Home » Analize »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Generalul Mihail Burcă şi activitatea informativă a unor reprezentanţi militari sovietici în România

Petre Opris octombrie 10, 2018 Analize, Sinteze, Societate/Life
6 comentarii 3,123 Vizualizari

În România, cuvântul „securitate” aduce aminte în primul rând de sinistra instituţie creată la 30 august 1948 de comuniştii români, sub directa îndrumare a autorităţilor sovietice şi acest aspect creează o stare de disconfort celor care doresc să explice raţiunile pentru care statele Uniunii Europeane (inclusiv România) au nevoie de o adaptare a politicii generale în funcţie de provocările de securitate existente la nivelul celui de-al doilea deceniu al secolului XXI. Atât la Bucureşti, cât şi în alte capitale din Europa Centrală şi de Est există dezbateri axate pe găsirea unor forme de adaptare a sistemelor de informaţii şi de siguranţă naţionale la noile condiţii, concomitent cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor.[1] Dacă la Varşovia, de exemplu, se discută despre întărirea serviciului de informaţii al armatei poloneze şi a siguranţei naţionale, în general, participanţii la dezbatere nu uită să amintească despre scandalurile în care a fost implicată instituţia respectivă în ultimii 25 de ani, modul cum au fost promovate în diferite funcţii de conducere persoane care au studiat în URSS înainte de 1991, deşi Polonia este stat membru al NATO şi al Uniunii Europene.[2] Din acest punct de vedere, autorităţile române sunt ferite de anumite surprize neplăcute deoarece ultimii ofiţeri români trimişi la studii în URSS de către conducerea Direcţiei I a Ministerului Afacerilor Interne (ulterior, Direcţia de Informaţii Externe şi, din 1990, Serviciul de Informaţii Externe) s-au întors la Bucureşti în luna mai 1963 şi, din august 1963, au urmat cursurile de specialitate la Şcoala M.A.I. nr. 5 (aflată vis-à-vis de Piaţa Gorjului), apoi au susţinut examenul de absolvire.[3]

Din păcate, informaţiile despre persoanele care au condus la un moment dat anumite compartimente din cadrul Ministerului român al Afacerilor Interne şi Departamentul Securităţii Statului sunt lapidare în documentele care se află în prezent la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţi şi motivul este uşor de înţeles: cele două instituţii au fost militare şi au avut ca model sistemul sovietic de organizare. Orice informaţie cu caracter personal putea fi considerată secretă de cei care au condus instituţiile respective, potrivit principiului „Ţara este înconjurată de duşmani!”. În consecinţă, istoricii sunt nevoiţi să apeleze câteodată doar la izvoarele orale şi este necesară multă răbdare pentru a verifica informaţiile primite, astfel încât să nu afecteze acurateţea ştiinţifică a lucrării redactate.

În jurnalul său din cursul celei de-a doua conflagraţii mondiale, liderul comunist bulgar Gheorghi Dimitrov a precizat faptul că a instruit la un moment dat un grup de activişti politici (din care făcea parte viitorul general Mihail Burcă) şi radiotelegrafişti, înainte de trimiterea acestora în România (11 iunie 1943). Asemenea acţiuni au fost organizate de liderul comunist bulgar şi subordonaţii săi din Komintern încă din vara anului 1941, într-o strânsă cooperare cu două servicii de informaţii sovietice: NKVD şi GRU.[4]

Deoarece Mihail Burcă a făcut parte din grupul respectiv, putem presupune faptul că, în perioada de instruire a sa în URSS, acesta a avut legături directe cu ofiţeri NKVD şi/sau GRU, iar când a îndeplinit funcţia de şef al Direcţiei Generale Politice din Ministerul Afacerilor Interne (septembrie 1947 – 30 decembrie 1950), Mihail Burcă a discutat direct cu consilierii sovietici aflaţi în România pentru a supraveghea situaţia politică, militară, economică şi socială. Totodată, se cunoaşte că generalul Leontin Sălăjan a propus la 5 septembrie 1955 şi Comitetul Central al P.M.R. a aprobat ca trei generali şi şapte ofiţeri români să urmeze timp de doi ani cursurile Academiei Militare Superioare „Klement E. Voroşilov” de la Moscova, începând din noiembrie 1955.[5] Numele lui Mihail Burcă s-a aflat pe lista semnată de şeful Marelui Stat Major şi, din anul 1960, l-a avut ca subordonat pe generalul Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), fost agent NKVD în perioada interbelică (în Belgia, Franţa şi România). Apoi, la reuniunea din 26 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., Nicolae Ceauşescu a declarat că sovieticii foloseau în România reţeaua de spionaj creată din foşti prizonieri români de război, capturaţi de Armata Roşie în a doua conflagraţie mondială.[6] În consecinţă, se poate presupune faptul că iniţiativa generalului-maior I. V. Vinogradov de a-l contacta pe generalul Mihail Burcă în primăvara anului 1962 nu a fost doar o simplă întâmplare.

În opinia noastră, documentul pe care îl publicăm în continuare, în anexă[7], este o dovadă elocventă a interesului pe care ataşatul militar sovietic îl avea pentru menţinerea unor legături şi exploatarea informativă a unui român care şi-a trădat ţara în timpul celui de-al doilea război mondial şi care, la un moment dat, a ajuns în funcţia de adjunct al ministrului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române. Din căpitan al Armatei Roşii (grad acordat în anul 1936, în timpul războiului civil din Spania, unde a comandat Batalionul „Balcanii”), Mihail Burcă a ajuns locţiitor pentru educaţie şi cultură al comandantului Regimentului 1 Infanterie Voluntari (2 octombrie 1943 – 1944), apoi locţiitor politic al comandantului Diviziei 1 Infanterie Voluntari „Tudor Vladimirescu” (1944-1947). Au urmat alte funcţii foarte importante în cariera sa: comandant secund pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă la Corpul de Grăniceri (iunie – septembrie 1947), şef al Direcţiei Generale Politice a Ministerului Afacerilor Interne (septembrie 1947 – 30 decembrie 1950), general-maior (30 decembrie 1948), comandant al Trupelor M.A.I. (30 decembrie 1950 – 20 septembrie 1952), prim-locţiitor al lui Ştefan Pavel (ministrul Afacerilor Interne) şi comandant al Trupelor M.A.I. (20 septembrie 1952 – 7 septembrie 1953), comandant al Regiunii a II-a Militare (12 septembrie – 18 decembrie 1953), comandant al Forţelor Aeriene Militare (18 decembrie 1953 – februarie 1956 şi decembrie 1957 – iunie 1958), ofiţer-student la Academia Militară a Marelui Stat Major – Facultatea de Aviaţie (Moscova, februarie 1956 – decembrie 1957), adjunct al ministrului şi şef al Spatelui Forţelor Armate (iunie 1958 – februarie 1972), comandant al Comandamentului Serviciilor Armatei (februarie 1972 – ianuarie 1973).

În cursul discuţiilor sovieto-române de la Moscova (11 iulie 1964), Nikolai Podgornâi a descris situaţia neplăcută în care s-a aflat generalul-maior I. V. Vinogradov, ca urmare a „lipsei de dorinţă” a autorităţilor de la Bucureşti de a permite ataşatului militar sovietic să stabilească „contacte de lucru cu conducerea serviciului de informaţii militare” în anul 1961. În acele condiţii, „Statul Major al armatei sovietice i-a spus tov. Vinogradov să nu mai revină la această problemă şi să nu se mai ocupe de legături cu serviciul de informaţii al armatei române, ci să se limiteze numai la funcţia de reprezentant”[8].

În altă ordine de idei, generalul-maior I.V. Vinogradov (numit în funcţia de ataşat militar în luna ianuarie 1961) a afirmat că este nevoit să plece la 1 iunie 1962 din România, cu familia, sugerând astfel lui Mihail Burcă faptul că avea nevoie urgent de informaţii. Cu toate că nu a primit ceea ce dorea, Vinogradov nu a fost retras de la post şi a asistat la aplicaţia Organizaţiei Tratatului de la Varşovia desfăşurată în sud-estul României şi în Bulgaria (15-17 octombrie 1962), împreună cu generalul-locotenent E.T. Marcenko, generalul-maior A.A. Tereskin, generalul-maior S.D. Lavrentiev şi contraamiralul Domnin – care îndeplineau atunci funcţiile de reprezentanţi ai Comandamentului Forţelor Armate Unite (C.F.A.U.) pe lângă Marele Stat Major al armatei române.

Retragerea de la post a generalului I. V. Vinogradov a avut loc în luna martie 1963 şi înlocuitorul său, colonelul Makovkin, a fost implicat un an mai târziu într-un incident diplomatic, în cursul unei excursii organizate de autorităţile române (Bârlad, 11 iunie 1964). Emil Bodnăraş a semnalat acel caz în timpul convorbirilor sovieto-române de la Moscova (7-14 iulie 1964) şi Nikolai Podgornâi l-a apărat pe colonelul Makovkin, astfel: „Am vrea să atragem atenţia tovarăşilor români asupra unui aspect foarte important al acestei chestiuni. O asemenea atitudine faţă de reprezentantul militar sovietic, confruntarea rapidă care a fost organizată de către M.F.A. al României, nu este compatibilă cu nici un fel de norme ale relaţiilor dintre state suverane, cu atât mai mult cu cât este vorba de ţări socialiste, aliate, conform Tratatului de la Varşovia. Considerăm acest lucru nemaipomenit. Să fie organizată o interogare, să se facă o confruntare şi alte asemenea acţiuni este jignitor şi inadmisibil faţă de orice cetăţean al unei oricărei ţări (sic!), nemaivorbind de reprezentanţi oficiali (subl.n.)”[9].

Colonelul Makovkin a rămas la post până în momentul în care autorităţile de la Moscova l-au trimis la Bucureşti pe înlocuitorul său (probabil), colonelul F.A. Musatov – care a colaborat cu generalul Gheorghi Pavlovici Romanov, sosit în luna mai 1966 în România, în calitate de reprezentant al C.F.A.U. pe lângă armata română. Totodată, se cuvine să menţionăm faptul că, în anul în care colonelul Makovkin a sosit la Bucureşti (1963), autorităţile de la Moscova l-au retras de la post pe contraamiralul Domnin, reprezentantul Comandamentului Forţelor Armate Unite pe lângă Marina Militară română. În locul său a sosit contraamiralul Vladimir Alexeev, care a fost schimbat după doi ani din funcţia respectivă şi numit locţiitor pentru probleme organizatorice la Statul Major al Marinei Militare sovietice. În perioada 1967-1975, acesta a îndeplinit funcţia de prim-locţiitor al şefului Statului Major al Marinei şi a primit gradul de amiral la 11 iunie 1970.

În anul 1971, generalul-colonel Gheorghi Pavlovici Romanov a fost implicat în cazul de spionaj al generalului Ion Şerb. Pentru a evita escaladarea unui conflict diplomatic, mareşalul Ivan Iakubovski a fost nevoit să-l anunţe la 19 ianuarie 1972 pe Nicolae Ceauşescu despre retragerea de la post a generalului sovietic.

Noul reprezentant al C.F.A.U. pe lângă armata română, generalul-colonel A. A. Dementiev, a preluat funcţia respectivă în luna martie 1972 şi a avut, ca personal ajutător, un locţiitor (generalul-maior M. B. Razumov), un ofiţer translator (lt.col. P. Boloţki), un ofiţer cu cifrul (lt.major Igor Vladimirovici Masiuk), un subofiţer (care se ocupa de probleme administrative) şi o dactilografă (Sofia Sergheevna). De remarcat este faptul că, potrivit Hotărârii Comitetului Politic Consultativ al O.T.V. (Moscova, 29 martie 1961) şi protocolului militar româno-sovietic (semnat de generalul Leontin Sălăjan la Moscova, la 31 martie 1961), reprezentanţa C.F.A.U. în România avea următoarea componenţă: un reprezentant principal al C.F.A.U. pe lângă Ministerul Forţelor Armate ale R.P. Române şi câte un reprezentant (evident, sovietic) pentru pregătirea de luptă a armatei române, apărarea antiaeriană a teritoriului, precum şi pentru marina militară română.[10]

Revocarea din funcţie a generalului-colonel A.A. Dementiev s-a produs în luna august 1976 „datorită încheierii termenului de serviciu în afara graniţei”[11], în locul său fiind numit generalul-locotenent Vasili Karpovici Diatlenko – prim-locţiitor al comandantului trupelor Regiunii Militare Moscova şi, apoi, locţiitor al şefului apărării civile a Uniunii Sovietice.

La începutul anilor ’80, generalul Vasili Karpovici Diatlenko a fost înlocuit de generalul-colonel V.A. Makarov, care a locuit mai mulţi ani la Bucureşti. Apoi, funcţia respectivă a fost ocupată pentru o scurtă perioadă de către generalul-colonel G.G. Borisov.[12]

La 15 aprilie 1989, generalul-colonel Vasile Milea i-a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport secret, prin care îl informa că generalul de armată Piotr Gheorghevici Luşev, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite, a hotărât eliberarea din funcţie a reprezentantului său pe lângă armata română, generalul-colonel G.G. Borisov (bolnav). Acesta urma să fie înlocuit cu generalul-locotenent Alfred Grigorievici Gaponenko.

În documentul trimis preşedintelui României, ministrul Apărării Naţionale a precizat astfel: „Raportez că în Statutul Forţelor Armate Unite şi al Comandamentului Unificat (art. 8) se prevede că reprezentanţi ai comandantului-şef se pot găsi în armatele statelor participante la Tratatul de la Varşovia «cu acordul guvernelor». Ca urmare, la numirea acestora, în anii 1972, 1976, 1980 şi 1988 s-a comunicat Comandamentului Unificat că Guvernul R.S. România nu şi-a manifestat dorinţa şi nu intenţionează să ceară reprezentanţi ai comandantului-şef (subl.n.)”.

În condiţiile respective, soluţia a venit chiar din partea generalului Vasile Milea, astfel: „Propunem şi respectuos Vă rugăm a aproba să comunicăm generalului de armată Luşev P. G., aşa cum am procedat şi la înlocuirile anterioare, că Guvernul Român nu şi-a manifestat dorinţa şi nu intenţionează să ceară reprezentanţi ai comandantului-şef pe lângă Armata R.S. România, iar în legătură cu venirea la Bucureşti a generalului-locotenent Gaponenko A. G. că nu avem obiecţii (subl.n.)”.

Totodată, ministrul Apărării a trimis lui Nicolae Ceauşescu o fişă cu datele biografice ale generalului numit în funcţia de reprezentant al comandantului-şef al Forţelor Armate Unite pe lângă armata română. În vârstă de 58 de ani şi membru al P.C.U.S., acesta era absolvent al Academiei Militare a Trupelor de Blindate şi al Academiei „Klement E. Voroşilov” a Marelui Stat Major al Forţelor Armate ale URSS. De-a lungul carierei sale, generalul Alfred G. Gaponenko „a îndeplinit funcţii de: comandant de divizie, şef de stat major de armată, prim-locţiitor al şefului statului major de regiune militară, şef de direcţie în Marele Stat Major. În 1987 a fost numit locţiitor al şefului Direcţiei Principale de Operaţii din Marele Stat Major”.

Nicolae Ceauşescu a citit raportul ministrului Apărării Naţionale şi recomandarea primită de la Ion Coman. Apoi, a aprobat ca generalul de armată Piotr Gheorghevici Luşev să fie informat că guvernul României nu a solicitat vreun reprezentant al comandantului-şef al Forţelor Armate Unite pe lângă armata română, însă nu există obiecţii faţă de sosirea generalului-locotenent Alfred Grigorievici Gaponenko la Bucureşti.

Răspunsul respectiv constituie o dovadă clară a faptului că Nicolae Ceauşescu îi considera musafiri nepoftiţi pe toţi generalii sovietici trimişi în misiune în România, fără o solicitare expresă din partea sa.[13]

Mai 1962. Raportul generalului-locotenent Mihail Burcă, adjunct al ministrului Forţelor Armate, referitor la o discuţie personală avută cu generalul-maior I.V. Vinogradov, ataşatul militar al URSS în România.

Arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R.

Nr. 1648 / 1962

În ziua de 06.05.[19]62, orele 18.00, este chemată la telefon soţia mea de către soţia ataşatului militar Gl.mr. Vinogradov, întrebată fiind dacă Burcă este acasă. Răspunzând afirmativ, a cerut insistent să i se permită să vină pentru câteva minute împreună cu soţul ei, spunând că este o problemă foarte urgentă şi neplăcută pentru el.

Din discuţii a reieşit: că îmi destăinuie o problemă secretă şi mă roagă să nu spun la nimeni.

A început astfel: că eu am pregătit şi am avut ca agentură informativă pe: Pintilie Gh., Posteucă Mişa şi Nicolau Serghie.

„Când am fost numit ataşat militar în România, m-am bucurat foarte mult şi totodată am primit sarcina să mă ocup de Direcţia Informaţii [a] M.F.A.

La sosirea în România, prezentându-se la tov. Gl.col. Tutoveanu I., i-a spus că are însărcinarea să se ocupe şi de munca de informaţii. Tovarăşul Tutoveanu i-a răspuns că-l depăşeşte această problemă şi că depinde de tov. Ministru Sălăjan şi Biroul Politic [al] C.C. [al] P.M.R.

Tov. Vinogradov mai departe spune că tov. Sălăjan i-a spus că în privinţa specialiştilor militari guvernele noastre au stabilit numărul şi pe ce probleme au simţit nevoia. Şi, în legătură cu problema ridicată de el, o va aduce la cunoştinţă mai sus.

După şapte luni de stat aici, Moscova l-a întrebat cum merge treaba şi dacă are răspuns în această problemă.

Răspunzând negativ, i s-a spus să se ocupe numai de munca ca (sic!) Ataşat Militar. Până în vara anului 1961 am avut legătură sporadic cu şeful Direcţiei Informaţii, Gl.mr. [Constantin] Popa, Col. Silaghi şi Col. [Ion] Ciulei, care veneau la dânsul după materiale şi câteodată cereau consultarea în legătură cu munca de cercetare pe linie de aplicaţii.

În aprilie 1962, spune el, am fost chemat la Moscova, la Minister, şi înainte de a se prezenta la şeful Marelui Stat Major a fost chemat de către şeful Direcţiei de informaţii sovietice, Gl.col. [Vladimir Dmitrievici] Ivanov, care îi atrage atenţia că s-a primit un raport din partea Generalului [E.T.] Marcenco, care spune printre altele că din partea noastră este o atitudine răuvoitoare faţă de tov. sovietici şi că unul din aceste exemple redă faptul că lui Vinogradov nu i s-a permis să lucreze cu Direcţia Informaţii [a] M.F.A.

Vinogradov spune că, în legătură cu această problemă, el n-a vorbit niciodată cu Generalul Marcenco şi că a arătat că la noi se bucură toţi tov. sovietici de dragoste şi stimă, combătând cele afirmate de şeful lui.[14]

Azi, 06.05.[19]62, spune dânsul mai departe, a primit o telegramă de [la] Moscova prin care este înştiinţat să predea munca secretarului său şi pe data de 01.06 să plece cu toată familia.

În problema ridicată mai sus, eu am răspuns că, fiind o problemă internă a statului sovietic, nu pot să-i fiu cu nimic de folos.

A mai spus că a comunicat acest lucru şi tov. [Ivan Kuzmici] Jegalin, dar acesta ar fi dat din umeri.

Discuţia a durat aproximativ 10 minute.

ADJUNCTUL MINISTRULUI FORŢELOR ARMATE

General-locotenent

(ss.) Mihail Burcă

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 7/1962, fila 1.

NOTE______________________


[1] Pentru detalii privind politica de securitate internă a statelor membre ale Uniunii Europene în ultimii 25 de ani, vezi Karina Paulina Marczuk, Bezpieczeństwo wewnętrzne państw członkowskich Unii Europejskiej: od bezpieczeństwa państwa do bezpieczeństwa ludzi [Securitatea internă a statelor membre ale Uniunii Europene: de la securitatea națională la securitatea umană], Oficyna Wydawnicza Aspra-JR, Warszawa, 2012; eadem, Bezpieczeństwo funkcjonalne państw regionu Europy Północnej [Securitatea funcțională a statelor din Europa de Nord], Oficyna Wydawnicza Aspra-JR, Warszawa, 2014; Polityka Unii Europejskiej w zakresie bezpieczeństwa wewnętrznego: Uwarunkowania – realizacja – wyzwania w drugiej dekadzie XXI w. [Politica Uniunii Europene în domeniul securităţii interne: Condiţii, aplicare, provocări în al doilea deceniu al secolului XXI], editori: Włodzimierz Fehler şi Karina Paulina Marczuk, Editura Difin, Warszawa, 2015.

[2] Pentru amănunte, vezi Karina Paulina Marczuk, Democratization of intelligence services in Poland: Intelligence and post-transition democracy, în Arhivele Olteniei, serie nouă, nr. 28, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014, p. 198-211.

[3] Colonel (r.) Alexandru Nuţ, colonel (r.) Dumitru Ştefan, Ultima serie de ofiţeri care au urmat curs de informaţii externe de doi ani la Moscova, în „Periscop”, anul VI, nr. 4 (24), octombrie-decembrie 2013, p. 13-15; Colonel (r.) Ion Toboşaru, Seria de ofiţeri care au început cursul la Moscova în 1962, iar după primul an, în 1963, au fost retraşi şi au continuat cursul în anul II în ţară, în 1963-1964 la Şcoala nou înfiinţată a Direcţiei de Informaţii Externe, în ibidem, p. 15-17.

[4] Cf. Tatiana Pokivailova, Ioan Chiper, Despre relaţiile dintre Komintern şi comuniştii din România (vara 1941 – toamna 1943). Pe marginea unei misiuni eşuate, în „Studii şi materiale de istorie contemporană”, serie nouă, volumul II, Bucureşti, 2003, p. 59-77.

[5] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 88/1955, f. 130; 132-134.

[6] Dan Cătănuş, Tot mai departe de Moscova … Politica externă a României în contextul conflictului sovieto-chinez (1956-1965), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012, p. 297.

[7] Documentul a fost scris cu stiloul (cerneală albastră) pe o singură filă (faţă-verso) şi parafat de autorul său. Gheorghe Gheorghiu-Dej a subliniat diferite cuvinte şi fraze cu un creion de culoare roşie, apoi documentul a fost ştampilat şi înregistrat la Arhiva Biroului Politic al C.C. al P.M.R. şi, în cele din urmă, s-a aplicat pe verso o ştampilă cu inscripţia „ROMANIA Ministerul Apărării”. Pentru a reda aceste amănunte, am utilizat caracterele italice. Pentru a menţiona prenumele unor persoane indicate de Mihail Burcă, am folosit parantezele drepte.

[8] Vasile Buga, O vară fierbinte în relaţiile româno-sovietice. Convorbirile de la Moscova din iulie 1964, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2012, p. 144.

[9] Ibidem, p. 145.

[10] Vasile Popa, Consilierii sovietici şi reprezentanţii Comandamentului Forţelor Armate Unite în Armata Română, în „Document. Buletinul Arhivelor Militare Române”, an VI, nr. 3-4 (21-22)/2003, p. 4-5.

[11] Pentru detalii, vezi A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 3/1976, f. 163-167.

[12] General-maior Dumitru Mircea, Unele aspecte privind relaţiile cu structurile militare ale Tratatului de la Varşovia, în România şi Tratatul de la Varşovia. Istoric. Mărturii. Documente. Cronologie, editori: Constantin Olteanu, Alesandru Duţu, Constantin Antip, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2005, p. 205-206.

[13] Acest studiu este un extras din manuscrisul unei cărţi pe care intenţionăm să o publicăm în România.

[14] La marginea din stânga a paragrafului, Gheorghe Gheorghiu-Dej a notat „fi” („foarte important” – nota P. Opriş) cu culoare roşie (creion).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. Liviu Petre spune:

    Mihai Burca a fost pe 22 dec 89, impreuna cu Ilie Verdet, la CC la Ceausescu pentru a-l convinge sa demisioneze. Nu stim ce le-a spus Ceausescu, dar se pare ca nu l-au convins.

    • Vasile Cornea spune:

      Informatia nu pare a fi verosimila. Care sunt sursele, daca sunt credibile si sa nu fie contaminate de marturiile familiilor sau rudelor celor doi “democrati” predecembristi.
      Am rezerve si la combinatia Burca – Verdet, mai ales ca primul avea o pensie care nu se calcula dupa legile in vigoare, ci dupa hotariri ad-hoc si din care a iesit bine.

      • Liviu Petre spune:

        Domnule Cornea, va prezint scuze pentru reactia mea intarziata fata de rezervele formulate de dv. Ma pregateam deci sa va indic drept sursa de maxima incredere ceea ce ne poate spune noua, tutulor

  2. Petre Opris Petre Opris spune:

    Nu ştiam. Am reţinut!

  3. memorix spune:

    “Mihai Burca a fost pe 22 dec 89, impreuna cu Ilie Verdet, la CC la Ceausescu pentru a-l convinge sa demisioneze.”

    Deci Maskvaul mai intai i’a trimis vorba sa plece prin fostii tovarasi informatori si daca au vazut ca nu se inteleg cu nebunul l’au dat pe mana fostilor tovarasi informatori proaspat emanati revolutionari ca sa scape de el, care este numitorul comun in povestea asta :)

    Dle Opris, dvs sunteti istoric, credeti ca vom afla in timpul vietii noastre toate dedesubturile Revolutiei scrise corect intr’o carte?

    • Petre Opris Petre Opris spune:

      Sunt sceptic, la fel ca dumneavoastră. Încerc să evit subiectul acesta deoarece am asistat la anumite evenimente care au avut loc la Siviu în decembrie 1989 şi aş putea fi acuzat de implicare emoţională în analiza istorică. Dar “Niciodată să nu spui niciodată!”. Vom trăi şi vom vedea.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


E randul tau

Faptul că 24 de mii de oameni au citit articolul face să merite efortul de a-l fi scris și apoi n...

de: Luminita Marcu

la "Ne mândrim de Centenar cu dr. Paulescu, părintele rasismului ştiinţific şi lider de partid fascist: prostie guvernamentală sau ceva mai grav?"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

decembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)