Oricat ar parea de ciudat, ca elev, viitorul lider al organizatiei comuniste de tineret a Romaniei, cel care raporta secretarului general bucuria de a indeplini „maretele obiective”, era complet apatic, chiar flegmatic, din punct de vedere al militantismului revolutionar. Pe scurt, il s’en fichait. Altele erau preocuparile, framantarile, nevrozele si pasiunile sale. De fapt, ma intreb daca a devenit membru UTC in acea perioada ori a fost pur si simplu „cooptat” odata intrat la facultate, ipso facto, ca membru al UASR. Pana in 1969, de fapt, UTC-ul era ca si inexistent in scoli. Sedintele aveau loc odata la trei luni si nu durau mai mult de jumatate de ora. Dupa august 1968, insa, Ceausescu a tinut sa resuscite vigilenta si sa reintroduca metodele de indoctrinare din trecut. Ion Iliescu l-a servit cu zel, ca prim-secretar al CC al UTC si ministru al tineretului. In primavara anului 1969 au fost adoptate deciziile de „intensificare a muncii in randurile tineretului”, ceea ce a dus la obligativitatea sedintelor lunare, a informarilor politice etc Chiar si in aceste conditii, nu mi-l amintesc pe Nicu prezent in vreun fel.
Istoria politica nu se reduce la analiza de structuri, are nevoie sa includa dimensiunea subiectivitatii, a expereintelor personale, a amintirilor, jurnalelor, scrisorilor etc Tocmai acest lucru il fac istorici precum Orlando Figes, Simon Sebag Montefiore, Igal Halfin si Jochen Hellbeck. Imi scrie vechiul meu prieten, istoricul de arta Radu Stern, legat de cateva episoade pe care, in pofida a ceea ce el numeste ,memoria mea de elefant”, le pierdusem din vedere. Imi aduce aminte de momentul accidentului de condus, urmat de lunga absenta si de reaparitia „delfinului” la scoala, cu urechea cusuta (cred ca avea 14 ani). Liliana Dragan a fost colega noastra pana in clasa a IX-a. Locuia pe Iuliu Tetrat, colt cu Jean Texier, strazi cu nume de aviatori morti in Primul Razboi Mondial, vizavi de mine. Tatal ei, tipograf de meserie, il cunostea pe tatal meu.
Cea mai buna prietena a Lilianei, care locuia la cateva case mai incolo, spre Piata Dorobanti, a fost, ani de zile, Jacqueline (Jackie) Filip, fiica lui Gheorghe (Georges) Filip, unul din conducatorii maquis-ului din zona Sud in rezistenta franceza, ulterior consilier pe probleme economice la Consiliul de Ministri. Cel putin egal ca merite cu un Gheorghe Gaston Marin sau un Mihail Florescu, absolvent de Politehnica in Franta, Filip a fost tinut pe pozitii secundare, probabil chiar cu „ajutorul” deloc binevoitor al acestor doi „amici”. Nu era unul dintre favoritii lui Gheorghiu-Dej, precum Gaston, seful de cabinet al liderului comunist la Ministerul Comunicatiilor in primii ani de dupa 23 august 1944. Mama lui Jackie si a fratelui ei Claude, Annie, o femeie de o admirabila distinctie, era, ca si Bobbie Gaston, ca si Nellie Florescu, ca si Betka Vasilichi, ca si matusa lui Radu Stern si a lui Andrei Manoliu, Mimi Schwimmer, vaduva doctorului Schwimmer care lucrase in spitalul Brigazilor Internationale cu mama mea, frantuzoaica. Jackie a fost colega, la „Petru Groza” cu Tudor Jebeleanu. Familia Filip a plecat devreme din Romania, prin 1967. Veneau adeseori pe la noi, erau extrem de scarbiti de to ce se intampla. Tot pe Iuliu Tetrat locuia si familia Banyai. Ilegalist faimos, fost rector la Universitatea „Bolyai” din Cluj, istoric oficial cazut intr-o relativa dizgratie, Ladislau Banyai fusese la un moment dat ministru adjunct al invatamantului. Il vedeam des pe strada pe Peter. La un moment dat, impreuna cu prietena mea Donca Vianu, mergeam pe la el sa ascultam jazz. Cu fiul lui Mihail Florescu, Alexei, am ramas prieten pana in ziua de azi. Mi-a inlesnit accesul la fabuloasa biblioteca de istorie, filosofie si sociologie a tatalui sau. Fara cartile imprumutate de la Alexei (Alica) nu cred ca mi-as fi putut scrie teza de doctorat. Tot el m-a ajutat, in iunie 1990, sa intru la Spitalul de Urgenta, sa-l vad pe Marian Munteanu. Om de o mare onestitate, Alexei a trecut, cum se spune, cu arme si bagaje, de partea fortelor anti-totalitare, a fost unul dintre psihologii care i-au ajutat pe grevistii foamei din Piata Universitatii in iunie 1990. Despre perioada amintita de Radu am scris un articol aparut in „22” in 2005. L-am reluat acum pe blogul meu cu o introducere legata de tema acestui serial. Cartea de memorii a marii actrite Simone Signoret se intitula „La nostalgie n’est plus ce qu’elle etait”. Nu gresea…
Revin la Liliana, o fata de o debordanta, contagioasa spontaneitate, cu un umor intr-adevar irezistibil: in clasa a VIII-a, plictisita de aerele aristocratice ale printisorului, a profitat de un moment de neatentie al acestuia si i-a strecurat in sandwichul adus de-acasa, copios garnisit cu trufandale, un gandac (era perioada cand citeam „Metamorfoza” lui Kafka). Radeam cu totii cu hohote. Nicu era furibund. Nu era vorba doar de dezgust, ci de faptul ca fusese luat public in zeflemea, ca fusese umilit. Tocmai el, cel care tragea fetele de par pe coridoare, cel care isi permitea sa injure fara jena pe cine avea chef, sa fie tinta unei asemenea supreme bascalii! Nu s-a razbunat, n-as facut caz, de fapt tinea la. Liliana. Ea s-a mutat apoi la „Caragiale”, a facut cred seralul. Ne vedeam in continuare des. S-a casatorit cu Petrica Iordache, care facea Conservatorul (corn englezesc) si canta intr-o formatie rock (cred ca in „Sfinx”). Petrica a ramas in Germania, Liliana a reusit, dupa o lunga asteptare, sa plece si ea (prin 1973 sau 74). Am auzit ca ar fi deschis un bar in Berlinul de Vest.
Radu Stern a studiat Istoria Artelor, a scris o teza despre „Avangarda si constiinta critica”, s-a casatorit cu pianista Wanda Brauner, au plecat in Elvetia la sfarsitul anilor 70. A facut doctoratul acolo, a predat estetica, este directorul programelor educationale la Musee de l’Elisee din Lausanne. A scris studii si carti remarcabile, inclusiv „Against Fashion”, aparuta la MIT Press. Este organizatorul si autorul superbului catalog al expozitiei de imens succes de la Amsterdam despre artistii evrei ai avangardei din Romania.
http://www.amazon.com/Dada-Surrealism-Avant-Garde-Artists-Romania/dp/9080202983
http://www.guardian.co.uk/artanddesign/2011/jul/19/dada-to-surrealism-dagen-review
Dezlantuirea lui Nicusor, revansa sa asupra tuturor celor care-l considerasera pina atunci „Degetarianul”, inclusiv Zoia si Valentin, s-a petrecut cu intrarea in functie la UASCR si ascensiunea pe care o cunoastem. Atunci au inceput orgiile, etc. N-ai amintit episodul din clasa a VIII-a cind a avut accidentul de masina: conducea, evident fara permis si a intrat intr-un tractor, omorindu-si garda personala, la 13 ani, nici jocul lui cu saritul gardului la el acasa, spunindu-le securistilor care-l pazeau: „Daca ma impuscati, va jupoaie mama !”, nici cele cind St.Bernardul lui Nicu scapa si toti securistii din cartier primeau misiunea sa prinda ciinele, nici episodul cu gindacul in sandvich pus de Liliana Dragan, etc. Episodul cu gindacul e savuros si il umanizeaza un pic. Iti aduci aminte cum a venit dupa aceea cu o servieta blindata cu cifru pentru transportul documentelor secrete in care era protejat sandwichul prezidential ?
Cand am fost dusi cu scoala, in septembrie 1968, la IAS Jegalia, sa depanusam porumb, in locul armatei, mobilizata la frontiera, ca in „Desertul tatarilor” de Dino Buzzati, asteptand mereu venirea unui inamic de fapt inexistent, pentru ca sovieticilor putin le pasa de Ceausescu si gesticulatiile sale, Nicu nu a fost prezent decat maximum doua zile. Scriu aici despre perceptiile din epoca. In plus, ipoteza ca sovieticii se pregateau sa atace Romania in august-septembrie 1968 nu este coroborata de informatiile oferite de cercetatori precum Mark Kramer, directorul lui Cold War Project la Harvard. Sigur, Brejnev, Kosighin, Podgornii, Suslov, Selest, Andropov etc nu erau incantati de atitudinea initiala a lui Ceausescu, dar, sa nu uitam, la cateva zile dupa discursul sfidator din Piata Palatului, de la balconul Comitetului Central moment neindoios important, cand a vorbit cu indignare despre „un moment rusinos din istoria socialismului”, Ceausescu a mers la Brasov si a dat asigurari publice sovieticilor ca relatiile sunt cordiale etc Interventia in Cehoslovacia a fost motivata fundamental de teama liderilor neo-stalinisti din Pactul de la Varsovia ca reformele intrate in istorie sub numele de “Primavara de la Praga”, deci aspiratia catre „socialismuol cu chip uman”, puteau duce la constituirea unui model alternativ al socialismului, diferit de cel dictatorial-leninist, de ceea ce se numea Panzerkommunismus. Nimic din ce intreprindea Ceausescu nu justifica aprehensiuni similare. Tema centrala a discursurilor sale era “intarirea rolului conducator al partidului”. pe care ideologii oficiali, inclusiv Mizil si Iliescu, o prezentau drept o”legitate”. Nici urma de desfiintare a cenzurii in Romania, precum in Cehoslovacia, nici vorba de asociatii independente precum cluburile KAN si K-231. In conducerea partidului continuau sa troneze dinozauri stalinisti precum Emil Bodnaras, Leonte, Rautu, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol. „Junii turci” promovati de Ceausescu, activisti precum Ilie Verdet, Virgil Trofin ori Vasile Patilinet, erau departe de a nutri pozitii similare cu cele ale lui Dubcek. Chiar premierul Maurer, probabil cel mai deschis dintre conducatorii din epoca, nu era inclinat in directia diminuarii controlului de partid asupra vietii culturale. Scriitorii romani nu concepusera un „Manifest al celor doua mii de cuvinte” precum Ludvik Vaculik la Praga. Fiind vorba de un sistem ideocratic, aceasta obsesie a monopolului politic exercitat de PCR nu era doar o formulare ritualica.
Ceausescu il terminase politic pe Draghici dupa ce fusesera extrem de legati in atatea intrigi din anii 50 si 60. De fapt ei erau „baietii lui Dej” care, asemeni unui dresor de animale salbatice, ii asmutea amuzat pe unul impotriva celuilalt. La sedintele Biroului Politic din martie 1956, dupa Congresul al XX-lea al PCUS cand Hrusciov denuntase cultul personalitatii lui Stalin, Ceausescu a pozat in reformator, chiar intr-un fel de-stalinizator. Era perioada cand Nicolae si Elena Ceausescu se vizitau des cu Iosif si Liuba Chisinevschi. L-a criticat pe Draghici pentru faptul ca a sustras Securitatea de sub controlul organelor de partid, ca a transformat-o intr-un fel de „cal naravas”, ca nu se considera raspunzator decat in fata lui Dej. Ulterior, dojenit probabil de primul secretar, a dat inapoi, si-a moderat criticile si a devenit flagelul prigonirii oricarei urme de erezie in partid.
Nicu a crescut in acea atmosfera a secretelor soptite la masa, cand Nicolae ii povestea Elenei despre ultimele epurari, despre noile planuri ale lui Gheorghiu-Dej de a elimina orice forma de „deviationism”. Tatal sau il indemna sa citeasca din „clasicii marxism-leninismului”. Cred ca i se apleca, dar o facea, ori simula ca o face. In ultimul an de liceu a inceput sa participe la un anemic cerc de „stiinte sociale”, unde eu am vorbit despre marxistii vag-eretici, Ernst Fischer (aparuse „Necesitatea artei”) si Roger Garaudy (se tradusesera in romaneste „Marxismul secolului XX” si „Un realism fara tarmuri”), iar el a prezentat un referat pe teme de economie politica, se poticnea ingrozitor, textul era evident scris de altcineva). O facea pentru a-i face placere tatalui, ori pentru ca nu indraznea sa iasa din cuvantul acestuia? In copilarie fusese victima acceselor de furie ale lui Nicolae Ceausescu care il batea fara mila. Chiar si cand ajunsese ministrul tineretului, cand suna telefonul si vorbea cu tatal sau, se ridica in picioare (informatie verificata prin mai multe surse).
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Intr-adevar, o psihobiografie in adevaratul sens al cuvantului..este foarte interesant paragraful in care ati mentionat de practica agricola si de atitudinea lui Nicu legata de Draghici. (nu poti sa nu zambesti cititind asta) Este de apreciat faptul ca reusiti sa mentineti o distanta intre subiectivism (traind in acele vremuri cu persoanele respective) si obiectivitatea relatarilor personale in aceste randuri, asta dupa ce in volumul d-voastra „Stalinism pentru eternitate. O istorie…” ati oferit o imagine sugestiva a comunismului dinastic de tip feudal prezent in Romania anilor ’80. Felicitarile mele!
P.S. va multumesc pentru recomandarea facuta anterior (vol.Sinistra doamna)
Cand am fost dusi cu scoala, in septembrie 1968, la IAS Jegalia, sa depanusam porumb, in locul armatei, mobilizata la frontiera, ca in „Desertul tatarilor” de Dino Buzzati, asteptand mereu venirea unui inamic de fapt inexistent, pentru ca sovieticilor putin le pasa de Ceausescu si gesticulatiile sale
DAR LARRY WATTS?
Nu se poate arunca totul cu apa murdara. Ceea ce ramane nu are decat valoare istorica, ar nu trebuie omisa.
Eu am vorbit despre perceptiile din epoca. In plus, ipoteza ca sovieticii se pregateau sa atace Romania in august-septembrie 1968 nu este coroborata de informatiile oferite de cercetatori precum Mark Kramer, directorul lui Cold War Project la Harvard. Sigur, Brejnev, Kosighin, Podgornii, Suslov, Selest, Andropov etc nu erau incantati de atitudinea initiala a lui Ceausescu, dar, sa nu uitam, la cateva zile dupa discursul din Piata Palatului, moment neindoios important, Ceausescu a mers la Brasov si a dat asigurari publice sovieticilor ca relatiile sunt cordiale etc Interventia in Cehoslovacia a fost motivata fundamental de teama liderilor neo-stalinisti din Pactul de la Varsovia ca reformele intrate in istorie sub numele de „Primavara de la Praga” puteau duce la constituirea unui model alternativ al socialismului, diferit de cel dictatorial-leninist. Nimic din ce facea Ceausescu nu justifica aprehensiuni similare. Tema centrala a discursurilor sale era „intarirea rolului conducator al partidului”. pe care ideologii oficiali, inclusiv Mizil si Iliescu, o prezentaau drept o”legitate”. Fiind vorba de un sistem ideocratic, aceasta obsesie nu era doar o formulare ritualica.
Si totusi Larry Watts…. Importanta lucrarii lui Larry Watts ,una dintre cele mai importante din ultimii 20 de ani (pentru istoria Romaniei) consta in faptul ca se sprijina pe surse demne de cea mai mare incredere si varietate. Sunt preluate rapoarte desecretizate CIA , Stasi, NATO , coroborate cu cele ale serviciilor mai mici din Est. De altfel, razboiul clandestin al URSS impotriva Romaniei era consemnat si in lucrari romanesti, daca ar fi sa amintesc „Duplicitarii” al lui Cristian Troncota, sau , mai nou, o carte scrisa de adjunctul lui Iulian Vlad, Aurel Rogojan. Oricum, argumentele si sursele pe care se sprijina Watts, sunt greu de contestat din punct de vedere istoric. Daca tinem cont ca dezinformarea dusa de sovietici , de altfel si ea argumentata la fel de convingator de catre Watts, a avut un succes rasunator in Vest, inclusiv in istoriografie, nu ne mira ca istorici occidentali ai razboiului rece pot cadea in acea capcana. Dezinformarea consta in ridiculizarea actiunilor pe plan extern ale lui Ceausescu,pe de o parte, si mimarea lipsei de interes strategic a URSS fata de Romania. Dimpotriva, razboiul secret a inceput inca de prin 1961 , de pe vremea lui Dej, Romania fiind tratata ca un stat inamic, in rand cu cele din Vest, de catre toate serviciile estice. Romania nu avea relatii operative la nivel de serviciu secret cu nici o tara din blocul estic, si nu ma refer aici la infiltratii clandestini KGB sau GRU. Cat despre asa zisa lipsa de interes a sovieticilor, doar ilustrativ trebuiesc mentionate atitudinea dura a Chinei in 1968 – practic puterea pe care s-a sprijinit Ceausescu in a sfida Moscova in lumea comunista, sau scrisoarea lui Lyndon Johnson catre Brejnev , in aceeasi perioada, care il avertiza ca invazia URSS in Romania ar putea duce la o conflagratie mondiala. Sa ne inchipuim ca si aceste doua tari inamice URSS erau prostite de „gesticulatiile” lui Ceausescu ? Oricum, repet, aceste exemple sunt doar ilustrative, cartea lui Watts continand mult prea multe dovezi in sprijinul tezei sale pentru a putea fi dezavuat „din poignet”. Cred ca este o lectura obligatorie pentru cine vrea sa dezlege itele istoriei noastre… si inca e mult prea blanda cu anumite grupuri de persoane, ca sa zic asa
Nimeni nu contesta ab initio contributiile lui Larry Watts (in special cele legate de relatiile civili-militari in timpul comunismului si dupa aceea). As dori sa vad ce scriu specialistii pe domeniu (Vojtech Mastny, Charles Gati, Mark Kramer, Christian Ostermann, Vladislav Zubok), oameni afirmati incontestabil in comuniatea epistemica a celor care studiaza acea perioada. Poate ca Larry Watts ar face un lucru utli daca ar prezenta concluziile sale intr-unul din programele occidentale specializate (Wilson Center, Harvard, SAIS). Nu este vorba de ridiculizarea actiunilor pe plan extern ale regimului Ceausescu, o continuare de fapt a politicii lui Gheorghiu-Dej de dupa 1963, ci de constatarea faptului ca aceste actiuni nu s-au tradus in niciun fel in atenuarea radicalismului neo-stalinist al dictaturii. Autarhia promovata de NC s-a tradus si in ne-colaborarea (totusi relativa) cu serviciile din Blocul Sovietic. In fine, este un subiect ce merita discutat separat.
Domnule profesor,
Comentariul meu nu are directă legătură cu acest captivant serial.
Aş vrea numai să vă trimit câteva linkuri la o serie de comentarii apărute în Rusia, privind spaima aproape viscerală a comentatorilor – dar cu siguranţă şi a unei importante părţi a populaţiei de rând – faţă de un posibil „Nurenberg al comunismului” pe care ei îl văd ca pe un proces împotriva Rusiei. În Rusia există foarte multe persoane înspăimântate de această idee, extrem de agresive ideologic.
A doua temă dureroasă este cea a repunerii în context a pactului Molotov-Ribbentrop. Presupun că dacă ar împărţi oficial cu Germania răspunderea pentru declanşarea celui de-al doilea război mondial, Rusia s-ar cufunda, ca societate, într-o depresie de proporţii, motiv pentru care se opune cu înverşunare unei „revizuiri” a istoriei. (Există chiar şi o comisie prezidenţială de „luptă împotriva falsificării istoriei” – în treacăt fie spus, îmi aminteşte de Ministerul Adevărului…)
Mă întreb ce relevanţă ar avea astfel de teme în spaţiul românesc. Sunt ele menite să îngrijoreze pe cineva sau sunt doar nişte zvârcoliri ale unor bloggeri de la Răsărit.
Vă mulţumesc,
http://www.regnum.ru/news/polit/1438608.html
http://www.regnum.ru/news/polit/1439099.html
http://www.regnum.ru/news/1435498.html
Imi place finețea observației. Din păcate limba rusă nu face parte din abilitățile mele dar mă bucur că există oameni care pot face astfel de estimări privitoare la evoluții psihologice posibile ale țărilor care ne pot influența destinul.
Mulțumesc și felicitări
In Rusia lui Putin si Medvedev, controlul ideologic asupra trecutului continua sa fie o obsesie. Manualul de istorie a Rusiei in secolul al XX-lea, coordonat de unul dintre consilierii lui Putin, propune exonerarea lui Stalin nu direct, ci prin accentuarea faptului ca nu a fost singurul care a comis crime in acele timpuri violente etc Istoria Gulagului este de fapt pusa intre paranteze, minimalizata, desi Putin personal l-a decorat pe Aleksandr Soljenitin. Cu exceptia Asociatiei „Memorial” si altor grupuri din societatea civila, lipseste asadar o confruntare onesta cu mostenirile bolsevismului, cum cerea de pilda un Aleksandr Iakovlev, deci ceea ce germanii numesc Vergagenheitsbewaltigung. Atitudinea Rusiei in chestiunea Pactului din august 1939 ramane marcata de ambivalenta schizoida a raportarii la trecutul sovietic.
Draga Vladimir,
Sentimentul meu, citind episoadele ‘dedicate’ lui Nicu Ceausescu, este ca sunt doar un pretext, un paravan voit analitic, pentru o nostalgie perfect justificata uman. Nostalgia dupa vremurile cand, cu tot ceea ce acum pare (si cred ca si este) un insectar in care ii prinzi si pui uneori si lupa pe cate un Borila, Ranghet, Rautu, etc., ceea ce conteaza este ca aveai in fond, tu si colegii tai, 12-15-17 ani. Ce vremuri frumoase!
Sunt dintr-o generatie ‘in urma’ si am copilarit in Floreasca, deci ajungeau si la mine, ecouri la ‘a patra mana’ din ‘Paradisul’ de dupa Sala Floreasca (unde Steaua si Dinamo bateau tot ce indraznea sa ridice capul in handbalul european, tot Steaua si Dinamo faceau meciuri memorabile la baschet, iar Tiriac si Nastase se antrenau in nocturna pe terenul de beton din spatele salii). Aflu acum ca fascinatia pe care mi-o provoca ‘Hey Jude”-ul Beatles-ilor, rasunind printre fulgii de zapada ce cadeau in iarna lui ’69 pe Patinoarul Floreasca, este in mare parte courtesy Nicu Ceausescu.
Si totusi, ce ramane dupa aceasta lume? Cum se face ca societatea aparent umana a anilor ’60 si ’70 a dus la mizeria generala a anilor ’80 si la kitsch-ul actual din Primaverii? Cum a fost posibil ca o generatie ca a ta, ca a lui Nicu Ceausescu, a lui Jean Maurer, sa zica ‘saru mana’ unei generatii de activisti gen Constantin Dascalescu (chiar Valentin Ceauescu a trebuit sa isi infraneze pasiunile bridge-istice in fata interdictiiei lui Titi Duru’) sau Maria Ghitulica?
Personal, o explicatie pe care o am la indemana, este discriminarea pozitiva ce v-a protejat pana intr-acolo cand v-ati pierdut orice instinct de competitie pentru putere. Reusitele profesionale ale unora dintre voi (cele reale si nu cele ‘ajutate’), nu pot ascunde cred, esecul impunerii voastre ca generatie. Imi vine in minte aici cazul lui Serghei Mizil si cel al Danei Pacepa care dupa ce au picat cu brio examenul de admitere la Arte Plastice, nu au putut fi lasati fara coledzi si, dupa ce Ministerul Invatamintului ‘si-a dat seama’ ca tara avea nevoie de mai multi artisti plastici si a ‘suplimentat’ numarul de locuri initial, i-a facut admisi si pe Serghei si pe Dana… Noroc ca in felul asta, au mai luat examenul de admitere si figuri genuin pitoresti ale Bucurestiului anilor ’70, cum era celebrul ‘sculptor’ Gheorghe…
Am remarcat insa cu placere, in acest serial, comentariul domnului Lupu Andrei. Cititor pasionat al Scanteii (pe bune!) si privitor destoinic la Telejurnal, ma intriga mereu figura tatalui sau, Lupu Petre. Permanent serioasa, fara macar unul dintre acele zamabet de circumstanta pe care le mai afisau ceilalti ca sa ii faca pe plac marelui Nicolae si Lenutei si cu atat mai exotica, evreu printre daco-getii Bobu sau Dinca, mult dupa ce nu mai era ‘trendy’ sa fii evreu in CPEx. Comentariul domnului Lupu Andrei imi releva insa amaraciunea plina de umanitate a unuia care a inteles sa isi faca la vremea lui, modest, datoria fata de Romania. Putini printre noi, ca dansul. Oare de ce a facut-o?
Va multumesc pentru acest comentariu care adanceste discutia in chip salutar. In volumul meu „Despre comunism” (Humanitas, 2011) examinez, intre altele, problema sinuciderilor in inalta nomenklatura din tarile comuniste. Aici ma intereseaza ceea ce numesc, in finalul serialului–mai sunt doua sau trei episoade:)– fenomenul caligular in universul totalitar. Evident, exista si o tenta nostalgica in text, lasata sa se exprime subrepticement, dar nu pentru un sistem aberant. Nu m-am ocupat de modul in care sistemul invada si controla trupul uman, nu doar mintile. Ar merita facut si acest lucru. Ar trebui amintita si legislatia draconica impotriva asa-zisilor „paraziti sociali”. Andrei Lupu scrie despre faptul ca lucra pe santiere. Perfect verosimil, dar se intorcea acasa la parintii sai unde nu risca sa nu aiba apa calda (ori de niciun fel), nu statea la cozi, nu ingheta intr-un mizer apartament de bloc etc Nu neg ca, la un moment dat, Valentin si Iordana, alungati din „cartier”, au locuit pe Mihai Bravu si s-au intalnit cu viata reala. Poate ca aici rezida chestiunea: artificialitatea vietii in acel univers auto-suficient, monadic, , faptul ca „o zi din viata lui Nicu” nu avea nimic de-a face cu o zi din viata omului normal. Cat despre Petre Lupu, poate cititi, in „Arheologia terorii” eseul meu, transmis la RFE, „Eliminarea fidelului sublatern”. Ganduri bune.