Deoarece la începutul titlului am utilizat cuvântul „despre”, se cuvine să facem o scurtă precizare. În documentele militare româneşti din perioada comunistă, pe care le-am consultat în ultimii 16 ani, am găsit frecvent o formulare-clişeu provenită din limba rusă. De exemplu, la o reuniune a Comitetului miniştrilor Apărării ai statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (Budapesta, 29 noiembrie – 2 decembrie 1977) au fost discutate trei documente propuse de liderii militari sovietici şi intitulate astfel: „Despre structura, înzestrarea tehnică şi metodele de lucru ale organelor de conducere ale trupelor de uscat”; „Despre perfecţionarea structurii organizatorice a organelor de conducere ale Forţelor Armate Unite”; „Despre îndeplinirea hotărârii celei de a 7-a şedinţe a Comitetului miniştrilor apărării cu privire la problemele apărării civile şi direcţiile perfecţionării pe mai departe a activităţii comune în acest domeniu”. Sublinierile ne aparţin.
Pentru a rămâne în acelaşi ton cu perioada pe care o supunem atenţiei publicului, ne-am hotărât să utilizăm cuvântul „despre” în titlul articolului de faţă – gândindu-ne şi la Iosif Stalin, care ar fi spus unui subordonat să aleagă un titlu mai sugestiv pentru buletinul „Cominform”-ului. Astfel, organul de presă al organizaţiei înfiinţate de sovietici în septembrie 1947, în Polonia, s-a numit „Pentru pacea trainică, pentru democraţie populară”. Ironic, liderul sovietic dorea ca politicienii şi militarii americani să repete numele complet al buletinului pentru a crea în final o stare de confuzie şi disconfort psihic în rândurile „inamicilor Uniunii Sovietice”.
Revenind la subiectul principal pe care l-am propus, considerăm necesar să menţionăm mai întâi faptul că, la reuniunea din 14 aprilie 1949, Ana Pauker a prezentat membrilor Secretariatului C.C. al P.M.R. şi a fost aprobată o listă a regiunilor şi localităţilor din ţară în care se interzicea accesul diplomaţilor străini. Totodată, aceştia nu aveau voie să se deplaseze în anumite puncte din zona de frontieră, aflate la o distanţă mai mică de 50 km de graniţă.
În anul următor, cinci funcţionari care au lucrat în oficiile de presă şi informaţii ale reprezentanţelor Marii Britanii şi SUA de la Bucureşti au fost trimişi în judecată. Aceştia erau acuzaţii de înaltă trădare, trafic de devize, contrabandă, tentativă de trecere frauduloasă a frontierei şi fals în acte publice. Procesul s-a desfăşurat în perioada 26-28 aprilie 1950 şi completul de judecători ai Tribunalului Militar Bucureşti – format din generalul Alexandru Petrescu, lt.col. Pogrion Popescu, lt.col. Ion Zănescu, colonelul Louis Toescu şi colonelul Gheorghe Stavrică – a pronunţat următoarele sentinţe: 15 ani de muncă silnică (pentru Marie Eleonore Bunea-Wied şi Nora Samuelli), 20 ani de muncă silnică (Anny Samuelli şi Liviu Popescu Nasta), respectiv muncă silnică pe viaţă (pentru Constantin Mugur).
Autorităţile de la Washington au fost nemulţumite de faptul că funcţionarii respectivi şi mai mulţi diplomaţi americani au fost acuzaţi de fapte pe care nu le-au comis şi, drept urmare, au aplicat măsuri restrictive pentru membrii Legaţiei României din SUA, iar guvernul român a trimis în replică o notă de protest la Departamentul de Stat al SUA (23 iunie 1950).
În aceeaşi perioadă, organele Securităţii au acţionat sub îndrumarea sovieticilor pentru a descoperi şi anihila acţiunile organizate în România de serviciile de informaţii occidentale. Astfel, după lichidarea reţelei fostului consul francez de la Timişoara, Pierre Boulen (în 1948), a celei conduse în Dobrogea de agentul Biroului 2 francez, Henry Sequinaud (1949), au urmat structurile conduse de Louis Blanc (1950)[[1]], de lt.col. Serge-Henri Parisot (1948-1950), de fostul director al Institutului francez de Înalte Studii din Bucureşti, Marcel Fontaine (1949-1952)[[2]] şi de secretarul ataşaturii comerciale a Legaţiei Franţei, Alexander Piccolot (1952).[[3]] Totodată, autorităţile române au declarat „personae non gratae” pe secretarul III al Legaţiei britanice, R.A.I. King (iulie 1950), lt.col. Serge-Henri Parisot (octombrie 1950) şi ataşatul comercial francez, Eugen Paul Regnier (1952).
La capătul unui proces judecat la Tribunalul Militar Bucureşti (18-23 octombrie 1950) au fost pronunţate următoarele sentinţe: pentru preotul Dumitru Matei şi inginerii Romuald Druszcz şi Ion Cudalbu – condamnări la moarte; Gheorghe Braşoveanu, Dumitru Lambru şi Petre Toma Ghiţulescu – muncă silnică pe viaţă; Alexandru Olteanu, Louis Fontaine (om de serviciu la Legaţia Franţei de la Bucureşti) şi Lucien Bassy Thybaudet (fost secretar al Uniunii Francezilor din România) – 20 ani de temniţă grea; Elisabeta Perraudin – 15 ani de temniţă grea; Celestine Pauline Gauchet – 12 ani de temniţă grea. Averile condamnaţilor au fost confiscate de către statul român (în cazul cetăţenilor francezi, doar ceea ce deţineau în România), iar lt.col. Serge-Henri Parisot, ataşat militar al Franţei din România, a fost declarat „persona non grata” şi, la 2 noiembrie 1950, a plecat spre ţara natală.
La 14 august 1951, o altă instanţă militară l-a condamnat la moarte pe generalul Mihai Romanescu. Fostul comandant al Comandamentului Forţelor Aeriene Militare (noiembrie 1947 – iulie 1950) nu era agreat de colonelul Nicolae Fulga (locţiitor politic la C.F.A.M. din 1948) şi a fost arestat în mod abuziv la 28 iulie 1950 – fiind acuzat greşit că ar fi avut intenţia de a instala un post de radio pentru a transmite iugoslavilor şi serviciilor anglo-americane informaţii despre unităţile române şi sovietice aflate în Oltenia şi Banat, manevrele pe care le efectuau, precum şi date despre aerodromul militar de la Craiova (aflat în construcţie). În acelaşi proces a fost pronunţată pedeapsa capitală pentru Gheorghe Polizu-Micşuneşti, Mihail Bosoancă şi Alexandru Liciu. Radu Matak, Anton Dumitrescu, Titus Onişor şi Ion Vasilescu Valjean au primit condamnări la muncă silnică sau temniţă grea, iar averile tuturor inculpaţilor au fost confiscate. Executarea lui Mihai Romanescu a avut loc în penitenciarul Jilava la 8 februarie 1952, iar colonelul Nicolae Fulga a condus C.F.A.M. din august 1950 până la 15 decembrie 1953 – fiind destituit pentru faptul că nu a mărturisit autorităţilor comuniste actele de provocare şi jafurile pe care le-a săvărşit împreună cu soţia sa, Ana Budei, împotriva unor cetăţeni evrei, în perioada regimului naţional-legionar (când îndeplinea funcţia de portar la blocul din strada Popa Petre nr. 42, din Bucureşti).
O altă victimă a anchetatorilor comunişti a fost Grigore Ionescu. Trecut în rezervă prin Decretul nr. 79 din 25 aprilie 1952 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, generalul-maior genist a fost anchetat sumar, apoi arestat la 7 septembrie 1952 împreună cu 16 ofiţeri din subordine, sub acuzaţia de înaltă trădare şi sabotare a lucrărilor pe care le condusese la sistemul de fortificaţii conceput de Statul Major General al armatei sovietice şi care s-a realizat la graniţa dintre România şi Iugoslavia, în perioada 1950-1952. Din grupul respectiv au făcut parte următorii militari: lt.col.ing. Dan Cocorandu, lt.col.ing. Constantin Şerbu, lt.col. Ioan Gruia, maior Florea Predoiu, maior Virgil Teodorescu, căpitan Gheorghe Stan, căpitan Claudiu Pietraru, căpitan inginer Ion Ionescu, locotenent Ioan Ciobanu, lt.col. Niculae Călăraşu, lt.col. Andrei Naum, căpitan Gheorghe Roşioru, căpitan Vladimir Harea, căpitan Marius Cioconea, locotenent-major Dumitru Iliescu, locotenent-major Constantin Dragnea. Grigore Ionescu şi primii nouă ofiţeri nominalizaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe diferite termene de Colegiul Militar al Tribunalul Suprem (19 decembrie 1953).
Doi ani mai târziu, autorităţile de la Bucureşti au emis Decretul nr. 421 din 24 septembrie 1955, prin care au fost graţiaţi toţi cetăţenii condamnaţi la pedepse privative de libertate până la zece ani inclusiv. În acelaşi sens, Prezidiului Marii Adunări Naţionale a aprobat la 8 decembrie 1955 graţierea militarilor condamnaţi în decembrie 1953, iar organele de ordine i-au eliberat la 19 decembrie 1955.
Acestea sunt doar câteva exemple de abuzuri săvârşite de comunişti în România, la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, sub oblăduirea consilierilor sovietici. Prigoana declanşată de liderii politici de la Bucureşti împotriva celor care ar fi putut săvărşi acte de nesupunere faţă de autorităţi a fost extrem de dură.
În episodul următor vom încerca să explicăm anumite efecte generate de teroarea comunistă din România în domeniul economic.
(prima parte a articolului o gasiti aici)
(Va urma)
NOTE_______________________
[1] Traducător la Legaţia Franţei de la Bucureşti, Louis Blanc a fost condamnat în 1950 la 20 de ani de muncă silnică şi a decedat în detenţie, în martie 1952.
[2] Din reţeaua respectivă, descoperită în anul 1951 de Securitate, au făcut parte Alexandru Vladovici, Costică Eugen Mavrichi, generalul Pîrvulescu, inginerul Emil Drăgănescu (de la Ministerul Energiei Electrice) şi funcţionara Lucia Stănescu Pană (de la Vama Poştei din Bucureşti – Gara de Nord).
[3] În calitate de agent al Biroului 2, Alexander Piccolot a obţinut informaţii de la Smaranda Chehata, Alexandru Vladovici şi şefa de serviciu Valentina Popescu (care lucra la Societatea „Româno-export”). Au fost arestaţi cu toţii şi condamnaţi în anul 1952. Este posibil ca Alexander Piccolot să fi fost eliberat din închisoare în luna noiembrie 1954, aproape în acelaşi timp cu Louis Fontaine şi Celestine Pauline Gauchet, deoarece membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au aprobat la reuniunea din 6 noiembrie 1954 „punerea în libertate şi expulzarea lui Piccolot şi încă (sic!) doi cetăţeni francezi din grupul de spioni francezi (subl.n.)”. Apud Florian Banu, Instrumentalizarea justiţiei de către regimul comunist (1945-1958), în „Caietele CNSAS”, anul II, nr. 2 (4)/2009, p. 142.
Condamnaţi în 1950, Louis Fontaine şi fosta sa soţie, Celestine Pauline Gauchet, au plecat în Franţa la 12 noiembrie 1954.
După două luni de la eliberările respective, Gheorghiu-Dej a declarat la reuniunea din 22 ianuarie 1955 astfel: „Ca informare a Biroului Politic, conform cu cele stabilite anterior, s-a dat drumul la 2 sau 3 francezi, elveţieni, Housse, Piccolot etc. Încercăm şi prin aceasta a îmbunătăţi puţin atmosfera. Recomandarea a fost să nu le dăm drumul deodată la toţi, ci pe rând (subl.n.)”. Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), vol. I (1954-1961), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, p. 121.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cumplite vremi.
Ceva asemanator se intimpla in imediata apropiere, Turcia :P
Sper să am timpul necesar pentru a analiza şi situaţia din Turcia, privită din prisma militarilor români (1966).
poate anticipez,gindindu ma la efectele generate! ? poate nu ?
pamintul a devenit proprietatea intregului popor, ha ha; casa bunicului a fost demolata; sigur in societatea dreapta, bunicul a putut sa si ia caramizile si a primit si ceva bani pe casa( nu pretul din regimul burghezo-mosieresc care se practica pe piata,desigur!);da mai mult ! comunisti i au dat o garsoniera in cartierul marginas construit ptr originili sanatoase care au coborit de la munte in valuri atunci( era singur si avea dreptul la 20 metri patrati) sarmanul bunic chiabur, a fost mutat din casa parintilor si parintilor sai.dar ptr binele poporului ! sistematizarea oraselor si satelor romaniei se chema.draga frate regatene; era casa nu chirpici si situata in vatra orasului nu a ctitoriei.
ei, a venit revolutia furata sau revolutia intregului popor romin si oameni munci de la sate mutati in blocuri la oras au fost improprietariti cu apartamentele pina atunci ale statului rominilor.sigur,au dat ceva bani pe ele; cit pe un frigider ! da,da ! tot atit costa un frigider atunci,la fel un apt.! ei,dar oameni muncii urmau sa voteze atunci ! iliescu apare,soarele rasare
da sa termin povestea; azi pe locul casei bunicului are vicepremierul rominilor,un tinar venit la oras in acele vremi, un apt. si da ! are in proprietate pamintul ce odata a fost al bunicului,dar pe care tovarasi lui de partid i l au luat
O completare privind un caz mult mai cunoscut:
Într-un document întocmit la 12 octombrie 1966 şi semnat de Vasile Patilineţ, Ion Medrea, Cornel Onescu, Grigore Răduică, Teodor Vasiliu, Evghenie Tănase şi Lefter Buru s-a consemnat astfel: „LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU a fost reţinut la 28 aprilie 1948 şi cercetat în primele 17 luni – de către o comisie de partid.
Din octombrie 1949, LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU a fost cercetat la Serviciul Secret de Informaţii de un organ de anchetă condus de PETEA GONCEARUC.
De la sfârşitul anului 1950 ancheta a fost continuată de Ministerul Afacerilor Interne până în primăvara anului 1954 când a fost trimis în faţa justiţiei”.
Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954 în închisoarea de la Jilava, după un proces înscenat de autorităţile comuniste de la Bucureşti.
Folosind datele descoperite până în prezent, putem presupune că Piotr Gonciaruk (care şi-a românizat numele la începutul anilor ’50, devenind Petre Petrescu) a fost sprijinit în ancheta respectivă chiar de către consilierii sovietici pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej i-a solicitat lui Iosif Stalin în scrisoarea din 3 noiembrie 1949, în care liderul român a menţionat astfel: „Studiind materialele legate de procesul bandei lui [László] Rajk [fost ministru de Interne al Ungariei, în perioada 20 martie 1946 – 5 august 1948; ministru al Afacerilor Externe, în perioada 5 august 1948 – 30 mai 1949], conducerea partidului nostru a hotărât să treacă la analizarea situaţiei unor membri ai partidului care au o activitate confuză, suspectă. Întrucât nu avem suficientă experienţă pentru a întreprinde cu succes o asemenea analiză, vă rugăm să ne trimiteţi unul sau doi specialişti în aceste probleme pentru a acorda sprijin conducerii partidului nostru în demascarea şi neutralizarea agenţilor spionajului imperialist”. Iosif Stalin cunoştea deja că Lucreţiu Pătrăşcanu era anchetat la Bucureşti şi, la 13 noiembrie 1949, liderul sovietic a aprobat cererea lui Gh. Gheorghiu-Dej.
D-le Opris, citind aceste articole am incercat un fel de simpatie ptr. „victimele” cumplitelor situatii pe care le descrieți…… Brrrr…..!!
Doar că multe dintre „victime” nu sint decit niste luptători credincioșii ai regimului criminal. Ar fi procedat exact la fel dacă ar fi avut ocazia.
Sau intr-o altă notă, victime deloc inocente intr-un razboi intestin din cadrul aceleiasi bande criminale. Să-i blestemăm pe învingătorii razboiului fratricid și sa deplângem soarta invinsilor care, foarte probabil, erau la fel de lipsiti de scrupule ?!?? Nu ma refer la tehnicieni, ingineri care incercau sa profeseze ci la ceilalti.
Greu de crezut ca generalii epurati/eliminati in anii ’50 erau niște domni de mare caracter devotati democratiei.
Așa că poate ar fi utile niste precizari care sa contextualizeze…… Nu credeti ?!?
O descriere detaliată a represiunii comuniste se poate găsi în volumele editate în acest scop. Eu doar am amintit câteva cazuri mai cunoscute.
Criminala cerere: ” vă rugăm să ne trimiteţi unul sau doi specialişti”
De la care sa invatam si noi :P e subinteles.
(Circula o legenda: la executie ar fi asistat si Dej si ca l-a lovit cu o ranga.)
Cred ca unii din condamnati au avut si grade militare, unele nume parca le-am intilnit in cartile lui Ion Ioanid. Puteti sa le afisati,daca asa este?
Într-adevăr, cărţile scrise de domnul Ion Ioanid m-au ajutat să înţeleg dimensiunea represiunii comuniste şi le-am utilizat pentru a descrie situaţia de mai sus.
Acolo unde a fost cazul, am menţionat gradele militare.
dar unde sunt pierderile teritoriale etc ?
Dupa cum se observa din titlu, articolul este compus din mai multe parti; azi „ii”.
Urmeaza.
Un caz, doar, Insula Serpilor e o pierdere de teritorii.
Domnule victor L, aţi intuit exact ceea ce urmează :)