dupa douazeci de ani judecatoarea Dalia Dorner, membra a completului de judecata care l-a condamnat.
      5. Cele de mai sus numai ca sa stim despre ce vorbim. Concluziile trase in necunostiinta si in lipsa unei intelegeri de baza – sint inevitabil “constructii failibile”

      • Andrei A. spune:

        Intâi ar trebui lămurite faptele, și anume hotărârea Curții Supreme a Israelului în 1993 de a-l pune în libertate pe Demyaniuk și a invalida condamnarea la moarte. În termeni strict juridici, se cheamă că demersul procuraturii de avansa cererea de extrădare către SUA, aducerea lui Demyanyuk în Israel, judecarea pentru acuzația că ar fi fost paznicul monstrous, patibular, de la Treblinka, au fost un eșec. Deci nu am afirmat un neadevăr. Din punct de vedere educativ, al unei ultime posibilități de a permite unor oameni să depună mărturie, de a mediatiza Holocaustul în condițiile unui negaționism crescând, cred că a fost un succes. Aceasta este interpretarea mea și evident nu reprezintă un adevăr universal, irefutabil, cu care operați în argumentația dumneavoastră. Dacă procesul lui Eichmann a avut între altele aceeași menire, este interpretarea mea. Mai puțini oameni citesc materialul disponibil și nimic nu este mai puternic decât presa sau radioul pentru un acces lărgit (în 1963, Israelul încă nu avea televiziune). Chiar și azi în Israel, lectura predilectă a majorității nu este material istoric și arhivistic legat de Holocaust.
        Acum, în ce privește necunoștința de cauză, eu acest proces l-am audiat la radio în fiecare zi. Asta nu mă face o autoritate în domeniu, e drept. Dacă ați urmărit procesul în direct sau ați parcurs material detaliat cu toate mărturiile, vă mai aduceți aminte că O’Connor a ales mai multe direcții de atac, pentru a-și salva clientul de la condamnarea la moarte. Una din ele, a fost legată de efortul autorităților sovietice/KGB de a discredita emigrația ucraineană prin diseminarea de documente false, care să implice diverși în aparatul represiv nazist. A doua direcție de atac a fost “discreditarea” memoriei martorilor, în sensul în care nu puteau demonstra fără urmă de îndoială că cel aflat în banca acuzaților era cu adevărat Ivan cel Groaznic. Poate ați urmărit în direct- impactul emotional este extrem pentru că o persoană apropiată de 80 de ani începe să depună mărturie plină de hotărâre și sfârșește prin a părăsi tribunalul plângând- au fost câteva cazuri. Și oricât ar fi fost avocatul apărării de grijuliu în formulare, nu se deosebea în esență de un proces de viol, în care victima are curajul să depună mărturie numai pentru a fi supusă unui atac menit să-i distrugă credibilitatea.
        Iar dacă tot sîntem la capitolul strategii defensive, o altă linie de atac a fost discreditarea martorilor prin asociere- e vorba de o doamnă, evreică poloneză de origine, refugiată în URSS după dispariția Poloniei în al doilea război și care apoi a devenit procuroare. Ceea ce voia apărarea să demonstreze, era o coluziune între ea și efortul autorităților sovietice de a discredita ucrainieni emigrați individual și prin extrapolare, întreaga mișcare de eliberare anti-sovietică, drept o marionetă nazistă.

        • Liviu Cornea spune:

          Cred ca nu aveti motive de ingrijorare, nimeni nu va poate fura ideile (si bine ca este asa), acestea ramin oricum cu dvs.
          1. “In termeni strict juridici” faptul ca Demianiuk a fost extradat, judecat, condamnat si finalmente repus in libertate – NU inseammna nimic.
          “In termeni strict juridici” -”esec” poate fi numai atunci cind este vorba de un viciu de procedura sau de eroare juridica (un nevinovat condamnat sau un vinovat achitat). In nici unua dintre situatii, fie ca Demianiuk ar fi fost achitat fie condamnat, Justitia nu ar fi fost in situatia de “esec”.
          Faptul ca tribunalul Suprem de la Ierusalim a anulat sentinta pronuntata de instanta inferioara nu inseamna “esecul ” primei instante si nici a intregului demers, ci dimpotriva – “succesul ” Justitiei care a functionat impecabil, fara ura si partinire. Functia Justitiei Nu este pronuntarea unei sentintei stiute din capul locului ci stabilirea vinovatiei. ( In termeni de “esec” si succes poate fi vorba de prestatiile celor doi aparatori: esecul lui O Connor al carui client a fost condamnat la moarte si succesul lui Y. Sheftel care a reusit sa il scape pe Demianiuk de la pedeapsa cu moartea). Un “esec” – nu al demersului in sine (expulzare-judecare) – ci al acuzarii lui Deminiuk ar fi putut fi macar invocat daca inculpatul si -ar fi demonstrat dincolo de orice dubiu neviniovatia; insa lucrurile stau invers: Demianiuk nu a fost condamnat numai pt ca – “in termeni strict juridici”! – dovezile vinovatiei nu le depaseau pe cele ale vinovatiei, drept care acesta ramane liber si nepedepsit insa acelasi suspect. Asa cum am explicat deja. Dovada ca Justitia Germana i-a intentat ulterior acelasi proces.
          Ideea ca cine este judecat trebuie sa fie si condamnat (ca sa nu fie “esec”) – va apartine.
          2. Convingerea ca finalitatea proceselor nazistilor in Israel este cea “educativa” si de conservarea memoriei – va apartine de asemnea. Insa nu o atribuiti si celor responsabili. Numai 2 procese de nazisti la diferenta de 25 ani in cei 67 de ani ai Israelului nu indica deloc ca organizatorii v-ar impartasi ideile, ci dimpotriva: un virf si un ciuruc, dintre care al doilea accidental, oferit pe pe tava prin extradare, ca si cum intre cei doi nu ar fi existat zeci de mii de nazisti mai importanti disponibili in lume, in conditiile in care fiecare an se reduce in proportie geometrica sansa de a mai aduce pe fostii nazisti in instanta.
          3. Personal nu am idee ce se citeste acum in Israel sau ce se citea inainte de procesul lui Eichman, dvs stiti. In orice caz, cred ca nici in vreo alta tara din lume populatia nu navaleste in arhive pt a-si cunoaste istoria sau Holocaustul. Aspectul formativ vine din familie si scoala oriunde in lume, e de presupus ca si in israel.
          4. “si oricât ar fi fost avocatul apărării de grijuliu în formulare, nu se deosebea în esentă de un proces de viol, în care victima are curajul să depună mărturie numai pentru a fi supusă unui atac menit să-i distrugă credibilitatea”.
          Deci nu mai e vorba de “demontarea unor constructii mnemonice failibile” ?
          E posibil sa va fi abandonat propria idee de la o postare la alta , fara a prinde chiar de veste ?

  5. I spune:

    Sunt romano-armean, imi pare bine ca mai apar si articole de genu asta.

  6. dusu spune:

    in patria noastra, orasul Gherla a fost ridicat de armenii fugariti de moldoveni, pe cind acestia inca nu si luasera numele de romini
    da si de aici, blindetea si ospitalitatea romineasca, i a determinat sa plece, ( ca asa se cheama) cind Gherla a trecut sub stapinirea de azi

    • dusu spune:

      poate trebuie sa adaug : in casele lor locuiesc acum rominii

    • Gore' spune:

      Cateodata chiriasul trebuie sa plece chiar daca e cu chiria achitata la zi. Aveti idee, invitatia de “plecare” au primit-o in romana, in maghiara, in ambele?

      • dusu spune:

        asa e domnule gore; cind regatenii au devenit stapini , cei care au construit ceva aci, au devenit chiriasi. si nu ma refer doar la armeni
        da sa stiti ca si nativi de romina traitori la oras au fost facuti chiriasi, iar originili sanatoase de la sate e acum propietari pe pamintul ce nu putea fi in societatea multilateral dezvoltata a omului .
        dupa revolutia anticeausista a comunistilor, pamintul devine din nou propietate a omului, de asta data a omului nou, nu a vechiului proprietar

        • Gore' spune:

          Sa nu amestecam lucrurile. “Nationalizarea” proprietatilor facuta de comunisti e un rau in 2 pasi: unul atunci cand au “preluat” comunistii si al 2-lea dupa ’90 cand sub obladuirea (sau cu concursul) tuturor celor aflati la conducere, profitandu-se de umbrela “repararii nedreptatlor comuniste” oamenii si tara au mai fost jefuiti inca o data. Indiferent de etnie.
          Daca nu noi atunci cine se face vinovat de ceea ce s-a intamplat din ’90 incoace?

          • dusu spune:

            voi da ! io nu !
            ca dora nu vreti sa spuneti ca ala de la care o luat, ii vinovat ptr ca ailalti e mai multi si au dreptate sa ia, chiar daca ii socotiti si pe ei vinovati !!?

  7. CarmenD spune:

    Buna ziua!
    “Ultimele zvârcoliri ale acestui sfârşit de mileniu s-au do­vedit, se dovedesc încă fi apocaliptice, prin amploarea sa­tanismului, bestialităţilor, sadismului, abjecţiei si hecatombelor.
    Clipa de răgaz intervenită pare a fi prielnică uitării. Profeţii, în schimb, avertizează: “Nu e bine, nu avem dreptul nu se cuvine să uităm, dacă vrem cu tot dinadinsul ca cele petrecute să nu se mai repete”. Îngrijorare legitimă, strigăt în pustiu. Mă îndoiesc de capacitatea oamenilor, a omenirii, de a învăţa din experienţe trecute. Povestea suflatului în iaurt rămâne poveste sau, în cel mai bun caz, simplă reacţie emoţională, simplu reflex condiţionat, or, destinul omenirii nu poate fi edificat pe simple acte reflexe. E posibil, în schimb, ca prin ele să fie alterat. Inepţiile, oricum, sunt reluate, mereu de la capăt si, ca şi cum repetarea ar facilita, de fiecare dată, procesul, amploarea lor creşte, creşte mereu, ca o pecingine tinzând spre monstruos. Memoria colectivă, apoi, percutează în mit, nu în istorie, se constituie în evaziune, nu în act. Confluarea cu pâraiele memoriilor individuale nu e de natură să îi schimbe caracterul. Există însă, în strigătul profeţilor amintiţi, şi accente ce trimit dincolo de istorie. “Problema de căpetenie – spune Nadejda Mandelstam – este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor”. Care viitor? În plan etic, da, viitorul nu e posibil fără restabilirea echilibrului, fără repararea daunelor de tot felul. Istoria în schimb, la adăpostul amneziei, îşi urmează nestingherită cursul, ca şi cum ar fi conştientă de faptul că datoriile ei nu pot, nu au cum să fie plătite. Prin moarte, morţii, de către om, nu vor putea fi înviaţi. Frica, foamea şi frigul, umilinţa şi caznele, cine şi cu ce monedă să le plătească? Potrivit legii iudaice, cei vinovaţi, şi cu aceiaşi măsură: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Dar, vai, ce ne vom face dacă, în urma unui examen de conştiinţă, vom ajunge la concluzia că o anume parte din vină revine şi fiecăruia dintre noi? Ideea culpabilităţii generale a şi fost vehiculată, la noi, ca şi aiurea, tăcerea victimelor fiind explicată prin ea. Dacă toţi suntem vinovaţi, cine şi, mai ales, cui să dea socoteală? Dacă toţi suntem vinovaţi, înseamnă că vinovat cu adevărat nu e nimeni, concluzie greu de acceptat. Şi, apoi, dacă toţi suntem vinovaţi, cine să acuze, cine să depună mărturie?”

    http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/gheorghita/docs/cap1.htm



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Marius Stan


Marius Stan

Politolog și fotojurnalist pentru Radio Europa Liberă. Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)