Toamna se culeg roadele oricarei primaveri. In urma cu cateva luni cand primul ministru turc Recep Tayyip Erdogan a facut o vizita in
Libia, a beneficiat de o primire demna de un rockstar (acestea au fost cuvintele unui
oficial american preluate in presa turca). Deja de un timp Turcia insasi are un statut de rockstar
in regiune dar si in relatia cu Europa si mai ales cu Statele Unite. Acest lucru nu mira pe
nimeni, dat fiind atat politica sa externa non-conflictuala insa asertiva (vezi declaratiile
despre regimul Assad) cat si cresterea economica de peste 8% care o transforma intr-un
model de rezilienta in contextul financiar actual din perspectiva Euro-Americana.
Ce sta la baza acestei cresteri si cat de sustenabila pe termen mediu si lung este ea?
Iata intrebarea care macina in momentul de fata atat pe amicii cat si pe mai putin amicii
Turciei. Una din directiile curente de analiza sustine ca Turcia acum este
foarte asemanatoare Europei imediat premergatoare crizei, cand imprumuturile cu
dobanda mica au dus la supraincalzirea economiei si la consum nesustenabil cu
rezultatele pe care le traim astazi. Este adevarat, daca privim strazile comerciale
ale Istanbulului am putea fi socati de opulenta consumatoare, la fel cum si masinile de
politie Minicooper sau Nissan Juke pot mira turistii europeni (in paranteza fie spus sunt
o alegere ideala pentru stradutele inguste de pe colina Beyoglu din Istanbul). In acelasi
timp cultura consumului pe credit se dezvolta iar piata imobiliara este in continua
crestere in acest context. A vedea insa doar aceste aspecte si a judeca dupa ele
inseamna a baza analiza doar pe jumatate din tablou. Sunt doua caracteristici
importante, una ce tine de sursa cresterii economice si alta de cultura specifica locului
care fac ca scenariul catastrofa in cazul Turciei sa nu fie cel mai probabil (desi nu
imposibil).
Prima deosebire fata de Europa sau Statele Unite are fi (de-)industrializarea.
Hiperconsumul in vest a fost concomitent cu delocalizarea industriei si accentul pus pe
economia serviciilor. Din contra in Turcia cresterea economica are ca sursa
denationalizarea din anii ’80 care a dus la aparitia deja celebrilor „tigri anatolieni”,
antreprenori locali bine ancorati in retele de schimb economic globale care au preluat si
revigorat industria muribunda. La ora actuala Turcia are o baza de productie locala si o
clasa antreprenoriala solida care ii permite sa isi extinda interesele economice si sa
investeasca international (inclusiv in Romania).
In al doilea rand in Turcia familia extinsa continua sa aiba o importanta vitala, atat
simbolic cat si financiar. Ea actioneaza ca o plasa de siguranta pentru individ, care pana
la urma, inainte de a apela la un sistem de credit bancar apeleaza la o retea de rudenie.
Multe din afacerile de succes din Turcia sunt afaceri de familie, iar nume ale unor familii
proeminente au devenit adevarate marci pe care le gasim din sistemul bancar pana in
mecenatul cultural sau educatia superioara – Koc si Sabanci fiind doar exemplele cele
mai cunoscute.
Aceste doua caracteristici au facut Turcia sa traverseze relativ rapid (daca nu usor) o
criza economica in 2000 si au contribuit semnificativ la trecerea mai degraba lina prin
anul 2008. Ramane de vazut cat de puternici determinanti vor fi si in viitoarea decada.
[…] financiare ale guvernamentalitatii neoliberale sunt tinute inca la distanta (ex. Turcia http://www.contributors.ro/global-europa/toamna-turceasca-dupa-primavara-araba/ ). Panta cealalta si falimentul ei este de prisos sa o mai analizam, populismul individualitatii de […]