Home » Analize »Global / Europa »Orientul Mijlociu »Sinteze » Citesti:

Orient: Războiul sfârșitului lumii

Catalin Gombos martie 16, 2015 Analize, Global / Europa, Orientul Mijlociu, Sinteze
18 comentarii 13,444 Vizualizari

Orientul Mijlociu este în haos. Primăvara arabă a lăsat în urmă războaie civile în Siria, Libia și, într-o anumită măsură, în Irak. Yemenul este la un pas de implozie după ce șiiții Houthi, sprijiniți de Iran, au preluat puterea, ceea ce nemulțumește profund triburile sunnite, preferate de Arabia Saudită și aliații săi din Golf. Al Qaida și afiliații săi poartă campanii sângeroase în Siria, Yemen, Maghreb și Cornul Africii; Statul Islamic controlează o treime din Siria și Irak și a reușit să-și extindă influența din vestul Africii – unde Boko Haram a anunțat că i se alătură – până în Pakistan și Afghanistan, trecând prin Algeria, Libia și Egipt, țări în care au avut loc atacuri revendicate în numele grupării jihadiste. Inima acestui conflict este în Irak și în Siria, unde asistăm și la un război indirect între puterile din regiune – Iran, Turcia și monarhiile sunnite din Golful Persic – care înarmează și finanțează diferite grupări din teren. Dincolo de Orient, Rusia a pariat pe regimul lui Bashar al-Assad, iar Occidentul pe opoziția moderată siriană și pe kurzii aflați în conflict cu Statul Islamic, care este și ținta unei campanii aeriene coordonate de Statele Unite. Pentru o parte dintre cei implicați, însă, războiul este mult mai mult decât o luptă pentru supraviețuirea sau răsturnarea unui regim ori pentru influență regională, mai mult decât un război sfânt – jihad – în numele lui Dumnezeu. Este bătălia finală între forțele binelui și cele ale răului: Armaghedonul musulman.

Întoarcerea lui Mahdi

Primăvara lui 2004 a marcat o nouă etapă în războiul din Irak: cea a insurecțiilor ample. În primul an de după ocuparea țării, insurgenții s-au limitat la atacuri relativ izolate – dar tot mai frecvente – împotriva forțelor Coaliției. În aprilie, după o serie de proteste ale șiiților, Armata Mahdi, o miliție loială clericului Muqtada al-Sadr, a declanșat o revoltă armată în sudul șiit al Iraqului și în Sadr City, cartier al Baghdadului numit în onoarea tatălui lui Muqtada, marele ayatollah Muhammad Muhammad Saadiq al-Sadr, ucis în 1999 din ordinul lui Saddam Hussein. Numele grupării lui al-Sadr este relevant: în escatologia musulmană, Mahdi va conduce armatele credincioșilor în lupta finală împotriva răului. Șiiții cred că Mahdi s-a născut deja: el ar fi cel de-al 12-lea imam, care a fost ascuns de Dumnezeu în urmă cu mai bine de o mie de ani și urmează să se întoarcă pentru a instaura domnia Islamului. Primul imam a fost vărul lui Muhammad, Ali, cel de-al patrulea dintre califii bine-ghidați ai perioadei de aur a Islamului și prototipul războinicului musulman ideal; ceilalți 11 au fost descendenții direcți, pe linie paternă, ai lui Ali și ai fiicei favorite a Profetului, Fatima. Șiiții consideră că acești urmași ai lui Muhammad ar fi fost succesorii săi de drept, iar califii dinastiilor Umayyadă și Abbasidă – uzurpatori.

În plin război între Armata Mahdi și forțele Coaliției, m-am întâlnit, la Baghdad, cu un oficial al aripii politice a mișcării. Nu îmi mai amintesc exact tot ce am vorbit cu el – presupun că am început cu veșnica discuție despre dificultățile traiului de zi cu zi, cu blocajele traficului, întreruperile de curent electric, cozile uriașe la benzină, probabil că am comentat și valul de violențe și m-a asigurat că irakienii, șiiți sau sunniți, nu se luptă între ei pentru că sunt un singur popor. Acestea erau temele zilei și apăreau în fiecare conversație, fie că o aveai cu un taximetrist, pe stradă, fie, la un ceai, ca încălzire pentru un interviu. Îmi amintesc, însă, că, la un moment dat, mi-a zis că el și ai lui cred că se apropie venirea lui Mahdi. Când i-am cerut să-mi explice, mi-a răspuns că și americanii știu lucrul ăsta și tocmai de aceea au invadat Irakul și și-au făcut baze militare în apropierea tuturor locurilor sfinte ale șiiților. Evident că existența bazelor avea de-a face cu rațiuni strategice legate de locație, densitatea populației, traficul mare generat de pelerinaje și riscul unor atacuri ale insurgenților, însă mi-am dat seama că această credință în revenirea iminentă a lui Mahdi putea da naștere unui fanatism similar cu cel al extremiștilor din gruparea lui Abu Musab al-Zarqawi (viitoarea Al Qaida din Irak) care se aruncau în aer în număr tot mai mare pe străzile Baghdadului și ale altor orașe irakiene. Nu știu câți dintre membrii grupării lui Muqtada al-Sadr chiar îl așteptau pe Mahdi, cert este că au fost mii care au murit în lupte cu forțele Coaliției – net superioare numeric și ca dotare – armata irakiană, insurgenți sunniți sau chiar și miliția șiită rivală Badr. Armata Mahdi, în ansamblul ei, nu s-a comportat ca o grupare mesianică, lucru demonstrat de numeroasele armistiții acceptate de Muqtada al-Sadr și de implicarea în procesul politic de la Baghdad, unde Sadriștii au de ani de zile unul dintre cele mai puternice grupuri parlamentare; totuși, numele miliției și militantismul acesteia arată că germenii fanatismului au existat de la bun început. Tot legat de Mahdi, în zona șiită a Irakului a apărut și un cult despre care se știu destul de puține, Soldații Cerului, care în 2007 și 2008 a fost implicat în lupte violente cu forțele Coaliției și armata irakiană; membrii cultului credeau în iminența sosirii lui Mahdi sau chiar, potrivit unor relatări din acea perioadă, că liderul sectei, Dia Abdul Zahra, ar fi fost Mahdi.

Stindardele negre din Khorasan și bătălia de la Dabiq

Și extremiștii sunniți care fac parte din grupări jihadiste ca Al Qaida și Statul Islamic cred în iminența sosirii lui Mahdi, pe care nu îl identifică, însă, cu cel de-al 12-lea imam al adversarilor lor șiiți. În cercurile jihadiste se vorbește de ani de zile despre o profeție atribuită lui Muhammad cu privire la stindardele negre din Khorasan, o veche provincie aflată în Asia Centrală, pe o parte din teritoriul de astăzi al Afghanistanului și al unor țări vecine acestuia: „Dacă vedeți stindardele negre venind din Khorasan, alăturați-vă acelei armate chiar dacă va trebui să vă târâți pe gheață, pentru că aceea este armata Califului, Mahdiul, și nimeni nu poate opri acea armată până când nu va ajunge la Ierusalim”.

Profețiile despre Mahdi nu apar în Coran ci într-o serie de hadithuri similare cu cel citat mai sus. Hadithurile, care, alături de Coran, sunt sursa jurisprudenței musulmane, șaria, reprezintă corpul tradițiilor musulmane, culegeri de învățături, spuse și fapte ale lui Muhammad transmise pe cale orală, din generație în generație, și compilate în mai multe culegeri de-a lungul timpului. Un hadith este format din două părți – conținutul propriu-zis și lanțul, reprezentându-i pe cei care l-au transmis, începând, în general, cu un contemporan al lui Muhammad (am aflat de la cutare, care a auzit de la cutare, care știa de la cutare etc.). În funcție de credibilitatea surselor, apropierea sursei primare de Profet, etc., un astfel de lanț este considerat puternic (ceea ce dă autenticitate hadithului) sau slab; este și cazul hadithurilor cu privire la stindardele negre, a căror autenticitate a fost contestată. Acest lucru nu i-a împiedicat pe jihadiști, însă, să le acorde importanță și să le folosească în propaganda lor, cum este acest film care sugerează că armata din Khorasan ar putea fi cea a talibanilor, care poartă turbane negre. Mai mult, Al Qaida, Statul Islamic și alte grupări jihadiste folosesc stindarde negre și însuși Usama bin Laden a făcut aluzie la acest hadith atunci când a proclamat jihadul, în 1996: chemarea musulmanilor la războiul sfânt a fost lansată „din înalţii munţi Hindukush din Khorasan unde, cu voia lui Dumnezeu, cea mai mare putere a necredincioşilor din lume a fost distrusă [...] de strigătele de Allah al Akbar ale mujahedinilor”, iar bătălia avea să fie purtată de „tineri ce luptă zâmbind şi se întorc cu lancea înroşită [...] cavaleri, oameni în timp de pace, demoni în timp de război, Lei în junglă însă colţii lor sunt lăncile şi săbiile indiene”. Ar mai fi de notat că grupul format din membri ai nucleului Al Qaida care, după izbucnirea războiului civil din Siria, s-au mutat în acea țară pentru pregăti atentate în Europa, este cunoscut sub numele de „Khorasan”. Grupul Khorasan este cea de-a doua țintă, mai puțin cunoscută, a campaniei aeriene pe care americanii și o parte din aliații lor au declanșat-o, în Siria, împotriva Statului Islamic.

Statul Islamic a mai acordat importanță unei profeții atribuite lui Muhammad, privind bătălia finală dintre forțele musulmane și cele creștine (descrise, de ­hadith, ca „romani”, numele sub care erau cunoscuți, în epocă, bizantinii). Bătălia ar urma să aibă loc la Dabiq, un sat din Siria pe care Statul Islamic l-a capturat în urmă cu câțiva ani . Accentul pe care gruparea jihadistă îl pune pe acest hadith este demonstrat și de faptul că revista de propagandă a Statului Islamic este intitulată „Dabiq”.

Statul Islamic asociază profeția privind bătălia de la Dabiq cu o alta, în care musulmanii vor înfrunta armate reunite sub 80 de stindarde; faptul că un număr tot mai mare de țări s-au alăturat Coaliției internaționale împotriva Statului Islamic a fost interpretat de jihadiști ca un semn că se apropie împlinirea profeției. Bineînțeles că jihadiștii ignoră acele aspecte din profeție care nu le convin, de exemplu faptul că armata musulmană va veni din Medina (saudiții, cu atât mai mult cei originari din Medina, reprezintă o minoritate în armata Statului Islamic) sau că ținta finală a mujahedinilor – Constantinopole – este sub controlul musulmanilor de mai bine de 550 de ani. Nu în ultimul rând, un aspect trecut sub tăcere este că profeția spune că, la ceasul confruntării finale între forțele binelui și cele ale răului, Ad-Dajjal – varianta musulmană a Antichristului – va fi învins de Isus care apare, de altfel, tot în tabăra musulmanilor, și în profețiile legate de Mahdi.

Discuția despre Mahdi nu este nouă în lumea musulmană, unde s-a mai vorbit despre imienența sosirii acestuia și în trecut. De-a lungul istoriei au apărut cu regularitate mișcări mesianice care au dat naștere unor secte precum Ahmadiyya sau Bahai, sau chiar statului mahdist din Sudanul sfârșitului de secol 19, stat care, la fel ca și Statul Islamic, părea la un moment dat de neoprit și a fost distrus tocmai pentru că, din cauza intransigenței și fanatismului mișcării, a intrat în conflict cu prea mulți adversari.

De altfel, chiar și proclamarea califatului de către Statul Islamic arată viziunea apocaliptică a grupării. Odată cu dispariția instituției califatului, după primul Război Mondial, singura metodă prin care mai poate fi desemnat un calif este ca acesta să fie ales de un consiliu – Majlis al Shura – reprezentativ pentru întreaga comunitate musulmană. Odată ales, califul – în cazul jihadiștilor Abu Bakr al-Baghdadi – își exercită, teoretic, autoritatea asupra tuturor musulmanilor și a teritoriilor în care se află aceștia. Întrucât adepții Statului Islamic reprezintă o minoritate iar majoritatea musulmanilor nu l-au ales pe Abu Bakr al-Baghdadi și nu îi recunosc autoritatea, singura soluție pentru a putea justifica alegerea este ca jihadiștii să își închipuie că ei reprezintă întreaga comunitate – iar ceilalți, care li se opun, sunt apostați, iar aici este foarte convenabil un alt hadith popular printre extremiști: Muhammad ar fi spus că umma, comunitatea musulmană, se va împărți în 73 de secte și doar una va fi salvată când va veni Youm al-Qiyama, Ziua Judecății, adepții celorlalte 72 urmând să fie condamnați la infern. Secta care va fi salvată este cea care îşi însuşeşte cel mai bine învăţăturile Coranului şi ale sunnei, sau, în cuvintele lui Muhammad, “cei care vor fi ca mine şi însoţitorii mei”. Este o afirmație care le convine extremiștilor, care susțin că forma lor extremă de Islam reprezintă, de fapt, o întoarcere la fundamentele religiei. Muhammad ar mai fi precizat un criteriu care ar permite identificarea sectei alese: aceasta va fi cea mai numeroasă. Din motive lesne de înţeles, jihadiștii nu prea menţionează şi acest aspect.

Războiul dintre șiiți și sunniți

Samarra este un oraș aflat pe valea Tigrului, la 125 de kilometri nord de Baghdad. Cândva a fost capitala califilor Abbassizi, de la care a rămas și unul dintre cele mai celebre edificii ale Irakului – uriașul minaret spiralat al Marii Moschei construite de califul Al-Mutawakkil. Samarra se află în așa-numitul triunghi sunnit al Irakului, în provincia Salah ad-Din, care poartă numele celebrului Salah ad-Din al-Ayyubi, cuceritor al Ierusalimului, cunoscut în Europa ca Saladin; acesta s-a născut în capitala provinciei, Tikrit, localitate legată și de fostul dictator irakian, Saddam Hussein. Deși Samarra are o populație predominant sunnită, orașul prezintă o importanță enormă și pentru șiiți: acolo au murit, otrăviți din ordinul unui Abbassid, al 10-lea și al 11-lea imam, bunicul și, respectiv, tatăl lui Mahdi; tot la Sammarra a fost ocultat și acesta din urmă.

În dimineața zilei de 22 februarie, 2006, o explozie a distrus cupola moscheii Al Asqari, unde se află mormintele celor doi imami. A fost un moment-cheie al războiului din Irak: milițiile șiite, care până atunci se abținuseră să lanseze atacuri ample împotriva sunniților, au trecut la represalii masive, iar pentru următorii doi ani, Irakul a fost scena unui război civil între șiiți și sunniți, în care mii de persoane au fost executate doar pentru că făceau parte dintr-una din cele două comunități și au avut ghinionul să se întâlnească cu militanți ai celeilalte. Din tabăra șiită, Armata Mahdi și Organizația Badr au fost milițiile acuzate cel mai des că ar fi organizat echipe ale morții; în ceea ce-i privește pe sunniți, cele mai mari atrocități au fost comise de Al Qaida din Irak, grupare care, după ce, în primii ani, fusese dominată de luptători străini, începuse să aibă o tot mai puternică componentă locală. De altfel, fondatorul Al Qaida din Irak, iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, își anunțase încă de la începutul lui 2004, într-o scrisoare adresată lui Usama bin-Laden, intenția de a provoca un război civil între șiiți și sunniți în speranța că, în fața unei amenințări șiite, triburile sunnite se vor mobiliza și i se vor alătura. Teroriștii lui al-Zarqawi au început să atace comunitatea șiită, iar printre țintele favorite ale atentatorilor-sinucigași erau pelerinii veniți să se roage la moscheile unde erau îngropați imami, la Kerbala, Najaf și în cartierul Kadhimiya din Baghdad. Al-Zarqawi și-a reiterat ostilitatea față de șiiți într-o înregistrare – intitulată „Copiii lui Ibn Al Alqami s-au întors” – pe care a făcut-o publică în 2005. Șiiții sunt catalogați drept „vârful de lance al oricărui război împotriva Islamului și musulmanilor”, iar titlul înregistrării face trimitere la vizirul șiit al ultimului calif abbasid, a cărui trădare ar fi dus la distrugerea Baghdadului de către mongoli. Trimiterile la istorie sunt, de altfel, frecvente – în retorica extremiștilor irakieni, șiiții sunt numiți, frecvent, „safavizi”, după numele dinastiei care a impus șiismul în Persia și a condus-o în confruntările pe care aceasta le-a avut cu Imperiul Otoman, sunnit și succesor al califatului. Istoria nu le scapă nici celor din tabăra adversă: cea mai importantă sărbătoare religioasă șiită, Muharram, comemorează martiriul celui de-al treilea imam, Hussein, fiu al lui Ali și al Fatimei ucis de Ummayazi; o parte din excesele șiiților sunt generate de dorința de a-l răzbuna pe Hussein prin uciderea descendenților asasinilor – cu alte cuvinte, sunniții. De altfel, șiiții fac trimitere chiar și la profeții potrivit cărora cel care îl va răzbuna pe Hussein va fi Mahdi, cum explică acest film de propagandă care este ilustrat cu imagini ale lui al-Zarqawi și ale moscheii Al Asqari, după ce a fost distrusă de explozie; astfel, nu este întâmplător faptul că imagini cu Hussein – postere, steaguri, fotografii – sunt omniprezente la sediile, punctele de control și chiar și pe vehiculele milițiilor șiite. Răzbunarea nu îl privește, însă, doar pe Hussein: pe la mijlocul anilor 2000, o prietenă din Baghdad mi-a povestit despre un unchi de-al său, descendent, ca și ea, din Saladin, care căzuse prizonier în timpul războiului dintre Iran și Irak. Deși războiul s-a terminat în 1988, a fost eliberat din captivitate doar în 2003 pentru că iranienii aflaseră că este un Ayyubi și au vrut să îl pedepsească pentru că nu s-a dezis de Saladin, un sunnit care ajunsese la putere, cu 800 de ani mai devreme, răsturnând dinastia șiită a Fatimizilor.

Războiul civil s-a încheiat în Irak după ce triburile sunnite au decis să lupte împotriva Al Qaida, grupare care aproape că a fost eliminată. Violențele, însă, nu au dispărut, chiar dacă au scăzut mult în intensitate, iar tensiunile între sunniți și guvernul dominat de șiiți de la Baghdad s-au amplificat pe fondul exceselor comise de autorități și al răspândirii, și în Irak, a protestelor primăverii arabe. Între timp a început războiul civil din Siria și acesta a căpătat rapid un caracter inter-confesional, luptele purtându-se între rebeli sunniți, tot mai radicalizați în timp, și un regim laic dominat, însă, de secta șiită a alauiților. Iranul a intervenit în sprijinul lui Bashar al-Assad și și-a mobilizat aliații din regiune – libanezii șiiți din Hezbollah și milițiile șiite irakiene pe care le finanțează și le antrenează de ani de zile. Șiiții irakieni au mers la război, și de data aceasta, pentru a apăra un loc pe care îl consideră sfânt – mormântul Sayydei Zainab , fiică a lui Ali și a Fatimei și soră a lui Hussein.

Războiul din Siria a reprezentat și șansa grupării Al Qaida din Irak. Deja aceasta fusese redenumită Statul Islamic din Irak, se reorganizase, iar efectivele sale crescuseră și ca urmare a unui val de atacuri asupra închisorilor, în urmă cărora fuseseră eliberați numeroși deținuți sunniți. Implicarea în războiul civil sirian, sub numele de Statul Islamic din Irak și Levant (ISIL, după inițialele denumirii în engleză sau, alternativ, ISIS, atunci când arabul „Al-Sham” este tradus, în loc de „Levant”, „Siria”), a ajutat gruparea să obțină teritorii, armament și noi recruți căliți în lupte. La începutul lui 2014, ISIL a revenit în forță în Irak, în provincia Al Anbar, din vestul țării. Aceasta fusese unul dintre centrele insurecției anti-americane din anii 2000, cele mai celebre focare ale acesteia fiind orașele Ramadi și Fallujah, loc de unde izbucnise revolta și scenă a două bătălii sângeroase. O parte din triburile sunnite din Al Anbar erau tot mai ostile față de regimul lui Nuri al-Maaliki, astfel încât, atunci când ISIL și-a lansat ofensiva nu doar că nu i s-au opus, dar în unele cazuri i s-au alăturat. Câteva luni mai târziu, ISIL a profitat din nou de pasivitatea și chiar cooperarea triburilor și a ocupat, în urma unei ofensive-fulger, aproape tot ce mai rămăsese din zona sunnită a Irakului. Jihadiștii au fost ajutați și de alte grupări ale rezistenței irakiene, inclusiv foști baathiști; cel mai mare rol în victoria lor l-a avut, însă, colapsul forțelor de securitate irakiene, care, deși erau net superioare numeric și ca dotare, s-au topit, practic, în fața ofensivei ISIL. Explicațiile acestui colaps au fost multiple: abandonarea unităților de către ofițeri, impactul psihologic al atrocităților comise de ISIL și al mitului de invincibilitate al grupării, slaba pregătire a militarilor, lipsa de motivație a acestora, dat fiind faptul că majoritatea erau șiiți, aflați departe de casă, într-o zonă cu populație sunnită care, mai mult, le era și ostilă.

Jihadiștii nu au mai avut, însă, la fel de mult succes, atunci când au încercat să avanseze către zonele kurde și cele șiite ale Irakului. Liderii religioși șiiți și-au chemat adepții la arme, milițiile și-au adus oamenii din Siria în Irak, Iranul a trimis consilieri din rândul redutabilei Forțe Quds, al cărui comandant, Qassem Suleimani – considerat a fi unul dintre cei mai influenți șefi de servicii din Orient – a fost văzut, deseori, în apropiere de linia frontului. Locul în care a fost oprit tăvălugul Statului Islamic din nordul Irakului și de unde a fost lansată contra-ofensiva împotriva grupării, mai întâi în direcția Tikrit, a fost Samarra.

Sunniții – prinși între jihadiști și milițiile șiite

Războiul Statului Islamic – noua denumire a ISIL – este diferit de cele purtate de alte grupări teroriste, ale căror campanii reprezentau un mijloc pentru a atinge obiective politice. IRA, ETA și Organizația pentru Eliberarea Palestinei au renunțat la violență; chiar și în lumea radicalismului musulman, s-au putut negocia încetări ale focului cu Hezbollahul și Hamasul, sau, în Irak, cu unii insurgenți sunniți și cu Armata Mahdi. Este greu de imaginat, însă un asemenea scenariu în ceea ce privește Statul Islamic sau alte grupări jihadiste cu ideologii asemănătoare. Pentru acestea, lupta împotriva adversarilor este una totală, fără posibilitate de compromis, iar ceilalți musulmani – doar sunniții, pentru că șiiții sunt adversari – fie le acceptă autoritatea și li se alătură, fie riscă să fie catalogați drept apostați. Proclamarea califatului și accentul pus pe profeții ca acelea cu privire la bătălia de la Dabiq și steagurile negre din Khorasan arată că gruparea crede că se apropie Youm al-Qiyama, ceea ce înseamnă că aceia care rămân în viață vor fi victorioși, iar cei care mor în luptă vor ajunge în Paradis; această credință explică șirul neîntrerupt de jihadiști care comit atentate sinucigașe și indiferența pe care, potrivit relatărilor adversarilor lor, o arată în fața pericolului atunci când participă la lupte.

Toate acestea nu înseamnă, însă, că în interiorul grupării nu pot să apară și fisuri: succesul militar și extinderea teritoriului Statului Islamic i-a oferit acestuia accesul la o bază mai mare de recrutare și a determinat diferite grupuri de insurgenți sirieni și irakieni să i se alăture, ceea ce nu înseamnă, neapărat, că toți acești noi recruți cred în iminența Zilei Judecății și sunt dispuși să lupte până la moarte cu forțe net-superioare numeric, bine-motivate și sprijinite de aviația americană. Pe de altă parte, Statul Islamic nu poate conta la nesfârșit pe sprijinul sau pasivitatea populației din zonele pe care le controlează. Excesele grupării i-au vizat deseori și pe sunniți, iar viziunea sa extremă despre Islam și șaria nu este împărtășită de majoritatea populației care, în prezent, este forțată să o accepte.

Sunniții din zonele controlate de Statul Islamic nu pot fi, însă, siguri că salvarea le va veni din altă parte. Triburile s-au simțit abandonate de americani, după ce i-au ajutat pe aceștia să înfrângă Al Qaida, trădate și persecutate de guvernul de la Baghdad, după ce au contribuit la oprirea războiului civil din 2006 – 2007 și nu au vreo garanție că, de data aceasta, va fi altfel. Mai mult, milițiile șiite care s-au mobilizat împotriva Statului Islamic sunt exact acelea acuzate de crime împotriva sunniților, atât în perioada războiului civil cât și după încheierea oficială a acestuia: Armata Mahdi, care acum se intitulează „Brigăzile Păcii”, Asa’ib Ahl al-Haq, fondată de un fost adept al lui Muqtada al-Sadr căruia acesta i s-a părut prea moderat, și Organizația Badr, care în perioada sângerosului război dintre Irak și Iran a luptat de partea Teheranului. Între cei care, teoretic, încearcă să elibereze zonele sunnite controlate de Statul Islamic sunt ucigași ai sunniților, persoane care vor să îl răzbune pe imamul Hussein și fanatici care cred că se apropie întoarcerea lui Mahdi; nu ajută deloc faptul că aceștia sunt consiliați de Iran, pe care sunniții încă îl consideră principalul dușman al Irakului. Deja s-a vorbit, după eliberarea unor localități, despre execuții în masă ale sunniților, incendierea locuințelor acestora sau alungarea lor în cadrul a ceea ce pare a fi programul de purificare etnică al unor miliții. Șiiții nu au fost mobilizați de dorința de a salva Irakul sau de a-i ajuta pe sunniți, ci de apelurile liderilor lor religioși și pentru a-și apăra locurile sfinte.

Scriam, anul trecut, că soarta războiului din Irak va fi decisă de triburile sunnite; așa cum au ajutat la înfrângerea Al Qaida, pot avea un rol hotărâtor și în eliminarea Statului Islamic, însă mă îndoiesc că o vor face fără garanții serioase că, de data aceasta, nu vor mai fi marginalizați. Formarea unor forțe de securitate locale, abandonarea politicilor de de-baathificare, acordarea unui procent mai mare din veniturile aduse de petrol, sau includerea în procesul decizional de la centru sunt câteva din doleanțele exprimate de-a lungul timpului de sunniți. Nu în ultimul rând, sunniții vor diminuarea influenței milițiilor șiite și, dacă se poate, desființarea acestora și tragerea la răspundere a celor care se fac vinovați de crime.

Toate acestea trebuie, însă, negociate și nu există vreo garanție că se va ajunge la un compromis. Între timp, războiul continuă. Statul Islamic este departe de a fi înfrânt, dar chiar și dacă acest lucru se va întâmpla, nimic nu garantează că va fi pace. Excesele comise de fanaticii care își închipuie că se apropie Apocalipsa, indiferent din care tabără fac parte, riscă să dea naștere, în rândul fiecărei comunități, unei majorități care să îi identifice pe ceilalți cu extremiștii. Atunci, chiar și cei care nu cred în iminența Zilei Judecății vor fi tentați să pună mâna pe arme și să meargă la război pentru a-și proteja propriile comunități.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "18 comments" on this Article:

  1. Harald spune:

    La fel era și în Europa Medievală. Erau războaie nesfârșite, fiecare împotriva tuturor, iar pretextele religioase erau la mare cinste (fiind pe placul Domnului, un asemenea mod de a motiva luptătorii era imbatabil, evident).

    Se pare că e vorba de o anumită fază în evoluția unei societăți, iar respectiva societate trebuie să treacă singură de faza respectivă. Următorul pas în Europa se pare că a fost naționalismul. După ce catolicii și protestanții au renunțat să se mai extermine unii pe alții sub pretexte religioase, a început să se pună accent pe limbă și naționalitate, fiecare încercând să integreze minoritățile cu forța. Islamul încă n-a ajuns la faza asta, probabil urmează. Acum încă extermină minoritățile.

    • Klopo_tare spune:

      In cadrul Islamului cele doua faze – a razboaielor religioase si nationaliste – sunt simultane. Asta se vede in cazul kurzilor, care nu au o tara a lor, desi li se promisese dupa Primul Razboi Mondial, si care sunt de toate confesiunile – musulmani suniti/siiti, crestini, altele.

    • Ventidius spune:

      @Harald Nu cred ca e vorba doar de atat, mai degraba mi se pare esential caracterul religiei islamice, care nu permite societatii o existenta autonoma. Statul si sistemul juridic au la baza religia islamica, dincolo de ea isi pierd orice legimitate. Poti gasi similitudini cu situatia din evul mediu european, dar acestea sunt mai mult aparente. Au existat intr-adevar multe razboaie in evul mediu, dar cele care pot fi numite religioase au fost de fapt destul de rare. Avem cateva cruciade intr-adevar, dar doar in primele elanul religios a fost important, in rest scopurile au fost pur politice. In perioada in care sediul papalitatii era la Avignon, regele Frantei obisnuia sa declare cruciada de cate ori se razboia cu un vecin, deoarece pe perioada cruciadei putea sa beneficieze de veniturile bisericii din regat. De multe ori declara cruciada chiar si fara sa porneasca efectiv un razboi, doar pentru ca visteria era goala. In Spania, eroul reconquistei, El Cid era de fapt un nobil care isi schimba religia precum hainele, dupa cum ii dicta interesul politic imediat. Evident ca, la fel ca in orice epoca, europenii din evul mediu au preferat sa invoce tot felul de idealuri nobile si inaltatoare atunci cand luptau de fapt pentru propriile interese. Rareori au fost insa manati de elan religios si doar in mod exceptional au sprijinit instituirea unei societatati de tip teocratic. Exemple de genul Florentei in timpul lui Savonnarola si Genevei in timpul lui Calvin sunt mai degraba exceptii. Oamenii politici, printre care il includ si pe Papa, au refuzat de regula sa se lase dominati de fanatici religiosi. S-au folosit de ei la nevoie, dar au avut oroare de tutela lor.

      • avenirv spune:

        intre 1524 to 1648 au fost razboaie religioase cu nemiluita in europa urmand ascensiunea Protestantismului. ooooooooooooops…
        islamul este cu 600 de ani mai nou decat crestinismul. deci oamenii repeta istoria, bineinteles “ajutati” putin mai mult si de cei din afara lui.
        statele unite se declara de cultura iudeo-crestina. deci religia este adanca in societate si controleaza societatea.
        sa fim putin mai sinceri…

  2. Emil spune:

    Foarte interesant articol. Practic acolo nu exista state propriu-zise, ci triburi si comunitati religioase. Nu exista o constiinta nationala, ci una religioasa cu accente fanatice.

    • django3000 spune:

      notiunea de natiunea e tot ceva artificial, din nevoia naturala a omului de apartenenţă la un grup, la fel religia (din meditat cu burta plina la nemurire)
      si acum vine mainstreamul politic corect (si pe nedrept hulit -doar cateoadata exagerat, dar poate fi lejer tolerat), care zice ca toti avem aceleasi drepturi pe mica planeta (natiune, specie), nu conteaza ca suntem negri, homosexuali sau atei, ce rost are sa ne scoatem ochii degeaba, ca unii sunt mai “civilizati” si au neaparat dreptate si ceilalti ciocu mic

  3. mavi spune:

    educatie, educatie si iar educatie. atat le trebuie si isi revin in 100 de ani.. Articol foarte bun cu informatii, parca, de la fata locului.

  4. dragos spune:

    Foarte interesant articolul, intelegi multe lucruri.

  5. Vlad spune:

    Felicitari, articolul este foarte util, bogat si serios.

  6. dana spune:

    Un mecanism social atat de complicat si delicat incat pare imposibil de echilibrat… si greu de crezut ca democratia poate ajuta un asemenea cockatil social.
    A propos, absolut remarcabile cunostintele despre subiect ale scriitorului Frank Herbert si felul in care intuieste modelele de ganire ale celor care exista in astfel de contexte sociale si mai ales religioase. Ma intreb daca si jihadistii au citit Dune…

    • Vorax spune:

      Doamne-ferește să fi citit Dune! :D
      Le-ar veni idei năstrușnice și n-ar înțelege că Arafel li s-a arătat.
      Ai dreptate că democrația nu li se potrivește, dar nu sunt de neechilibrat mecanismele sociale impregnate religios și politic din Orientul Apropiat/Mijlociu.
      Le lipsește doar un lider vizionar și un țel care să depășească tembelismele generate de întreaga literatură apocrifă și înveninată de-a lungul secolelor de falșii lor lideri locali cu autoritate asupra triburilor și indivizilor ce erau needucați.
      Pericolul este dat însă de radicalizarea succesivă ce va fi creată de variile facțiuni ce vor fi create ca reprezentanțe ale mai sofisticatelor elite politice ale lumii dezvoltate, preponderent creștine și contrabalansate de chinezi, indieni și corporatiști.

      • dragos spune:

        Singura problema e ca un lider vizionar nu are sanse decat daca el este “cel care i-a batut deja pe toti ceilalti” pentru ca el ar periclita pozitiile privilegiate ale micilor lideri locali, deci un nou Saladin. Ori ma indoiesc ca lumea intreaga ar avea nevoie de un nou Saladin, ce tel sa le ofere alor sai pentru ai atrage pe toti? Un nou califat importiva necredinciosilor, crezstini de ex.
        Occidentul, si mai nou Americanii, au incercat in mod naiv sa le structureze politic lumea pornind din experienta europeana unde treptata secularizare a statelor a coincis cu ”pacificarea” lor, dar si aici sursa conflictuala a religiei a fost inlocuita de ideologie. Marea problema a Islamului este ca nu concepe existenta in afara lui, deci face practic imposibila existenta unei sociewtati civile si atunci de unde reforma? Doar din suferinta si asta se si intampla! Poate pe fondul patrunderii mass media si a educatiei sa apara o sansa de emancipare a femeii care sa-i mai tempereze.

  7. Mihai_ spune:

    Si americanii vroiau sa transform Iraq-ul intr-o democratie moderna! Oamenii astia par ca sunt mai preocupati sa se omoare intre ei decat sa asigure un viitor copiilor.

    • Ela spune:

      Probabil ca democratia nu este un produs de export…si nici de impus altora, fara sa li se ceara parerea, indiferent cat de inapoiati i-am considera !?

  8. chumpsky spune:

    ok, dar naratiunea dominanta si politic-corecta e ca “teroristii en-gros” SUA au intervenit si au distrus acest leagan milenar al tolerantei, pacii si bunei intelegeri care e Orientul Mijlociu

  9. Bertolt Lazaroiu spune:

    Recomand pe acest subiect un documentar foarte graitor, pe care l-am vazut ieri seara in Bucuresti in cadrul One World Romania. Mai ruleaza pe 19 la Cinema Studio.
    E vorba de “Cumplita noastra tara”, un documentar din 2013, in care ni se arata ascensiunea ISIL pe fundalul revolutiei din Siria.

    http://oneworld.ro/2015/l/ro/cumplita-noastra-tara-219/

  10. Genescu spune:

    Un articol bine scris, cu informatii amanuntite. Felicitari autorului pentru acest material deosebit! “Cockteilul” din lumea musulmana nu este usor de inteles pentru altii de alta religie si din alta parte a lumii. Nici aici lucrurile nu sunt doar albe si negre, ba sunt chiar mai incalcite decat in lumea crestina… De aceea, astfel de informatii sunt utile pentru cei care vor mai mult decat politica damboviteana, un spectacol grotesc deja…Multumim, d-le Gombos!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Catalin Gombos


Catalin Gombos

Catalin Gombos este jurnalist Radio Romania, pentru care a fost de mai multe ori, intre 2003 si 2008, corespondent de razboi in Irak si Afghanistan; interesul sau pentru Orientul M... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)