Home » Analize »Romania si Rusia Sovietica »Sinteze » Citesti:

Avioane sovietice MIG-23 si tancuri pentru armata romana

Petre Opris octombrie 11, 2015 Analize, Romania si Rusia Sovietica, Sinteze
51 comentarii 17,363 Vizualizari

Observatorii NATO au remarcat pentru prima dată apariţia unor avioane de vânătoare-interceptare MiG-23 (M/MF), de serie, în cursul anului 1973, când forţele aeriene sovietice aflate în Republica Democrată Germană le-au primit în înzestrare. În Occident se estima că producţia de MiG-uri 23 M/MF era de patru aparate pe săptămână, la sfârşitul anului 1974, iar rata de producţie era dublă după doi ani, atingându-se nivelul de aproximativ 400 de avioane fabricate anual.

Livrările de aparate MiG-23 MF în statele membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (cu excepţia URSS) au început în anul 1978, mai întâi în Bulgaria (în total, 40 de avioane pentru un regiment), apoi în Republica Democrată Germană (45 de exemplare la Peenemünde, fiecare având un preţ de 3,6 milioane de dolari) şi Cehoslovacia (15 avioane pe aeroporturile de la Bechyně, Plzeň şi Žatec, pentru fiecare exemplar fiind achitată suma de 6,6 milioane de dolari). În anul următor au fost trimise MiG-uri 23 MF în Polonia şi România, iar autorităţile de la Budapesta au dezvăluit existenţa modelului respectiv în înzestrarea propriei armate la parada militară din 4 aprilie 1980, desfăşurată cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale a R.P. Ungare.

Primele două avioane MiG-23 UB (cu dublă comandă, produse la Irkutsk) au sosit în România la 23 ianuarie 1979. Piloţii sovietici au aterizat la Bacău pentru a realimenta cu combustibil, apoi au ajuns pe aeroportul de la Mihail Kogălniceanu (jud. Constanţa), unde au predat avioanele conducerii Regimentului 57 Aviaţie Vânătoare Interceptare. Anterior, 48 de piloţi şi tehnicieni din acea unitate şi din Regimentul 93 Av.V.I. au participat în Uniunea Sovietică la un curs de cunoaştere a MiG-urilor 23 MF şi UB (3 august – 21 septembrie 1978). După cinci luni, în România a început primul curs de cunoaştere şi exploatare la sol şi în zbor a acelui tip de avion (1 martie – 1 mai 1979).

Câteva luni mai târziu, 14 avioane MiG-23 MF au sosit în România pentru a înlocui cele 14 MiG-21 M ale escadrilei 1 din Regimentul 57 Av.V.I. (19 mai 1979).

La rândul său, Regimentul 93 Aviaţie Vânătoare Interceptare (U.M. 01876), aflat pe aerodromul de la Giarmata (jud. Timiş), a primit două MiG-23 UB, pilotate de colonelul Dumitru Tache şi căpitanul Mihai Costache (17 iulie 1979) şi 12 MiG-23 MF (în patru etape: în toamna şi iarna anului 1979, precum şi în primăvara anului 1980). Toate aparatele au avut iniţial culoarea gri, stabilită de către sovietici pentru avioanele care executau misiuni de superioritate aeriană.

În perioada de garanţie a avioanelor respective, uzina furnizoare a oferit un grup de 9-11 specialişti sovietici, care au fost cazaţi în România împreună cu familiile lor, în locul celor care au asigurat asistenţa tehnică pentru avioanele MiG-21 – achiziţionate tot din URSS şi care au fost retraşi la sfârşitul anului 1977, ca urmare a ieşirii aparatelor MiG-21 din perioada de garanţie. Nicolae Ceauşescu a aprobat în noiembrie 1977 ca membrii noului grup sovietic să participe la rezolvarea defecţiunilor care ar fi apărut la MiG-urile 23 şi la „executarea unor lucrări de modernizare a acestora, pe baza documentaţiei elaborate de constructor”.

Dotarea forţelor aeriene române cu avioane supersonice MiG-23 a constituit o transpunere în practică a ideii mareşalului sovietic Ivan Iakubovski privind utilitatea „de a avea în fiecare armată aliată anumite unităţi (subunităţi) înzestrate cu cele mai moderne tipuri de armament şi tehnică militară, pentru pregătirea din timp a cadrelor pentru noua tehnică, dobândirea experienţei în însuşirea, întrebuinţarea în luptă şi exploatarea acesteia (subl.n.)”.

Potrivit aceleiaşi idei a comandantului-şef al Forţelor Armate Unite, unul dintre batalioanele Regimentului 1 Tancuri „Vlad Ţepeş” (aflat la Târgovişte) a primit în anul 1978, în dotare, 31 de tancuri T-72, comandate în URSS. Aceasta a fost unica subunitate din România care a avut în înzestrare un asemenea model de tanc, până la încetarea existenţei Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (1 iulie 1991).

La începutul anilor ’80 a existat o tentativă de cumpărare din România a unu-două tancuri sovietice T-72 de către doi reprezentanţi ai companiei „Interarms”, înregistrată cu sediul social la Londra. Aceştia au deschis discuţiile cu partea română şi au afirmat că intenţionează să achiziţioneze armament, muniţii şi echipamente militare din România în valoare de 22 de milioane de dolari, pentru un stat din regiunea Golfului Persic. Totodată, a fost exprimat interesul pentru tancuri T-72. Acestea erau adevărata miză a contractului propus de „Interarms”, blindatele urmând să ajungă în S.U.A.

Autorităţile de la Bucureşti au înţeles problemele care puteau să apară în cazul în care se accepta livrarea de tancuri T-72 statului-lider al NATO, în condiţiile în care URSS nu permitea o reexportare a blindatelor primite de armata română în anul 1978, pentru a nu fi dezvăluite secretele acestora unor ţări inamice. În cele din urmă, cei doi reprezentanţi ai firmei „Interarms” nu au deschis acreditivul la banca din Elveţia pe care au indicat-o pentru a derula contractul privind cumpărarea de armament, muniţii şi echipamente militare care se puteau expedia fără restricţii din România şi, astfel, întreaga afacere nu a mai avut loc.

Deoarece importurile militare erau scumpe, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină licenţe de fabricaţie şi, apoi, să vândă pe diferite pieţe produsele realizate în uzinele româneşti. De exemplu, în 1980 şi 1981, preşedintele României a aprobat încheierea unor contracte în valoare de peste un miliard de dolari, pentru a exporta cantităţi foarte mari de muniţii de artilerie şi infanterie, aruncătoare de grenade antitanc şi mitraliere antiaeriene, în perioada 1981-1985. Iniţial, Nicolae Ceauşescu a discutat cu generalul-maior Mahmmud Al Mehdi Usama, locţiitor al şefului Marelui Stat Major şi director al Departamentului de Aprovizionare al armatei irakiene (Predeal, 9 ianuarie 1981). Apoi, preşedintele României a avut o întâlnire cu Ghazi Mahmoud Al Omar, şeful Marelui Stat Major al Armatei Populare irakiene (Bucureşti, 23 iulie 1981). Precizăm că România a primit până la 29 septembrie 1981 un avans de 392,5 milioane de dolari din partea unui stat (în opinia noastră, Irak) pentru livrarea de produse militare.

Pentru valori mici ale echipamentului militar, autorităţile române nu au soliciat sume de bani. De exemplu, în 1979 s-au trimis în Liban 500 de complete de uniformă militară (compuse din bluză, pantaloni, șapcă, maiou, chiloți, două perechi ciorapi, centură şi curea de pantaloni) și 500 de perechi de bocanci cu talpă de cauciuc – la solicitarea conducerii Partidului Socialist Progresist din acea ţară. Doi ani mai târziu, Assem Kansou (secretar general al Partidului Baas Arab Socialist din Liban) a solicitat la rândul său un ajutor militar nerambursabil. Drept urmare, la 17 martie 1981, autorităţile române au propus trimiterea în Liban, în a doua parte a anului 1981, a 500 de complete de uniformă militară şi 500 de perechi de bocanci. Achitarea echipamentului şi transportului s-a efectuat din Fondul de Solidaritate Internaţională al Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste din România. Precizăm că Assem Kansou a efectuat cel puţin două vizite în România şi s-a întâlnit cu Nicolae Ceauşescu în staţiunea Neptun (20 iulie 1977) şi la Bucureşti (8 iunie 1979).

Un alt stat care şi-a manifestat interesul pentru tehnica militară românească a fost R.P.D. Coreeană. Este de remarcat faptul că autorităţile nord-coreene au urmărit, încă de la începutul anilor ’70, să stabilească o relaţie apropiată de colaborare cu cele de la Bucureşti, în scopul primirii din România a unor piese de schimb pentru avioanele de luptă sovietice MiG-17, MiG-17 şi MiG-19, aflate în înzestrarea armatelor ambelor state. Totodată, generalul O Gin U a dorit ca partea română să livreze atât echipamente de radiolocaţie, cât şi tehnică de luptă pentru unităţile de elicoptere şi de vânători de munte nord-coreene, fără a fi respectate clauzele de confidenţialitate existente în contractele pe care autorităţile de la Bucureşti le-au avut încheiate cu reprezentanţii altor state (privind nedivulgarea secretelor de fabricaţie unei terţe părţi).

La începutul anilor ’80, Nicolae Ceauşescu a încercat să profite de dificultăţile pe care liderii politici şi militari de la Moscova le aveau în Polonia şi Afganistan, pentru a promova ideea fabricării de tancuri în România, atât pentru echiparea unităţilor române, cât şi pentru armatele altor state, concomitent cu implicarea unor uzine din România în procesul de fabricare şi reparare a avionului de vânătoare MiG-23 – care intrase recent în dotarea regimentelor de aviaţie de la Mihail Kogălniceanu şi Giarmata. De exemplu, în cursul întâlnirii de la Bucureşti din 23 ianuarie 1981 cu mareşalul Viktor Kulikov, liderul român s-a referit la tancul TR-580 (T-55, modificat de inginerii români), pe care îl considera compatibil cu modelul sovietic T-72 şi putea fi produs de scară largă pentru toate armatele statelor membre ale O.T.V.

Sosit în România pentru a verifica, printre altele, modul cum a fost primită noua tehnica militară sovietică la Brigada 37 Rachete Operativ-Tactice de la Ineu (instalaţiile de lansare 9P117M1 şi rachetele 8 K14), comandantul-şef al Forţelor Armate Unite a declarat liderului P.C.R. că este de acord cu producerea de tancuri în România. Nicolae Ceauşescu a insistat pentru ca mareşalul Kulikov să verifice informaţiile pe care le primea pe alte căi deoarece, în opinia politicianului român, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite era indus în eroare, în privinţa producţiei de tancuri româneşti. Totodată, Nicolae Ceauşescu a declarat că România dorea să se implice în realizarea avionului MiG-23, atât pentru fabricarea unor părţi componente, cât şi la montajul acestora.

Pentru a lămuri situaţia, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite a precizat că avioanele MiG-23 livrate statelor membre ale O.T.V. (cu excepţia URSS) urmau să fie reparate în R.D.G. şi Bulgaria, conform unei hotărâri adoptate la Comisia permanentă a C.A.E.R. pentru industria de apărare. Răspunsul mareşalului sovietic nu l-a satisfăcut pe Nicolae Ceauşescu. Liderul politic român a spus că nu este de acord cu trimiterea în Bulgaria a MiG-urilor 23 ale armatei române deoarece se puteau repara în România.

Discuţia dintre Nicolae Ceauşescu şi mareşalul Viktor Kulikov despre problema respectivă nu a continuat, oaspetele sovietic abordând alte subiecte pe care dorea să le analizeze împreună cu politicianul român: stadiul negocierile dintre URSS şi SUA în problema dezarmării, relaţiile sovieto-americane şi situaţia socială foarte tensionată din Polonia.

Ceea ce poate să surprindă pe cercetătorii de astăzi este faptul că Nicolae Ceauşescu a evitat, iar Viktor Kulikov nu a amintit la 23 ianuarie 1981 că avioanele MiG-21 din dotarea armatelor statelor din Organizaţia Tratatului de la Varşovia (cu excepţia URSS) erau reparate în România şi Ungaria, la Întreprinderea de Avioane Bacău, respectiv la „Pestvidéki Gépgyár”. Pentru aparatele MiG-23, Comisia permanentă a C.A.E.R. pentru industria de apărare hotărâse în favoarea Bulgariei şi a R.D.G., pentru a repartiza într-un mod echitabil cheltuielile şi câştigurile rezultate din operaţiunile de reparare a avioanelor militare în alianţa respectivă.

În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti aveau mari dificultăţi în domeniul vânzării elicopterelor care se fabricau în România. Problema era cunoscută de liderul suprem al P.C.R. încă de la începutul anului 1973 şi a fost abordată în convorbirea pe care a avut-o cu Maurice Schumann, ministrul de Externe al Franţei (Bucureşti, 30 ianuarie 1973). Nicolae Ceauşescu a declarat oaspetelui său că România dorea să fie înlăturate restricţiile prevăzute în contractele de licenţă încheiate cu firma „Sud-Aviation” („Aérospatiale”, din 1970), astfel încât elicopterele româneşti să fie exportate şi pe pieţele menţinute de compania franceză doar pentru elicopterele fabricate în Franţa. Maurice Schumann a amintit faptul că restricţiile nu se puteau schimba deoarece exista o presiune din partea membrilor sindicatelor din industria aeronautică franceză. În condiţiile în care guvernul de la Paris a blocat achiziţionarea de elicoptere franceze de către Portugalia şi Africa de Sud, membrii acelor sindicate se temeau de reducerea numărului de locuri de muncă în Franţa şi nu doreau să piardă comenzile existente pe piaţă în favoarea României, care realiza aceleaşi produse cu un preţ de cost al forţei de muncă mult mai scăzut. Nicolae Ceauşescu a insistat totuşi pentru ca ambele părţi să găsească o formă de cooperare mai amplă, prin creşterea de la 50 la 250 de elicoptere realizate în comun la Ghimbav şi vânzarea lor în ţări din Africa, Asia şi America de Sud.

Ideea privind comercializarea de elicoptere româneşti în Africa a fost reluată de Nicolae Ceauşescu în discuţia sa cu preşedintele Franţei, Valéry Giscard d’Estaing (Bucureşti, 8 martie 1979). Liderul român a menţionat că nu doreşte să concureze pe piaţa respectivă cu produsele companiei „Aérospatiale”, ci doar să dezvolte relaţiile de colaborare în favoarea României şi Franţei, iar acel exemplu putea fi extins şi în Asia şi America Latină. Valéry Giscard d’Estaing era deja de acord cu semnarea unui acord-cadru pentru dezvoltarea cooperării francezo-române în domeniul aviaţiei pe terţe pieţe.

BIBLIOGRAFIE:

Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică; fond C.C. al P.C.R. – Secţia Relaţii Externe; fond C.C. al P.C.R. – Secţia Economică;

România: Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, vol. 3, coordonator: ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014;

Paul Sandachi, Aviaţia de luptă reactivă în România (1951-2001), Muzeul Aviaţiei, f.a.;

Lt.col. Ifim Trofimov, Tancurile târgoviştene, între o istorie glorioasă şi perspective, în „La posturi” (revista Şcolii de aplicaţie pentru tancuri şi auto „Mihai Viteazul” – Piteşti), nr. 3 (41)/martie 2004;

Stelian Octavian Andronic, 36 de ani în serviciile secrete ale României. Din respect pentru adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "51 comments" on this Article:

  1. Carstea spune:

    Multumim domnule Opris pentru acest articol excelent!

  2. Andrei A. spune:

    Interesante informații, domnule Opriș. Înțeleg că din documentele la care ați avut acces nu puteți decât specula asupra identității acelei țări- dacă într-adevăr era Irakul, atunci eventual am fi fost șuntați de URSS sau SUA, de unde au ajuns să cumpere de la sursă (finanțat direct sau cu bani saudiți) și în cantități care depășeau cu mult capacitatea industriei române de război. Dacă nu mă înșel, la sfârșitul războiului Iran-Irak, armata celei de-a doua avea aproximativ 5000 de tancuri, în mare majoritate de proveniență sovietică. Dată fiind izolarea Iranului și mult mai marea dificultate a noii teocrații de a-și procura armament (cel american nu mai primea piese de schimb), mă mir că nu au tatonat și la București. R.P.D. Coreeană a fost un furnizor major al iranienilor. Există ceva documente care să arate că aceștia ar fi încercat ceva similar și cu România ?

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Problema este mai complicată decât pare la prima vedere. Capacităţile de producţie ale României nu se puteau compara cu cele americane sau sovietice, însă ceea ce a contat au fost, probabil, preţul şi modalitatea de achitare a exporturilor speciale româneşti în Irak. Dacă am timp, voi elabora un studiu în acest sens, în care sper să includ şi o referire la un export special românesc de arme chinezeşti în Nicaragua, pentru … forţele Contras, utilizând conexiuni din Portugalia, Canada şi SUA. Nu am scris greşit.
      De asemenea, doresc să mă refer şi la un export de uniforme româneşti în Irak, realizat prin intermediul unui fost preşedinte al SUA.
      Important este timpul pe care îl am la dispoziţie pentru un asemenea studiu.

      • Andrei A. spune:

        Vă mulțumesc pentru răspuns. Anul 1981 a fost relativ bun pentru Saddam- apoi lucrurile au început să degenereze într-un fel de prim război mondial reconstituit pe Shatt al Arab. Abia atunci i-au sărit toți în ajutor, cu niște contribuții materiale și financiare absolut aiuritoare. Desigur, atunci nu se știa că este un om deosebit de rău, cum am aflat noi abia mai târziu.
        Chiar, dacă puteți, ar fi foarte interesant acel material despre Contras și ajutorul via București. Nu există noțiunea de “în contra naturii” când e vorba de comerțul cu arme. Mi-aduc aminte cu mulți ani în urmă, ce scandal a fost când s-a descoperit că foști ofițeri de commando israelieni antrenau trupele particulare ale cartelelor de droguri din Columbia. Un ziarist israelian a punctat corect, evidențiând faptul că tocmai se făcuse o achiziție masivă de armament de infanterie din Israel de către Columbia: “Și credeți că 500 de milioane de dolari proveneau din vânzarea de cafea și banane ? “.

  3. victor L spune:

    dle Opris,
    in urma comentariului dvoastra la un articol scris de @ Cetatean si publicat pe Contributors, am mari indoieli ca sinteti un istoric corect.
    Ca arhivar, poate, dar ca istoric nu.
    Cu regrete.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Domnule victor L,

      Mă flataţi şi nu înţeleg de ce o faceţi. Eu îi apreciez foarte mult pe arhivişti şi activitatea pe care aceştia o desfăşoară.

      Deoarece am constatat că mesajul dumneavoastră a creat o confuzie, m-am gândit să postez şi aici comentariul la care v-aţi referit, precum şi alte două comentarii suplimentare, pe care le-am avut la articolul scris de @ Cetăţean. Sunt opiniile personale ale unui om care nu este membru de partid sau de sindicat.

      Primul mesaj, care l-a deranjat pe domnul victor L:
      “Victor Viorel Ponta a făcut tot felul de scamatorii pentru a scăpa de eticheta “plagiator”, pe care o merită şi a rămas cu titlul de doctor deoarece este … politician.
      Traian Băsescu merge în aceeaşi direcţie. Doreşte să redevină lider politic pentru a fi exonerat de greşelile pe care le-a făcut în ultimii ani. Aceasta este o cale specifică pe care urmează toţi cei care se simt cu musca pe căciulă.
      A fi politician în România înseamnă a beneficia de legile “ciudate” pe care clasa politică din România le-a aprobat în propriul beneficiu, sfidând bunul simţ şi principiul egalităţii în drepturi. Victor Viorel Ponta şi Traian Băsescu nu sunt singurii exponenţi ai politicienilor care încearcă să siluiască logica elementară în propriul beneficiu şi să clameze pe toate canalele că ei sunt prigoniţi de Parchetul General, DNA, DIICOT, SRI etc. deoarece sunt lideri politici. Se merge pe principiul comunist “NOUĂ (politicienilor) ni se cuvine totul, NOUĂ trebuie să ni se permită orice, fără a fi traşi la răspundere deoarece suntem politicieni pentru a făuri o lume NOUĂ. NOUĂ, nu VOUĂ!”.

      Al doilea mesaj, pe care l-am postat la acelaşi articol:
      “Vă mulţumesc pentru aprecierea articolelor pe care le public şi pentru sfaturi. Într-adevăr, este păcat să mă refer la politicienii din zilele noastre, care repetă greşelile liderilor din perioada comunistă, dar nu am găsit o altă soluţie. Parcă Dumnezeu ia minţile politicienilor din România ajung la putere.
      Nu m-am referit deloc la dreptul cetăţenilor de a deveni membri de partid. Din partea mea, n-au decât să fie membri în zece partide, însă nu am încredere în nici un lider politic român. Toţi sunt o apă şi-un pământ!”

      Ultimul meu mesaj de la articolul respectiv:
      “Ce poate obţine domnul Traian Băsecu, prin acapararea funcţiei de preşedinte al Partidului Mişcarea Populară? IMUNITATE, în sensul înţeles de politicienii de la Bucureşti. Din acest punct de vedere, Traian Băsescu se comportă la fel ca Victor Ponta, Dan Şova, Varujan Vosganian şi alţi politicieni, care se ascund în Palatul Parlamentului pentru a nu da socoteală pentru faptele anchetate de procurorii de la DNA, DIICOT şi Parchetul General”.

      • victor L spune:

        dle Opris,
        de unde ati scos-o ca un presedinte de partid are imunitate?
        Cu asemenea inventii veti scrie Istoria?

  4. Josef Svejk spune:

    Un articol foarte bun într-adevăr.

    Merită totuși făcute unele observații. Prototipurle MiG-23 si MiG-25 au fost prezentate prima oară public la marea paradă aeronautică de pe aeroportul Domodedovo din 9 iulie 1967. E adevărat că multe din avioanele prezentate acolo n-au ajuns nciodată în serie. A apărut însă de asemenea la paradele militare de 7 noiembrie din 1970 și 1971. Deci nu era tocmai o noutate pentru nimeni apariția lor în Gemania de est în 1973. Mai ales că un număr limitat de MiG-uri 23 (destinate apărării Cairo-ului, pentru a nu se mai repeta umilința din 1967) ajunseseră Egipt cu echipaje sovietice în 1972 împreună cu MiGurile 25 de recunoaștere. Acestea din urmă au făcut senzație traversând Sinaiul și Israelul la 3000 de km/h fără a putea fi doborâte. E adevărat că cele exportate direct Egiptului și cu echipaje egiptene au intrat în serviciu abia în 1974.

    Ce însă ar fi interesant de știut (mai ales că autorul are formație de artilerist) e de ce tacurile romanești TR-77-580 și mai ales TR-85 (ambele mai grele ca T-55 rusesc din care proveneau și chiar și decăt T-72) au rămas echipate cu tunul de 100 de mm standard anilor ’60-’70 și nu au ajuns niciodată echipate cu tunuri de 120/125 mm care sunt standard de prin anii ’80 (la ruși chiar din a doua jumătate a anilor ’70) până azi .

    Nu cred că incapacitatea industriei românești de a dezvolta un tun de 120/125 mm a fost motivul. Ultimul tanc românesc, TR-125 dezvoltat la sfârșitul anilor ’80 și considerat versiunea românească a tancului sovietic T-72 (fără a fi totuși o clonă) era echipat de altfel cu un tun de 125 mm ca și T-72, însă a fost realizat doar în 5 exemplare.

    • OvidiuD spune:

      Combinatul de oteluri speciale de a Targoviste a fost construit pentru (1) constructia de cale ferata (sunt foarte putine firme de oteluri speciale in lume care stiu sa faca cale ferata) si (2) tevi de tun pentru industria de aparare (si mai putine).
      DIn pacate, combinatul a fost achizitionat de FSB/SVR si terminat in 18 luni la fel cu inca vreo 3 combinate speciale de pe teritoriul Romaniei.

      Eu am fost intrebat de un coleg de-al meu canadian, cunoscator al industriei de tancuri de-a lungul si de-a latul pamantului ” care e motivul pt care romanii au tun de 100 de mm”? Si eu habar n-am avut.

      Mi-a spus ca masina pare buna. Am inteles ca niste britanici au “calarit” TR 85 si ca le-a placut dar ca nu au priceput de ce are un tun atat de mic. Cam ce ati intrebat dvs aici.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Într-adevăr, MiG-ul 23 nu era o noutate deosebită în 1973, însă observatorii NATO erau foarte interesaţi să afle când anume vor ajunge primele Mi-G-23 de serie în prima linie a frontului din Europa. Evident, NATO urma să aplice anumite contramăsuri. Nu avem loc aici pentru a detalia subiectul respectiv.
      Decizia privind fabricarea de tancuri în România a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu şi a fost impusă de acesta la mijlocul anilor ’70. Astfel, conform Hotărârii Consiliului Apărării Republicii Socialiste România din 13 mai 1974, autorităţile de la Bucureşti au iniţiat un program „de fabricare în ţară a tancului mijlociu românesc, cu greutatea de aproximativ 40 tone, echipat cu un tun calibru 100 mm. Motorul de 800 CP al acestui tanc şi unele instalaţii speciale urmau să fie asimilate pe bază de licenţă.
      Datorită dificultăţilor în obţinerea licenţelor, s-a aprobat ca la realizarea modelului experimental şi a primului lot de 10 tancuri mijlocii româneşti să se folosească motoare de 580 CP şi unele agregate de tipul celor existente pe tancurile T 55-100, aflate în înzestrarea armatei”.
      La 28 iunie 1976, generalul Ion Coman, ministru al Apărării Naţionale, şi Ioan Avram, ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini, i-au raportat lui Nicolae Ceauşescu faptul că, „deşi nu se asigură în totalitate cerinţele de mobilitate (ale tancului TR-580 – nota P. Opriş) din tema de proiectare, datorită puterii mai reduse a motorului, s-au creat condiţii pentru elaborarea şi verificarea principalelor soluţii tehnice şi tehnologice, urmând ca, după realizarea în ţară a grupului energetic de 800 CP, tancul echipat cu acest agregat să răspundă performanţelor prevăzute în tema iniţială.
      Până în prezent a fost realizat un model experimental, în două exemplare, care, în urma probelor efectuate, confirmă soluţiile tehnice adoptate, majoritatea organelor şi agregatelor executate în concepţie originală comportându-se corespunzător.
      Lotul de 10 tancuri, în curs de fabricare până în luna martie 1977, va fi folosit ulterior pentru încercarea agregatelor şi aparaturii realizate în concepţie proprie, definitivarea unor tehnologii de producţie şi şcolarizarea personalului ce va participa la fabricarea tancului şi a celui care îl va exploata în unităţi. Concomitent, în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 38 din 03 aprilie 1975, s-a trecut la executarea lucrărilor de investiţie la Întreprinderea mecanică Mârşa, în vederea realizării capacităţilor necesare fabricării tancurilor.
      În şedinţa din 19.09.1975, Consiliul Apărării a hotărât ca agregatul energetic de 800 CP să fie executat în ţară, pe bază de proiecte proprii, folosindu-se modele importate.
      Pentru îndeplinirea acestei hotărâri, Ministerul Industriei Construcţiilor de Maşini a luat măsuri de asimilare a motorului şi transmisiei, astfel ca prototipul să fie omologat la finele anului 1980, iar fabricaţia de serie să înceapă din anul 1983.
      Aceasta determină o decalare cu cinci ani a programului şi reeşalonarea asimilării tancului mijlociu cu motor de 800 CP de concepţie proprie. (…)
      De asemenea, s-a elaborat un program şi s-a trecut la proiectarea şi asimilarea echipamentelor electronice de conducere a focului de pe tanc, stabilizatorului tunului, instalaţiilor de stingere a incendiilor şi de protecţie antiatomică”.
      În planul respectiv s-a stabilit ca omologarea prototipului şi seria zero a tancului TR-580 (T 55-100, cu motor de 580 CP) să fie realizate în 1977, respectiv 1978, iar producţia de serie să înceapă în 1979. În acest sens, Nicolae Ceauşescu a aprobat fabricarea a aproximativ 600 de tancuri TR-580, echipate iniţial cu motoare din import (R.P. Polonă), iar din anul 1981 cu motoare produse în ţară.
      Generalul Tiberiu Urdăreanu, şef al Direcţiei Tancuri şi Auto în perioada respectivă, afirma în 1981 faptul că „proiectul tancului a fost realizat la Institutul 111, în cooperare cu institutele de profil ale ministerelor participante la programul de tanc şi cu specialişti din partea beneficiarului, respectiv Direcţia Tancuri şi Auto”, iar „documentaţia a fost expediată direct la întreprinderile de profil ale ministerelor. (…) În varianta Direcţiei Tancuri şi Auto, acesta (TR-580 – n.n.) era un tanc pe care să „şcolim” industria. În consecinţă, trebuia produs în cantităţi mici”.
      În concluzie, în anul 1974 nu s-a pus problema echipării tancului TR-580 cu un tun mai mare de 100 mm deoarece, în acel moment, acesta asigura capacitatea de foc necesară pentru neutralizarea şi distrugerea obiectivelor.
      Interesant de semnalat este şi faptul că sovieticii au instalat un tun de calibru 100 mm pe un tanc mult mai performant (T-72), în aceeaşi perioadă. Spre deosebire de blindatul românesc, cel sovietic avea încărcare automată.

      • Josef Svejk spune:

        Vă mulțumesc pentru completari și răspunsuri. Ele sunt (pentru mine cel puțin) inedite.

        Aveți dreptate când spuneți că în anii ’70 tunul de 100 mm/105 mm era standard. Chiar și tancul american M1 Abrams, care e blindatulstandard al armatei SUA de azi, a intrat în serviciu în 1980 un tun de 105 mm, schimbat pe variantele ulterioare cu unul de 120 mm.

        Totuși nu înțeleg de ce măcar TR-85 nu a ajuns să fie echipat cu tunul de 125 mm în anii ’80. Mai ales că acel tun părea să fie deja disponibil în Romania. ieri era ultima zi de golf a anului. N-a fost să fie, pentru că a bătut vântul foarte tare așa că am mers la bere :-) În haită era și fostul camarad din armată, Naș Pandele, care a lucrat pe la mijlocul anilor 90, dupa absolvirea facultătii la Arsenal Reșița. L-am întrebat ieri ce știe desptre tunul de 125 mm al TR-125, dacă a ajuns să fie fabricat în România. Mi-a spus că nu știe dacâ cele 5 TR-uri 125 fabricate au avut tunuri românești sau de import dar s-a jurat pe crucea lui că în 1995 erau cel puțino o duzină de tunuri de 125 mm ce rugineau în magaziile fabricii de la Reșița. Tunurile fuseseră fabricate ințial pentru TR-125, iar apoi se spera ca vor fi instalate pe TR-2000 – ultimul model de tanc românesc ce a fost abandonat înainte sâ fie realizat ca prototip.

        O ată întrebare oarecum în afara subiectului ar fi legată de TM-800, varianta de export a lui TR-85. Îmi amintesc că la început de 90 i se făcea o reclama asiduă în limba engleză prin presa românească (de parcă cliențiii potentiali citeau „Modelism” sau ”Știință și tehnică” :-) ). A ajuns vreodată să fie exportat? Dacaă da, unde și în ce cantități? Circulau ceva zvonuri despre Egipt…

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Corrigenda:
      T-72 avea un calibru de 125 mm, preluat de la T-64.

  5. Nautilus spune:

    Dotarea forţelor aeriene române cu avioane supersonice MiG-23 a constituit o transpunere în practică a ideii mareşalului sovietic Ivan Iakubovski privind utilitatea „de a avea în fiecare armată aliată anumite unităţi (subunităţi) înzestrate cu cele mai moderne tipuri de armament şi tehnică militară, pentru pregătirea din timp a cadrelor pentru noua tehnică, dobândirea experienţei în însuşirea, întrebuinţarea în luptă şi exploatarea acesteia

    Armatele aliate URSS nu erau înzestrate cu cea mai modernă tehnică.

    În realitate, cea mai mare parte a tehnicii livrate în afara URSS (și o parte din tehnica folosită de unitățile de rezervă din URSS) erau așa numitele ”monkey model”: identice mecanic, dar cu componente electronice de slabă calitate. Cele livrate țărilor din afara Blocului Estic (Egipt, Iraq) erau și mai slabe, având și componente mecanice și blindaje de slabă calitate.

    Din acest motiv, aparatele MiG folosite de Iraq nu au făcut nicio brânză în 1991.

    Motivul nu era neapărat secretomania guvernării comuniste. Aceștia realizau că electronica sovietică nu a fost niciodată superioară celei vestice. Motivul stătea în faptul că industria sovietică nu putea construi un număr suficient de utilaje electronice avansate pentru a echipa cea mai mare armată din lume, plus Blocul Estic, plus un număr de țări ne-aliniate. Astfel încât unitățile de elită din URSS primeau crema, iar celelalte forțe militare se mulțumeau cu ce mai rămânea.

    • Josef Svejk spune:

      Gresiti. MiG-23MF livrate tarilor comuniste era practic identice cu MiG-23M aflate in doatarea armateri rosii. Sinfura diferenta vizibila era IFF) identificare amic/inamic. Este adevarat ca MiG-23 MS livrate arabulor aveau avionica in general (rdarul sistemul de echipament al focului, etc.) mult mai primitiva decat Mig-23M/MF.

      MiG-23 a fost in general un avion nereusit. Anvelopa sa de zbor atingea doar in anumite puncte pe cea a MiG-21 MF si Bis. Faptul s-a vazut cel mai bine in razboiul din Liban din 1982 cand MiG-23 siriene au fost doborate ca mustele.de israelieni. Comportarea penibila a MiG-23 in 1982 a provocat o “revolta” a clientilor arabi ai URSS, care au inceput sa-si ceara banii pe MiG-uri inaoi (e drept ca marea majoritate erau orcum neplatite :-) ) si amenintau ca vor renunta la echipamentul aviatic sovietic.

      Nici tarile comuniste nu era mai bine dispuse. Romania Ungaria si Polonia au oprit orice achizitii de MiG-23 in 1982. Ultimele livrate venind in cele 3 tari la inceptutul 1983) comandte inainte de razboiul din Liban), cu toate c planuoriginal prevedea inlocuirea MiG-21cu MiG-23. Doar clientii fideli ai URSS (DDR, Cehoslovacia si Bulgaria) au continuat achizita MiG-23.

      In rest in razboiul din Golf din 1990-1991 (la fel ca si in razboailele arabo israeliene din 1967, 1973 si 1982) armamametul sovietic in general si-a dovedit performantele submediocre. Rusii au dat in vina (pe usa din dos) pe calitatea pregatirii pilotilor arabi. Totusi in tipul asa numitului razboi de uzura din 1967-1970 MiG-21 egiptene ce aparau punctele de comanda arabe din zona canalului de Suez erau pilotate de sovietici. Evreii stiau asta si au organizat o capcana (cred ca in 1969) in care au doborat 5 din cele 6 avioane sovietice angajate in lupta. Apoi Israelul si-au cerut public scuze URSS pentru “eroare”. Intentia era in primul rand sa-i faca de ras e rusi (spveticii probabil intentionau sa tina incidentul secret) si in al doile rand sa obtina retragerea pilotilor sovietici de pe linia frontului – ceea ce au reusit imediat dupa incident.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Întrebarea-cheie era “cât costă?”
      În condiţiile în care statele socialiste din Europa se confruntau cu o penurie evidentă de produse alimentare şi cu mari probleme în privinţa exporturilor, achiziţionarea unor echipamente militare ultramoderne era extrem de dificilă, punând deseori în pericol programele sociale vehiculate de liderii comunişti. Cursa înarmărilor nu a fost o joacă de copii.

  6. Mircea Modan MirceaM spune:

    Pot confirma ca prin anii 80 (dupa 86 din cate imi aduc aminte) am primit vizita unui irakian la fabrica unde lucram ca proiectant (la asa numita productie speciala) foarte interesat de motoare electrice ce echipau tehnica de lupta ruseasca (copiate de noi in mare parte, in baza acordurilor de productie de tehnica de lupta romaneasca de inspiratie sovietica) S-a pus problema livrarii catre Irak a acestor subansamble, dar nu s-a finalizat ceva consistent, nu stiu de ce. Poate la alte produse da, cert este ca irakianul era in vizorul secu si eram foarte interesati sa facem export la ei.
    Pot confirma de asemenea ca P125 nu era chiar o “clona”, avand si subansamble de productie si conceptie romaneasca, (eu proiectand, de ex, prin 83,84 motoarele ce actionau turela si tunul lui P125, tunul era cu stabilizare a pozitiei de tragere din mers- motoarele nu erau copii identice dar erau interschimbabile avand dimensiuni de montaj la flansa si arbore identice cu cele rusesti, si mai puternice ca la P124).
    Dar , dupa seria zero (5 buc) treaba a murit.
    Extrem de interesante articolele dvs. ati atins subiecte mai putin vizibile, s-a facut ceva proiectare si cercetare si pe tehnica militara, mai copiata, mai cu licenta, mai “adaptata” , care cum a putut si i s-a permis. Dar cu bani putini si informatie extrem de greu de obtinut a fost greu, practic imposibil, sa faci produse de varf. Imi aduc aminte ca probele de socuri si vibratii erau inspirate dupa GOST-uri (STAS-uri rusesti) de prin anii 60…

  7. vasile spune:

    @victor L , 11/10/2015 la 18:49

    “in urma comentariului dvoastra la un articol scris de @ Cetatean si publicat pe Contributors, am mari indoieli ca sinteti un istoric corect.
    Ca arhivar, poate, dar ca istoric nu.
    Cu regrete.”

    ——————————————————————

    Cu regrete constat ca unii comentatori ca dvs.(plurivalent/multilateral, comentand la orice postare pe acest blog) se pricep la toate : chiar nu inteleg ce “credentials” va indreptatesc sa dati un verdict ca acesta adica, arhivar vs. istoric bazat pe un comentariu privind viitorul “idolului” dvs. politic.

    • victor L spune:

      Poate citesti si ce spune dl Opris:
      “Petre Opriş spune:
      11/10/2015 la 22:46

      (…). Într-adevăr, este păcat să mă refer la politicienii din zilele noastre, care repetă greşelile liderilor din perioada comunistă, dar nu am găsit o altă soluţie. Parcă Dumnezeu ia minţile politicienilor din România ajung la putere.”
      Printre politicienii care isi pierd mintile poate fi si Cioroianu ori MRU. Care sint istorici.
      “însă nu am încredere în nici un lider politic român. Toţi sunt o apă şi-un pământ!”
      Dreptul meu sa nu am incredere in niciun istoric; mai ales cind se implica in politica si se refera la politica de azi. Oricit ar vrea, nu vor fi impartiali, ci partinitori.
      Pentru asta scriam ce am scris.

  8. ELzorab spune:

    Asa se face ca zburati azi tot cu MiG21. Mentenata supersonic = sa stii sal faci sa fc. dupa cel desfaci bucati, la orice ora din zi si din noapte = poti oricand sa fabrici un MiG 21!
    MiG 25 nu s-a fabricat mult deoarece a fugit unu cu el prin Japonia = USA – spune legenda.
    Toate avioanele supersonice sunt tehna de vf.
    Interesant ar fi fost sa obtinem mentenanta pentru MiG 29 = limitele fizice in domeniu; cum partial si indirect au obtinut polonii.
    (ati vazut ce pot sa face pilotii polonezi cu MiG29?
    https://www.youtube.com/watch?v=1RnH5HriREc

    • Josef Svejk spune:

      Nu e nici o legenda. Locotenentul major sovietic Viktor Belenko a fugit in Japonia cu un MiG-25 in septembrie 1976. Cautati-l pe google. A scris si o carte foarte interesanta numita “MiG Pilot” in care descrie procesul de formare a pilotilor sovietici. Figura a fost repetata de Alexandr Zuiev in 1989 care a fugit cu un MiG-29 in Turcia. Si el a scris o carte captivanta despre viata in aviatia sovietica numita “Fulcrum” – o am cu dedicatia autorului primita cu cateva ore inainte ca el sa moara intr-un accident stupid angajandu-se la mica altitudine cu un Yak-52 (produs la Bacau :-) ) la un meeting aviatic din vara lui 2001 din apropiere de Seattle… MiG-ul 25 al lui Belenko a fost demontat de americani si returnat apoi rusilor in lazi. Productia MiG-25 a mai continuat pentru o decada dupa fuga lui Belenko.

      Nimeni nu a obtinut mentenanta lui MiG-29 in afara de India prin anii ’90. Ca si in cazul Romaniei, rusii au incetat sa vanda Poloniei piese de schimb si consumabile prin 1993-1994 odata ce tarile din est si-au anuntat intentia de aderare la NATO. Deci nici poveste de vanzare a licentei de intretinere si reparatii. Exceptie au facut Ungaria si Bulgaria. Ungurii chiar au primit MiG-uri 29 noi prin 1994-1997 in schimbul unei datorii pe care fosta URSS o avea la ei. Avioanele au iestit insa din serviciu la sfarsitul deceniului trecut. Bulgarii inca mai zboara cu MiG-29 dar isi fac mentenanta in Polonia spre furia rusilor.

      Intretinerea MiG-29 e foarte dificila. Motoarele au resusa de sub 300 de ore si mentenanta lor e extrem de laborioasa. Polonezii au invatat sa o faca singuri. Asa cum au invatat-o si americanii pentru MiG-urile 29 pe care le-au cumparat de la Republica Moldova si pe care le folosesc ca “avion agresor” la top gun.

      Romania a devzoltat la sfarsitul anilor ’90 o varianta de MiG-29 cu avionica foarte evoluata impreuna cu EADS si Elbit si Aerostar Bacau: MiG-29 Sniper. Insa guvernul Nastase a decis brusc in 2001-2002 scoaterea din serviciu a MiG-urilor 29 si oprirea programului de modernizare. La fel cum a decis sa nu mai cumpere MiG-29 ale Republicii Moldova (la un pret de $40 de milioane – nici cat spaga lui Vabnghelie :-) ) ce au fost in final cumparate de SUA, ca sa nu ajunga in mainile cine stie cui…

      MiG-uile 29 romanesti ruginesc in tacere la Kogalniceanu in timp ce Romania cumpara la mana a III-a 12 F-16A de la portughezi pentur aproape $700 de milioane. Care avioane au fost primite de portughezi gratis de la americani in anii ’90, asa cum SUA au oferit si Romaniei 24 de avioane F16C din srocurile USAF cu conditia ca Romania sa-si plateasca singura scoaterea avioanelor din conservare, trasportul in Romania si pregatirea personalului. La vremea respectiva (2010-2011) USL zbiera ca Basescu face ghesefturi cu avioane americane in timp ce taie lefurile si pensiile. In final in urma scandalului toata afacerea a cazut. Acum USL-asii cumpara la mana a III-a 12 avioane mai vechi da’ mai scump din Portugalia Cool! N-asa? :-)

      • OvidiuD spune:

        Sveijk

        Cate MIG 29 mai are Romania la Kogalniceanu? Daca sunt conservate la fel de bine cum a fost conservat contractul cu Bechtel, probabil ca si-au facut pescarusii cuib in cockpit-uri. De ce nu pot fi puse pe picioare (roti :) )?

        Citindu-ti postarea legata de MIG-urile 29 din Moldova mi-a trecut prin minte ca suntem un neam de ciudati. … Sau am fost condusi exclusiv de tradatori / mafioti.

        • Josef Svejk spune:

          Cred ca mai sunt vreo 10-12 MiG-uri 29 la Kogalniceanu din cele 21 livreate de rusi in 1989-1990. Cateva care erau in stare mai buna au fost cumparate de polonezi pentru ca sa asigure piese de schimb MiG-urilor lor prin canibalizare. MiG-29 Sniper e expus la muzeul aviatiei. Cele ramase “in conservare” sunt probabil inutilizabile, cu toate ca am vazut aici in SUA MiG-uri vechi inn stare mai proasta readuse in stare de zbor de diversi pasionati pentru $1-$3 milioane – dar desigur ca industria romana e incapabila de asa ceva, Deci ele pot fi considerate ca si pierdute definitiv..

          Neam de ciudati?! Nope. Neam de iresponsabili. Demagogii agresivi si distructivi ce conduc Romania sunt nevinovati pana la urma. Ei sunt alesi si indiferent ce marlanii fac sunt mentinuti in cu furie in functii. Fiecare popor are conducatorii pe care ii merita. Ce e mai relevant decat faptul ca o nulitate distructiva ca Ponta ramane in continuare la butoane?!

    • Nautilus spune:

      MiG-25 e o gogoaşă.

      Cu 40 de ani în urmă, MiG-25 putea să pară o măreaţă realizare a tehnicii, fiindcă putea atinge Mach 3. În schimb, pierdea din toate celelalte puncte de vedere: uriaş, greoi, lipsit de manevrabilitate, cu avionica pe lămpi, fiindcă un circuit integrat primitiv nu ar fi rezistat la diferenţele de temperatură, limitat în raza de acţiune, fiindcă nu putea menţine viteza maximă mai mult de 300 km fără a-şi epuiza combustibilul, limitat la 2,5-2,8 Mach din motive de siguranţă. După ce generalul comandant al aviaţiei de interceptare sovietice a căzut cu un MiG-25 ale cărui palete de turbină s-au topit în zbor.

      Cei care au judecat şi hotărât câte parale face MiG-25 au fost chiar comandanţii militari ruşi: în epoca modernă au investit în Su 37, Su 34, Su 35 etc.

  9. vasile spune:

    @victor L: 12/10/2015 la 19:40

    Eu v-am citit comentariul:

    1.- Sunt de acord:

    “Dreptul meu sa nu am incredere in niciun istoric; mai ales cind se implica in politica si se refera la politica de azi. Oricit ar vrea, nu vor fi impartiali, ci partinitori.”.

    2.- Nu sunt de acord:

    “…………….am mari indoieli ca sinteti un istoric corect.
    Ca arhivar, poate, dar ca istoric nu. ”

    Dupa cunm scrieti, nu cred ca sunteti de talia d-lor Cioroianu sau MRU (specificati de dvs.) ca sa aveti calificarea de a face asemenea evaluari/afirmatii despre profesionalimul d-lui Opris. In primul rand pentru ca faptul ca acesti domni au un nume nu un “nick”.

    3.- Nu sunt de acord cu asemenea stil :

    “Poate citesti si ce spune dl Opris:”……….

    “Tutuiala” cu un necunoscut 9asa postam pe acet blog), fara acceptul acestuia, nu este specifica romanului cu educatie ci din contra !

  10. Petre Opris Petre Opriş spune:

    @ Josef Svejk

    Instalarea unui nou tun pe tanc însemna refacerea calculelor de rezistenţă pentru maşina de luptă şi schimbarea întregului proiect. În plus, dumneavoastră vă referiţi la un tun cu calibru mai mare, ceea ce ar fi presupus o regândire a maselor şi spaţiilor din cutia blindată şi turelă. Evident, existau ingineri să facă modificările respective pe hârtie, dar erau probleme mari în privinţa punerii în practică a noului proiect.

    Povestea despre tancurile româneşti din anii ’80 sună cam aşa:
    Din păcate, la începutul anilor ’80, Nicolae Ceauşescu a ordonat sistarea importurilor de produse speciale pentru industria românească de apărare, fapt ce a afectat calitatea tancurilor realizate. La 11 iulie 1982, generalul Tiberiu Urdăreanu menţiona: „Totul trebuie să se producă în ţară, a decis şeful statului şi comandantul nostru suprem. Nu s-a precizat dacă decizia va fi valabilă şi la război. Măsura în sine este corectă pentru o armată în condiţiile în care toţi vecinii noştri, mai puţin iugoslavii, ne sunt ostili. Numai că această sarcină ar trebui însuşită şi aplicată de circa 100 de întreprinderi implicate în industria de tehnică militară. Unele din acestea, chiar dacă s-au străduit, nu au reuşit. De exemplu, etanşeitatea nu putea fi asigurată datorită calităţii necorespunzătoare a garniturilor, iar sistemul de conducere a focului nu era fiabil din cauza componentelor electronice neperformante”.
    Pentru urgentarea fabricării tancului TR-800 (T 55-100, cu motor de 800 CP), generalul Victor Stănculescu a obţinut în luna august 1982 aprobările pentru transferarea programului respectiv la Direcţia Tancuri şi Auto. O lună de zile mai târziu, prototipul tancului se afla în poligonul de la Mihai Bravu (judeţul Giurgiu), pentru testări. În acelaşi timp, colonelul inginer Ştefan Popa, directorul Fabricii de Maşini Grele Speciale, a primit ordin de la generalul Tiberiu Urdăreanu să realizeze omologarea tancului până la sfârşitul anului 1982. Aceasta era deja în întârziere cu 8 luni faţă de termenul stabilit iniţial (31 decembrie 1981).
    Până la sfârşitul lui 1982, Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti nu a livrat turelele planificate, iar Întreprinderea „Hidromecanica” din Braşov nu reuşit să fabrice transmisia pentru TR-800. În cele din urmă, omologarea tancului TR-800 a avut loc la 6 august 1983, la Întreprinderea „23 August” din Bucureşti. Un an mai târziu, câteva exemplare din seria zero au fost participat la parada militară desfăşurată cu prilejul sărbătoririi zilei naţionale.
    Defilarea tancurilor TR-800 la 23 august 1984 nu a însemnat şi o rezolvare a problemelor cu care se confruntau inginerii care lucrau la proiect. Acestea au continuat în anii următori, iar în şedinţa din 31 mai 1989 a Consiliului Apărării, Nicolae Ceauşescu a ameninţat că va suspenda producţia de tancuri, ca urmare a deficienţelor constatate la garniturile de cauciuc şi curelele de transmisie ale celor două prototipuri de tancuri, trimise la probe în Maroc.
    Reacţia nervoasă a preşedintelui ţării a fost precedată de o concluzie generală menţionată în documentul intitulat „Raport privind asigurarea producţiei de componente electronice necesare realizării tehnicii militare prevăzute în Programul Unitar de Dezvoltare a Industriei de Apărare 1989-1995, cu deosebire a echipamentelor pentru blindate, aviaţie, marină, radiolocaţie, transmisiuni şi cu laser” – concluzie prezentată în plenul şedinţei Consiliului Apărării din 31 mai 1989 de către generalul Vasile Milea. În discursul său, ministrul Apărării Naţionale a afirmat astfel: „Vă rog să-mi permiteţi să vă raportez în mod deosebit în legătură cu problema calităţii la tancuri şi la aviaţie că, din punct de vedere al electronicii, fiabilitatea nu întotdeauna s-a ridicat la încadrarea în parametrii stabiliţi. Sunt consumuri mari la carburanţi, la lubrefianţi, peste normele admise. Am încercat de multe ori, dar nu am reuşit să facem prea mult în această problemă, care ne preocupă în continuare. Deja unităţile noastre s-au dotat, am început şcolarizarea, însă întâmpinăm greutăţi din acest punct de vedere”.
    În cadrul aceleiaşi reuniuni, Ion Coman, fost ministru al Apărării, a declarat: „Este adevărat, s-au făcut multe lucruri, armata a fost dotată, înzestrată şi s-a mai şi exportat. Însă, cu tot efortul făcut, nu este rezolvată problema tancului de 800 CP care, atât din punct de vedere al cantităţilor planificate, cât şi din punct de vedere al calităţii, lasă foarte mult de dorit. Sunt probleme la motor şi transmisie şi, cu toate analizele făcute la fabrică şi la poligon, nu este rezolvată problema tancului de 800 CP”.
    Ordinul lui Nicolae Ceauşescu a fost categoric: „Consider că este necesar ca în 2 săptămâni să-mi prezentaţi programul cu problemele pe care le mai avem în ce priveşte calitatea şi în cât timp – în câte săptămâni şi luni – vor fi complet soluţionate. Nu se poate merge mai departe în felul acesta!”.
    După lovitura de stat de la 22 decembrie 1989, inginerii români s-au străduit să rezolve problemele menţionate prin utilizarea unor materiale de completare din import. Totodată, s-a încercat îmbunătăţirea sistemului de conducere a focului. Acesta nu avea performanţe deosebite deoarece telemetru laser nu era integrat în aparatul de ochire pe timp de zi, iar calculatorul balistic avea un număr limitat de corecţii care puteau fi introduse înainte de deschiderea focului.
    Nu cunosc amănunte despre un eventual export de tancuri româneşti după anul 1984 (am scris corect, 1984). Încercarea de a livra asemenea blindate în Egipt a eşuat în 1982 sau 1983, din câte îmi aduc aminte. Parcă era vorba despre nişte TR-580, revopsite în România şi refuzate de egipteni după ce tancurile au ajuns pe malurile Nilului.

    • Josef Svejk spune:

      E adevărat că instalarea unui tun de calibru mai mare necesita un efort de proiectare și testare. Sunt inginer, mă ocup de ani buni de vehicule off-road și știu asta mult mai bine și mai în detaliu decât mi-aș dori să o știu. Pe pielea mea ;-)

      Numai că, pentru Dumnezeu, TR-85 avea destulă „osânză”. In termeni seci are un tun de calibrul 100 de mm la 50 de tone în varianta orginială și 55 de tone la același tun în varianta TR-85M. Turela a suferit oricum un proces extensiv de reproiectare și modificare de la:

      https://en.wikipedia.org/wiki/TR-85#/media/File:631st_Tank_Battalion_(9).jpg

      la

      https://en.wikipedia.org/wiki/TR-85#/media/File:Romanian_Tank_TR-85M1_-_01.jpg

      și atunci stau să mă întreb de ce nu au făcut „ the right stuff”. Mai ales că s-au modernizat cu chiu cu vai doar vreo 50 de tancuri din cele vreo 300 fabricate… Ăsta e genul de chestii pe care nu reușesc să-l înțeleg când vine vorba de industria militară română (sau pe echiparea armatei) și deciziile hai să le zicem stranii ce o ghidonează…

      Vă mulțumesc pentru înformațiile prezentate în răspunsul dumneavoastră. Mie imi erau necunoscute până acum.

      • Mircea Modan MirceaM spune:

        Din cate imi aduc aminte (participam frecvent la comandamentele prezidate uneori chiar de Stanculescu, era un tip calm, rational in comparatie cu altii, de regula prezidau tot felul de isterici care urlau si se infoiau in stilul caracteritic politrucilor analfabeti… dar anii au trecut si poate gresesc) problema era de prelucrare a tevii, cred ca se facea la Resita. S-a pus inca din start problema tunului, nu erau niste idioti inginerii care au facut proiectul, dar era nevoie si de utilaje specifice care sa poata face prelucrarea tevii la un gabarit mai mare. Nici un proiect nu se face fara sa tii cont si de tehnologia pe care o ai la dispozitie, ca inginer o stiti foarte bine, or in cazul tevilor de tun vorbim de masini specializate care nu sa gaseau oricum si oriunde.
        In plus se justifica oarecum utilizarea “vechiului” tun prin prisma loviturilor cu proiectile mai performante.
        Tot din amintiri parca s-a discutat si de utilizarea a doua motoare … dar problema mai mult se complica.
        Ceausescu voia sa fim performanti, dar fara utilaje performante (din import) era imposibil. Unele chestiuni erau evidente (de ex asimilarea giroscopului, vorbim de turatii mari, lagare de precizie, inrefrier mic, echilibrare pe masura etc) altele pareau realizabile cu utilarea existenta.
        Degeaba dai niste tolerante mici, abateri de forma sau de pozitie stranse, daca nu ai si utilajele carea sa le realizeze sunt doar “vise” pe hartie.
        In prostia lui (unii isi mai aduc aminte de nebunia cu “autoutilarea”, in care fabricile romanesti incercau sa-si produca singure utilaje specializate, bani aruncati adesea pe fereastra, experienta marilor producatori nu putea fi compensata oricat de buni ar fi fost proiectantii) credea ca romanii chiar sunt niste genii care pot face din rahat bici si sa si pocneasca, Deh, “omul nou, multilateral dezvoltat”…am impresia ca tipul chiar credea tampeniile astea!
        Incepuse si nebunia cu dezaluminizarea, cu reducerea manoperei, cu celebrele MTO (nu, nu e vorba de celebrul MTO de azi ci de, “masuri tehnico-organiztorice”, fiecare proiectant avea o norma de MTO-uri care sa fac si sa dreaga etc)..asta era climatul in care se lucra atunci. Basca lipsa de informatie, nu stiai ce solutii constructive se aplica la nivel de varf in lume, nu plecai afara, la expozitii, sa mai “furi” cate ceva, nu erai conectat la nimic…
        Pentru a intelege si mai bine fenomenul completez putin ce spune dl Opris:
        “Numai că această sarcină ar trebui însuşită şi aplicată de circa 100 de întreprinderi implicate în industria de tehnică militară. Unele din acestea, chiar dacă s-au străduit, nu au reuşit. ”
        Completez: unele nici nu erau interesate de “problema”. Productia speciala din uzinele civile era o corvoada de care fugeau mai toti: trebuia sa proiectezi si sa faci pregatire de fabricatie care nu se amortiza in veci, prin prisma numarului mic de produse de serie livrate. La concret, fabrica mea a facut omologarea prototipurilor si a seriei zero ( care incude si pregatirea de fabricatie) pentru 4 tipuri de motoare si am livrat cate 7 bucati din 3 tipuri si cateva zeci(era vb de un ventilator mititel care se utiliza si pe alte masini de lupta) Paguba curata, in timp ce nu putea face fata la cererile de motoare pentru “civili”, se lucra si in 3 schimburi, ti se bagau pe gat si produse la care stiai din start ca pierzi, costurile cu SDV-istica/produs vandut ducand fie la la preturi astronomice, fie erai mintit ca vei fabrica sute de produse etc.

        • Josef Svejk spune:

          Nu contest nimic din cele spuse de dumneavoastra, dar asta tot nu ma ajuta sa inteleg de ce tunul de 125 mm nu ajuns pe TR85M macar.

          Sa recapitulam:

          - In anii ’80 Romania a cosntruit cateva sute de tunuri de 155 mm (cu teava mai lunga decat cel de 125mm o pentru tancuri) destinate artileriei de camp tractate.

          - In aceeasi perioada s-a contruit autotunul blindat cu tun de 122 mm (probabil mai scurt ca ce pentur tancuri). Tot in peste 100 de exemplare.

          - Amicul meu ce a lucrat la Arsenal Resita insita ca s-a realizat un numar de tunuri de 125 mm Greu de precizat cand, ele erau totusi disponibile in 1995…

          Sigur ca un calibru nou necesita scule si dispozitive noi. OK. La preturile de azi din SUA as zice ca treaba se poate face pentru $1.5-$2 milioane. In Romania anilor ’80-’90 trebuia sa coste mult mai putin. Pana la urma la cat se risipea, chiar si $2 milioane n-ar fi fost mare lucru, mai ales daca era vorba sa se cheltuie in lei. Nu-i asa?!

          • Mircea Modan MirceaM spune:

            Nu mai retin cauzele dar stiu ca erau ceva probleme tehnologice la baza. Fara sa ma pricep la tunuri stiu ca sunt de mai multe feluri, cu teava lisa, ghintuita, unele au jacheta termale, altele pot trage si ATGM-uri pe teava de tun etc trebuie sa fi fost un motiv temeinic, nu erau toti batuti in cap sa aiba tehnologie si sa nu o foloseasca. La cate spituri in fund se luau…
            Se poate observa si din fotografiile lui P125 o difernta majora la teava, acea manta de pe la mijlocul tevii, care nu este si la bizon.
            Tunul de 100 m (de pe bizon) era un derivat cu teava ghintuita al tunului antitanc M1977fabricat din 75, iar tunul de 125 era derivat din 2A46M, aveti detalii suplimentare aici
            http://www.rumaniamilitary.ro/t-90-ms-tagil-ultima-zvacnire-a-t-90
            Poate ca aici era “buba”.
            S-a discutat acest aspect in faza initiala de proiectare…vad ca pana la urma s-a rezolvat si P125 a fost echipat cu tun de 125. Dar asta se intampla dupa 84, pe o platforma care avea la baza T72 si nu T55.

        • Florian Rotaru spune:

          Intreprinderea Mecanica Resita fabrica intr-adevar tunurile. Se folosea tehnologia honuirii interiorului tevii, tehnologie imprumutata in 1975 din China.
          Saptamanal se raporta direct lui Stanculescu situatia legata de capacitatea de productie, exporturi etc.

    • Mircea Modan MirceaM spune:

      Nu imi e foarte clar ceva. Nu stiu denumirea “comerciala”, la fabrica mea si in comandamente se discuta de P124 si P125.
      P125 a fost omologat prin 85, faza de prototip si un an sau doi mai tarziu ca serie zero. Au fost produse 2 prototipuri si 5 serie zero.
      Ma gandesc ca acel TR 800 (a defilat in 84 cand P125 nu era omologat) a fost P124(omologat in 83) iar P125 a fost…a avut nume “comercial”? Iar cele 2 prototipuiri trimise in Maroc au fost P125-urile? Din cate retin asta avea incarcarea automata si era prevazut cu telemetru laser, “protectie” antiatomica, tun 125?( aici chiar nu mai retin cum s-a finalizat proiectul, din ce spune colegul JS a fost totusi realizat la Resita) stabilizator de teava, rotile motrice si de rulare care actionau senileleerau prevazute cu garniturir de cauciuc etc. Si la discutiile din faza de prototip se pusese problema utilizarii a doua motoare mai mici dar mai fiabile tocmai din cauza problemelor deja existente la cel de 800CP…
      Posibil sa fi fost un tun mai mare daca ne gandim ca motoarele de actionare a hidraulicii care realiza mentinera tintei in mers erau mai puternice.

      • Petre Opris Petre Opriş spune:

        P124 = TR-85
        P125 = TR-125
        În Maroc au fost încercate două tancuri TR-85, modificate pentru a rezista în deşert. Se dorea exportarea a 60 de exemplare, însă nu s-a ajuns acolo deoarece marocanii doreau să plătească jumătate cash, jumătate cu fosfaţi, în timp ce românii au dorit să primească doar cash.
        Domnul Mircea Modan mi-a readus aminte de celebra “directivă” a lui Nicolae Ceauşescu din 1971: „Cu [Ioan] Avram (ministrul Industriei Construcţiilor de Maşini – nota P. Opriş) am tot vorbit pe drum. Am spus ce trebuie să facem în construcţia de maşini: autodotarea, copierea, cum face toată lumea. Să nu ne fie frică de nimic. Când o să exportăm, atunci o să vedem ce modificări facem, ca să nu zică că am copiat. Ce facem pentru noi, copiem şi pe mama dracului”.
        Pare surprinzător faptul că, după o declaraţie atât de tranşantă privind furtul de tehnologie, rostită la şedinţa Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. din 6 iulie 1971, Nicolae Ceauşescu a promovat în aceeaşi zi „minirevoluţia culturală”. Iniţiativa respectivă s-a concretizat în anii următori şi prin impunerea la nivelul întregii ţări a principiilor de convieţuire socială menţionate în celebrul „Cod de norme ale vieţii şi muncii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste” (28 noiembrie 1974). În documentul respectiv se preciza, printre altele, faptul că membrii Partidului Comunist Român nu aveau voie să … fure.
        Pentru a afla de unde a provenit ideea furtului de tehnologie, putem face apel tot la o declaraţie rostită de Nicolae Ceauşescu la reuniunea din 6 iulie 1971 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.: „Am văzut la coreeni, n-au tehnica noastră şi într-un an de zile au făcut o uzină de fibre chimice. Au mai şi copiat. N-o fi ultimul strigăt, dar au realizat-o [...] Am văzut în China; au luat muncitori calificaţi, tehnicieni şi ingineri. În Coreea, ne-au spus că le-au dat la ingineri şi le-au spus că nu pot să facă. Atunci, le-au dat muncitorilor din producţie şi au făcut”.
        În concluzie, domnii Victor Viorel Ponta şi Gabriel Oprea au un strămoş “celebru”.

        • Harald spune:

          Există o ”mică” problemă cu furtul de tehnologie, practicarea lui îți garantează de fapt înapoierea, rămânerea în urmă. Dacă dezvolți o tehnologie proprie mai ai șanse să creezi ceva nou, să ai ce oferi la schimb etc. Dar dacă faci din furtul de tehnologie politica firmei sau politica statului, vei putea fura numai ceea ce alții au deja. Adică vei fi mereu în urma lor.

  11. Mircea Modan MirceaM spune:

    Am citit astazi un articol interesant, avand ca tema exporturile de armament si tehnica militara din ultimii ani.
    http://adevarul.ro/news/eveniment/infografii-starea-apararii-nationale-s-a-dusarmamentul-romanesc-ultimii-15-ani-1_561bbdf8f5eaafab2c94899f/index.html
    Cel mai mare client este…SUA, urmata de Israel si Olanda.
    Ce naiba fac americanii cu “armele de mana” cumparate de la noi? Lunetele ca lunetele, pistoale de semnalizarea, na, si ele, dar ce fac cu pustile de asalt, cele semiautomate sau mitralierele romanesti? Nu cred ca intra in dotarea armatei SUA…sau mai stii!
    Alta surpriza ar fi ce cumpara israelienii:
    “sisteme de ochire pentru armele staţionare montate pe vehicule militare, softuri, sisteme de ghidare şi componente pentru echipamente de formare de imagini şi contra-acţiune.” Parca am depasit faza de export al “eternului” AKM catre tari de “rangul” doi…sau trei.
    Oricum nu exportam nimic “greu”… nici nu prea avem ce, din pacate.
    Pentru ca orice s-ar zice adesea industria militara (la fel ca si cea aeronautica sau auto) sunt catalizatori pentru dezvoltare in domenii de varf. Noi am renuntat parca prea usor la cea militara, nu cred ca nu se pot gasi solutii, iar daca ne gandim la ce context geopoltic e prin apropiere e si mai naspa.
    Alt aspect ar fi un posibil transfer catre sectorul privat… de ex daca israelienii cumpara “altceva” cumpara si de la “altcineva”, in mod special de la “privati” ,care nu pun accentul pe hard ci pe soft, ca sa zic asa…

    • Josef Svejk spune:

      In SUA AKM-urile romanesti (numite RomAK sau WASR) ca si PSL-ul (care e un AKM cu teava lunga cunoscut aici ca si “Romanian Dagunov” cu toate ca nu are nimic in comun cu Dagunov-ul rusesc) sunt printre cele mai populare arme din magazine. La uin pret de $500-$700 eventual $900 un PSL cu luneta cu tot, au un raport pret/calitate excelent. Se zice ca nu se decalibreaza nici dopa 4000 de lovirturi. Eu am ~ 1800 pe una din ele si intr-adevar nu s-a decalibrat.

      De asemenea pistolul Carpati modernizat (cu toate ca e complet diferit de Carpati ’74 pe care l-am vazut in armata) vandut aici ca si Carpati ’95 sau Carbati 2000 (o varianta si mai noua) sunt foarte bine echilibrate si dincolo de orice indoiala probabil printre cele mai bune pistoale de pe piata sub $450. Se pare ca fabrica nu e capabila sa faca fata cu cererea :-) ’95-ul meu l-am primit de la dealer dupa vreo 2-3 luni de asteptare. 2000-ul l-am luat pe loc din cauza ca era un exemplar in magazin :-)

      Spre comparatie un AR-15 (varianta comerciala a armei de asalt M16 ) originala cu piese americane e peste $2200-$2300. Sigur ca AKM-urile romanesti nu sunt la acelasi nivel de performanta, dar sunt tosui de 3-4 ori mai ieftine. Oricum s-a ajuns in situatia hilara in care magazinele serioase ofera certificate de autenticitate de la fabrica de la Cugir sau de la MApN (pentru armele uzate din stocurile armatei) care certifica faptul ca arma e fabricata in Romania din piese romanesti. Asta pentru ca au proliferat tot soiul de clone facute cu componente de calitate scazuta.

      • Mircea Modan MirceaM spune:

        Foarte interesant ce spuneti, multumesc pentru informatie.
        Mda, la noi nu e voie sa mergi nici cu surubelnita in buzunar!

  12. Mircea Modan MirceaM spune:

    Fiind curios ce s-a mai intamplat cu P125 am cautat pe net si am gasit un articol interesant
    http://www.rumaniamilitary.ro/de-la-tancul-tr-125-la-tr-2000-proiecte-ingropate
    Se pare ca inca nu avem o solutie: fie cumparam tehnica agreata de NATO (bun, nu avem un “tank NATO”, avem diferite tipuri de tancuri fabricate in tari NATO, ce algem, M1 Abrams sau Leopard? Sau pe ala polonez? Sau poate ar fi necesara o cooperare intereuropena? in fond si nemtii vor coopera cu francezii pentru Leopard 3, nu?), fie ne cotopenim sa ne facem tancul nostru. Cu cine? Cu ce? DIncolo exista mari companii care sunt in stare sa duca cerceatrea si proiectarea in spate… la noi e practic imposibil. Ca modernizam turela, ca importam nu`s ce sistem, tot o carpeala iese. Fabricile care produceau componente fie nu mai exista fie nu (mai) produc ceva de varf. Fie e nerentabil, fie nu sunt bani. Fie toate la un loc. Asa ca , probabil, vom cumpara in continuare, la mana a paispea, tot vechituri cu comision gras, evident!

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      “Ăla polonez” este tot un “Leopard” german. Au reuşit să îl modernizeze şi se plimbă cu el de vreo trei ani prin faţa Ambasadei ruse, de fiecare dată pe 15 august (când este ziua Armatei Polone). Palatul Belvedere, reşedinţă oficială a Preşedintelui, se află pe strada principală a oraşului (Marszalkowska), la doi paşi de ambasada respectivă (vis-a-vis). La prima intersecţie principală aflată la sud de cele două obiective este strada Iuri Gagarin, o denumire relicvă din perioada Războiului Rece.
      O altă stradă cu nume de cosmonaut sovietic a fost redenumită în anii ’90, devenind Woloska, un nume care aduce aminte de … valahi (vloch, vloh, voloch – aşa cum apar în cronicile poloneze numele locuitorilor de la nord de Dunăre). :)

      • Gallipoli spune:

        WLoHy e si azi denumita Italia in limba polona – cu L velar = taiat, in limbile slave “o citindu-se A”.
        In lume traiesc aproximativ 40 de milioane de polonezi – nu mult mai uniti, patrioti si adevarati decat noi.
        (deci “valahi” e o denumire slava data “latinilor”, celor diferiti …)
        Nu mai avem relatii deosebite cu polonii – mai ades de cand rusii au taiat legatura directa dintre noi – relatiile fiind deja mult diminuate dupa desfiitarea statului polonez de catre pRusia si imperiul habsburgic. Doar cooptarea Ucrainei de azi, sub patronaj USA, poate face si Estul functional – si integrarea istambului, desigur.

  13. Alejandro spune:

    Hello

    I have read the entire article and I found it very interesting, congratulations. I have a few questions and maybe someone can provide some answers.

    - I understand that the decision to acquire MiG-23MF was due to the USSR offering the aircraft. Did the Romanian government study any alternatives?

    - What were the first impressions when comparing the MiG-23 to the MiG-21 operated in Romania? Any idea on the maintenance cost?

    - Was there any thought of acquiring more advanced variants like ML, or airforce was going to focus on MiG-29?

    In the 90s the MiG-23 was found complex and expensive to operate, as overhauls had to be done in Bulgaria. Each costed about 1 million $. The life of MiG-23 was also lower than MiG-21′s (4.000 hours versus 2.500).

    Thanks.

    • Petre Opris Petre Opriş spune:

      Hi,
      This is all I know about this topic after reading some Romanian military documents. Alternatives in 1977? Maybe MiG-21 Bis but I don’t have any proof that the Romanian authorities had been interested by him.
      Some Romanian pilots were delighted by MiG-23 MF.
      From 1985 to 1989 the Romanian army was interested to acquire only MiG-29. The Soviets had proposed to sell in one contract 4 MiG-29 A and 2 MiG-29 UB for 108 millions rubles (which should be delivered in 1989) and 8 MiG-29 A for 122 millions rubles (1990). Finally, Romania bought 16 MiG-29 A and 3 MiG-29 UB in April 1989.

  14. Alejandro spune:

    Sorry, small type in previos message: MiG-23 life: 1.500 hours, MiG-21 life: 2.500.

  15. P.M. spune:

    Salut tuturor.Incerc sa raspund lui JS cu privire la tunul de 125 mm.Citez:”Rusii, contactati de organele noastre abilitate, ne-au instiintat ca ne pot vinde documentatia de fabricatie a tancului T 72.Ceausescu nu a acceptat sa o plateasca, a cerut imperativ ca rusii sa ne-o dea gratis, daca doreau sa ne inarmam,sa intarim alianta.Poate si din vina noastra ne-au refuzat.Cu un timp in urma ne oferisera gratis documentatia de fabricatie a masinii de lupta a infanteriei si organul nostru abilitat a refuzat-o, pe motiv ca nu o aveam in plan pentru a fi fabricata.Cand noi am aflat despre acest lucru am intervenit si a fost adusa in tara…De la T 72 DTA a propus , obtinand si aprobarile necesare, sa insusim in fabricatie tunul cu teava lisa,de calibru 125 mm.S-a apreciat ca un asemenea calibru ar fi mai potrivit pentru tancul TR 800.Comandantul artileriei care avea in raspundere gurile de foc de la armamentul trupelor tereste, nu agrease la inceput idea, pe motiv ca un asemenea tun nu ar putea participa la pregatirea de artilerie, premergatoare trecerii la ofensiva.Chiar in biroul consiliului de conducere s-a exprimat acest punct de vedere de catre persoanele cele mai autorizate ale armei.Este drept ca existau si anumite greutati obiective: teava lisa impune folosirea unei munitii speciale, pe care nu o aveam.Incarcarea automata a tunului impunea tehnologii mai moderne fata de tunul clasic, tehnologii de care nu dispuneam”.sursa: Cararile Destinului-Tiberiu S. Urdareanu.Tunurile de 125 mm fabricate la Resita pana in 1995 au fost exportate in Polonia pentru a inzestra PT 91 tanc.

  16. P.M. spune:

    De ce nu am avut T 72(tunul de 125 mm) mai multe in inzestrare?Militarii romani nu l-au dorit , in primul rand, pentru incarcatorul automat , deoarece mai prindea si membrele echipajului.In alta ordine de idei , tunul de 125 mm se uza rapid, inflorea gura tevii dupa un nr. de lovituri(romanii rezolvasera problema asta).Dupa tragere , tancul se balansa mult timp, o caracteristica a tancurilor sovietice.Dadea stabilizatorul “peste cap”.Sistemul de filtro-ventilatie dupa executarea loviturii nu facea fata si nici extractorul de fum, in aceasta situatie echipajul “suferea ” din cauza fumului toxic rezultat in urma tragerilor.Daca va uitati la exercitii de tragere cu T64/T72/T80/T90 in majoritatea cazurilor echipajul sta cu chepengul semideschis.Pe urma combustibilul folosit la lovituri era usor inflamabil ceea ce a facut pe multi sa exclame ca tancurile rusesti ard ca niste “lumanari” in cazul lovirii lor.Pe de alta parte aceste neajunsuri , cunoscute de tehnicienii si militarii rusi, voind sa scape de ele au conceput tancul T 14 Armata.Echipajul separat de turela , acolo unde are loc darea focului si reincarcarea tunului, lipseste extractorul de fum de la tun , deoarece din cauza lui tunul prezinta o slabiciune, sa zic, alterand in cazul lor caracteristicile armei.Nu si in cazul tunului de pe Leopard 2 cu toate variantele sale.Camera de lupta este bine ventilata dupa executarea tragerii.

  17. P.M. spune:

    OAP 122.Obuzier autopropulsat.Derivat din 2s1 sovietic.Denumirea OAP Model 89.S-au construit 42 de bucati.6 bucati sunt 2s1 fara sistem de conducere a focului.Sunt tinute in rezerva.In total sunt 48 de OAP.

  18. P.M. spune:

    In observatorul militar nr.25 , 27 iunie-3 iulie 2012, este povestea celor doua exemplare de TR 800 , experimentate in Maroc, spusa de cei ” mai” in cauza, cei care au fost cu ele acolo.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)