De vreo trei zile, Lavinia dintr-a şaptea este de nerecunoscut: nu mai e atentă la ore, a devenit agresivă şi foarte obraznică. Cu chiu cu vai, maică-sa reuşeşte s-o descoasă: luni, după cor, profu de istorie, domnu Narcis, i-a zis să treacă pe la cancelarie, că era de serviciu. Acolo, a început să-i spună tot felul de lucruri, că este o fată frumoasă şi n-are rost să se-mbrâncească cu toţi mucoşii, pe urmă a-nceput s-o mângâie şi i-a spus că este deosebită şi are nevoie de cineva care s-o îndrume şi s-o ocrotească, că lumea-i rea şi el poate s-o ferească de probleme, o s-o ajute să intre şi la ce liceu vrea ea, important este să fie drăguţă cu dom profesor …
A doua zi, în biroul directorului şcolii, părinţii Laviniei îi cer aceluia să ia măsuri, că altfel iese scandal… „Doamnă – zice directorul – io vă cred, da să ştiţi că n-am nici o putere, ce să-i fac io, că dacă-l dau afară, mă dă în judecată şi câştigă…“ „Domnu director – zice doamna – eu atâta vă rog, să faceţi ceva, să anunţaţi inspectoratu, să-l ia de-aici pe domnu Narcis, că dacă-l mai vede, soţu meu nu mai garantează de nimic“ „O să raportez cazu şi se va face o comisie, o să audiem pe toată lumea, să vedem, să luăm măsurile care se impun“ – răspunde directorul, devenit brusc oficial. „Ce anchetă domle – izbucneşte soţul – până se termină ancheta, ăsta o să se mai lege şi de alţi copii. Trebuie îndepărtat imediat din şcoală, altfel cine ştie ce mai iese.“ Directorul, împreunându-şi mâinile şi ridicând ochii la cer: „Domle, n-am ce face, sunt cu mâinile legate. Aşa spune legea: prezumţia de nevinovăţie … nu putem lua nici o măsură. Aduceţi-mi dumneavoastră o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă că e vinovat, şi io-l dau afară a doua zi, cu mâna mea !“
Doar ficţiune ? Scenetă absurdă ? Deloc. În toate cutele societăţii există sute de mii de Narcişi, care alta n-au în gând decât să pervertească şi să violeze relaţiile dintre oameni, legea, bunul simţ şi ce-a mai rămas din morală: magistraţii şi procurorii corupţi care, oricum sunt în minoritate faţă de poliţiştii corupţi până-n măduvă, care nu sunt decât nişte amatori faţă de vameşii corupţi, care la rândul lor sunt mici copii faţă de controlorii fiscali, marii sindicalişti, reţelele judeţene şi centrale de corupţie organizată, care însă fac o cifră de „afaceri“ inferioară celei realizate de „contractanţii“ pe banii publici, care şi ei, trebuie să cedeze primatul ticăloşiei, politicienilor.
Iar atunci când, răzleţ, vreuna din nenumăratele infracţiuni iese totuşi la iveală, apare irezistibilul cor al batracienilor penali susţinut de slugărimea din media şi, în aplauzele prostimii, explică norodului că ceea ce vedem cu ochiul liber n-are nici o importanţă. Faptul că Dorel a furat, a dat în cap, a lăsat în urma lui o dâră de victime, n-are relevanţă: până primeşte hârtie definitivă de la tribunal, peste 5-6 ani, Dorel trebuie considerat nevinovat şi tratat cu respect şi toate onorurile, c-aşa-i în democraţie.
Evidenţa, sub forma viloaielor, conturilor insulare, bordurilor dispărute, spaţiilor de joacă din sate fără drumuri, privatizărilor pe doi lei, contractelor devalizante, este evacuată. Suspiciunea publică, legitimă şi bazată pe probe şi indicii evidente, trebuie înăbuşită, tratată ca o aberaţie conspiraţionistă. Fărădelegile la care asistăm la fiecare pas nu trebuie luate în considerare fără hotărâre judecătorească definitivă. Fără pergament de la cadiu, hoţia nu există.
Pe fondul lipsei unei tradiţii democratice şi unei culturi politice şi civice, orice enormitate, orice gogoriţă născocită în întunericul unor minţi viclene va fi primită cu mut respect de către un public naiv şi ignorant, cu condiţia desigur, să fie repetată suficient la televizor. Ameţit şi copleşit de toate comediile venite din occident, pe care oricum nu le-nţelege, biet românu’ învaţă acum la televizor, că atunci când e vorba de hoţia celor puternici, modern şi democratic este să nu-şi creadă ochilor: din moment ce e ordin de la UE să-şi anestezieze porcu’ înainte de tăiere, o fi bine şi să-l ţină de cinstit pe dom’ primar, care ştie toată lumea cât e de hoţ …
În acest fel, prezumţia de nevinovăţie de rit nou a ajuns panaceul urmăririi penale din România. Eşti hoţ, escroc, delapidator, şantajist, devalizator de fonduri publice, ucigaş, falsificator, funcţionar corupt ? Prezumţia de nevinovăţie te apără în societate, în viaţa de zi cu zi, în afaceri, îţi face posibilă o viaţă confortabilă şi onorabilă, putându-ţi continua activitatea nederanjat de nimeni, exact acolo unde ţi-ai comis infracţiunile. Ea este garanţia de stabilitate şi prosperitate, pentru liniştea noastră, este minunea care transformă infracţiunea într-o himeră romantică, ce era pe când nu s-a instrumentat, iar azi o vedem şi nu e.
Prin televiziuni, partide politice, ministere, deconcentrate, judeţe şi peste tot pe unde există interesul acoperirii infractorilor, circulă cam următoarea definiţie a “prezumţiei de nevinovăţie” în accepţiunea ei original-autohtonă: nici un om nu poate fi considerat vinovat, până când o instanţă de judecată nu îl declară vinovat în mod definitiv.
Or, aşa ceva nu există nicăieri în lume. Este o invenţie românească de tranziţie, un abuz semantic, ce iată, capătă sub ochii noştri rezonanţe politice şi sociale considerabile.
Prezumţia de nevinovăţie nu este nici valoare, nici principiu moral şi n-are nici o valabilitate sau arie de aplicare generală. Singurul domeniu în care există prezumţia de nevinovăţie este cel juridic, iar acolo, numai în mod strict. În faţa instanţei de judecată şi numai acolo, inculpatul este tratat ca nevinovat până la rămânerea definitivă a sentinţei.
Extinderea acestui principiu de aplicare strict juridică la întreaga societate este o operaţie abuzivă, iniţiată de cei interesaţi în păstrarea privilegiilor şi poziţiilor sociale chiar şi în condiţiile în care sunt obiectul unei urmăriri sau proces penal. Este o extrapolare logică ilicită şi fără noimă, pe care societatea românească a primit-o cu gura căscată, ca pe atâtea alte creaţii ale democraţiei originale.
Această mică monstruozitate a prezumării generale a nevinovăţiei nu pare a fi rezultatul vreunei elaborări intenţionate sau organizate. Ea s-a născut spontan, încet şi insidios, prin inepţiile aruncate de către vreun miliţian de televizor, preluate de un altul, revândute apoi unui public neştiutor, credul şi indiferent de către diverşi “comentatori” şi “formatori de opinie”, unii, din ignoranţă şi diletantism ieftin, alţii din interes, prinzând din zbor potenţialul de disoluţie a dreptului şi moralei, ce zace într-o astfel de construcţie aberantă.
Prezumţia de nevinovăţie este un principiu exclusiv juridic, legat de dreptul procesual penal, prin care se reglementează relaţia dintre stat, care acuză, şi individ, care are dreptul la o apărare de pe picior de egalitate cu statul, fiind adică tratat pe tot parcursul procesului ca şi cum ar fi nevinovat.
Ca principiu juridic, prezumţia de nevinovăţie este derivată din norma procedurală care reglementează sarcina probei. În dreptul penal, sarcina probei cade la acuzator, acela fiind obligat să producă în faţa justiţiei probele vinovăţiei acuzatului, ultimul nefiind silit să-şi dovedească nevinovăţia. Din această regulă procedurală, rezumată în maxima “sarcina probei incumbă reclamantului” („actori incumbit onus probandi“) s-a dedus şi construit prezumţia de nevinovăţie, ca principiu juridic mai general, ce statuează că în cadrul procesului, acuzatul nu trebuie prejudiciat în nici un fel până la pronunţarea definitivă a justiţiei.
Dreptul, disciplină veche, a acumulat multe maxime şi principii. Ce-ar fi să le extindem măcar pe unele la rangul de principii generale, pentru liniştea noastră !? De exemplu, „in dubio pro reo“ (în dubiu, pentru acuzat). Dacă am extrapola la societate şi morală acest principiu juridic, atunci nu ne-am mai îngădui nici cea mai sfioasă judecată: la primul dubiu, orice suspiciune ar trebui înăbuşită.
Dacă banii au aparţinut totuşi mătuşii Tamara ? Dacă miile de pachete de ţigări găsite în şopronul unui contrabandist, au fost aduse de Prut, cum susţine omul !? Dacă turnătoria la securitate a fost totuşi un lucru folositor patriei ? Dacă insight team-ul de la Sunday Times, care dezvăluie de ani buni corupţia politică şi căruia recent, 17 parlamentari britanici îi datorează dezvăluirea unor deconturi frauduloase, soldate cu demisii din parlament, dacă, aşadar, acest insight team nu este în realitate decât un comando mercenar, plătit să-l compromită pe unul dintre cei mai drepţi, cinstiţi, patrioţi, competenţi şi de aceea incomozi europarlamentari !?
In dubio pro reo.
Noroc că de “beneficiul dubiului” n-au auzit încă cei interesaţi, altfel l-ar fi proclamat de mult drept lege morală, principiu de bază al democraţiei şi drepturilor omului, normă UE şi ordin NATO. Ca remediu împotriva codului penal, iată că prezumţia de nevinovăţie şi beneficiul dubiului ar putea desăvârşi noul cod moral românesc, spre liniştea noastră.
De altfel, “prezumţia de nevinovăţie”, aşa cum a ajuns ea să fie promovată de politicieni şi presă, adică scoasă din contextul juridic şi extinsă în mod viclean şi prostesc la întreaga societate, a ajuns deja să fie proclamată şi ca principiu moral.
Un astfel de principiu ar presupune însă existenţa anterioară a unei suspiciuni generale a fiecăruia împotriva oricui, contra acestei „suspiciuni generale“ ridicându-se nobila prezumţie a nevinovăţiei aproapelui. Din fericire însă, relaţiile interumane de la cele sentimentale până la cele funcţionale şi instituţionale se reglează printr-o permanentă (re)negociere între părţi, bazându-se pe cele mai variate şi spontane speranţe, păreri, iluzii, bănuieli, opinii, judecăţi, clişee, etc., unele favorabile altele negative, ce n-au însă nimic de-a face cu nici un fel de prezumţie sistematică, fie ea de vinovăţie sau nevinovăţie.
Un asemenea fals principiu moral este promovat fie de cei interesaţi în negarea fărădelegilor, fie de umanişti kitsch, care se joacă de-a etica, inventând principii lipsite de conţinut.
Nu trebuie să fii expert pentru a înţelege că prezumţia de nevinovăţie nu există şi nici nu poate exista în afara sălii de judecată. Unui necunoscut pe care-l surprinzi noaptea-n casă, îi aplici altceva, nu prezumţia de nevinovăţie. La fel, de angajatul faţă de care pluteşte suspiciunea de necinste ori lipsă de loialitate, firma se desparte în câteva zile, fără alte formalităţi.
Dacă prezumţia de nevinovăţie ar funcţiona ca normă generală, instituţii fundamentale ale vieţii moderne ar trebui desfiinţate stante pede, de exemplu poliţia şi procuratura, ambele întemeindu-şi activitatea pe principiul juridic al suspiciunii legitime. Poliţistul n-ar mai avea voie să alerge după cetăţeanul care tocmai fuge dintr-o curte cu o găină sub braţ. De unde ştie el mă rog, poliţistul, cine-i omul şi a cui e găina ? Doar trăim într-o ţară democratică, prevăzută cu prezumţie de nevinovăţie ! Cât despre procuraturi, ar trebui închise de mâine, căci acelea numai din asta trăiesc, acuzând oameni care, nefiind condamnaţi definitiv, sunt, nu-i aşa, nevinovaţi !
Confuzia derivă din amestecarea judecăţii juridice cu cea morală. Deşi atât norma juridică cât şi cea morală reglementează comportamentul, diferenţele funcţionării şi ariei lor de aplicare sunt esenţiale: în timp ce norma juridică se întemeiază pe cea morală, aceasta din urmă nu are nevoie de legea juridică pentru a funcţiona. Judecata noastră morală nu aşteaptă pronunţarea justiţiei, ci o ia înainte, uneori cu temei, alteori mai puţin, niciodată fără efect.
Fiecare din noi fiind o instanţă de judecată morală, avem datoria să ne întemeiem judecata pe raţiune şi bunul simţ, după cântărirea temeinică şi imparţială a dovezilor care ne stau la dispoziţie şi luarea în considerare a tuturor circumstanţelor relevante. Iar dacă simţim că nu ne putem pronunţa în cunoştinţă de cauză, n-avem decât să aşteptăm cuvântul justiţiei, cu riscul că şi acela poate fi rău instruit sau nedrept.
În orice situaţie însă, nimeni şi nimic nu ne poate lua dreptul de a emite judecăţi morale, iar în unele situaţii, aceasta devine chiar o obligaţie. În faţa unui video în care-şi vede subalternul luând mită, şeful e silit să ia pe loc o decizie, pe baza unei judecăţi morale. În lumea civilizată şi în România privată, angajatul va fi concediat, în România bugetară, sau la partidele politice, se va aştepta decizia judiciară, invocând o “prezumţie de nevinovăţie” adusă în ajutor din repertoriul justiţiei, dar irelevantă şi neavenită în viaţa de zi cu zi.
Cel astfel concediat şi-a primit de altfel condamnarea morală. Delictul său, dincolo de orice cod penal, se numeşte “pierderea încrederii” şi constituie un motiv crucial pentru ruperea relaţiilor. Ce-i drept, “pierderea încrederii” nu poate funcţiona ca principiu ordonator decât acolo unde încrederea constituie premisa relaţiilor interumane şi instituţionale. Nu întâmplător componenta de căpătâi a bogăţiei şi puterii marilor ţări se numeşte trust.
În timp ce la noi se încearcă revigorarea vechiului principiu “hoţul neprins e negustor cinstit”, lumea modernă şi civilizată lucrează demult după principiul “cu negustorul bănuit nu mai dai mâna”. A scoate prezumţia de nevinovăţie din sala de judecată şi a o extrapola la întreaga societate, înseamnă a arunca o imensă plasă de siguranţă tuturor hoţilor care spoliază avuţia publică: politicienii şi clientela lor. Prin legitimarea publică a acestei aberaţii numită prezumţie generală de nevinovăţie se deschid porţile normalizării hoţiei generalizate.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
hm… cred ca aveti o opinie cam radicala! Argumentatie de aproape 2150 de cuvinte… Spre exemplu, explicati de ce „prezumtia de nevinovatie” e gresita in afara spatiului legislativ dupa care o dati la cotit cu „norma juridica se întemeiază pe cea morală”. Daca va asumati aceasta afirmatie atunci sunteti de acord ca norma juridica se schimba ca o reflectare a schimbarii moralitatii societatii si conform acestei reguli daca principiile morale presupun pastrarea principiului „prezumtie de nevinovatie” si normele legislative se vor adapta. Unde cred ca faceti confuzie e intre „principiu”(idee de baza) si „norma”(regula, dispozitie obligatorie). Principiile nu sunt legi si pe cale de consecinta nu au rigoarea legilor, principiile fiind intodeauna intrepretate subiectiv si extensiv si exclusiv in conditiile momentului analizei. Aceleasi principii morale, pot fii intrepretate diferit in conditii diferite.
Deci…. nu cred ca puteti exclude un principiu moral din societate doar ca va convine si pe care d-vs il considerati ca apartinand doar si exclusiv mediului juridic sub forma de norma(un mod de a privii doar in alb sau negru). Daca privim moralitatea societatii romanesti in sine, baza actuala o constituie inca morala crestina(la fel ca in toata europa) unde „prezumtia de nevinovatie” este prezenta ca principiu inca din invataturile lui Isus( „cine este fara pacat sa arunce primul piatra” sau „intoarcerea” obrazului”) si a apostolilor(audierea pacatosului). Un exemplu mai concret de aplicare a acetui principiu in viata de zi cu zii, televiziunile sunt obligate sub sanctiunea legii(a unei norme) sa dea posibilitatea celui acuzat sa-si exprime opinia(in virtutea dreptului la aparare si a prezumtiei de nevinovatie). Sunt insa de acord cu d-vs ca acest principiu este folosit azi in mod ABSOLUT in relatiile sociale(politice sau de alta natura), ceea ce in sine este gresit.
Politia trebuie sa existe, procuratura la fel, „serviciile” la fel – perntru ca trebuie sa fie un echilibru intre principii: „prezumtia de nevinovatie” si „siguranta cetateanului”. Binenteles ca decizia de prioritizare va fii subiectiva, dar e roulu justitiei de a face reglementarea finala…
Aplicat la politica, principiul „prezumtiei de nevinovatie” reflecta prin utilizarea lui(de oamenii politici actuali), fie inadaptarea la evolutia actuala a societatii romanesti, fie e o imagine fidela a moralitatii actuale. Va las pe d-vs sa evaluati…
Perfect de acord cu @dodu. De altfel, putem inlocui in mod lejer si fara sa facem nicio greseala comentariul cu articolul de fond, un pomelnic care imi aduce aminte de sedintele de partid care aveau dublul rol de acuzator si de judecator. Justitia nu avea decat sa consemneze infierarea dusmanului de clasa si tradatorului de tara si pe cel de executor al sentintei. Nu exista nicio asemanare intre exemplul profesorului care doreste sa corupa o minora si cazul flagrant in care vedeta este Severin. Altfel spus, in opinia domnului Razvan Lalu, orice individ care agita o sticla de suc de fructe, privit fiind din spate, poate fi suspectat de orice altceva. Come on!
Ar fi bine sau mai rau ca in cazul persoanelor publice acuzate de diverse fapte penale sa fie interzisa ferm orice fel de discutie in presa in legatura cu vinovatia sau nevinovatia lor pana la pronuntarea istantei ?
dodu & zexe: glumiti, nu-i asa? Situatia de la inceputul articolului e perfect similara cu cea a lui Adrian Severin. Iar faptul ca a fost fluierat azi in PE infirma frumos si simplu aberatiile din comentariile voastre de aici.
@Dodu
Dar ce tupeu ai, Dodule, sa aduci morala crestina in discutie! In primul rand episodul respectiv se refera la principiul iertarii crestine, nu la cel al nevinovatiei. Din contra, in istorioara respectiva e clar ca Isus considera ca absolut TOTI suntem vinovati, in fata lui Dumnezeu! Numai tu stii de unde ai scos-o pe asta cu nevinovatia.
In rest ti-a raspuns DanCanada suficient de bine.
domnilor Petrini si DanCanada, daca a-ti fii avut rabdarea sa-mi cititi argumentatia a-ti fii observat ca nu fac decat sa subliniez o singura greseala in argumentatia d-lui Razvan Ralu – anume, ca si „morala” si „justitia” sunt bazate pe norme – ceea ce principial e gresit! morala se bazeaza pe principii interpretate subiectiv partinitor in functie de situatie iar justitia pe norme reci, clare si exacte. Daca cu aceasta afirmatie nu sunteti de acord va rog sa argumentati
In ceea ce priveste revolta d-vs cu privire la morala crestina pe care eu am inclus-o in argumentatia mea ca fiind baza moralei sociale(laice) a romaniei si a europei in general, daca nu sunteti de acord va rog sa contra-argumetati. a afirma simplu ca acest aspect e „un tupeu” nu e contra- argumentatie. Dinpotriva, va pot da un exemplu de societate a carei morala are la baza alte principii sociale si religioase si in care normele legislative rezumate din aceste principii nu se aseamana cu ale noastre – tarile islamice!
PS: referirea la pilda biblica a lui Isus „aruncatului pietrei”(http://www.bibliaortodoxa.ro, ioan 8.1-11 ca implinire a Ieremia 17.13) are un sens mai larg decat cel strict mentionat de d-vs: „a tolerantei” in a judeca greselile semenilor nostrii. Iar principiul „prezumtiei de nevinovatie” e doar o interpretare moderna si laica a acestui concept crestin
fix in clasa a 7-a un coleg de-al meu a fost acuzat de o colega de a mea ca a violat-o, doar pentru ca era indragostita de el si el nu o baga in seama …
exemplul este cat se poate de prost , pt ca in clasa a 7-a copiii fabuleaza destul de mult
@gigel,
Exact asta ma gandeam si eu – trebuie gasit un echilibru intre „suspiciune” și prezumția de nevinovăției.
Altfel oricine poate să se „răzbune” pe o persoană inventând situații ca să-l facă să-și piardă imaginea, cariera sau libertatea.
Desigur, dovezile palpabile (cum ar fi înregistrările video) sunt destul de concludente în acest sens :)
E un mare exces de obiectivare*, ce duce la rezultate perverse, în România.
În cazul unui profesor fustar, lucrurile se rezolvă cu comisia de educaţie de pe lîngă primăria oraşului. Comisia îl dă afară din şcoală. Nu directorul, nici inspectoratul. Iar dacă incidentul are şi o valenţă penală, atunci, intră şi poliţia pe fir, însă pe un fir paralel. Asta, în Japonia.
–––––––––––-
* excesul de obiectivare este prezent în TOATE procedurile administrative şi produce pagube incalculabile bugetului şi timpului cetăţeanului.
Pentru cazul în care vreţi explicaţii în termeni şi mai accesibili, vă propun lectura unei analize făcute tot prin binomul: încredere obiectivă – încredere subiectivă.
http://delaepicentru.wordpress.com/2011/03/10/prezumptia-de-nevinovatie-nu-revirgineaza-curva/
Am citit cu maxim interes textul Dvs. dat sub link. Îl găsesc convingător şi original.
V-aş întreba, cum de adevărul prezent în textul Dvs. este mai puţin accesibil compatrioţilor din ţară.
Mulţumesc.
„Au de patrie virtute nu vorbeste liberalul?” Aici este cheia problemei pe care dl Lalu o discuta cu minutioasa rigoare. Se deturneaza semantic principii ale dreptului pentru a deveni alibiurile frauduloase celor care se distreaza pe seama statului de drept. De la Dan Voiculescu la Adrian Severin, spre a-i numi doar pe acestia, evocarea bombastica a „prezumtiei de nevinovatie” este camuflajul refuzului de a permite statului de drept sa actioneze fara ingradiri partizane. In plan social avem dreptul sa ne exprimam dezgustul in raport cu cei care injosesc si sfideaza increderea publica. Cand afirm ca Vadim Tudor contribuie la compromiterea ideii nationale prin obscenizarea discursului politic, nu am nevoie sa ma duc la tribunal. Cand Ion Coja neaga Holocaustul si se ajunge la Tribunal, n-am motive sa-i dau mana pana in ziua sentintei, pe baza unei mistificate „prezumtii de nevinovatie”.