Home » Analize »Sinteze »crestin-democratie/conservatorism »liberalism »social-democratie » Citesti:

Deplasarea spre rosu

Mihai Maci iunie 24, 2014 Analize, Sinteze, crestin-democratie/conservatorism, liberalism, social-democratie
9 comentarii 2,730 Vizualizari

S-a întâmplat, din nou, să ne ajungă din urmă ecoul banalităţii rostite de gura păcătosului (nepocăit): “aşa suntem noi, plagiatorii, mai votaţi!” Ceea ce aiurea ar putea constitui un subiect de adâncă perplexitate, la noi trece ca însăşi expresia normalităţii. Un prim ministru ce poartă povara acuzei – nicicând rezonabil dezminţită – de furt intelectual, un guvern ce s-a ilustrat printr-un număr record de miniştrii cu probleme penale, doi ani de guvernare fără nici un efect pozitiv de menţionat, un partid ce se autoproclamă social, dar îşi afişează cu ostentaţie “baronii”, totul ambalat în agresivitatea suburbană a unor televiziuni “de curte”; ei bine, toate acestea, departe de-a fi sancţionate de alegători, sunt – dimpotrivă – câştigătoarele detaşate ale ultimelor alegeri europarlamentare din România. Cum să înţelegem acest lucru? Ne-am obişnuit, multă vreme, cu o explicaţie convenţională: PSD-ul e votat majoritar în zonele rurale sărace (a căror expresie e Teleormanul, văzut ca un fel de stat în stat, stăpânit în manieră nord-coreană de preşedintele executiv al partidului de guvernământ), în care un electorat vârstnic şi needucat se află la discreţia autorităţilor locale ce-i cumpără – aproape făţiş – votul, atunci când pur şi simplu nu-l măsluiesc. Tinerii, majoritar urbani şi cu studii superioare votează “cum trebuie”, adică împotriva PSD-ului. Să fie oare atât de simplu? Cel mai mare partid din România să fie doar partidul vechiului şi al lipsei de informaţie ori de pregătire? Dacă ar fi aşa, atunci ar fi, cum se spunea pe vremuri, un partid “condamnat de istorie”, căci numărul celor legaţi – prin fire văzute şi nevăzute – de trecut scade şi va scădea inevitabil în viitor. Dar, aşa cum vedem, PSD-ul nu-şi pierde votanţii. Şi, dacă nu ne autoiluzionăm, putem constata cu uşurinţă că nici de tineri – inclusiv din mediul urban şi cu studii superioare – nu duce lipsă. Să fie de vină iluzia, bine întreţinută, că “stânga dă” şi “dreapta taie”? Lipsa de informare a alegătorului român e proverbială şi face deliciul celor mai năstruşnice sondaje preelectorale. Dar, pe de altă parte, nici posibilităţile de informare nu mai sunt la nivelul anilor ’30. Dacă cineva vrea să ştie cum stau lucrurile e la un simplu click de alt tip de date decât cele vehiculate de “o anumită parte a presei”. Dar dincolo de aceste date, orice om cu capul pe umeri poate realiza, pe baza propriei lui experienţe, că stânga n-a dat mai mult decât dreapta şi că austeritatea nu are culoare politică. În ciuda tuturor acestor fapte, stânga e – realmente – votată de cel mai mare număr de optanţi între partidele politice. Şi, aşa cum spuneam, nu e vorba neapărat de “electorul prizonier” alcătuit din rurali slab educaţi şi hrăniţi cu junk information. Dacă dreapta nu vrea să cadă în capcana autosuficienţei, cred că ar fi bine ca – după aceste alegeri – să recunoască cu onestitate că electoratul stângii nu e funciar deosebit de al ei. Poate atunci va înţelege nu doar de ce votează oamenii preponderent la stânga, ci şi ce are de făcut pentru a inversa această tendinţă.

Primul lucru ce trebuie spus este că oamenii merg instinctiv pe mâna celui care are cele mai mari şanse de câştig. Poate psihologii ne vor putea spune mai multe despre acest oportunism calculat; dar cert e că omul comun nu e prin natura lui nici un sinucigaş, nici un perdant de vocaţie. Lucrul acesta e cu atât mai valabil în politică, unde-l putem interpreta cum dorim. La nivelul cel mai vulgar poate fi vorba de preaomeneasca nevoie de îmbogăţire, de ascensiune în carieră, de recunoaştere socială, etc. Lucrurile acestea sunt reale şi, într-un fel sau altul, ne pun în mişcare pe fiecare. Forţa reală a teoriilor clasice ale politicului (mai ales a celor greceşti) provine din faptul că nu neagă această impetuozitate a inimii, ci încearcă doar s-o canalizeze spre ceea ce, devenind împlinire a vieţii comune, o imortalizează în efigie. Din momentul în care aceste porniri au fost camuflate sub imperativul datoriei – teribil în neutralitatea lui –, ele au devenit un soi de gânduri ascunse, la fel de ruşinoase (şi poate de aceea înrudite cu ele) ca cele legate de sex. A dori puterea, bogăţia, etc. a ajuns a fi un păcat venial, dacă nu de-a dreptul (precum în cazul trufei) unul de moarte. Şi totuşi, asemeni viselor legate de “obscurul obiect al dorinţei”, un păcat extrem de comun. Atât de comun, încât doar obiectivarea lui, în forme extreme si întotdeauna la alţii, ne face să-l vedem ca păcat. Abia psihologia modernă, cu “stima de sine”, stimulată de câştig şi de “recunoaştere”, pare a contribui la reducerea acestei ipocrizii seculare. Ne place sau nu, dorinţa de a domina şi aceea de-a fi admiraţi sunt la loc de cinste în inima fiecăruia dintre noi. Problema nu e aceea de-a le nega (căci nu oricine are vocaţia supunerii şi a recluziunii monastice), ci de-a le pune la lucru, în beneficiul nostru, dar şi în cel al altora, accentuând nu ceea ce ne izolează în superbie, ci ceea ce ne uneşte în bucuria partajată.

Pe de altă parte acesta şi este scopul celor ce se dedică treburilor publice în cetate: a trece de la ideea generală la politicile publice. Altfel spus, a transforma un gând – care e doar frumos în formularea lui – într-o decizie ce ne afectează pe toţi şi care poate fi, după caz, bună sau rea, justă sau injustă. Politica e locul unde gândirea se întrupează şi devine normă de viaţă. De aceea omul politic e – în esenţa lui – un legislator. Pe cât de adevărat e faptul că prestigiul se poate dobândi şi în sfera restrânsă a profesiei, iar bogăţia în toate activităţile lucrative, tot pe-atât de adevărat e şi acela că împlinirea (dar şi hybris-ul) omului ca fiinţă socială se realizează în şi prin politică. Oamenii politici nu sunt cu nimic deosebiţi de noi; cei mai mulţi nu au în plus decât curajul de-a apare pe scenă (curaj ce lipseşte majorităţii), şi – evident – arta (sau pur şi simplu tupeul) de-a configura scena în funcţie de apariţia lor. Că unii o iau razna, că alţii se pierd în admiraţia de sine, că unii alunecă în ridicol în vreme ce alţii cad în ispita bogăţiei uşor obţinute, că sunt dintre-aceia care-şi afişează pompos enormitatea precum şi din cei ce se mumifică în formalism, nu e nimic neobişnuit. Se întâmplă la fel şi cu cei printre care ne mişcăm şi – dacă nu avem discernământul activ – şi cu noi înşine. Politica face totul mai vizibil, îngroaşă contururile şi pare mereu însoţită de mizantropia cu care judecata omului de rând baleiază teatrul mărimilor lumii acesteia. Dar, dincolo de aceasta, nu e nimic condamnabil în opţiunea cuiva pentru o carieră politică. O societate normală o permite, o încurajează, dar – în egală măsură – o limitează şi o controlează pentru ca cel care-a ales-o să nu ardă şi mai ales să nu-i ardă pe alţii cu torţa al cărei purtător ocazional este.

Vehicolul consacrat de realizare a vocaţiei politice a omului e reprezentat de partidele politice. Ele sunt forme în care se cristalizează scopurile comune. Când spunem că se cristalizează, le dăm – implicit – şi o dimensiune constrângătoare. S-ar putea (şi e normal) ca liberalismul sau socialismul, sau dreapta naţională să ne apară fiecăruia oarecum deosebite de ale celorlaţi. Depinde ce facem cu această diferenţă: putem s-o trăim ca fiind propriul nostru ireductibil (pe teren ideologic) şi în numele ei să judecăm tot restul, putem s-o supunem atenţiei celorlalţi într-un club de discuţii în care ideile se ciocnesc lasând în urmă jerbe de vorbe de duh, sau putem s-o turnăm (cu inevitabile retuşuri) în forma comună a unei tradiţii de gândire şi a unei practici politice. În acest din urmă caz, viitorul om politic va trebui să-i convingă pe ceilalţi preopinenţi de justeţea ideii lui (şi de adecvarea ei la programul comun), căci e greu de crezut că o idee ce n-a dobândit adeziunea câtorva o va câştiga – prin campanii electorale şi scrutinuri – pe-a celor mulţi. Dacă ideea sa câştigă, omul politic e “pe val” şi va fi purtat spre acele demnităţi publice care, făcându-l solidar cu concepţia lui, îi vor aduce fie consacrarea, fie oprobiul cetăţenilor asupra cărora se exercită puterea ideii sale. Bineînţeles, acesta e un caz ideal, care e ilustrat doar de figurile reprezentative ale vieţii publice: majoritatea oamenilor politici nu au mari idei proprii (şi de aceea damnaţia lor nu e ura celor mulţi, ci uitarea). Unii au câteva sclipiri, alţii împrumută de pe ici, de colo, de unde găsesc, ceva “care să meargă” iar alţii (probabil cei mai mulţi) n-au nici o idee în afară de aceea că – ajunşi “sus” – orice vor spune ei va deveni, “jos”, realitate. Până atunci, trebuie să urce pas cu pas treptele ascensiunii în partid. Iar aceste trepte – poziţiile în ierarhia partidului – nu sunt decât nişte forme de cuantificare (uneori mai ambigue, dar oricum – cel puţin de la un anumit prag în sus – suficient de clare) ale influenţei pe care o care o are cineva pe scena publică. Cu cât partidul e mai mare, cu atât această influenţă e mai semnificativă, chiar dacă partidul nu e la putere. La acest nivel, mărimea joacă un rol decisiv. De ce? Datorită faptului că marile partide sunt asemeni stelelor în astrofizică: crează o presiune suficient de mare ca să le declanşeze combustia internă, iar apoi se autoalimentează din propria lor masă. Cu cât un partid e mai mare, cu atât are mai multe şanse de-a fi mai votat şi, implicit, de-a guverna – fie singur, fie ca partid majoritar. Ori asta înseamnă că liderii lui îşi pot pune în practică – transformându-le în politici – ideile, iar eşaloanele inferioare pot urca în funcţiile de partid (în momentul în care unii lideri sunt însărcinaţi cu atribuţii importante în stat) sau, în cazul celor mai mici, pot avea acces la o funcţie de stat bine retribuită. Această mişcare, animată de fiecare ciclu electoral, e cea care-i imprimă partidului o dinamcă proprie şi îi fidelizează “cadrele de nădejde”. Cei mai mulţi reprezentanţi ai acestei ultime categorii nu caută nimic altceva decât această promovare care, scoţându-i din anonimat, îi face să fie “cineva”. Ei bine, într-un mare partid au toate şansele s-o găsească. De aceea marile partide sunt mult mai univoce decât micile formaţiuni: interesele legate de promovare primează asupra divergenţelor de opinii.

Cu cât partidul e mai mic, cu atât – lipsit fiind de forţa centripetă (şi motivaţională) a răsplătirii fidelităţii – deosebirile de poziţii joacă un rol mai mare. Poziţiile acestea sunt mai rar doctrinare (şi, chiar şi în acest caz, nuanţele sunt cele care crează diferenţe – altminteri greu perceptibile din exterior), şi ţin mai mult de felul în care un personaj sau altul înţelege articularea lor într-un program politic. Atâta timp cât personajul în cauză nu are – tocmai din cauza micimii partidului – şansa de-a-şi transpune ideile într-o politică efectivă, acestea au un ceva general (şi oarecum idealist) ce poate dezvolta pasiuni pro şi contra. Un program politic efectiv trece – sau nu – proba realului, unul doar enunţat se dezvoltă, adesea luxuriant, doar la nivelul discursului. Acest fapt face ca partidul, cu cât e mai mic, cu atât să semene mai mult cu un club de discuţii. Neîndoielnic, într-o viaţă politică normală e nevoie şi de cluburi de discuţii, ca laboratoare ale ideilor ce pot deveni politici, însă e o deosebire majoră între “teoreticienii” acestor cluburi şi “practicienii” politicii. Fatalitatea face ca, adesea, cei care vor mai mult decât simpla discuţie să se îndrepte spre partidele consacrate, acolo unde speră ca aptitudinile să le fie puse mai bine în evidenţă. Cu excepţia sentimentului împărtăşirii unei opţiuni şi fervorii dezbaterii de idei, un partid mic nu are cu ce-şi răsplăti aderenţii. Place sau nu, exerciţiul politicii se face doar pe scena mare a partidelor capabile să-şi transpună opţiunile în politici publice. Acesta e motivul pentru care şi doritorii de carieră politică şi electoratul se orientează preponderent după marile partide – chiar atunci când au rezerve cu privire la un aspect sau altul al doctrinei sau al funcţionării acestora.

Mai e o diferenţă între partidele mari şi cele mici: primele au nu doar o ierarhie verticală multistratificată, ci şi o structură teritorială foarte dezvoltată. Adevărata dinamică a unui mare partid constă în capacitatea lui de a deplasa – deopotrivă pe verticală şi pe orizontală – oamenii de la periferie către centru. În felul acesta el îşi asigură o vitalitate continuă, dată tocmai de această “nouă clasă” care vine “de pe teren” şi e interesată să-şi asigure deopotrivă sprijinul etajului superior şi pe cel al structurii teritoriale din care provine (ceea ce înseamnă promisiunea altor promovări). Sigur, din punctul de vedere al partidelor – club de discuţii oamenii aceştia, provinciali, fruşti şi puşi pe căpătuială au ceva dezamăgitor: nu sunt interesanţi de discuţii savante (ci mai curând de însemnele exterioare ale puterii), nu îi “respectă” pe cei capabili să le poarte şi au un aer parvenit sub care se ascunde – abia disimulat – un imens orgoliu. Pe de altă parte, din punctul de vedere al “noilor”, elita micilor partide nu e alcătuită decât din nişte palavragii cinici, care fie şi-ar vinde conştiinţa pentru o funcţie călduţă, fie s-au împotmolit în nebunia veşnicei opoziţii. Două lumi diferite, condamnate – în ciuda limbajului aproape comun – să nu se întâlnească. Totuşi, avantajul e de partea “cadrelor” recent avansate: cu ele se identifică alegătorul, mai ales cel din “teritoriu”, doritor şi el de “o viaţă mai bună” – ceea ce, de cele mai multe ori, înseamnă tot o avansare în carieră. Genul de discuţie – pasionată şi savantă – din cluburile mici nu-l interesează. Are o mefienţă instinctivă faţă de discursurile prea reuşite; o experienţă istorică îi spune că cu cât cuvintele sunt mai rafinate, cu atât distanţa dintre ele şi fapte e mai mare. Astfel că politicianului din partidele mici nu-i rămâne decât fie să-şi repete, autist, monologul, fie să maimuţărească discursul reprezentanţilor marilor partide. Nici una din soluţii nu pare câştigătoare. Oamenii se orientează instinctiv spre cei care par câştigători şi, tocmai de aceea, le pot influenţa vieţile.

Din nou, se poate obiectiva că decupajul e prea larg, că mai sunt multe în joc: nici alegerile politicienilor, nici cele ale electorilor nu sunt neapărat raţionale, că partide mici pot obţine scoruri mari şi, invers, partide mari pot cădea brusc, că lupta pentru putere e mult mai alambicată decât o simplă logică a promovării pas cu pas, etc. Toate acestea sunt adevărate. Însă, pe de altă parte, cred că – à la longue – lucrurile se aşează, în mare, potrivit schemei pe care am prezentat-o. Totuşi, ea nu dă seama de realitatea noastră cotidiană atâta timp cât nu e în măsură să explice un lucru simplu: cum s-a ajuns la partidele mari de acum? Sau, mai exact, cum s-a ajuns ca un singur partid – PSD-ul – să poată fi considerat în continuare (după 5 cicluri electorale) ca fiind “marele partid”. Cu atât mai mult cu cât – o atestă bilanţurile de la propriile-i congrese – acestui partid nu i se pot atribui aproape nici un fel de performanţe notabile. Reuşitele sale, atâtea câte sunt (intrarea în NATO, continuarea privatizărilor, o oarecare creştere economică), sunt fie consecinţele guvernărilor anterioare, fie rezultatele unei gândiri epimeteice (care, neputând orienta faptele, li se adaptează din mers). Invers, nereuşitele sunt legiune: blocarea României aproape un deceniu în postura de paria al Estului, folosirea violenţei în viaţa publica (mă refer la mineriade), spolierea economiei ţării (sub pretextul garantării locurilor de muncă), derivele autoritariste, corupţia generalizată, lipsa de gândire clară asupra viitorului, ceata de clienţi ai puşcăriilor, arbitrariul legislativ, etc. Totuşi, acestea toate nu au dus nici la explozia, nici la implozia partidului; dimpotrivă, traversând toate aceste crize şi supravieţuindu-le nu doar şi-a fidelizat, ci şi-a şi radicalizat eşaloanele de vârf. Simplul fapt că a supravieţuit tuturor acestor seisme face ca mulţi să creadă că e, deja, câştigătorul alegerilor ce vin. Lucrul cel mai grav ce se poate întâmpla e ca un asemenea gând (transformat în sentiment) să demoralizeze partidele ce i se opun. “Marele partid” a devenit mare cât se poate de simplu: încălcând regula jocului. Această impostură originară l-a condamnat să fie nu o sursă de stabilitate, ci una de tensiuni pe scena publică.

Lucrurile s-au petrecut la începuturile democraţiei noastre: mai exact la 23 ianuarie 1990. Acea zi, situată abia la o lună de căderea lui Ceauşescu, a fost cea în care democraţia românească (ce nu era atunci decât în speranţa străzii) a basculat într-un “original” ale cărui consecinţe le trăim şi azi (şi le vom mai trăi) sub specia subdezvoltării. A fost ziua în care câţiva disidenţi reali au părăsit CFSN-ul, ziua în care partidele istorice au înţeles ce li se pregăteşte şi au protestat şi a fost ziua care a pornit bulgărele ce, trecând prin Proclamaţia de la Timişoara, s-a oprit în Piaţa Universităţii. În acea zi FSN-ul, bunicul actualului PSD, şi-a anunţat intenţia de-a se constitui ca partid şi de-a participa la alegerile ce urmau să aibă loc în mai. Multă lume a înţeles în acel moment că această decizie încalcă regulile jocului politic civilizat. De ce? Aşa cum ieşise din Revoluţie (“emanat” sau nu), FSN-ul părea a avea o singură menire: aceea de-a asigura buna funcţionare a instituţiilor de stat până în momentul alegerilor. Reprezentanţii FSN-ului cu vechi state comuniste au invocat faptul că, atunci, această bună funcţionare nu putea fi nici bună, şi nici măcar funcţionare îl lipsa unei structuri de partid care să le conducă. Într-o anumită măsură aveau dreptate, şi aceasta a fost una din dramele României la cumpăna dintre două lumi. Comunismul amestecase totul: deşi, teoretic, Partidul şi statul erau distincte, nimeni nu putea situa prea bine – pe teren – această distincţie. Începând cu Ceauşescu însuşi, Secretar General al Partidului şi Preşedinte al Ţării, până la toţi funcţionarii de stat, dar deopotrivă secretari de partid, lucrurile erau de aşa manieră că instituţiile funcţionau potrivit acestei logici duale: pe de o parte erau de stat (pe orizontala diversităţii lor) , pe de alta erau conduse de partid (în mod centralizat, pe verticală). Cele două dimensiuni ale istituţiilor funcţionau împreună, dar nu se amestecau una cu alta. Toata lumea înţelegea că partea de partid e cea care conta, deoarece pe circuitul ei se stabilea lanţul de comandă. Lucrul acesta devine cu atât mai important în deceniul final, al penuriei, când conexiunile verticale (până aprope de centru, dar fără a-l îngloba pe acesta) şi orizontale alcătuiesc o reţea care dă aparenţa funcţionării unei lumi care, la nivel social, se destructura. Atâta doar că această reţea era stabilizată tocmai de “aparatul ei central”, care acţiona asemeni corzii ce menţine întinsă plasa de tenis. Efectul imediat al Revoluţiei a fost tocmai cel de-a tăia această coardă: arestarea lui Ceauşescu, apoi a membrilor CPEx-ului, debarcarea guvernului Dăscălescu, a făcut ca – practic – întregul partid (a cărui principală funcţie era aceea  a transmiterii comenzii din etapă în etapă) să colapseze. Sau, mai exact, în absenţa propagării ierarhice a comenzii, să nu mai aibă nici un rost. Aşa se face că el se autodesfiinţează tacit. Dar partea publică, de stat, a instituţiilor rămâne la locul ei. Şi, mai ales, rămân oamenii care le populează. Iar aceştia, după şocul enorm al lui decembrie, au rămas total descumpăniţi. Ce să facă? Nu aveau – şi nu aveam – perspectiva clară şi de ansamblu asupra lumii în care trăiam, nu aveau libertatea lăuntrică a acţiunii pe cont propriu, nu aveau curajul şi responsabilitatea deciziei şi nu aveau (la fiecare palier al acelei lumi) mijloacele pentru a pune în aplicare deciziile cu impact semnificativ. Veneau – şi veneam – dintr-o lume în care totul “se hotăra sus”. Faptul că, într-o zi, sus n-a mai fost nimeni “sus” n-a făcut din ei – şi nici din noi – peste noapte nişte oameni liberi, adică nişte oameni care ştiu ce au făcut şi care au capacitatea de-a face ceea ce ştiu. Mai mult, acest lanţ vertical al comenzii mai avea o funcţie esenţială: de-a lungul lui se propaga, în egală măsură, corupţia. Ceea deosebeste corupţia de simplul furt e faptul că acesta din urmă e un act individual sau al unui grup mic şi anarhic, în vreme cea cea dintâi presupune o organizare (şi o structurare ierarhică) şi are un caracter sistematic. Cum modelul ierarhiei noastre administrative a rămas impregnat de experienţa fanariotă şi de supunerea faţă de Poartă, aceeaşi structură care difuza de sus în jos comenzile mai mult sau mai puţin arbitrare ale vârfului puterii, transmitea de jos în sus “atenţiile” şi cadourile cu ajutorul cărora se construiau cariere (sau pur şi simplu se acceptau statisticile trucate) intrând în graţiile eşlonului superior. Încă ceva: această legătură complexă “suda verigile lanţului” şi le conferea – la fiecare nivel – funcţionarilor de partid conştiinţa unei anumite impunităţi (valabile în măsura în care nu încălcau unele tabuuri sau nu veneau in coliziune cu capriciile tiranului) în ceea ce priveşte libertatea lor de-“a se descurca” pe teren şi de-a profita de avantajele poziţiei pe care o deţin. Suprimarea reţelei de comandă trebuie că le va fi apărut sub un dublu aspect: pe de o parte îi elibera de servituţile supunerii faţă de autoritatea superioară, dar pe de alta îi transforma din corupţii Partidului în simpli hoţi ce acţionau pe cont propriu. Şi oricât de mult îi va fi bucurat, pe moment prima ipostază,  cea de-a doua era de natură să-i înspăimânte. Căci faptul de-a fi de unul singur pe piaţa – cumplit de competitivă – a resurselor (fabrici, terenuri, acte, etc.), într-o vreme în care legea o face cel ce strigă mai tare, e extrem de riscant. Oricât de mult ar fi arborat tricolorul cu stema decupată şi brasardele albe, oamenii aceştia nu-şi puteau găsi liniştea decât având o garanţie “superioară”, “de la centru”, care să le dea autoritatea de-a pacifica răbufnirile de pe teren. Iar “centrul”, pentru a nu rămâne blocat într-o clădire (fie ea şi cea a Televiziunii sau a Ministerului Apărării Naţionale), avea o nevoie disperată de oameni “în teritoriu”. Şi, mai ales, de “oameni cu experienţă”, capabili să potolească agitaţia primelor zile de euforie şi să preia conducerea valului popular. Proclamarea Frontului Salvării Naţionale ca partid şi intrarea lui în cursa electorală (a cărei victorie îi era – tocmai ca partid – asigurată) nu a fost nimic altceva decât punctul de echilibru între interesele “centrului” grupate în jurul lui Ion Iliescu şi interesele “structurilor din teritoriu” care, refăcându-se ierarhia de partid, primeau garanţia impunităţii în noua lume. Într-un anume fel, ceea ce s-a întâmplat la 23 ianuarie 1990 a avut aceeaşi importanţă pentru viitorul României cu ceea ce s-a întâmplat la 22 decembrie 1989. Partidele istorice, câteva din figurile reprezentative (şi autentice) ale disidenţei cooptate în Front, o parte intelectualităţii (mai ales din Timişoara şi Bucureşti), o bună parte a exilului şi o parte a tinerimii universitare au simţit imediat primejdia şi au reacţionat, fiecare în felul său. Crearea în zilele următoare a Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională a avut exact acelaşi rol ca şi “remanierea” guvernului Groza după greva regală din 1945: a dat o aparenţă de “concordie” şi de legalitate unei situaţii în care tot câştigul era – în mod manifest – de partea unei singure grupări. Alegerile din Duminica Orbului au confirmat-o. Indiferent cum s-ar prezenta pe sine, actualul PSD e mai puţin idealurilor sociale pe care le clamează heralzii săi, cât al acestui pact originar care a făcut ca – dintru început – politica românească să devieze de la ceea ce putea o normalitate deomcratică. De atunci şi până azi, funcţionarii de stat (din administraţie, finanţe, întreprinderi, învăţământ, sănătate, etc.) au păstrat o fidelitate remarcabila Partidului – indiferent de avatarurile sale – înţelegând extrem de bine că fără această protecţie şi acoperire ierarhică şansele lor la prosperitate şi la carieră (într-o lume fără reguli, sau mai exact cu reguli multe şi facultative) sunt ca şi nule. Iar Partidul – acelaşi indiferent de nume şi de persoane – care a înţeles că nouă zecimi din voturi nu sunt în capitală şi nici nu sunt aduse de cluburile de discuţii, i-a răsplătit cu o atenţie de care alte categorii socio-profesionale nu au beneficiat. În mod particular i-a lăsat să reproducă – precum într-o hologramă – structura relaţiilor dintre centru şi provincie, dintre Partid şi clienţii săi în fiecare instituţie şi-n fiecare cotlon al ţării. Aceasta s-a dovedit a fi reţeta “stabilităţii” care-i ţine la un loc – departe de căile modernizării – şi pe nostalgici şi pe revoluţionarii de profesie. Şi, evident, cheia supravieţuirii şi prosperităţii marelui partid. Abia în urmă cu câţiva ani acesta şi-a găsit, într-“o anumită parte a presei”, o voce care să-i numească “marele proiect”. Iar vocea aceasta are succes nu pentru că ar spune ceva deosebit (în ciuda cadenţei “dezvăluirilor”), ci pentru că spune exact ceea ce oamenii – clienţi ai partidului – aşteaptă să li se spună.

Într-un fel sau altul dreapta trebuie să se descurce cu această realitate. Ceea ce are ea de făcut e ceva teribil de greu, tocmai pentru e simplu.

1. Să creeze un mare partid. E iluzoriu să ne imaginăm că partidele –cluburi de discuţii vor reuşi vreodată să acceadă – prin vot popular – la guvernare, astfel încât să-şi transforme ideile în politici. În absenţa acestuia, se vor pierde tot mai mult în războaie fracţioniste, iar discursul lor va rătăci, stingher, între “principii” (în perioadele dintre campanii) şi “strategii” (în epocile eloctorale). Câţiva intelectuali imberbi şi câţiva nemulţumiţi de tot ce există vor fi seduşi de “altceva”-ul lor de moment, dar, foarte probabil, vor migra – la fel de fascinaţi – către următorul “altceva”. E greu de crezut că un club de discuţii – cu “principii” ferme şi “strategii” mlădioase – va reuşi să depăşească această condiţie. Practic toate partidele de acest gen au dispărut, fie în uitare, fie fuzionând cu altele. Pur şi simplu nu aceasta e calea. S-ar putea obiectiva că o confederaţie de asemenea partide ar putea avea, totuşi, şanse. Nu cred. Politica de coaliţie are în România o limită clară şi idepasabilă: numele ei e algoritmul politic. Totul merge – cu cântece şi voie bună – până la înpărţirea funcţiilor. Atunci se scoate, pas cu pas, armamentul din dotare şi tot ce urmează nu e decât o mult prea lungă “noapte a cuţitelor lungi”. Încă ceva: morala oricărei politici de coaliţie în România ultimilor 20 de ani a fost revenirea PSD-ului la putere. Nici aceasta nu e calea. Cea mai profitabilă cale ar fi agregarea forţelor de dreapta într-un mare partid capabil să le ofere militanţilor săi o şansă de promovare similară celei ce le-o dă partidul stângii şi o unificare a vocilor determinantă nu de acorduri între spirite rafinate, ci de direcţia pe care încrederea aderenţilor o imprimă unui partid de anvergură. Riscul cel mai mare al unui astfel de partid este acela de a imita arhetipul PSD-ului. Dacă de-a va cădea în tentaţia de-o o face nu doar că va fi secund în raport cu modelul, ci va fi – pas cu pas – fagocitat de acesta.

2. Pentru a scăpa de această tentaţie un asemenea partid trebuie să-şi propună a face – şi chiar să facă, atunci când ajunge la putere – singurul lucru pe care PSD-ul nu l-a făcut niciodată şi nici nu-l va putea face: să dea o adevărată libertate corpurilor profesionale şi instituţiilor în care acestea se exprimă. Asta înseamnă două lucruri: să nu le mai controleze ca partid şi să nu le mai jefuiască ca guvern. Nu e usor, dat fiind că guvernele noastre îşi fac bugetul din suprataxarea instituţiilor din subordine (şi din cea a mediului privat), compensând exploatarea (absolut premodernă – în brutalitatea şi ineficienţa ei) a unui mare număr de angajaţi (sau de întreprinzători) cu privilegiile acordate unui mic număr de satrapi fideli şi dispuşi la orice pentru a-şi păstra funcţia. De aceştia se poate scăpa într-un singur fel: punându-i faţă în faţă cu responsabilitatea falimentului. Acest lucru înseamnă, printre altele, că va trebui să se pună capăt modelului “privatizărilor” postdecembriste. Libertatea trebuie asociată cu responsabilitatea: ai libertatea de-a te gestiona cum crezi mai bine, nimeni nu te va vămui de trei sferuri din venituri, dar nici nu-ţi va veni în ajutor când eşti pe marginea falimentului. Răspunzi nu faţă de guvern, ci faţă de angajaţi şi, încă mai mult, faţă de beneficiarii serviciilor pe care le oferi. Poţi, bine; nu poţi, ai dispărut. Sigur că un asemenra gen de politică presupune nu doar alţi oameni, ci – efectiv – o altă economie, alte proiecţii bugetare şi, mai ales, poate un prim moment de cădere înainte ca lucrurile să înceapă a funcţiona. Lucrurile acestea nu vor fi învăţate de azi pe mâine şi mulţimi de oameni aruncaţi în şomaj vor fi puşi să-şi clameze, public şi patetic, nostalgia după “adevăratul” partid. Nu cu discursuri trebuie să li se răspundă, ci oferindu-li-se imaginea concretă a unor instituţii funcţionale şi lucrative. Mai ales în provincie. Căci nu poate exista o descentralizare reală cât nu există corpuri profesionale – şi profesioniste – funcţionale şi eficiente în teritoriu. În absenţa lor, banii circulă, apărând şi redispărând, pe binecunoscutele reţele ale redistribuţiei, producând nu prosperitate, ci sărăcie.

Sunt cu putinţă aceste lucruri? Nu ştiu. În orice caz nu dintr-o dată. Soluţia PSD-ului pare cea mai bună, pentru că e cea mai simplă. Ea permite maşinăriei statului să funcţioneze fără mari sincope şi oferă iluzia normalităţii acolo unde, de multă vreme, nimic nu mai e normal. Corupţia, minciuna, trucarea statisticilor, falsificarea opţiunilor, impostura sunt într-atât de generalizate, încât au sfârşit prin a se banaliza. Mulţi, prea mulţi sunt cei care îşi închipuie că, pur şi simplu, “aşa e lumea” şi n-ai ce-i face. A lupta cu aceste racile ale lumii noastre revine la declanşa un război pe o frontieră ce ne traversează pe fiecare. Şi, pentru a avea o şansă în acest război, marele partid al dreptei se cuvine să ne convingă de cel mai important lucru: nu doar că trebuie să-l ducem, ci că merită să-l ducem. Atunci îl vom răsplăti cu încrederea noastră.

Dacă nu, cu sau fără partidul de dreapta, ne vom deplasa tot mai mult spre roşu, lăsând tot mai în urmă cele douăsprezece stele care, cândva, ne întruchipau, pe albastrul lor îndepărtat, lucrul cel mai apropiat: speranţele.

t

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. Calin spune:

    La noi nu s-a dus si nu se duce o lupta intre Stinga si Dreapta, ci intre cei care au furat de au rupt, care au devalizat tara, care vor sa fure in continuare si sa scape de puscarie (pe de-o parte) si cei care vor democratie, stat de drept, libertate, respectarea legilor si pedepsirea infractorilor (pe de alta parte).
    Cei din prima tabara, tabara coruptilor si infractorilor, dupa ce au furat miliarde de euro, cu spectrul puscriei in spate, si-au permis cele mai abjecte mijloace de propaganda si manipulare, cele mai perfectionate metode de fraudare a alegerilor.
    psd-ul si usl-ul nu reprezinta Stinga, ci ii reprezinta doar pe marii corupti si marii infractori, care au devalizat tara, iar apoi, ca sa scape de puscarie, au dat o lovitura de stat, au fraudat masiv alegerile si referendumul, au obstructionat justitia, i-au favorizat pe infractorii din usl si au indobitocit electoratul cu minciuni si calomnii.
    Nu exista partide compuse doar din oameni cinstiti, seriosi, competenti, incoruptibili, in afara oricaror banuieli.
    Totusi este aberant sa detesti un partid in care maximum 10% sunt posibil corupti, despre care se spune ca au furat zeci sau sute de mii de euro, dar sa votezi partide in care, cel putin, 90% sunt sigur corupti, despre acre se stie precis ca au furat milioane, zeci de milioane, sute de milioane si chiar miliarde de euro si impotriva carora exista mii de dovezi zdrobitoare, sute de dosare penale grele si zeci de procese pe rol, dar pe care justitia noastra corupta le tergiverseaza de ani de zile.
    Pe de alta parte, citi oameni corecti, cinstiti, seriosi, competenti, incoruptibili, in afara oricaror banuieli, pentru ca nu isi propun sa cistige alegerile ca sa fure si nici nu se simt amenintati pentru acte de coruptie, sunt dispusi sa candideze din partea Fortelor de Dreapta, pentru a fi atacati, calomniati, insultati, injurati, terfeliti, chiar agresati de derbedeii, huliganii, coruptii, infractorii, plagiatorii, repetentii si nulitatile care sustin usl-ul ?

  2. euripide spune:

    “De atunci si pâna azi, functionarii de stat (din administratie, finante, întreprinderi, învatamânt, sanatate, etc.) au pastrat o fidelitate remarcabila Partidului”
    cind intri in romania dinspre vest patrunzi intr o alta lume. primul lucru care te izbeste este faptul ca colcaie de militieni la drumul mare. te ai gindi ca aparatul asta imens care ti da senzatia unui stat politienesc, se ocupa de ordinea si siguranta locuitorilor. eroare : tara i plina de criminali, hoti si prostituate. rolul lor este sa vegheze la linistea alesilor neamului nu a cetatenilor. e bine sa eviti (daca poti) justitia si orice contact cu vreun functionar al statului : te va usura de bani si ti va ruina timpul liber. romania este patria “profesionistilor” finantati de la buget. daca ti se distribuie de catre partid un loc, de acolo vei iesi la pensie. un asemenea model (sa i zicem democratie mafiota sau oligarhica) nu poate functiona la nesfirsit. tot asa a fost si comunismul. se va reforma desigur. nu inainte de a si consuma ultimele rezerve (dupa ce si a anihilat si alungat cetatenii capabili, s a ajuns deja la etapa vinzarii si exploatarii salbatice a resurselor naturale)

    • Harald spune:

      Subscriu. Asta a fost și pentru mine cea mai frapantă remarcă, la ultima vizită în România. Peste tot, turme de polițiști care amendau șoferi și pietoni. În vest, prezența poliției e mult mai discretă, deși în Anglia fiecare traversează pe unde vrea, inclusiv pe roșu, spre deosebire de Germania.

      În Anglia nu-i pasă nimănui dacă mergi cu 110 mph, limitele de viteză intră efectiv în vigoare doar când se aprind indicatoarele electronice de limitare a vitezei, iar asta numai când traficul se aglomerează. În România, polițiștii cu radare stau la vânătoare pe autostrăzi, iar prostimea urlă mereu că vrea ”amenzi usturătoare”. Dar drumuri nu, că alea sunt greu de construit.

      • Mihai spune:

        Pai clar, atata timp cat statul e cel mai mare angajator si exista sistemul PCR de ocupare a posturilor…chiar or sa fie destui care stau acolo pana la pensie!

        Oare cate locuri s-au desfiintat in ultimii 3-4 ani de cand e criza? N-as fi surprins sa aflu ca sunt mai multi angajati acuma decat prin 2009, cand “duduia economia”.

        Cat despre politisti, la noi au fost tot timpul la panda, e relativ simplu:
        1) aduc ceva venituri la buget (nu stiu daca realizati ce foame de bani are statul roman, pensiile si alte plati sociale din ce credeti ca se platesc oare?).
        2) se autofinanteaza din spagi (salarii relativ mici?)
        3) ii mai sperie pe aia sinucigasi (si soferi si pietoni)
        Daca mergeti inspre vest o sa vedeti ca se respecta regulile de circulatie, in Germania iesiti de pe autostrada, luati un drum national la intamplare, si se pot observa diferentele. O sa-i vedeti pe nemti cum circula cu 70km/h dupa camioane si le e frica sa depaseasca. Pe de alta parte la noi in aceleasi conditii s-ar gasi destui kamikaze sa taie curbele unde n-au vizibilitate. Pe de alta parte daca-i da unul flash-uri (atentie radar in fata), imediat se linistesc baietii in trafic. Cam asta e explicatia…
        Iar cu pietonii, am asistat de cateva ori la aceeasi scena chiar in P-ta Victoriei, unde este pasajul pe sub bulevard de langa cladirea Orange: duba de Politie cu stickere pe ea “atentie pietoni” trasa la mijloc, langa scuar, si pietonii treceau ca orbetii PE LANGA duba. Asta in timp ce politistii dadeau amenzi altor pietoni pt trecere ilegala la duba. Cat de bolovan si orbete poti sa fii?

  3. ion adrian spune:

    Fata de km de text, rezumatul eficient ar fi asta:

    Plangera PMP la parchet pentru chestiunea traficului de influenta incercat in 2007 de PM Tariceanu fata de Presedinte si dovedit ca atare este absolut normala pentru a pune niste lucruri pe fagasul lor firesc . Felicitari PMP si dna Udrea. Tarzie? poate, dar eficienta.
    La fel de fireasca ar fi si plangerea fata de PM Ponta pentru ce se intampla in biroul lui daca am ajuns sa ne ocupam de ce se intampla in biroul unui frate . Evident ca daca s-ar fi facut in biroul lui Basescu discutia dintre tziganie si fratior , era ceva similar cu ce s- intamplat la Ponta in birou. Deci asta este ordinea fireasca si nu cred ca niciun agent de influenta mafiot-varan-pesedist sau kgbica ceea ce este cam acelasi lucru, ar putea sustine alt ceva. *:) happy
    Numai bine.

    • ion adrian spune:

      PS.Ma bucur ca odata cu aceasta “declaratie” parlamentara voi putea sa-mi verific o ipoteza mai veche referitoare la PCR 1(Psd plus sateliti) si PCR 2( pe atnici PNL azi un fragment pnlist si imi era teama si de o parte din PDL dar vad ca inca nu ) , ipoteza oricum mai pesimista decat ce urmeaza sa numaram maine.

  4. dan crisan spune:

    Eu nu cred ca dl Maci are dreptate. PSD nu e un partid de stanga: e partidul marilor privatizari (cu dedicatie) si indiscutabil cel care a mosit si democratia noastra, in anii 90, si capitalismul romanesc (de cumetrie). Prin urmare nu se poate vorbi de o ‘dreapta’ opusa ‘stangii (recte PSD). Cei de la dreapta (PNTCD, PNL si ce-a mai venit dupa ei) si-au infipt cumetrii care pe unde au putut, ca sa spolieze statul, dupa reteta binecunoscuta. Ca o face Mischie pt PSD sau Falca pentru PDL (sau PMP) tot baroni, tot clientelism, tot milionari. O Udrea sau un Igas nu-s deloc departe de un Zgonea sau un Sova. Rosia Montana s-au intrecut s-o vanda atat stanga cat si dreapta ca sa incaseze comisioanele. In vremea asta caile ferate ruginesc, autostrazile se tot construiesc, si am ajus ca fiecare al 8lea copil din mediul rural romanesc sa se duca flamand la culcare. Dreapta unita o sa ne aduca mai multe legi pe placul marilor corporatii, probabil ceva legi anti-avort si o mai mare influenta a BOR (prin gasca Baconschi Papahagi) -nu ca sub PSD ar avea BOR mai putina influenta, qed- si o noua-veche gasca (Videanu, etc) care sa fure din nou prin contracte cu statul. Aceiasi mizerie.

  5. euNuke spune:

    “Dreapta trebuie să se descurce cu această realitate. Ceea ce are ea de făcut e ceva teribil de greu, tocmai pentru ca e simplu.”
    Întru totul de acord cu această aserţiune. Iată insă ce găsesc eu a fi extrem de simplu pentru dreapta românească:
    1. Asociaţiile profesionale din mediul privat să-şi asume un rol politic accentuat. Ei sunt dreapta, iară nu acei politruci ce ţopăie amoral dintr-un partid intr-altul.

    2. in locul partidelor sistemice actuale care se declară de dreapta fără a avea vreo tangenţă relevantă şi contractuală cu breslele capitaliste e necesar să apară cel puţin o duzină de partide noi, chiar şi de nivelul cluburilor de lectură. Asta pentru că in acest moment oamenii de afaceri, inginerii şi proiectanţii, arhitecţii, avocaţii şi notarii, fermierii, doctorii şi profesorii din mediul privat, muncitorii din sfera economiei private NU au niciun fel de reprezentare in parlament. Interesele lor nu se regăsesc in niciun mandat şi in nicio platformă politică.

    3. Dreapta trebuie să descopere un mecanism* prin care mandatul să devină imperativ in pofida prevederilor de ordin constituţional. Adică să oblige cumva parlamentarii noilor partide să ţină seama de interesele grupurilor care i-au trimis in corpul legislativ.

    4. Dreapta trebuie să producă mandate de reprezentare. Fiece partid este un soi de antrepriză, politică şi nu economică. Pentru ca un partid să găsească muşterii -electorat- este absolută nevoie ca antrepriza să ofere ceva tangibil pieţei. Pentru a vinde mandatul sunt suficiente 3 condiţii: a) să ţintească o cerere existentă pe piaţă [de pildă legalizarea prostituţiei], b) să fie comprehensibil, concis, formulat in termeni uzuali c) să prevadă sancţiuni clare pentru nerespectarea obligaţiilor asumate de mandatar [vezi punctul 3 cu mecanismul] . Pentru că mare parte din ideile, convingerile, dorinţele vehiculate pe piaţă ce constituie cererea politică se află in flagrantă contradicţie -de pildă legalizarea prostituţiei- este util ca dreapta să fie polarizată din start pentru a nu permite stângii confiscarea unor părţi din electorat şocate de propunerile lansate de noile partide de dreapta radicale [blocul partidelor noi va cuprinde de la bun inceput moderaţi şi radicali in funcţie de poziţia doctrinară a acestora faţă de sistemul actual; radicalii de pildă vor solicita abolirea sistemelor de asigurări publice, moderaţii vor clama că e posibilă o reformare/privatizare etapizată] .
    Mandatul poate fi o fiţuică întocmită pe măsuţa unei cafenele politice care să cuprindă minim 3 fraze şi 2-3 nume. Un partid de dreapta poate fi pornit chiar şi cu o singură idee şi cu 3 indivizi care reuşesc să se pună de acord asupra formulării optime. Legea partidelor efectiv nu contează atunci când porneşti un partid. Partidul există nu de la intrarea lui in legalitate -norma actuală este oricum aberantă şi de tip totalitar- ci de la momentul apariţiei acordului de voinţă. Totul e să vrei să durezi, să iei in serios iniţiativa in care crezi, nu să te joci cu cuvintele ca un intelectual preţios pentru care forma şi confruntarea dintre învelişurile culturale îs esenţiale şi suficiente pentru activitatea politică, iar conţinutul poa să mai aştepte…eventual până la paştele cailor. Există idei care -prin faptul că răspund unei cereri masive de pe piaţă- pot asigura succesul unui partid de cafenea care aruncă pe piaţă un mandat de 3 rânduri. De pildă legalizarea cultivării şi comercializării marijuanei.

    5. Dreapta trebuie să conştientizeze că există un numitor comun -libertăţile cetăţeneşti, in special libertatea economică- pentru care merită ca in pragul alegerilor să suspende ostilităţile fireşti pentru a-şi focaliza energia asupra inamicului principal: stânga, etatistă sau socialistă, eurofilă sau rusofilă, sistemică sau revoluţionară. Ca să existe alianţe electorale viabile ale dreptei e nevoie insă ca electoratul fiecărui partid să fie convins că alianţele temporare nu vor dilua doctrina partidului favorit. De aceea trebuie evitată orice aluzie la vreo fuziune in preajma alegerilor. Electorii se vor simţi trădaţi.

    6. Dreapta trebuie să utilizeze orice fel de instrument publicitar pentru a face cunoscute mandatele propuse. Nu persoanele trebuie mediatizate, ci acele idei simple, atractive, care la simpla descoperire pot determina clientul să achieseze.

    *mecanismul poate fi imoral şi ilegal, dar oricum ar fi trebuie să producă un instrument de forţă in mâna cetăţeanului, o pârghie asupra mandatarului fără de care porţile politicii vor fi in continuare deschise escrocilor, demagogilor şi exhibiţioniştilor. Deocamdată nu există niciun fel de risc pentru politicianul wannabe in raport cu alegătorii săi, acesta nu se simte deloc legat in vreun fel de cetăţenii pe care pretinde că îi reprezintă, de aceea mediul politic constituie un magnet extraordinar pentru escroci, parlamentul fiind acel spaţiu protejat in care poţi înşela in continuu clienţii fără să păţeşti nimic, ba mai mult, cu cât eşti mai activ şi mai talentat in săvârşirea înşelăciunilor cu atât ai şanse mai mari să urci in ierarhia sistemului, să ajungi in funcţii înalte şi să-ţi creşti astfel cercul de clienţi ce urmează a fi spoliaţi. Nu poţi opune unui conglomerat de acţiuni şi instituţii imorale existente buna credinţă, fapta morală in absolut. Mai ales in contextul in care sistemul a ajuns pe culmile sale, in faza in care a reuşit să-şi transforme victimile in complici, in care cetăţenii, ca să poată supravieţui, se văd nevoiţi să se lase corupţi de sistem.

    • Mihai Maci Mihai Maci spune:

      Va multumesc pentru observatii. Sunt de acord cu ele. Si eu cred ca:
      1. Corpurile profesionale trebuie reprezentate. Aici nu e vorba de feudalizare – asa cum s-a facut, de pilda, cu salariile si pensiile speciale – ci de accesul la dezbaterea parlamentara a celor care produc si sustin economia. Tocmai pentru ca fiecare isi va apara interesele, exista sansa unui echilibru care nu-i va favoriza – ca acum – doar pe cei cu acces la tribuna.
      2. Punerea in miscare – dinspre societatea civila (sau chiar dinspre aceste corpuri profesionale inca nereprezentate) – a unor mecanisme, riguroase si eficiente, de control al activitatii parlamentarilor. E naiv sa ne imaginam ca ii controlam o singura data la patru ani, atunci cand votam. Atata timp cat parlamentarul nu trebuie sa dea seama cetateanului, el depinde doar de esaloanele superioare ale ierarhiei de partid. In aceste conditii, ideea insasi de reprezentare – care e fundamentul vietii democratice – ajunge o butaforie.
      3. Accentuarea libertatii, in special la nivelul economiei productive. Altfel spus interzicerea puterii de a practica in continuare “dictatura asupra nevoilor”, care favorizeaza (in mod programatic) spirala saraciei si a dependentei.

      Va multumesc inca o data,

      Mihai Maci



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)