Suficientă sieși și mai dedicată bătăliilor momentului decât demersurilor consistente de lăsat posterității, presa românească se dovedește neglijentă cu propria istorie. În brambureala de după 1989, o serie de biblioteci au încetat să facă abonamente la publicațiile apărute cu sutele, iar altele, restrânse ca dimensiune la ritmul de apariții de pe vremea lui Ceaușescu, s-au găsit adesea în situația de a refuza colecții de la cetățeni care adunaseră riguros publicații pentru care în anii ʼ90 se stătea la coadă. Până și marile biblioteci universitare sau județene au devenit selective în a primi donații în ziare și cărți din cauza spațiului, dar și a dificultății de a le prelucra cu personalul insuficient. Redacții efemere s-au descotorosit de publicațiile pe care nu aveau unde le depozita ducându-le în cel mai bun caz la centrele de colectare a hârtiei, până când și acestea au dispărut. Mai târziu, când au început să se scrie primele istorii ale presei postdecembriste, s-a observat golul: absența arhivelor complexe, lipsa unor audio/videoteci, organizate sistematic doar în cazul mediilor publice care au obligații legale în acest sens. Adesea nici documentele fondatoare ale instituțiilor de presă nu s-au mai păstrat, iar despre miile de jurnaliști care s-au perindat prin redacții azi decimate de criză abia dacă mai știm. Cercetători și istorici ai fenomenului mediatic cum sunt Ion Hagiu, Marian Petcu, Ilie Rad, Geta și Nicolin Răduică, Mariana Cernicova-Bucă, Mircea Popa, sau inițiativele unor organizații media ca Freedom House sau Centrul pentru Jurnalism Independent s-au lovit de mari lacune pe care dicționarele, istoriile sau website-urile lor încearcă să le suplinească.
La toate acestea s-a gândit și a trudit câțiva ani buni nu un jurnalist propriu-zis (deși a fost și el prins în mrejele gazetăriei în vremurile ei de glorie postrevoluționară), ci un mare poet, dispărut brusc din mediile literare bucureștene unde era celebru și retras din 1995 într-un orășel de graniță din Banat, cu vreo 11 mii de locuitori amestecați, români, sârbi, unguri, nemți, pe numele său românesc Jimbolia (Zsombolya pe ungurește sau Hatzfeld pe nemțește), căruia i-a dedicat ultimii săi 15 ani de viață: Petre Stoica.
Aici a înființat în 2007 un Muzeu al Presei Românești botezat cu numele lui Sever Bocu, fondator de gazete și militant bănățean. Inimosul primar al Jimboliei, care se prezenta cu umor ca ”șofer” al poetului, a oferit o clădire pentru care s-au strâns fonduri, s-au făcut proiecte, până când o casă banală s-a metamorfozat într-un muzeu modern de 600 mp, cu un design iscusit făcut cu mână de prieten de Mihaela Schiopu, artist plastic și care conservă câteva mii de publicaţii apărute începând cu prima jumătate a secolului XIX, pe teritoriul României şi în diasporă (Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilater, Banatul Sârbesc, Ungaria, Viena, Paris etc.), în limbile română, germană, maghiară, sârbă, franceză, engleză, bulgară, rusă, ucraineană, croată, italiană, turcă, ebraică etc., un imens material structurat cronologic, dar și după, tipul, locul sau limba publicației. S-au strâns în acest muzeu din donații exemplare istorice ale primelor reviste românești ca Albina românească sau Dacia literară, până la ziarele recente, catalogate la zi, alături de cărți scrise de ziariști, dicționare ale presei, studii de mass-media, dosare de presă (vezi www.muzeulpresei.go.ro). Expozițiile organizate de muzeu pun laolaltă și obiecte interesante legate de activitatea de presă, achiziționate adesea din bani proprii, cu știință și gust de colecționarul fin care a fost Petre Stoica: penițele secolului al XIX-lea sau mașinile de scris ale celui următor, până la legitimațiile de presă cu seceră și ciocan de mai încoace. Muzeul Presei Românești ”Sever Bocu” din Jimbolia este un omagiu adus jurnalismului, o profesie care altfel riscă să își piardă memoria, așa cum își pierde cu aceeași nepăsare respectabilitatea. Mai este un loc sigur al memoriei presei, fiindcă trecerea mass-media pe Internet, pe platforme infinit încăpătoare, nu garantează nimic în privința conservării datelor. Deocamdată nu știm cum arată pergamentul informațional care să mărturisească peste trei milenii cum arăta năbădăioasa dar pasionanta presă românească în anul de grație 2012.
Articol apărut și în revista 22
