Home » Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Cine a fost Nicu Ceausescu? Ispita comunismului dinastic (VI)

Vladimir Tismaneanu august 31, 2011 Politica & Doctrine, Societate/Life
10 comentarii 7,336 Vizualizari

Nu toti demnitarii comunisti erau nistre trogloditi. Nu toti purtau ochelari de cal ideologici, cei mai multi erau insa niste oportunisti venali. Cum se poate explica adeziunea aparent pasionala a unor Gheorghe Radulescu, Dumitru Popescu sau Stefan Andrei la un sistem evident barbar? Intelectual marxist de moda veche, Ion Gheorghe Maurer nu a fost niciodata un om al aparatului. Activistii il stimau, ori pretindeau ca il stimeaza, dar simteau imediat ca fac parte din regnuri diferite. Gandeau diferit, vorbeau diferit, as spune chiar ca respirau diferit. Priviti jurnalele de film din epoca si veti vedea ca pana si modul de a aplauda al lui Maurer diferea de acela al tovarasilor de Comitet Executiv. Despre ce ideologie sa vorbesti cu Bobu, Postelnicu, dascalescu sau Lina Ciobanu? Chiar un Verdet sau Pana nu puteau iesi din corsetul unei sufocante limbi de lemn. Pierdut in aburii unui alcoolism somnambulic, un Gogu Radulescu renuntase de multa vreme sa-si mai aminteasca de propria demnitate.

M-am intrebat adeseori ce-a cautat el, in anii cladestinitatii, in Partidul Comunist din Romania? Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii famelici gen Dej, Moghioros si Apostol ori cu croitoresele de provincie gen Ghizela Vass ori Marta Cziko, cea care avea sa devina atotputernica sotie a lui Alexandru Draghici? Cum a putut nu numai tolera, dar chiar si incuraja egocentrismul vindicativ si anti-intelectualismul visceral al al lui Gheorghiu-Dej? Bun causeur, caustic, cultivat, hedonist, Maurer se bucura de placerile vietii. Murea de plictiseala la plenare, casca ostentativ, adormea cat mai vixibil cu putinta. Nu frecventa cercurile din nomenklatura, prefera compania lui Ion Tiriac. Fiul sau, fugit in Germania in ianuarie 1989, povestea intr-un interviu din 2005 ca tatal sau avea o colectie de 32 de pusti de vanatoare, dintre care una primita de la regina Angliei, alta de la Sadoveanu. Cum sa renunte jovialul, imperturbabilul Maurer la acele pusti solidarizandu-se cu cine stie ce gest protestatar? Puterea, tenisul si vanatoarea, acestea au fost patimile Leninului Romaniei. Din cate stiu, cand s-a pus problema ca Gheorghe Apostol sa-l contacteze pe Mauter pentru a semna „Scrisoarea celor 6” din martie 1989, Alexandru Barladeanu s-a opus categoric. Il considera pe Maurer prncipalul vinovat pentru catastrofa Romaniei din acei ani. In plus, Barladeanu nu uitase cum Maurer, care ii datora enorm lui Dej, a declarat imediat dupa moartea marelui sau prieten ca el personal „nu-i va mai raspunde la telefon Licai Gheorghiu”.

Prin biografie, voluptati si gusturi, nevasta sa, Elena, era opusul austerelor veterane ale partidului. Pentru Maurer, cea mai mare bucurie era sa bea un pahar de Courvoisier cand se intorcea victorios de la vanatoare. Cand unchiul meu a fost sanctionat in 1959, Maurer s-a intalnit pe strada cu matusa mea, Cristina Luca, se cunosteau bine de la Conferinta de Pace de la Paris din 1946 (el, langa Dej, ca membru al delegatiei romanesti, ea, fosta luptatoare in Rezistenta franceza, era cospondenta „Scanteii”), se mai vazusera intre timp. Maurer fusese el insusi debarcat de Ana Pauker, lucrase ca director al Insitutului de Cercetari Juridice, revenise in conducere dupa 1957. In stilul sau ironic, a intrebat-o: „Ce s-a intamplat cu sotul tau, a fluierat in biserica?” Ceea ce i-a lipsit lui Maurer a fost l’esprit de sérieux. Luind totul in raspar, afisand cu superbie aere de mare senior, a pregatit calea pentru aliajul  de rituri bizantine si de delir stalinist reprezentat de domnia lui Ceausescu. Nu a dorit ca lucrurile sa degenereze astfel, s-a scuturat cu dezgust, dar nu a facut nimic pentru a impiedica noua glaciatiune. In anii cand influenta sa a contat (1963-1968), Romania a avut parte de o minima, insa reala, relaxare.

Pe Jean l-am cunoscut bine, inca din anii liceului. Era mai mare cu un an, facea Liceul German. Nu a crescut printre copiii din cartierul de Nord, nu avea prieteni in acea lume. Singura amica a mamei sale cu conexiuni ilegaliste era Tanti Buican, sotia sumbrului, incuiatului activist cominternist Alexandru Buican (Arnoldi), absolvent al Scolii Leniniste de la Moscova in anii 30, luptator in Rezistenta franceza, supravietuitor al lagarelor naziste, numit, dupa razboi, ministru consilier la Belgrad, adjunct de ministru la Invatamant si apoi vicepresedinte al Institutului de Relatii Culturale cu Strainatatea (condus oficial, cred, de Mihai Ralea). Locuiau intr-un apartament pe strada Andrei Muresanu, cred ca ca fiul lor, Tudor, a facut Liceul „Caragiale”. Tanti se cunoscuse cu intunecatul stalinist la Belgrad, pe vremea cand ea era o tanara secretara in aparatul diplomatic. Ana Pauker a fost surprinsa de alegerea lui Buican, se prea poate ca acea „mezalianta” politica sa-l fi costat cariera in partid. In 1947, matusa mea Cristina Luca era atasat de presa in Iugoslavia, atunci s-a cunoscut cu Kardelj si cu Djilas, a pregatit vizita lui Tito la Bucuresti. Ambasador era Tudor Vianu. Era epoca in care comunistii se serveau de intelectualii dispusi sa colaboreze ca paravan simbolic. Mihail Ralea era ambasador la Washington, Simion Stoilov la Paris, Iorgu Iordan la Moscova, Grigore Moisil la Ankara…

Pana unde mergea, atata cate era, revolta copiilor din inalta societate comunista? Erau cu totii anesteziati moral? In 1973, mergeam cu trenul spre Cluj la sesiunea pe tara a cercurilor stiintifice studentesti. Urma sa prezint lucrarea „Noua Stanga intre utopie si disperare”. In tren, in alt compartiment, se aflau Jean Maurer, securistul insotitor si cativa amici. Am stat de vorba destul de mult cu Jean pe culoar, fumam langa fereastra. In ultimul an apucasem sa ne vedem relativ des, dar intotdeauna pe fuga. Mi-a spus ca lucrurile in tara merg spre dezastru, ca tatal sau este scarbit, ca nu vede iesire, ca isi va demisia, ca Nicolae Ceausescu este totalmente scrantit si cate altele. Eram doar noi, i-am raspuns scurt: „Daca se afla despre aceasta convorbire, tu o sa primesti un perdaf de la tatal tau, mie maica-mea imi va aduce pachete la inchisoare, haide s-o lasam moarta”. Dupa ce a ajuns in Statele Unite in 1987, matematicianul disident Mihai Botez mi-a povestit ca, la un moment dat, cu cativa ani in urma, Nicu si Jean isi construisera un cerc in care se conversa despre viitorul tarii dupa ce „al batran” nu va mai fi, se imaginau guverne, se ofereau fictive functii in aparat. Se intalneau la Jean acasa, pe strada Herastrau. Informata de Securitate, Elena Ceausescu si-a facut aparitia, nucleul pseudo-complotist a fost destramat, Nicu a revenit la matca, domesticit de cea pe care am numit-o candva, intr-un articol transmis la „Europa Libera”, o Messalina cu pretentii de Newton. Instinctul puterii era in cazul Elenei Ceausescu de o rapiditate uluitoare.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. mihaitza spune:

    E bun articolul, dar are sens numai pentru cei ce stiu deja premisele. Cand a inceput aceasta serie, m-am asteptat sa fie o lectura posibila si pentru cei care nu au auzit in viata lot de Maurer. Pentru ca nu avem nevoie de o cadere in amintiri si evaluari a celor care stiu deja, care au trait sau au suportat ce se povesteste, avem nevoie sa spunem mai departe. recuperarea memoriei este vitala in romania de azi, dar ea trebuie explicata si adusa in constiinta celor care abia daca au auzit vreodata numele lui Moisil.
    Sper ca dupa acest exercitiu foarte intelectual-recuperator, sa incepeti un altul, real si mult mai greu, de a transforma ce e aici in material inteligibil, intr-o memorie activa pentru cei care au auzit de comunism din carti sau din povestile bunicilor/parintilor. Aceasta este adevarata recuperare a memoriei de care avem nevoie si abia cu asta ar incepe exercitiul dvs de ispasire, pasul de la ipocrizie la veridic.

    • MihaiR spune:

      De ce n-ai inceput cu sfarsitul ? Te cam contrazici, de fapt ai dorit doar sa incerci sa-l intepi pe V.T. si te crezi subtil. V.T. are dusmani mult mai sofisticati si mai inteligenti care sunt capabili de rautati infinit mai ample si mult mai bine formulate (improscate).
      D-le Tismaneanau, va rog sa continuati cu seria aceasta, mie mi se pare extrem de interesanta si relevanta, un adevarat document-marturie cum nu avem multe. Toti stim unde s-a ajuns sub comunisti, dar nu toti inteleg mecanismele, fenomenele si psihologia indivizilor implicati direct. Nu de alta , dar poate vom intelege cum ne-au distrus stalinistii si national-comunistii. Si cine stie, poate invatam si noi ceva, poate ne trezim din uriasa minciuna si manipulare inceputa in anii’40 si continuata cu vrednicie dupa ’89 de linia a doua a PCR .

  2. Maria Hulber spune:

    @mihaitza: Nu doar finalul comentariului dumneavoastră mă determină să intervin, ci şi o parte din afirmaţii. Între aprecierile şi aşteptările pe care le exprimaţi există contradicţii. Pe de o parte susţineţi că nu este necesar recursul la amintiri, pe de altă parte doriţi un exerciţiu mnemotehnic real, prin transformarea materialului recuperator într-o memorie activă. Dacă urmăriţi cu atenţie firul acestei serii, nu mă îndoiesc că veţi înţelege.
    Ca sistem, comunismul a acţionat asemenea unui monolit, dar dincolo de semnele sale vizibile s-au aflat toate aceste destine şi biografii. Scrierea adevăratei istorii despre comunism înseamnă şi revelarea acestor experienţe subiective într-o viziune poliedrică, menită a eclera fiecare unghi, oricât de aparent insignifiant ar părea. Efortul este deopotrivă real şi intelectual. Dimensiunea afectivă nu-i diminuează sensurile, ci, dimpotrivă, le augmentează, le clarifică, le limpezeşte.
    Cei care nu au auzit în viaţa lor de Maurer sau de Moisil au posibilitatea să se informeze din numeroase surse bibliografice, ca să nu mai amintesc de cele internautice. Aici, referinţele sunt aşezate într-un anumit context, ce depăşeşte stadiul unei simple prezentări.

    • Multumesc pentru acest comentariu dens si lamuritor. As dori sa precizez ca subiectul articolului este comunismul dinastic, un experiment testat in Romania lui Nicolae Ceausescu, reluat si aplicat si in alte regimuri autocratice. Exista un volum publicat de Freedom House in 1988, bazat pe un simpozion organizat la New York, intitulat “Romania: A Case of Dynastic Communism”. Intre cei care au colaborat, ii amintesc aici pe Mihai Botez, Andrei Brezianu, Matei Calinescu, Nestor Ratesh, Gheorghe Sencovici, Dorin Tudoran, Vladimir Tismaneanu. Ilustratiile au fost de Eugen Mihaescu. Am formulat pentru prima data conceptul de socialism dinastic intr-un articol aparut in revista ORBIS publicata la Philadelphia de Foreign Policy Research Institute, Vol. 30, No. 1, Spring 1986, pp. 65-90. A fost tradus in romaneste de Bogdan Cristian Iacob cu titlul “Rituri bizantine, rataciri staliniste: amurgul socialismului dinastic in Romania” si este inclus in volumul meu “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, editia a 2-a revazuta si adaugita, Humanitas, 2008 (Colectia “Istorie contemporana”), pp. 209-248.

      http://www.humanitas.ro/humanitas/fantoma-lui-gheorghiu-dej
      Cand discut adeziunile pasionale ale unor figuri din conducerea PCR la viziunea lui Ceausescu asupra socialismului ma intereseaza mecanismele de conditionare si de auto-amagire.

      • Maria Hulber spune:

        Vă mulţumesc mult pentru recomandări. Chiar acum am alături volumul ,,Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, ediţia 2008, şi voi relua articolul menţionat. Voi încerca să găsesc şi volumul publicat de Freedom House în 1988, însumând contribuţiile la simpozionul ,,Romania: A Case of Dynastic Communism”. Aş mai adăuga că problematica mecanismelor de condiţionare şi de auto-amăgire, în contextul aderării la viziunea lui Ceauşescu asupra socialismului, mă preocupă în mod deosebit, într-un dublu efort – personal şi de cercetare. Încerc să le înţeleg cât mai bine resorturile şi complexitatea lor.

      • Anonimul nevenetian spune:

        Ati mentionat numele lui Eugen Mihaescu. Grafician talentat dar ma intreb: Dupa peste 20 ani de exil si oarece succes profesional in afara ce-i trebuia lui sa se inhaiteze cu Iliescu si mai apoi cu Vadim? Traia atit de prost in SUA incit trebuia sa se minjeasca prin apropierea de un politician care a facut mai mult rau Romaniei post-revolutionare decit oricare altul si de un altul care de fapt ar trebui sa se bucure de un pat la “Lebada”?

  3. Antoniade spune:

    Cred ca acest al VI-lea episod nu mai lasa niciun dubiu asupra faptului ca acest serial tematic a fost de fapt un pretext nostalgico-defulatoriu, asa cum ni se intampla tuturor cand, ajunsi la o anumita varsta, vorbim despre oameni, evenimente si locuri, toate trecandu-le, inevitabil, prin grilele subconstientului afectiv. Cu toate acestea mi se pare ca Ion Gheorghe Maurer si fiul sau Jean nu ar fi meritat sa fie pusi sub titlul cenusiu si infamant al acestor flash-back-uri blogger-istice (poate ca ar fi nevoie si de o pagina luminoasa despre ei sau altii ca ei, care cu siguranta au existat).

    Comunismul a fost una dintre noptile totalitare ale umanitatii, dar romanii l-au demontat cu mainile lor, bucata cu bucata. Ceea ce este important in reconstructie este sa nu aruncam cu apa murdara si copilul din copae si sa fim autentici in proiecte, lucruri care nu se intampla daca vom fi orbiti de anticomunismul visceral, nu numai pentru ca acesta este, ca fanatism, un comunism intors pe dos (si atunci care ar mai fi diferenta?!), ci mai ales pentru ca ne denatureaza judecatile alegerilor.

    Stiti care este insa cel mai mare pericol? Cel de a lua judecatile altora, de-a gata, de a recurge la gandirea de imprumut. Nu stiu ce filosof a spus ca sursa planetara a prostiei este ideologia, iar romanii se pare ca exceleaza in a nu gandi pentru ei, pe cont propriu (am citit undeva ca nimeni nu gandeste pentru tine). Ei bine, tocmai acest lucru il pretind ideologiile, ca gandesc pentru tine! Cred ca plecand tocmai de la acest rol nefast, atunci cand Daniel Bell vorbea despre „sfarsitul ideologiilor“ avea in vedere nu atat o sentinta, ci mai degraba o aspiratie.

    V-am simtit nedumerirea si ingrijorarea legitime atunci cand scrieti: “M-am intrebat adeseori ce-a cautat el (I.G.M., n.n.), in anii clandestinitatii, in Partidul Comunist din Romania?” Nu cred insa ca in definitia organizationala a unui partid politic se spune ceva despre vreun criteriu discriminatoriu de constituire (cel putin nu in cea a lui Edmund Burke). Iar PCdR, formal, nu iesea din definitie, de a fi un ansamblu de oameni uniti pentru a lucra in comun dupa un principiu asupra caruia s-au pus de acord. Ce a iesit, s-a vazut, dar acest lucru nu avea cum sa fie cunoscut in acel moment (strategiile si tacticile au si rol de inselare), asa cum, in primii ani cel putin, nu avea sa fie prevazut nici parcursul NSDAP-ului.

    Si, in continuare, va intrebati la fel de intrigat: “Ce putea avea comun distinsul avocat cu proletarii famelici (…)” Trecand peste aroganta antiproletara, intrebarea este importanta pentru ca poate deschide o noua linie de discutii pe tema (re)clasificarii partidelor, mai précis, cat de democratic este (sau mai este) partidul de cadre (Maurice Duverger), format din personalitati, in general oameni de afaceri si tehnicieni, care ofera resursele financiare si de manipulare?! Nu cumva sub acest tip de partid, care postuleaza profesionalizarea politicienilor si a partidelor, se ascunde o noua clasa de stapani?! Nu cumva, partidele de masa, a caror aparitie, odata cu aparitia votului universal, a fost considerata un incontestabil progres politic, au fost scoase pe usa din dos a istoriei, speculandu-se prabusirea comunismului?! Nu cunosc raspunsurile, intreb numai, indemnand totodata la reflectie, si nici nu spun un lucru nou. Punctul pe i a fost deja pus de istoricul britanic Paul Johson care scrie ca “Marele flagel uman al secolului 20 este politicianul de profesie”.

    • Va multumesc ptr comentariul detaliat. Cum am spus limpede la inceputul serialului, este vorba de un exercitiu psihobiografic, inspirat de cartile unor Robert C. Tucker ori Simon Sebag Montefiore. Ca orice text istoric, politologic si mai ales literar, este polisemic, deci Dvs gasit un sens, alt cititor poate accentua alta dimensiune. Nu sunt de acord ca marea nenorocire a veacului al XX-lea a fost politicianul de profesie. Nu erau Churchill, de Gasperi si Pierre Mendes-France politicieni de profesie? As propune schimbarea unui singur cuvant: “Marele flagel uman al secolului 20 este revolutionarul de profesie”. Lenin, Stalin, Trotki, Mussolini, Hitler, Che Guevara au fost revolutionari de profesie. Lenin a teoretizat acest lucru cand a definit partidul bolsevic drept o avangarda compusa din revolulutionari de profesie, oameni care se dedica revolutiei 24 de ore din 24. Diferenta dintre partidele politce democratice si cele anti-sistemice gen bolsevicii si nazistii (ori legionarii) este esentiala. Aici insa incepe o alta discutie.

  4. Antoniade spune:

    Va apreciez raspunsul de catifea si prudenta de a nu va aventura pe un teren minat, dar intrebarile de fond raman. Sa lasam asadar raspunsurile pe seama dezbaterilor de idei viitoare si, mai ales, aflarea raspunsului la intrebarea cat de operant este noul criteriu clasial, care face din politica apanajul politicianului de profesie, implicit cat de democratica este guvernarea in numele poporului, dar fara popor. Va multumesc!

  5. Mircea Lutic spune:

    Eu cred că Maurer a fost mișcat în anii studenției de emoțiile pe care le trezeau cântece ca “Internaționala”. Fidel acestui îndemn, a acceptat proletari needucați între “tovarășii” lui și a sfârșit pe cele mai înalte trepte ale PCR. După mine, zăpada care cade a lui Adamo este prohodul acestor emoții trăite de generația lui Maurer.

    Din păcate, “émotion n’est pas raison”. Aceasta, cred eu, este lecția pe care trebuie s-o învățăm. Condusă cu atenție, emoția e ca vântul care-ți suflă în pânze. Dacă te lași condus de ea însă, vei afla că e furtunoasă și lipsită de orice logică și te va sfărâma de stânci căci ești cu adevărat neputincios în fața ei.

    Emoția, meteorologia și femeile. Forța naturii imanente care sprijină dar nu înțelege natura transcendentă a astrelor ce ne cheamă spre cer. Oare ăsta să fie motivul pentru care Winston Churchill se opunea dreptului de vot pentru femei?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)