Home » Analize »Educatie »Sinteze » Citesti:

No way, no end

Mihai Maci ianuarie 12, 2016 Analize, Educatie, Sinteze
60 comentarii 9,710 Vizualizari

Tuturor celor indignaţi de “opera” deţinuţilor celebri le recomand să facă un mic test: să ia – la întâmplare – o universitate de provincie, să intre pe site-ul ei, să se uite la CV-urile postate acolo (pe facultăţi) şi 1. să se gândească pe cine cunosc în domeniul lor de specialitate, 2) să se uite la viteza cu care s-au făcut avansările şi s-au obţinut gradele universitare, 3) să se uite la producţia ştiinţifică a fiecărui “cadru didactic” din domeniul lor şi 4) să caute în vreo librărie (on-line, nu neapărat din oraşul lor) două – trei cărţi care le-au atras atenţia. În 90 % din cazuri e vorba de oameni cvasi-necunoscuţi în domeniu (dar, eventual, de notorietate prin alte “funcţii” sau alte “isprăvi”), crescuţi “ştiinţific” într-un an cât cercetători serioşi în zece, autori ai unei singure lucrări (tipărită în mai multe ediţii şi/sau fascicole) sau a diverse compilaţii, teste, articole, etc., dar prezenţi (doar cu numele) pe “actele” tuturor “conferinţelor” (“din proiecte” sau nu) editate “din fonduri proprii” şi toate aceste “opere” sunt cu desăvărşire de negăsit, nici măcar la biblioteca universităţii unde lucrează omul în cauză. Per total, sunt câteva mii (probabil spre 10 000) de asemenea “cadre universitare” pe întreg cuprinsul ţării. Să le mai adăugam cam tot atâţia oameni din armată (inclusiv aviaţie şi marină), poliţie, servicii – în primul rând toţi generalii, amiralii şi chestorii (chiar, ştie cineva câţi sunt de toţi?) – precum şi episcopi, politicieni şi persoane din înalta administraţie, cu toţii posesori ai unui titlu universitar care, “în completare de salariu”, “prestează” pe la diverse universităţi. Cred că, tot cu tot, doar la prima strigare ar fi vreo 20 000. Adică de 100 de ori cât puşcăriaşii scriitori ai momentului. Oricare dintre aceştia din urmă poate revendica un grad universitar (majoritatea unul superior) şi, bineînţeles, indemnizaţie de merit pentru “excelenţă în cercetare” la oricare din universităţile risipite pe coclaurii patriei. Ei sunt expresia deplină, autentică şi netrucată a ceea ce e “cercetarea” românească actuală. Fie-mi permis să fac următoarea conjectură: 90 % din ceea ce e prezentat ca “operă ştiinţifică” de universităţile noastre are exact aceeaşi valoare şi e de exact aceeaşi calitate ca şi noua “literatură carcerală”.

E aceasta o noutate pentru  cineva care ştie – cât de cât – care e logica învăţământului românesc? Mă îndoiesc! Câţi dintre oamenii serioşi din universităţile noastre citesc opera colegilor lor? Şi dacă da, cum se face că nu bagă în seamă palgiate care sar în ochii oricărui şcolar? Câţi dintre universitarii oneşti răsfoiesc faimoasele Anale (toate înregistrate în Baze de Date Internaţionale) ale facultăţilor din domeniul lor (şi, în treacăt fie spus, ce circulaţie au aceste Anale?) în care publică cohorte de “specialişti” răsăriţi peste noapte? Cine citeşte cărţile apărute la toate editurile universităţilor, la “fundaţii” şi din varii “proiecte”? Şi care e tirajul acestor cărţi? Au ele vreo funcţie – alta decât aceea de-a justifica “avansarea pe post” a unor persoane? Nu ştiu cum gândesc alţii, dar sunt nevoit să constat că, pentru mulţi compatrioţi de-ai noştri, dacă singura condiţie pentru a-ţi creşte salariul e aceea de-a pune într-o ladă ce merge la Minister (unde se rătăceşte, sau ajunge pe jos, în picioarele diverşilor petenţi) nişte cărţi (pe care nu le va citi nimeni niciodată), lucrul se rezolvă foarte simplu. “Se fac” nişte cărţi – cu nimic deosebite de cele ale încarceraţilor – şi se trimit la Minister. Din acel moment, ele nu mai există, decât ca un titlu – cât mai pompos posibil – în CV-ul proaspătului profesor. A, trebuie referate, recenzii, etc.? Nu-i nici o problemă, şi le face cel interesat şi roagă nişte prieteni (sau, prin prietenii lui, nişte viitori prieteni pe care incă nu-i cunoaşte) să le semneze. Nu e ceva grav, căci în Balcani, unde istoria avansează doar prin întorsături şi nimeni nu ştie cine ce va fi mâine, îţi trebuie o doză bună de “lipsă de realism” ca să refuzi un prieten (sau prietenul unui prieten). Şi apoi nici aceste referate nu vor fi citite niciodată, de nimeni. Ele doar trebuie să figureze “la dosar”. Pentru că, din păcate, aşa merg lucrurile la noi: avansarea nu se face pe bază de lucrări, ci de “dosar”. Lucrările sunt o anexă (una din multele anexe) ale “dosarului”. Poţi să ai orice lucrări vrei – şi oricât de recunoscute – dacă nu ai “dosar”, e degeaba. În schimb, dacă ai “dosar” bun, răsar ele – tocmai când trebuie – şi lucrările. Repet, nimeni nu citeşte această enormă şi inutilă maculatură. Pur şi simplu, oricine poate băga orice între coperţile unei cărţulii (uitaţi-vă şi la media lor de pagini) pe care “o scoate” “din fonduri proprii” “pentru dosar”. Dacă s-ar aduna toate aceste opuri făcute din necesităţi administrative în ultimii 26 de ani, eu unul sunt convins că numărul lor ar fi mai mare decât cel al cărţilor puse în circulaţie prin reţelele naţionale de librării. Ceea ce înseamnă că, în România zilei de astăzi, există două sisteme editoriale perfect paralele, căci funcţionând în logici diferite: una care se adresează publicului (şi mizează pe vânzare şi receptare) şi alta care vizează doar “comisiile” Ministerului (şi eventual studenţii obligaţi, sub ameninţarea examenului, să cumpere restul de tiraj). Orice am spune, e un progres: cine-şi mai aduce aminte ştie că şi presa, pe vremea lui Ceauşescu, avea două debuşee: prima parte (aceea cu discursurile, aniversările şi “realizările” era doar pentru “el şi ea”), restul era tot poporul. Acum – graţie evoluţiei şi specializării – lucrurile merg pe canale diferite: ce e pentru popor se găseşte în comerţ; ce e pentru Minister, e doar în subteranele lui. E drept că, tot aşa cum poporul nu citeşte “literatura” pentru Minister, nici funcţionarii acestuia nu se prea încurcă cu literatura de librărie; o atestă felul în care vorbesc şi – sper să nu exagerez – în care gândesc.

Poate că acest gen de impostură generalizată în învăţământul superior ar fi mai curând amuzant (ca încă una din acele forme de primitivism cu care străinii asociază România), dacă n-ar produce efecte. Şi el produce cel puţin trei tipuri de efecte. Primul ţine – cum altfel? – de bugetul de stat, în speţă de salarizare. Toţi autorii acestor “opere” se văd “avansaţi” şi propulsaţi în grade ierarhice superioare ale învăţământului universitar (a auzit cineva să fi fost vreunul respins?), cu salariile aferente. Acum, de vreme ce statul (cu Monitorul Oficial), Ministerul (cu “comisiile” lui, în primul rând CNATDCU) şi universitatea de care omul aparţine (cu Senatul ei) îl certifică drept profesor, omul e – din punct de vedere legal – profesor. Asta înseamnă că încasează un salariu de profesor şi-şi plăteşte cotizaţiile ca profesor (ceea ce înseamnă că se va şi pensiona ca profesor). Poate cineva să-i nege această calitate? În numele a ce? Dacă Ministerul ar veni azi şi i-ar spune: domnule, dumneatale eşti un impostor, ai trişat când ţi-ai luat titlurile şi nici nu eşti în stare să faci ceea ce se presupune că trebuie să faci, omul nostru ar putea răspunde: îmi pare rău, dacă credeaţi că trişez “la dosar”, trebuia să mă sancţionaţi atunci. Dacă n-aţi făcut-o, înseamnă sau că nu e adevărat ce spuneţi acum, sau că intră cu mine “în solidar”, toţi cei din “comisiile” care mi-au acordat acest titlu. Şi, potrivit legii, omul ar avea dreptate. Aşa că educaţia românească – cu micul ei buget – va trebui să-i ducă în spate pe toţi aceşti autori de “opere” intruvabile. Valoarea lor – atestată prin titlu – nu e stabilită “de piaţă” (cum ni se tot repetă), ci printr-o patentă a Ministerului Educaţiei. Nu există nici o cale legală de a scăpa de impostorii sistemului de învăţământ din România. Oricâte reforme se vor face, tot cu ei – şi încă “la conducere” – vor fi făcute. 2. Oamenii aceştia produc doar ceea ce pot ei produce: o maculatură fără nici un rost, care nu e nici cercetare, nici material didactic, nici nimic, deşi – în toate actele oficiale e trecută ca un superlativ al cunoaşterii. Această masă de hârtie înegrită e indicele exact al nivelului academic al României de astăzi. Sigur, cu orice ocazie ne lăudăm cu cele câteva performanţe ale fiecărui domeniu; cu puţinii oameni care-şi fac – contre tout espoir – cu onestitate treaba şi cu tinerii care obţin premii la olimpiade sau fac invenţii în anii studenţiei. Dar ei sunt puţini şi unii rămân şi renunţă, iar alţii continuă dar pleacă. Grosul populaţiei universitare (să nu uităm: avem peste 90 de universităţi şi cam 25 000 de universitari activi) e alcătuită din ceilalţi, cei ale căror cărţi sunt de negăsit. Cunoaşterea lor, cu neputinţă de apreciat (deşi mereu cuantificată de Minister) se vede cu ochiul liber: în felul în care arată ţara şi viaţa publică, în dezvoltarea urbană şi în dinamica economiei, în protejarea naturii şi a patrimoniului, în numărul de cititori şi de vizitatori ai muzeelor. Oricine are un telefon mobil ştie că cercetarea nu e o abstracţie care înghite “fonduri europene”, ci gândirea din spatele unui mod de a fi (pe care-l fac cu putinţă realizările minţii). Ei bine, uitaţi-vă – pe stradă, la lucru, la televizor – la modul nostru de a fi, daţi la o parte tot ce am copiat de la alţii (inclusiv telefonul mobil) si veţi avea măsura exactă a “cercetării” româneşti. Grămezi de Anale şi de acte ale conferinţelor pe care nu le citeşte nimeni. 3. În fine, e vorba de partea cea mai delicată a educaţiei: de legătura dintre profesor şi student. Care e ea în lumea noastră? Cum sunt formaţi tinerii care absolvă universităţile? Greu de spus şi, evident, diferit de la caz la caz. Dar, în linii mari, efectul anilor de universitate asupra lor e destul de slab. Cursuri multe, materie anapoda, lucruri fără nici un Dumnezeu, ce nu pot fi folosite la nimic, pierderea completă a bucuriei studiului şi a descoperirii, indiferenţa cinică şi încurajarea absenteismului, deprinderea şmecheriei şi a imposturii copy-paste-ului. Cam de asta au parte cei mai mulţi studenţi, care intră în malaxorul universităţilor pentru a plăti taxe şi a justifica salarii şi ies fără vreo perspectivă de a profesa “în domeniu”. Şi aici nu ni se arată decât excepţiile: studentul pasionat, cel care a avut şansa unei întâlniri destinale ori cel care – cu norocul burselor – îşi poate duce proiectele mai departe. Însă majoritatea studenţilor sunt la fel de marcaţi de cunoştinţele transmise de dascălii lor precum cultura naţională de faimoasele Anale. Degeaba îi acuzăm că vin în universităţi fără nici o pregătire şi că sunt prea seduşi de ispitele lumii acesteia; adevărul e că şi facultatea le dă prea puţin – adică exact ceea ce pot oferi profesorii lor. Un 5 – 10 % de performanţă autentică ţine în spate tot restul de minciună, impostură şi escrocherie ocultată de statistici, fişe şi formulare. Nu trebuie să fi “expert în educaţie” ca să constaţi acest lucru: cei mai mulţi universitari ai ţării sunt la fel de dedicaţi culturii şi cercetării precum politicienii “binelui public”. Probabil în virtutea acestei măsuri comune a drumurilor lor se şi întâlnesc la un moment dat şi se susţin – atât de “dezinteresat” – prin “meandrele concertului”. Nici acestea nu sunt lucruri neştiute; altminteri de ce ar căuta atâţia universitari bunăvoinţa partidelor şi atâţia oameni politici titlul (şi gradul) universitar?

D-l Curaj ne explică – cu orice ocazie – că dânsul are o încredere totală în universităţi şi că acestea, pentru a-şi apăra “prestigiul”, se vor curăţa de uscături după ce Ministerul le va oferi “cadrul sistemic” de rezolvare a tuturor problemelor. Chiar crede d-l Ministru într-o asemenea utopie? Un om care s-a ocupat atâta vreme de “proiecte” s-ar cuveni să cunoască mai bine realităţile ţării în care trăieşte. Din păcate impostura, învârteala şi şmecheria nu sunt excepţii (uşor reperabile şi lesne de îndepărtat) ale învăţământului românesc, ci mai curând norma lui. Decenii de feudalizare în umbra inspectoratelor (în preuniversitar) şi a castelor locale şi “centrale” (în universităţi) au creat un păienjeniş de interese şi de conexiuni capabile a deturna în folos propriu toate normativele venite de sus. Nimeni nu i se va opune d-lui Curaj, dânsul va avea mult-doritul “consens al tuturor actorilor implicaţi”, căci toţi aceştia ştiu că valoarea unei legi stă în aplicarea ei. Şi o vor aplica aşa cum le este lor cel mai profitabil. D-l Ministru are (şi va rămâne doar cu) “cadrul”, “băieţii deştepţi” au roţile şi, mai ales, toate rotiţele. Şi mai au încă ceva, esenţial şi suficient pentru a bloca orice tentativă de schimbare a direcţiei învăţământui românesc: faptul că “victimele sistemului” sunt, în marea lor majoritate, doritoare a menţine starea de lucruri existentă. Căci, cel puţin deocamdată, piaţa noastra distorsionată nu cere nimic altceva decât ceea ce-i oferă şcoala (şi mai ales universitatea) de rând. Aici e adevărata problemă şi pe aceasta nu are cum s-o rezolve d-l Curaj.

“Performanţa” universităţilor noastre n-a fost nicicând o problemă în ultimii 26 de ani şi aceasta dintr-o raţiune simplă: toate au fost “performante”, deoarece toate au făcut acel lucru care era imperios necesar la începutul ultimului deceniu al veacului trecut (şi care, în ciuda a tot şi a toate, continuă să fie necesar şi astăzi): au prelucrat în regim industrial şi au ştampilat enorma masă a candidaţilor la urbanizare. Să nu ne înşelăm cu bună ştiinţă: diploma universitară nu atestă – în România – calitatea studiilor, ci posibilitatea de a obţine un job în sectorul terţiar, adica în marile oraşe. Trăim într-o ţară care, practic, nu mai are agricultură proprie – ceea ce azi se cheamă “ferme” sunt gospodării ce trăiesc la limita subzistenţei. În afară lor sunt terenurile administrate de concerne străine şi suprafeţele uriaşe nelucrate. A trăi din agricultură nu înseamnă, pentru români, a lucra la graniţa dintre biologia moleculară, chimie şi informatică, ci a trudi cu mâinile goale şi cu plugul tras de cal, asemeni strămoşilor lor pălmaşi. Culturile noastre nu sunt chimizate nu din cauza conştiinţei ecologice a oamenilor ruralului, ci din simplul motiv că aceştia nu au posibilitatea de a plăti tratamentele adecvate plantelor şi animalelor pe care le cultivă şi le cresc. Atunci când şi le pot permite, ceea ce rezultă e mult mai nociv decât ceea ce ne varsă în coşul de cumpărături supermarketurile. La fel, oamenii rurarului nu rămân la ţară animaţi de dragostea pentru tradiţie, ci mai curând de imposibilitatea de a se muta (sau de a rămâne) la oraş. Atunci când li se iveşte ocazia, pleacă fără a mai privi în urmă şi îngroaşă rândurile lumpenului urban din ţară sau din străinătate. Din păcate, în România, dintotdeauna ruralul a avut un statut inferior urbanului: în lunga noastră epocă feudală a fost domeniul iobagilor, în primul nostru capitalism a fost exploatat fără milă, iar în comunism a fost secătuit de resurse pentru a susţine industrializarea. Nici nu astăzi lucrurile nu stau altfel: oricine poate lua o statistică a investiţiilor şi poate compara fluxul acestora către oraşe şi către sate. Lipsa drumurilor practicabile, a reţelei de canalizare, a micilor industrii, stingerea treptată a şcolilor, spitalelor şi gărilor condamnă satele României la înapoiere, la subdezvoltare şi, finalmente, la depopulare. În rural trăiesc încă aproximativ 40 % din locuitorii ţării. O jumătate din această populaţie e tânără şi, ca atare, e dispusă să refuze fatalitatea care-i ţintuieşte pe loc pe cei vârstnici. Această jumătate a populaţiei satelor ar însemna cam 3 – 4 milioane de locuitori. Probabil vreun milion vor lua calea străinătăţii, însă restul de 2 – 3 se vor îndrepta către oraşe. Ce-i aşteaptă aici? Marele nimic al colapsului industrial. Alături de întoarcerea agrigulturii în evul mediu, dezindustrializarea e cel mai vizibil aspect al deceniilor postcomuniste. Odată cu sfârşitul industriilor a dispărut şi principalul debuşeu lucrativ al locuitorilor oraşelor. Astazi nu le-au mai rămas decât serviciile: micul comerţ şi diversele slujbe birocratice (cele mai multe la stat). Aşa cum sunt oraşele noastre, arată mult mai bine în comparaţie cu satele şi posibilitatea de a găsi un job – fie el şi temporar – e mult mai mare. În ciuda mitologiei urbane care spune că cele mai căutate persoane sunt cele cu calificare, în realitate majoritatea ofertelor de locuri de muncă sunt pentru slujbele slab calificate, de muncă manuală, grea şi prost plătită. Ea nu e deloc atractivă pentru tânăr, mai ales pentru unul venit din rural, care îşi pune problema achiziţionării unei case şi întemeierii unei familii la oraş. Astfel că aceasta – şi întreaga lui familie – nu va alege munca necalificată în construcţii, ci va veni la facultatea din municipiul reşedinţă de judeţ în căutarea unei diplome folositoare dacă se iveşte vreo oportunitate. Oportunitatea aceasta nu e dată de “piaţă” ci, în cel mai bun caz, de vreun ucaz guvernamental (precum cele de pe vremea d-lui Tăriceanu) cum că se fac angajări la stat, sau, în cel mai rău caz, de vreo rudă de la ţară (care a ajuns prin administraţie sau printr-o “agenţie naţională”). Omul a promis că “o ia la el” pe ruda lui săracă, dar că îi e necesară diploma, oricare, numai diplomă să fie, “că trebuie la dosar”. Cu adâncă tristeţe, dar cam aşa se fac lucrurile. Valoarea diplomei nu e dată de cunoştinţele pe care le acoperă (aceastea sunt – în majoritatea cazurilor – cantitate neglijabilă), ci de caracterul ei de paşaport pentru urbanizare. Cine are o diplomă universitară, trăieşte la oraş. Aceasta e “dogma centrală” a mobilităţii sociale, încă din anii ’70, în România. Ea a intrat atât de bine în mentalul colectiv încât astăzi, în satele noastre, “a merge la facultate” e echivalent cu “a se muta la oraş”. Această mentalitate a făcut cu putinţă universităţile de provincie, indiferent dacă de stat sau private, şi tot ea le menţine în viaţă. Şi – la nivelul a 2 – 3 milioane de candidaţi, încă au din ce să trăiască. Nu ca pe vremuri, când afluxul tinerilor era mult mai mare, dar nici nu e vorba (încă) de dispariţia lor.

Ce doresc tinerii aceştia? Cunoştinţe? În general – o spun ca profesor – nu. Din lumea lor rurală ei vin deopotrivă cu o mefienţă faţă de acea cunoaştere care nu foloseşte supravieţuirii sau câştigului imediat (aţi observat că cuvântul slav pentru ştiinţă, “nauka”, a dat la noi “năuc”?), cu o lipsă de repere de bază (ce atestă prăbuşirea învăţământului general, absenţa bibliotecilor şi a oricărui mediu cultural, mai ales la sate) şi o şmecherie – pe cât de şugubeaţă pe-atât de agresivă – în care intră, în doze variabilă, “descurcarea” milenară a omului sărac, spiritul de gaşcă al noilor veniţi în oraşe şi tot soiul de lucruri deprinse de prin telenovele, concursuri TV şi ştiri senzaţionale de pe Facebook. Acestor proaspăt “studenţi” nu le trebuie carte – ei au înţeles bine (de pe vremea când părinţii le cumpărau notele cu “bunătăţi de la bunica”) că aceasta n-are nici o valoare în România – lor le trebuie diploma “la dosar”. Dacă pot (însă puţini sunt cei care chiar pot – deopotrivă financiar şi în ceea ce priveşte conexiunile) o cumpără pe loc, cu banii cash. Dacă nu o pot obţine aşa, sunt dispuşi să se înscrie şi să perdureze un timp prin statisticile universităţilor. Nu vin la cursuri, nu citesc nimic, nu-i interesează şcoala, călătoresc sau stau în cluburi şi bine fac, căci acolo au toate şansele de a întâlni pe cineva care va conta în viitorul lor. Ei bine, ce profesori le trebuie acestor tineri? Exact cei pe care-i găsiţi în universităţile care le oferă o diplomă: oameni din peisajul local, cu multe conexiuni “în teritoriu”, şcoliţi rapid ei îşişi, autori de lucrări nevăzute, dar membrii în nenumărate “comisii”, “boarduri” şi alte asemnea. Nu-i interesează prea mult partea cu predatul sau scrisul – acestea sunt doar etape de bifat la CV – atenţia lor merge spre funcţii (în universitate, “la nivel local” sau, summa fericirii, în Parlament). Poţi să scrii orice în România, nu te mai citeşte decât o mână de rătăciţi; lucrurile cu adevăr importante se fac pe baza unor relaţii personale, prin prieteni (şi prieteni ai prietenilor) care au acces “la sferele de decizie” (adică acolo unde se hotărăsc numirile, cine intră în “proiectele strategice”, etc.). De ce i-ar interesa pe aceşti oameni (altfel decât la modul declarativ) “didactica” şi “cercetarea”? Din nici una dintre ele nu se poate trăi onest în România. Nici una dintre ele nu beneficiază de o apreciere socială. În schimb “cariera administrativă” (şi/sau politică) e visul oricărui român. Oricine ce ar spune, trebuie să recunoaştem că aici cererea şi oferta se întâlnesc: nici tinerii nu sunt amatori de şcoală, nici profesorii nu văd în ea altceva decât prima treaptă a accesului în sferele puterii. Nu spre studenţi sunt ei “orientaţi”, ci spre toţi potentaţii – locali şi mai ales centrali – de care poate depinde viitorul lor. Aceşti potentaţi beneficiază de toate onorurile: diplome (de masterat nici nu se pune problema, iar doctoratul a devenit din ce în ce mai firesc), catedre, tribune, “opere” (de autor sau coordonate), etc., etc. Toate acestea sunt, de ani buni, crase banalităţi, pe care doar cine n-are de-a face cu învăţământul superior le poate ignora.

Acum vine d-l Curaj şi ne spune că universitarii din toate târgurile ţării au de apărat o reputaţie şi un prestigiu. Chiar aşa? Oamenii noştri, trecuţi prin toate, de la socialism la capitalismul de criză se gândesc numai la “reperarea onoarei” universitare! Nu-i mai interesează nici funcţiile, nici afacerile, nici “cariera” (politică, dacă se poate), nu mai vor – de când a glăsuit d-l Ministru – decât “performanţă” şi “vizibilitate”! Poate că d-l Curaj e un magician care se ignoră! Dar tare mă tem că domnia sa va rămâne doar cu “iniţiative legislative” şi cu proiecte de “abordări sistemice” (în care, evident, se vor toca masiv fonduri europene). La bază, oamenii vor face tot ce ştiu ei şi tot cum ştiu ei deşi, evident, vor raporta exact ceea ce d-l Ministru vrea sa audă. Mai înainte de toate nu-i aşteaptă nici o mare problemă, cel puţin în următorul mandat electoral: încă sunt mulţi tineri la sate care visează să ajungă la oraş. Pentru aceştia, pentru şcolarizarea lor minimală şi pentru salariul (sau pensia) modest(ă) a părinţilor lor din “zonele de favorizate” funcţionează universităţile noastre de provincie. Ce se poate face cu aceşti tineri? Nimic. Li se ştampilează o diplomă şi sunt livraţi “pieţei muncii”. Din punctul de vedere al universităţilor (şi mai ales al profesorilor lor) singurul lucru care contează este ca aceşti absolveţi de liceu fără oriozont să se înscrie şi să umple “cifrele de şcolarizare” ale facultăţilor. Tot restul nu mai are nici o valoare. Pornind de la nimic (căci asta e opera învăţământului preuniversitar), nici cu cele mai bune intenţii nu se pot face lucruri deosebite în trei ani. Şi apoi, la ce bun să se facă? Cei mai mulţi licenţiaţi nu profesează de loc în domeniul studiilor iar după trei ani uită şi că au făcut o facultate. Nu rămâne decât singura legătură între lumea rurală săracă şi “oamenii cu iniţiativă” din învăţământ: diploma, hârtia aceea care-i dă posesorului ei nişte “drepturi” recunoscute legal. Hârtia aceea care falsifică piaţa muncii, care transformă ignoranţa în virtute şi lipsa oricărei calităţi în brand naţional. La celălalt capăt, politica noastră nu stă nici ea (cu Colectiv sau fără) să moară. Băieţi din ce în ce mai deştepţi ajung “la butoane” şi, odată ajunşi acolo, îşi descoperă vocaţia de “oameni universali”: politicieni, afacerişti, şi – aproape inevitabil – “personalităţi culturale”. Pentru a fi confirmaţi ca atare sunt dispuşi să-şi pună la bătaie banii, relaţiile şi influenţa. Nu e înţelept să refuzi asemenea oameni de viitor, în schimb e foarte avantajos să le dai “o mână de ajutor” căci – nu? – mâinile se spală una pe alta. Cam asta e.

În lispa unui mediu academic şi cultural viu şi dinamic la toate nivele, capabil să valorizeze reuşita, să sesizeze şi să elimine impostura, noi nu avem decât “comisii” alcătuite, mai mereu, din aceiaşi oameni care se “acreditează” între ei. Onorabilitatea lor? Aceea a funcţiei, a vilei, a maşinilor şi a concediilor. Asta au ei de apărat. Autoritatea lor nu vine nici din predat, nici din cercetare, ci din nevoia disperată a tinerilor din rural de a obţine diploma ce le dă drept de cetăţenie la oraş şi din oamenii ajunşi în funcţii care-şi plătesc iluzia genialităţii. Pot fi acestea toate schimbate de azi pe mâine, prin reforme hotărâte “la centru”? Puţin probabil. Şi, în fond, cui ar folosi? Unei mâini de oameni dedicaţi vocaţiei lor de care, în fapt, ţara nu are nevoie. Ţara nu visează decât să împărtăşească din recunoaşterea lor, atunci când vor deveni celebri în alte părţi. În rest, pentru ziua de mâine, mizăm tot pe “oamenii noştri”, cei care ştiu “cum merg treburile”. Mai nou se cheamă “tehnocraţi”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "60 comments" on this Article:

  1. Ontelus DG spune:

    Consecvența cu care Domnul Mihai Maci denunță aspecte dureroase ale spațiului public postdecembrist mă duce cu gândul la spiritul critic junimist, ca ascendență ideologică, pe de o parte și la furnizarea involuntară de argumente pentru aceia nostalgici față de predecembrism ori față de interbelic, pe de altă parte. Mă văd silit să recurg la ,,eterna reîntoarcere” hermeneutică la mitul meșterului Manole, care construiește biserica pe locul unui ,,zid părăsit și neisprăvit”, prin urmare altcineva, înaintea lui, a mai încercat, fără succes, bineînțeles, să realizeze o lucrare publică. Din păcate, exact aceasta este faimoasa noastră sincronizare lovinesciană cu lumea occidentală, din care oficial și neoficial facem parte, mai ales în noul context internațional. Nu spun că predicați în pustiu, ci doar că vă încăpățânați să nu fiți, asemenea majorității concetățenilor, un om resemnat, mai mult sau mai puțin. Cernîșevski-an întrebând ,,ce-i de făcut?”, răspunsul cel mai realist este omonim cu titlul ultimului album oficial The Beatles: ”Let It Be”… Sau, cu spusa inefabilă a lui Eminescu: ,,Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?”…

  2. Mr. W spune:

    Domnule Maci, mă deprimaţi. Nu că n-aş fi cunoscut tot ce scrieţi în acest articol; dar sunt şi eu vinovat de o parţială “politică a struţului”: “ştiu, dar nu vreau să cunosc” – iar exact asta faceţi dumneavoastră: mă forţaţi să cunosc. Şi mă deprimă…

    Eu nu am finalizat facultatea, am abandonat-o din motive financiare (eram la “cu plată”). Foştii mei colegi de facultate s-au împrăştiat prin lume şi (cu două notabile excepţii) nu s-au folosit niciodată de cunoştinţele dobândite (mă rog, teoretic dobândite). Nici eu nu mă folosesc de ele, deşi lucrez în acelaşi domeniu (IT), din simplul motiv că Pascalul e mort şi îngropat (mă rog, există Embarcadero XE care este foarte slab reprezentat), Assembler-ul e de nişă (deşi se plăteşte bine) iar Word şi Excel au ajuns un fel de “cunoaşteţi limba română la nivel conversaţional?”. N-am să-l uit niciodată pe profesorul care trebuia să ne predea o materie foarte interesantă şi de viitor (editare 3D) şi care ne-a spus, la prima oră de curs, “nici eu nu ştiu cu ce se mănâncă, dar o să învăţăm împreună”. Evident, s-a ales praful.

    Cumulul de probleme pe care le enunţaţi este endemic – şi asta mă sperie. Dar ce mă îngrozeşte este faptul că, oricât m-aş gândi, nu găsesc soluţii. Poate sunt eu pesimist, spuneţi-mi că aşa e, că nu văd eu lucrurile bine, că acest balaur cu 999 de capete poate fi ucis!

    • Dan spune:

      O analiza extrem de corecta si dureroasa in acelasi timp. Ca absolvent din 1990 al Poli Timisoara, pot spune ca, daca copilul meu va vrea sa faca o facultate, o va face “afara”. Aici sunt sanse minime sa invete ceva, din pacate. Dupa ce am absolvit, la intalnirea cu fostii dascali, imi spuneau ca cei mai buni studenti erau repetentii :-) Si asta era in anii ’00.

      • dusu spune:

        da,pui de comunisti sint trimisi sa invete afara ; parinti fura in romania ,iar copilul cheltuie afara
        cam la fel cum exploatatori mosieri procedau inainte ca acesti comunisti sa i dea la o parte

        • gobru spune:

          Dusule,ai scrois si tu ca sa nu taci!
          Ce treaba are replica ta cu ideea de-ai trimit copilul sa studieze la o universitate serioasa?
          Din pacate la noi sint rara avis,sau inca nu ti-e clar?

          • dusu spune:

            ba m i clar ma omule ; de fapt am comentat ptr ca mi am adus aminte ca un taranoi din Ardeal ajuns presedinde de consiliu judetean si prins recent cu hotia isi tzine fata la studi in Elvetia
            si io cred ca unica forma de a avea o educatie la zi e afara ! cine si o poate permite ? sint care emigreaza ptr educatia copiilor.e o solutie ?
            am facut doar constatarea ca s au schimbat actori: exploatatori de ieri cu comunisti de azi, dar procedura a ramas aceeasi si mai scirbos, ca tocmai ucigasi comunisti procedeaza la fel

            • dan grosu spune:

              Dl. Dusu (nu stiu daca e numele instrumentului de la baie sau al unei persoane “duse”!) este, probabil, absolvent al vreunei facultati din categoria “evidentiata” in articol. Dar ar face bine ca, inainte sa comenteze pe o tema de/despre invatamant, sa invete principiile elementare ale gramaticii si ale conversatiei civilizate! Si, din pacate, parca pentru a (re)confirma observatiile autorului materialului, sunt multi (prea multi!) de-alde “Dusu” care comenteaza!
              Dureros!!!

    • Liliana spune:

      Bună seara,

      Excepţional articol!

      Nu sunt în interiorul problemei dar am un băiat student la o facultate grea din Politehnică.
      Se predă atâta matematică, atât de complicată, dar fără să se explice la ce foloseşte ea.
      Lipseşte cu desăvîrşire motivaţia şi aplicaţia.
      Se notează prezenţa în primul rând pentru hrănirea orgoliului personalului didactic. Mulţi dintre studenţi lucrează în domeniul ales şi nu pot merge la cursuri mereu. Dar acumulează experienţă. Profesorii le scurtează nota datorită prezenţei ca şi cum numai asta ar conta!
      Descurcăreţii, prezenţi zi de zi şi care linguşesc în stânga şi în dreapta, predau temele copy paste si proiectele cumpărate de prin cămin fără să înţeleagă mai nimic din ele.
      Majoritatea profesorilor închid ochii pentru promovabilitate. Normal, proiectele sunt impecabile.
      Profesorii care au simţul corectitudinii iau la bani mărunţi problema şi îi întreabă dacă ştiu ce conţine proiectul, dacă au priceput ceva! Constată dezastrul Şi ajung să fie reclamaţi de către studenţii cei descurcăreţi! Că de ce îi întreabă din proiect!Culmea culmilor!!! Şi li se dă câştig de cauză tocmai acestor falsificatori, angajaţii de mâine! Explicaţia e simplă. E un cerc vicios.
      Angajatorii recrutează absolvenţii după medie, că nu ştiu altfel…
      Şi apoi constată că nu pot face nimic cu aceşti absolvenţi cu decari furaţi!
      Aceasta este societatea în care trăim!
      Până nu se va institui examenul la angajare de către specialişti şi nu pe baza recrutării de către echipe HR…lucrurile nu se vor înbunătăţi!
      Să auzim numai de bine!

      • rz spune:

        Cred că în foarte puţine cazuri se angajează după media de absolvire, poate la stat. În privat, aşa bătuţi în cap cum sunt cei de la HR, fac o selecţie destul de bună şi în scurt timp angajatorul oricum se prinde de (ne)priceperea angajatului şi-l schimbă.

      • Beni spune:

        Doamna, nu va plangeti, ca nu aveti de ce. Cum vreti ca fiul dvs sa obtina o diploma de facultate care sa valoreze ceva daca el nu merge la cursuri? Matematica nu e utila? Asta e opinia cuiva care nu intelege ce se intampla. Chiar daca matematica aia nu va fi aplicata direct de fiul dvs in viata de zi cu zi, studiul ei ii va dezvolta logica si capacitatea de abstractizare. Dezvolta abilitatea de a realiza ce ipoteze avem si ce putem face cu ele. Credeti ca in IT nu e nevoie de asa ceva? Nu e nevoie pentru un programator “executant”, care se multumeste sa faca ce i se spune. Insa pentru cei care vor sa ajunga la un nivel avansat, e nevoie de capacitatea asta de a vedea lucrurile in ansamblu, de a face legaturi logice, de a realiza care sunt ipotezele necesare si care nu…

        Si nu va faceti iluzii ca angajatorul se uita la diploma sau la media de pe diploma. Cunostintele valoreaza zero daca nu pot fi puse in practica. Angajatorul va urmari capacitatea studentului de a invata lucruri noi, si va face el training-ul necesar pentru a integra studentul in firma.

        Cercetarea e utila si necesara pentru progres, dar nu cum se face in Romania, unde ai de facut o gramada de hartii si articole, chiar daca publicatiile sunt in reviste nule sau sunt pe bani. Cadrele universitare trebuie sa publice carti pentru a promova. Prostia e ca aceste carti nu au evaluari la nivel national/international, ci fiecare scrie ce vrea, de unde vrea.

      • Adrian spune:

        Vorbiți de „interiorul problemei“, ambii termeni matematici, chiar unul subtil, aș spune. Chiar v-ați dat un răspuns la întrebarea de ce (atâta) matematică.

      • Vasile M spune:

        @Liliana (12/01/2016 la 21:55)

        “Nu sunt în interiorul problemei dar am un băiat student la o facultate grea din Politehnică.
        Se predă atâta matematică, atât de complicată, dar fără să se explice la ce foloseşte ea.
        Lipseşte cu desăvîrşire motivaţia şi aplicaţia.”

        Daca fiul dvs. se intreaba pentru ce se preda atata matematica in Politehnica atunci si-a ales gresit facultatea / cariera. Daca dvs. va puneti asemenea intrebari nu-i nici o problema decat daca prin atitudinea dvs. il incurajati in asemenea abordari.

        Matematica (calculul diferential si integral, teoria campurilor, functii complexe etc.) se studiaza in toatela faculatatile tehnice de oriunde din lume.

        Am absolvit Politehnica din Bucuresti (inainte de 1989), am lucrat in Romania si am emigrat cu vreo 20 de ani in urma. O anume universitate(desemnata prin lege) de aici mi-a evaluat / echivalat “degree-ul”,am dat ceva examene si mi-am luat licenta profesionala pe baza careia mi-am gasit de lucriu in engineering. Toate cursurile/cartile generale ca si cele de specialitate (inclusiv matematica), pe care le-am citit/consultat sunt la acelasi nivel cu cele din Romania studentiei mele.

        Si inchei nostalgic. O Imi amintesc si acum cand in anul II de facultate, la primul curs la care a venit, profesorul (academician. profersor doctor docent, presedinte IEC) ne-a salutat cu “Bun ziua stimati colegi”. Era “amfiteatrul plin ochi” (in vechea Politehnica din Polizu) si cu toti am izbucit in ras iar profesorul nostru ne-a explicat : noi in anul II de facultate “colegi”

        ElDaca fiul dvs. vrea sa faca cariera in engineering design (si nu vanzari) atunci trebuie fie prezent la toate

        • Vasile M spune:

          Scuze pentru ultimele doua paragrafe.

          Si inchei nostalgic. Imi amintesc si acum cand in anul II de facultate, la primul curs la care a venit, profesorul (academician. profesor universitar, doctor docent la Politehnica din Zurich inainte de venirea comunistilor, presedinte IEC) ne-a salutat cu “Bun ziua stimati colegi”.

          Era “amfiteatrul plin ochi” (in vechea Politehnica din Polizu) si cu toti am izbucnit in ras iar profesorul nostru ne-a explicat calm ca mai avem inca 3 ani de studiu si vom obtine diploma de inginer si in tot timpul ramas (din studentie) vom fi prezenti la cursuri, seminarii, laboratoare, vom face proiecte de an/semestru si in vom trece examene la diferite discipline tehnice “pline de matematica”.

          Scopul facultatii este de a ne dezvolta – in opinia profesorului nostru – abilitatea de a “descoperi” unde sa gasim (carti, articole etc. nici vorba de Internet / Google la acea vreme) informatiile necesare si corecte relativ la proiectul la care lucram. Daca acest tel (target) este atins facultatea (deci si cadrele universitare) si-a facut datoria si noi vom fi colegi ingineri cu domnia sa. Celelate: doctor, profesor etc vin dupa alta munca asidua.

          Daca fiul dvs. vrea sa faca cariera in engineering design (si nu vanzari) atunci trebuie fie prezent activ implicat in toate activitatile: cursuri, laboratoare, proiecte etc. si desigur sa treaca toate examenele din facultate (si dupa) iar satisfactiile profesionale vor veni.

      • Dragos spune:

        Stimata doamna,

        Am absolvit, printre altele, facultatea de Calculatoare a Politehnicii (care avea in acea vreme si renumele de a fi cea mai grea) si desi am lucrat ani buni in domeniu, inca de pe bancile facultatii, va sigur ca nici matematica, dar nici fizica, electrotehnica sau electronica de acolo nu mi-au folosit la nimic, precum nici cea mai mare parte a materiilor de specialitate (pentru ca erau depasite). Din fericire, am avut multe restante si multe examene trecute cu note mici. La niciun interviu nu m-au intrebat ce note am avut in facultate, si doar la cateva m-au intrebat de diploma. Logica si gandirea abstracta se invata la varste mai fragede si asa cum ne infatiseaza acest minunat articol incomod, am facut, ca multi altii, acea facultate pentru diploma si pentru a-mi multumi parintii (un inginer si un profesor de matematica).

        • Vasile M spune:

          Dragos (15/01/2016 la 19:33)

          Comentariul dvs. imi aminteste ce le spunea elevlior, la deschiderea noului an scolar (acum cativa ani), un fost presedinte al Romaniei: vedeti eu am ajuns presedinte cu toate ca am chiulit de la ore, am fumat in scola, aveam note mici, intr-un cuvant n-am fost un un elev (sub)mediocru………dar am invatat la……..scoala vietii si am ajuns in aceasta pozitie.

          • Vasile M spune:

            Corectie;

            ………….intr-un cuvant am fost un elev (sub)mediocru………dar am invatat la……..scoala vietii si am ajuns in aceasta pozitie.

          • Dragos spune:

            Domnule Vasile M,

            Fiecare om are reperele lui. Putini romani au auzit de un John Gurdon, spre exemplu.

            Dar si asa, analogia este deplasata. La facultatea amintita mai sus, media de intrare a fost 9.50 in anul meu cu unul din examene la analiza si algebra. In prima sesiune, la examenul de analiza aproape toata seria a luat note sub 7. Daca mai tineti minte ce este o distributie de probabilitate si stiti care este rolul unui examen, ar trebui sa fiti mai cumpatat cu etichetele.

            • Vasile M spune:

              @Dragos (16/01/2016 la 21:47)

              Absolut de acord: fiecare om are reperele lui.

              “Putini romani au auzit de un John Gurdon, spre exemplu.”

              Exemplu dvs. nu mi se pare relevant pentru discutia despre inginerie; daca vorbeati despre de Lord Kelvin, primul presedinte al IEC, era altceva.

              Sir John Gordon este “awarded the Nobel Prize for Physiology or Medicine for the discovery that mature cells can be converted to stem cells – 2012).

              Apropo si eu, in anul in care dat admiterea au fost aproape 3 (trei) pe un loc si am dat 5 (cinci) examene; 3 scrise si 2 orale. La finalul celor 5 ani din grupa de 30 de studenti in anul I am ajuns doar 14 in anul V.

              “Daca mai tineti minte ce este o distributie de probabilitate si stiti care este rolul unui examen, ar trebui sa fiti mai cumpatat cu etichetele.”

              Ati afirmat anterior (@Dragos 15/01/2016 la 19:33 )“….nici matematica, dar nici fizica, electrotehnica sau electronica de acolo nu mi-au folosit la nimic, precum nici cea mai mare parte a materiilor de specialitate (pentru ca erau depasite).”……….si nu chiar nu vad legatura cu “o distributie de probabilitate”.

              Poate ca materiile de specialiatate (chiar si electronica) erau depasite. Am avut ocazia sa verific cursurile predate la o universitate din America de Nord si am constatat ca analiza matematica, matematici speciale, fizica si bazele electrotehnicii sunt la similare cu cele din Romania (atunci cand le-am studiat); se intampla in anul de gratie 1997 (la peste 25 de ani
              diferenta).

              Oricum, oricare facultate are misiunea de a te pregateste pentru viitoarea profesie invatandu-te “cum sa pescuiesti, nu pescuieste pentru tine”. Sigur electronica pe care ati studiat-o nu se potriveste cu cea din zilele noastre dar pentru asta exista diverse forme de “update”: ca: training, continuous education, studiu individual, seminarii, etc. Dar cine invata in anii ’90 despre energia eoliana, solara, baterii Lithium-Ion etc.

              Project engineer, sales engineer, engineering manager/director, commandant de nava etc. si alte asemenea functii manageriale, eu nu le consider inginerie; design /development / research / engineer solicita aplicarea celor (de baza) invatate in facultate cu “update” – urile cerute; comparatia cu spusele unui fost presedinte se refera la primele categorii. Sigur aveti libertatea sa nu fiti de acord cu abordarea mea.

              Asa cum am amintit, am terminat o facultate am lucrat in Romania peste 20 ani si toate acestea mi-au ajutat, dupa emigrare, sa obtin licenta de professional engineer (dupa echivalarea diplomei si trecerea unor examene) si a-mi gasesc un job de design engineer si sa continui a invata lucruri noi in industria in care lucrez.

            • Vasile M spune:

              @Dragos (16/01/2016 la 21:47)

              De acord ca fiecare om are reperele lui.

              “Putini romani au auzit de un John Gurdon, spre exemplu.”

              Exemplu dvs. nu mi se pare relevant pentru discutia despre inginerie; daca vorbeati despre de Lord Kelvin, primul presedinte al IEC, era altceva.

              Sir John Gordon este “awarded the Nobel Prize for Physiology or Medicine for the discovery that mature cells can be converted to stem cells – 2012).

              Apropo si eu, in anul in care dat admiterea au fost aproape 3 (trei) pe un loc si 5 (cinci examene); 3 scrise si 2 orale, iar la finalul celor 5 ani am terminat mai putin de jumatatea din cei care au fost admisi (14 in anul V, 30 in anul I) .

              “Daca mai tineti minte ce este o distributie de probabilitate si stiti care este rolul unui examen, ar trebui sa fiti mai cumpatat cu etichetele.”

              Ati afirmat anterior (@Dragos 15/01/2016 la 19:33 )“….nici matematica, dar nici fizica, electrotehnica sau electronica de acolo nu mi-au folosit la nimic, precum nici cea mai mare parte a materiilor de specialitate (pentru ca erau depasite).”……….si nu chiar nu vad legatura cu “o distributie de probabilitate”.

              Poate ca materiile de specialitate (ca si electronica) erau depasite ; despre celelate, am avut ocazia sa verific cursurile predate la o universitate din America de Nord si am constatat ca analiza matematica, matematici speciale, fizica si bazele electrotehnicii sunt la similar cu cele din Romania (atunci cand le-am studiat).

              Orice facultate are misiunea de a te pregati pentru viitoarea profesie invatandu-te “cum sa pescuiesti, nu pescuieste pentru tine”. Sigur electronica pe care ati studiat-o nu se potriveste cu cea din zilele noastre dar pentru asta exista diverse forme de “update”: ca: training, continuous education, studiu individual, seminarii, etc.

              Project engineer, sales engineer, engineering manager/director, commandant de nava etc. si alte asemenea functii manageriale, eu nu le consider inginerie; design /development / research / engineer solicita aplicarea celor (de baza) invatate in facultate cu “update” – urile cerute; comparatia cu spusele unui fost presedinte se refera la primele categorii.

              Am terminat o facultate la Politehnica din Bucresti, am lucrat in Romania peste 15 ani si toate acestea mi-au ajutat sa-mi obtin licenta de professional engineer si sa-mi gasesc un job de design engineer.

          • bec spune:

            din nefericire pentru matale, mai nea vasile, ala a fost cel mai bun presedinte pe care l-a avut romania din 1938 pina azi. Scoala vietii l-a facut un om adevarat. Desi nu e chiar cum zici matale, ca nu ajungea capitan de cel mai mare vas romanesc doar cu scoala vietii. Altfel, iliescu ucigasul de copii, creatorul cancerului care inca mai roade romania, sultanul bombo burberry proprietarul de muzeu personal, constantinescu tapu’ cel invins de ”structuri” si degraba servitor de voikulescu, chiar si johanis cel doritor de protocol, vizite, vacante si imobile sint doldora de studii, unul mai profesor ca altul.
            Si eu sint inginer de dinainte de ’89 si am facut matematica si fizica de mi-au sarit capacele, ani la rind. Absolut inutil, doar ca niste profesori sa aiba ore, posturi si salarii. Nicaieri si niciodata nu mi-au folosit cursurile alea, nici in meserie si nici in viata.

  3. man of war spune:

    no way no end ?
    domnule, escrocii si au marit salariile si pensiile cit ai bate din palme
    analfabetii si au tras diplome de intelectuali cit ai clipi din ochi
    s au culcat prosti si saraci si s au trezit doctori si bogati
    unde i no way ul ? cind end ul este atit de viu si palpabil !

  4. Livio spune:

    Chapeau! Nu mai e nimic de spus… Sa ne aducem aminte si sa ridem, desi e grav :D
    “Doi profesori sarbi au publicat deliberat in revista stiintifica romaneasca Metalurgia International o lucrare de cercetare falsa in care au citat inclusiv reviste pentru copii” (sursa: hotnews)
    http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15602458-doi-profesori-sarbi-publicat-deliberat-revista-stiintifica-romaneasca-metalurgia-international-lucrare-cercetare-falsa-care-citat-personaje-precum-goofy-presa-sarba.htm

  5. Fârtat Cicero spune:

    A durut

  6. dusu spune:

    Transilvania nu a fost in Balcani domnule autor
    azi dupa rominizare si comunizare arata la fel daca nu mai rau ca regatul
    unici profitori au fost iobagi salvati de ragateni; boci,dinci,rusi,ciolosi
    poate stiti ce viespar este azi ubb; amu acolo sint mai multi moldoveni decit profesori,iar nivelul de alta data o legenda

  7. Caliman Eugen-consultant dezvoltare economica spune:

    Stimate, d-le Maci,
    Numai cine nu vrea, nu cunoaste (sau nu recunoaste) realitatea negativa culturala, aratata magistral in articol!In mod realist, intelegeti ca ministrul NU poate schimba nimic din aceasta stare a culturii si invatamintului national.Dar fara a indica solutii, constatarile prezinta o gratuitate, care nu serveste nimanui.Anii trecuti, v-am propus cunoasterea si sustinerea ca persoana din invatamintul universitar politic, a unui ,,proiect national de reconstructie economice si industriala”, singurul care poate schimba totul, creind competitie pentru locurile de munca intre elevi si studenti.Automat, incepe sa conteze si ceeace este capabila sa ofere universitatea ca zestre scolara, determinind o competitie intre ele.Politicii ar deveni responsabili pentru zona lor de crestere economica, aducind in fata subordonati capabili, nu rude si amici.Fara un proiect economic, nimic nu se va schimba in anii ce vin.Sigur ca refuzul dvs. a fost oarecum temeinic, mai ales datorita faptului, ca nu am incercat sa va arat ca un astfel de proiect este prea putin ,,economic” si mai ales unul de (pura) ,,filosofie economica”.Aceasta situare se datoreaza faptului ca domeniul stiintific in care se lasa creat, este cel social, politic, sociologic, de economie politica, etc. – adica al stiintelor sociale nu economice.Abia crearea proiectului de implementare al ,,proiectului de reconstructie economica” implica aportul economistilor.
    Daca ati propune o dezbatere asupra reconstructiei economice si industriale, atunci componentele ,,econometrice” aproape ar lipsi de aici, deoarece elementele si criteriile in raport cu care dezbaterea ar avea loc, sint: ,,Ideologia economica si a dezvoltarii”, ,,Liberalismul si limitele retragerii statului din economie”,”Modele de dezvoltare economica”, ,,Modul de asumare politica a dezvoltarii in tarile democratice si cele nedemocratice”, ”Fundamentele teoretice ale procesului dezvoltarii economice rapide de ajungere din urma (chatching-up) a tarilor dezvoltate, in epoca globalizarii”, ,,Starea economica si industrial-agrara” nationala”, ”Resursele nationale si potentiale straine ale dezvoltarii”, ”Viziunea si tehnicile propuse.Tari inovative si non inovative” economic”, ,,Capitalul institutional national:social, civic, de lideranta”, ,,Principiile dezvoltarii economice”, etc. etc..
    Iata ca un proiect economic national (postaderare) este cu totul altceva decit indica titlul, utilizind alaturi de instrumentele bugetare/economice si pe cele institutionale, fiind nu doar accesibil specialistului in stiinte politice. ci mai ales potrivit realizarii/promovarii, de catre cei cu profesia si calificarea dvs. stiintifica.Iata de ce nu exista astfel de proiecte, deoarece ele sint nerealizabile de catre economisti, iar persoanele din zona stiintifica politica si sociala, nu se implica in cunoasterea ,,filosofiei dezvoltarii economice” si lucrari ,,aplicate” din aceasta zona.Motivul este unul simplu – realizind asa ceva, risca premiul NOBEL pentru economie…

  8. Alex spune:

    Senzațional articol! O panoramă cutremurătoare a societății românești.

  9. Aurelian spune:

    Buna seara! De ce nu am incepe cu Cv-ul dl. Mihai Maci? Sa ne spuna domnia sa unde putem gasi CV-ul domniei sale, nu de alta dar dupa intense cautari pe site-ul Universitatii din Oradea, m-am lasat pagubas. In plus, pe google scholar & research gate nici tu urma de profil. Asa ca, inainte de a oferi lectii, mai bine ne-am face curat in propria ograda. Sunt curios daca acest mesaj se posteaza si, in caz ca da, ce raspunde domnul Mihai Maci. Astept… Un curios oarecare.

    • Doru Dragan spune:

      Va raspund eu in locul d-lui Maci. Aveti dreptate … N-are importanta ce spune dansul in articol. Si ce daca e adevarat? Ce importanta are ca acest cancer ne distruge tara si pana la urma pe noi, locuitorii ei. Ia sa-l cautam noi pe dl Maci un pic la dosar si sa-l discreditam ca … doar asta ne e meseria, pentru asta suntem platiti :D

    • victor L spune:

      @ Aurelian,
      buna dimineata.
      Tu imi aduci aminte de formularea de pe vremi apuse “ia sa ne spuna tovarasul” cine-i sint parintii, ce parere are el si parintii despre politica partidului nostru drag, ca mi se pare ca.
      S-ar putea ca domnul Mihai Maci nici sa nu existe si sa fie un intrus care vrea sa dinamiteze bazele minunate ale invatamintului nostru drag.

  10. andrei spune:

    ca principiu, aveți perfectă dreptate; calitatea învățământului superior și a cercetării este execrabilă. doar că lucrul acesta e perfect valabil și, poate, mai ales, la București și în restul marilor centre universitare. Apoi, nu copiii de la sat cresc rândurile absolvenților de facultate fără pregătire ci cei de la oraș. Mai ales din orașele mari. Și asta dintr-un motiv simplu, nici 10% dintre studenți nu sunt din rural.

    • Doru Dragan spune:

      Asta ar trebui sa fie solutia. EX OSSIBUS ULTOR! Exista inca locuri din tara asta neinfectate.

  11. Mihai Ducea spune:

    Cred ca trebuie sa existe cel putin teoretic o iesire din situatia pe care authorul acestui op-ed o descrie foarte elocvent. Niste oameni inteligenti si bine cunoscatori al sistemului ar putea gandi cu ceva ajutor avocatzesc, cai plauzibile de resetare a sistemului academic romanesc, pentru ca intr-adevar e nevoie de un control-alt-delete. De exemplu, ministerul ar putea scoate la concurs toate posturile universitare existente pentru a fi evaluate in conformitate cu niste criterii mai realiste (nu ceva super performant, nu echivalent cu tari din vest, dar o stacheta un pic mai ridicata decit ce i-a facut pe multi profesori si conferentiari din nimic). Cei mai multi nu ar trece standardele. Parca s-a facut ceva asemanator in Germania de est??

    Dar nu stiu ce se va intimpla dupa intr-un asemenea scenariu (repet, ipotetic). O sa colapseze sistemul? O sa fie gasiti alti oameni care o sa inlocuiasca pe cei 90% impostori? O sa agreeze fostul profesor sa fie lector?? O sa iasa cei 25 de mii de cadre universitare in strada dontr-o solidaritate a mediocritatii?

    • Dedalus spune:

      Solutia este reforma invatamantului.

      Foarte simplu de facut daca treci peste un obstacol mental major: Acela de a obtine rezultate anul viitor sau daca se poate maine.

      Nu se poate “maine”.

      Se poate reforma invatamantul DAR:
      1) simultan pe toate palierele (de la gradinita la doctorat, de la pregatire profesionala la continutul programelor)
      2) treptat (acceptand un timp de tranzitie)
      3) concret (cu bani, cu actiuni clare)
      4) cu vointa politica (bazata pe o doctrina a reformei)
      5) in paralel cu stimularea sectorului de afaceri privat (altfel nu ai pentru cine pregati cetatenii)

      Cu necesitate, toate conditiile.

      Principalul obstacol in carle reformei este exact incapacitatea de a iesi dintr-o rutina a carpelii, a oblojirii ranilor e masura ce fac puroi.

      Reforma trebuie pornita concentrat de la o conceptie clara si de la un singur om.

      Nu de la obiective generale dar imposibil de concretizat, nu de la o colectie de dureri individuale, nu de la comitia si comitete.

      O conceptie- un plan – un om.

    • Enya spune:

      Ideea cu scoaterea la concurs a tuturor posturilor pentru re-evaluarea candidatilor care vor sa le ocupe in continuare (conform unor stadarde mai serioase – de exemplu cele propuse de Funeriu) mi se pare foarte buna. Iar daca majoritatea cadrelor nu indeplinesc aceste conditii, ori accepta postul pe care se califica, ori sunt liberi sa-si gaseasca alt loc de munca mai bine platit. Eventual li se pot da 2-3 ani sa demonstreze ca sunt capabili sa se ridice la nivelul cerintelor (ceva in genul acesta s-a facut si in Ungaria acum cativa ani si Ugaria are cateva institiutii de invatamant superior in top 500). Daca nu, sa plece.
      E nevoie si de restrangerea numarului de cadre in invatamantul superior. Ce nevoie are tara de plagiatori care invata elevii sa fure, de fabrici de diplome, si de sifonare de fonduri de la buget? Un procent foarte mare de absolventi cu studii superioare nu au cunostinte nici la nivel de gimnaziu.
      O alta tentativa de reparare ar fi impunerea unor standarde net superioare pentru rectorii alesi. Si pe langa performanta profesionala si probitate morala (adica fara plagiat, etc.). Idem pentru prorecori si decani cel putin.
      Ar trebui ca cei 10% onesti din sistem sa se organizeze si sa devina o voce, sa propuna solutii.
      Where there’s a will, there’s a way. But there’s got to be a will.

    • Gicu Parvenitu spune:

      Whom it may concern

      Dom’le comentator competent in ale cercetarii,

      Cum adica sa schimbam sistemul si sa inlocuim impostorii? Credeam ca avem o intelegere: eu iti administrez mega-grantul, ca te-ai pierde in jungla birocratiei romanesti cit ai zice peste, iar mata ma platesti $$$ si-mi treci numele pe articolele matale ISI, ca am si io nevoie la dosar. Pai cum voi fi uns eu profesor universitar daca mata vrei sa ma dai in git in halu asta? Doar nu vrei sa ma apuc sa scriu lucrari pe bune acum la batrinete, cind trebe sa servesc interesul national facindu-ma urgent decan? Hai noroc, chiar ai luat-o razna, mai lipsea sa ceri voalat sa-mi tin si duzina de cursuri acum cind sint pe cale sa sparg din nou recordul personal la chiulit! Bine ca nimeni nu baga in seama articolu si parerile de pe aceasta pagina, ca n-am chef sa-mi gasesc urgent alta slujba!

  12. Ghita Bizonu' spune:

    Domnule Maci

    fara a conresta observatiile dumneavoatra referitoare la diploma universitara ca pasaport ptr urbanizare … totusi nici cu stidentii bucuresteni nu imi este “rusine” (eu find bucurestean). Am vazut eu “niste cazuri” care au “terminat o facultate” (Dumnezeule cum?!!!!) .. si erau “urbani” bucuresteni nascuti (a 2 sau a 3a generatie Poa si a 4a dar in Bucuresti cei cu bunici nascuti in Bucuresti sunt o minoritate cam .. minora)

    Adevarul, cre , ca sta in lata parte : majoritatea universditailor post 1990 sunt “afaceri” Incepand cu prima “oarticulara” infiintata ca “intreprindere mica” ..
    (si mai oibserv ca “productia” pletorica de filozofi, sociologi, ziaristi si juristi et caeteri ejusdem farinae are cam putin cautare in viata practica. De ex , scuzati , filozofia … In fara de invatamat imi puteti indica un alt domneiu in care se cere specializarea filozofica? Ma scuzati nu este un atac la persoana … la fel ar fi si daca am avea o “productie anuala” de 100 de astronomi sau specialisti in fizica atomica )

  13. ion adrian spune:

    Asa sa fie: no way,no end?

    Desigur ca este o prostie sa ceri date suplimentare despre CV-ul dlui Maci.
    Indiferent cum sau care o fi familia sa, fiind absolvent doar din 1995 si azi fiind doar sef de lucrari putem fi siguri ca nu este (singurul lucru cu adevarat deranjant in biografia cuiva traitor in Romania de azi) un fost activist sau chiar tortionar comunist. Tortionar nu din ala de puscarie, ca aia nu prea mai sunt in viata, numarabili pana la zece-douazeci, ci tortionar in calitate de activist salarizat de PCR sau de securitate care-si chinuia activul sau neactivul cu toate tampeniile ceausiste, care turna etc,etc si in final profita material si social de toate aceste porcarii.
    Asadar dl Maci, licentiat doar din 1995 si lector azi, este prea tanar pentru a fi banuit de asa ceva.
    Asadar fiind o pesoana cu studii filozofice nu i se poate cere sa fie mai degraba in categoria celor destinati sa schimbe sau sa faca istoria ci doar sa o comenteze, sa o descrie, sa o califice si asta o face bine.
    Daca ar fi un om de presa l-as pune in categoria unor foarte buni ziaristi constatatori si descriptori al epocii pe care o traim. Deigur ca nu in categoria autorului lui Rica(Rica fiind el un ziarist probabil ca bun pentru epoca sa) cel care a facut caci a scrie ce si cum a scris Caragiale tine de verbul a face, desigur doar in domeniul culturii dar este nevoie de facatori adevarati in toate domenile.
    Descriptori avem, constatatori ca suntem in si ca traversam un desert avem. Pe Moise(azi ar trebui ceva mai multi) in mod cert nu-l avem, intrucat daca l-am avea, am vedea.
    In concluzie articolul dlui Mihai Maci este forte corect, constata insa ceea ce constatam cu totii si ce poate fi descris intr-o singura propozitie:

    Se pare ca azi poporul roman a ajuns sa fie(daca nu este mai de demult, proportia insa conteaza) un popor(poate chiar o populatie) de tot rasu plansu(cuvantul mai vulgar era mai potrivit, ala de incepe cu R sau cu C si se termina cu T)

    Singura problema, fiind un om al calculului mai precis, ar fi pentru mine sa stiu care este proportia si aia mereu crescatoare in sens rau, caci tot ce este bun, nu ca nu piere, vorba cantecului, ci pleaca. Asadar care o fi proportia aia de la 75 % in sus, ca doar si in Miorita raul incepe cu 66% si de atunci in ordine morala tot cadem si doar ne oprim scurt timp agatandu-ne de cate o radacina de pe versantii haului.
    Ne petrece doar norocul!
    Nota: Sa fiu scuzat pentru adaos.

    PS. Dar cine stie, poate ca Moise, poate ca Moise….

  14. Christian-Radu Chereji Christian Chereji spune:

    Mihai, ma bucur ca ai reusit, in sfarsit, sa acoperi in analiza ta partea care mie mi se pare esentiala – faptul ca universitatile nu pot sa ofere decat ceea ce societatea le cere – si ca, intr-o societate disfunctionala, e imposibil sa ai universitati serioase aidoma celor care ne servesc ca modele de referinta din Vest.
    Pe de alta parte, cred ca gresesti cand trimiti in decor reforma dlui ministru pe motiv ca “baietii destepti” de prin universitatile de la orase si sate o vor aplica dupa cum le va servi interesul. Perfect de acord ca asa vor face, ar fi nefiresc sa presupunem altminteri. Dar, asa cum scriam deja intr-un articol anterior, nu toate universitatile, nu toate facultatile, nu toate programele universitare pot fi pictate atat de negru precum descrii tu. Iar oferirea unui cadru legislativ care sa oblige universitatile sa-si asume ceea ce azi fac “comitiile ministeriului”, de la conferirea gradelor didactice la titlurile de doctor la designul si acreditarea programelor de studii le va da acelor (putine) universitati, facultati si centre de studii care doresc posibilitatea sa-si faca ordine in ograda, sa-si (re)construiasca astfel incetul cu incetul reputatia si sa se departajeze in mod clar de celelelte unitati de invatamant in care “baietii destepti” vor continua sa lucreze confrom modului in ca sunt programati.
    Abia atunci se va realiza o ierarhizare limpede, obiectiva, a universitatilor si programelor lor (si nu prin evaluari si decizii ministeriale, cum s-a incercat si care ar fi dus exact acolo unde au dus alte astfel de initiative – la concurs de dosare, fara relevanta reala).
    Astazi sunt toate o apa si un pamant, pentru ca totul se decide la “centru”, ceea ce interzice universitatilor puterea de a decide si la absolva de raspundere. Ca urmare, pentru studenti, e totuna daca merg la una sau alta dintre ele, neexistand nicio diferenta. Lasate libere, unele universitati vor creste in mod real, vor putea oferi ceea ce 5-10% (cum spuneai) dintre studenti doresc (adica performanta, seriozitate si pregatire reala) iar celelalte vor face catering pentru masa de tineri care, de acord cu tine, nu doresc decat o diploma. In fapt, asta este piata libera: unde exista cerere, va exista intotdeauna o oferta.

  15. tyty spune:

    Recomandare pentru domnul Maci. Luati TOATE universitatile din Bucuresti (nu numai Cantemir ci chiar cele consacrate ASE…) si vedeti acolo cloaca de conducatori de doctorate fictive pe bani reali, “savanti” de renume mondial cu sute de publicatii obscure dar nici una indexata de BD internationale, politicieni profesori doctori ce nu pot articula 2 fraze corect, etc) De multe ori provincia cu traditie universitara (Iasi, Cluj, Timisoara – imi pare rau Oradea inca nu :-) )are o calitate net superioara capitalei atat pe partea de cercetare cat si pe cea a calitatii didactice.

    • ana spune:

      Sant gata sa va contrazic din pacate.De ani buni si la Cluj si la Oradea multe masterate si doctorate au devenit o marfa in euro.Stiu cazuri in care viitorii masteranzi nu stiau sa explice un concept filozofic nici in lb. romana, daramite in franceza la ex. de limba,dar luau cu pile sau cu bani ex. fara sa fi scris un rand.Dificultatea subiectului era pe masura valorii sale de cumparare.Examenele scrise se rezuma la niste referate copiate de pe internet.Masteratele inseamna o tema sugerata de indrumatorul de master la care se tot aduna la dosar niste referate periodic sugerate tot asa si platite cu cate o suta de euro bucata pana se aduna de o lucrare la care contributia autorului este aceea de a fi scris consiincios niste idei care nu-i apartin si nici nu ar fi avut timp sa le gandeasca singur avand altele de facut pe la servici sau acasa cu copiii.Pot sa va mai spun in cunostinta de cauza ca medicii francezi sant revoltati de slabele cunstinte ale studentilor francezi care fac medicna in Romania in ultimii ani si vor sa ceara nerecunoasterea diplomei acestora obtinuta tot pe filiera negotului cu euro la examene.Ce ne mai miram ca prof. universitari gireaza lucrarile din inchisori cand si la ei in ograda coruptia e in floare.Ar trebui sa transformam statul asta intr-o nava Start Trek cu camere de supravegere si politie sofisticata tot atat de numeroasa ca populatia care sa contracacareze atatea moduri in care se poate frauda.

  16. VladB spune:

    Parerea mea e ca, inainte de a ne da cu parerea trebuie citite lucrarile. Faptul ca legislatia, asa cum e ea si de cine a fost creata, permite in acest cadru societal care a dus la privarea de libertate a unor oameni, obtinerea de scurtare a pedepsei prin elaborarea de lucrari stiintifice, in masura in care exista o autoritate cu un grad de obiectivitate care poate evalua caracterul impartial al lucrarilor raportate la subiectele tratate, cred ca e in asentimentul ideei de pocainta printr-o munca sau serviciu in folosul comunitar.

    De ce doar lucrarile sunt considerate de folos, e o alta intrebare buna, alte tipuri de munca sau servicii in folosul comunitar nu ar trebui si ele contorizate la fel ? Serviciile comunitare nu trebuie tratate ca diferite, in spiritul impartialitatii, pe de o parte si pe de alta pentru a nu imparti oamenii privati de libertate pe criterii stabilite ad-hoc, in cei de ale caror servicii si munca comunitatea are nevoie si a celor de a caror munca sau servicii nu are nevoie. Economia si in esenta comunitatea care face posibila aceasta economie are nevoie de servicii si tipuri de activitati diverse nu doar de lucrari stiintifice. Economia fiind libera se regleaza in functie de cerere si oferta si deci nu poate fi cineva care sa spuna ca in momentul in care s-a luat hotararea sau acum, bunaoara, cererea este doar pentru lucrari stiintifice.

    Faptul ca in mentalul colectiv exista asocierea aceasta cum ca cineva care a fost privat de libertate, in urma unei judecati, devine brusc incapabil de a produce ceva de valoare nu are legatura cu iertarea, pocainta si nici cu abilitatile specifice ale persoanelor care fac acest lucru si care pot fi diferite de aria activitatii unde s-a identificat un act reprobabil atribuit persoanei in cauza care a necesitat, in masura regulilor stabilite de comunitate, privare de libertate a respectivei persoane.

    Evaluarea caracterului lucrarii este problematic si dupa cum indica si domnul Mihai Maci in acest articol, el necesita o cunoastere si intelegere similara pentru a permite o evaluare corecta. Publicarea lucrarilor nu este o problema in momentul de fata si de cele mai multe ori se poate face pe cheltuiala celui care publica, care poate publica in esenta orice. Daca avem tabloide sau publicatii media si filme care promoveaza un continut impropriu, care surpriza are si cautare, nu cred ca publicarea in sine e o problema. Lucrarile de valoare, au tot timpul un caracter restrans si in general, daca nu ar exista vointa unuia sau doi oameni, de multe ori chiar doar a celui care a realizat lucrarea, ele ar ramane necunoscute umanitatii.

    Intretinerea unui curent al non-valorii care sa patrunda in constiinta publica nu ar fi o chestiune noua pentru societatea post-comunista ci mai degraba o continuare a unei practici, care a inceput o data cu propaganda ideologica si care a continuat cu totalitarismul. Abilitatea de a disocia intre real si fals nu are legatura decat in mica masura cu ceea ce citim, realitatea desi preponderent orientata in aceasata directie, fiind in cu totul alta directie.

    • Nautilus spune:

      Cică era odată o ceată de puşcăriaşi scoasă la muncă la o livadă

      Gardianul: – Puneţi mâna fiecare pe o lopată şi treceţi la săpat! Câte o groapă pentru fiecare puiet! E vreunul pe aici cu studii?

      Iese un deţinut mai pirpiriu: – Eu, să trăiţi! Sunt absolvent de Matematică!

      Gardianul: – Perfect! Tu lasă lopata şi ia un târnăcop! Ai de extras rădăcinile pătrate!

  17. marina vlaicu spune:

    Da, asa este. Cu niste…. amendamente, ma tem ca din mai
    multe, pentru care cer iertare:

    1.nu trebuie să fii . (conjunctiv prezent, persoana a II sg.)

    și 2. hârtie înnegrită. de la negru și în, prefix.

    cu ciudă și jenă o spun.

  18. Costin spune:

    Eu cred ca exista o solutie care va rezolva mare parte din problemele sistemului universitar in 10-20 ani : criteriile Funeriu de promovare exact asta fac, promoveaza calitatea in dauna cantitatii. Problema e ca sistemul e foarte rezistent la schimbari: nici nu s-a schimbat bine guvernul ca s-au si schimbat criteriile, pentru ca, vorba aceea, “sa raman tocmai eu fara coledzi neicusorule, care de la 48 si da-i si lupta..”. Solutia exista, insa nu prea vad cum se poate aplica.

    • Ion_Ion spune:

      Sa revina Funeriu ca ministru al Educatiei si Cercetarii. Si cu sprijinul intelectualilor si al presedintelui, al primului ministru, poate s-ar putea porni o schimbare.

  19. Danut32 spune:

    Pâine avem, circul suntem noi însine, motive sa ne plângem de ceva facem din orice deci toate bune si frumoase, exact ca in lumea descrisa in articol. Gresesc?

  20. Lucian Constantin spune:

    Srimate domn, este cel mai bun text privind realitatea romaneasca pe care l-am citit vreodata. Este o demascare, o darmare a idolilor. Este un manifest pe care cred ca ar trebui sa il strigam in gura mare pe strazi, sa-l lipim pe peretii cladirilor si pe toate gardurile. Este o oglinda care ne arata necrutator impostura in care ne-am complacut in cei 26 de ani de democratie originala. Nu pot decat sa va felicit inca odata si sa incerc sa distribui la cat de multa lume acest text extraordinar de tulburator, dar in acelasi un util vaccin necesar procesului de insanatosire. Cu stima, Lucian Constantin (un impostor)

  21. Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

    Eseul acesta este chiar frumos, inspirat. Va putea face parte dintr-un volum alături de celelalte şi va asigura succesul cărţii respective.

    Ce nu înţeleg este rostul interogaţiilor repetate la adresa actualului ministru. Cred că din carte ar putea lipsi.

    gânduri bune,

  22. DorDeDuca spune:

    Felicitari dl. Maci pentru curs exemplar de disecție.
    Presupunem ca dvs sunteti ministrul educatiei, sau presedinte sau parlamentar – intrebarea este aceiasi:
    Ce veti face dvs in acest moment?

  23. ionescu spune:

    Reforma școlii presupune o decizie radiclă-organizatorică și administativă- care să scoată slujitorii ei din grija zilei de mâine, pentru a se putea dedica unei PRIORITĂȚI NAȚIONALE CARE ESTE ÎNVĂȚĂMÂNTUL.
    Căile si principiile ce stau la temelia construcției bugetare pentru cresterea cu 50%până la 100% a salariilor din preuniversitar sunt următoarele:
    1. Debirocratizarea administrației școlare prin revizuirea normativelor, arondarea claselor și a școlilor, administrarea cheltuielilor pe elev pâna la clasa a VIII a de către primăriile locale, iar după aceea de către consiliul județean prin Direcția de administrare școlară;
    2. Flexibilizarea Curriculumului și a programelor școlare pe baza noii legislații, care să ateste autonomia școlii sau a rețelei școlare arondate legal și să confere dreptul decizional al consiliului școlar de a asigura încadrarea corespunzștoare pentru Currculumul la Decizia școlii, care să dețină o pondere de până 40%;
    3. Ierarhizarea unităților școlare potrivit cu standardele europene ( de ex. Marea Britanie, Germania etc.) și introducerea profesiunii de manager școlar, prin concurs;
    Motivația inițiativei mele are un fundament teoretic și practic și pornește de la o veche zicală populară(„copilul cu mai multe moașe….”) ce se potrivește sistemului de învățământ preuniversitar de care se ocupă o mulțime de instituții–primării, consilii municipale, consilii județene, prefcturi, inspectorate, agenții, case ale corpului didactic—fără nici o răspundere în viitorul școlarilor, comparativ cu responsabilitatea celor de la catedră. Tot acest stufăriș de așa zise răspunderi trebuie să fie asanat concomitant cu totala reformare a sistemului de învățământ preuniversitar

    Pentru cele trei puncte de mai sus se pot modela toate soluțiile concrete ca Norme de aplicare.Aceste norme se elaborează cu ușurință de echipa agreată de dvs.

    Câteva propuneri pentru demararea unei reale reforme a învățământului, care decurg din obiectivele de mai sus:

    1. Constituirea prin lege a unui Consiliu Național pentru Învățământ(C.N.I.) în subordinea Președintelui României
    -componență națională;
    -fără limită de vârstă;
    -cu două direcții:învățământ peruniversitar, și
    ” universitar;
    *se elaborează norme de organizare și funcționare,
    principiul democratic fiind la baza elaboră-
    rii deciziilor, ingerința politică fiind doar de natură legilativă; pentru început, ARACIP și ARACIS pot constitui o bază de pornire și recrutare;

    2. Constituirea, prin modificarea legii, a Corpului Național de Control al Învățământului(C.N.C.I.) tot în subordinea Președintelui României.;
    *se elaborează norme de organizare și funcționare;

    3. Desființarea Inspectoratelor Școlare Județene și integra-
    rea prin concurs a inspectorilor în C.N.C.I.;
    *se elaborează norme de concurs:
    - capacități de leadership;
    - cunoștințe generale privitoare la control și
    evaluare;
    - capacități practice și metodologice de contol-
    evaluare;
    - cunoștințe de psihologie și pedagogie;
    - cunoștințe privitoare la teoriile învățării;
    - capacități de sinteză în domeniul reformelor;
    - capacități de comunicare și nivel cultural;
    - inspector școlar=profesie;

    3. Promovare și certificarea prin concurs a directorilor
    *se elaborează norme de concurs:
    aceleași cunoștințe și capacități ca insp;
    funcția de director de școală=profesie
    N.B. Atât inspectorii școlari cât și directorii sunt la
    dispoziția C.N.C.I.și pot fi detașați în orice colț de țară;

    4. Organizarea a 8-12 centre regionale de monitorizare a
    activității de inspecție școlară conduse prin rotație de
    inspectori școlari având în subordine personal tehnic și
    administrativ cu statut de funcționari publici;
    *se stabilesc prin ordin atribuțiile și schema minimă de personal;

    5. Reorganizarea sitemului de învățământ preuniversitar
    prin modificarea legii astfel ca în jurul unei unități de
    învățământ să fie între 1000 și 2500 elevi de la grădi-
    niță și până la clasa a 12 a. În funcție de așezarea geo-
    grafică se vor aronda grădinițele și gimnaziile la cea mai
    apropiată unitate liceală fiind parte integrantă din ea.
    *se stabilesc prin ordin normele și regulie

    N.B.1.Consiliul de conducere al școlii centrale are atribuții de control teritorial-adminictrativ în unitățile arondate.
    2.Personalul didactic din școlile arondate se numește pe post sau funcție la școala centrală fără schimbarea locului de muncă.
    3.Un singur director și doi directori adjuncți la numărul maxim de elevi.

    6. Redefinirea rolului Casei Personalului Didactic și aron-
    dare acestora în sistem regional subordonate instituțiilor
    de învățământ superior și bugetate de acestea.
    *se stabilesc prin ordin instrucțiunile;
    7. Toate aspectele sociale și de administrație rămân în grija administrațiilor locale.

    Cu deosebită stimă și respect,

    Gheorghe Ovidiu Ionescu-Buzău, str.Unirii, nr.14K, ap.9, rezident și în Gura Văii, com. Scorțoasa.
    e-mail:oghion@gmail.com
    tel:0744878761; 0238705545

    N.B. 1.Vă rog ca, până la o discuție de profil și de specialitate, să nu dați publicității propunerile de mai sus. Într-o discuție organizată aduc și argumentele mele privitoare la economii și eficiență, pe puncte.
    2.Nu am inclus aici analiza sistemică deoarece ea există deja dar nimeni până acum nu a utilizat-o deoarece de acolo se vede clar nevoia unui radicalism liberal, singurul în măsură să curețe rugina și conservatorismul din școli.
    3.Interesul meu e pur și simplu același cu al tuturor acelora care înțeleg că „țara va fi ceea ce va fi școala”.
    4. Cu alte cuvinte, nu vreau desfiintarea inspectoratelor din cauza unor impostori așezați în scaune pe criteria politice sau din cauza unor inspector și directori semidocti, mediocri, a caror impostura le alimenteaza aroganta inferioritatii si a caror precaritate intelectuala a scos la suprafata toata zgura mizerabila a prostiei fudule… Nu!
    Sustin desfiintarea inspectoratelor ca o masura de asanare morala, inainte de toate, si de repozitionare pe criterii valorice a evaluarii actului educativ :din perspectiva resurselor umane incadrate, din perspectiva formarii acestora, din perspectiva administrarii scolii si a actului educativ, din perspectiva evaluarii progresului scolar, din nevoia de orientare in cariera, din nevoia de civilitate a oricarei abordari educationale si, deci, culturale, etc.etc.

  24. vlllad spune:

    Partial de acord cu teza imposturii intretinute de larga societate, dar mi se pare ca demonizati prea mult mediul rural.
    Ati cautat in statistici cati studenti s-au nascut in mediul rural? M-as hazarda sa spun ca sub 20%, cu mult mai putin decat frecventa tinerilor din rural din Romania. Argumentul dvs. poate fi preluat de conservatori intr-un mod destul de neplacut: “din cauza taranilor sta in loc sistemul universitar, deci hai sa ii descurajam pe tarani sa mai dea la facultate”, or tocmai, cred ca accesul tinerilor din rural este deja prea restrictionat, si nu doar pe seama a ceea ce s-ar putea numi meritocratie, ceea ce nu face decat sa adanceasca inegalitatile.
    De aceea, va intreb altceva: care credeti ca ar fi calea, sa zicem, morala pentru un tanar din mediul rural prin care ar trebui sa procedeze pentru a nu intra in randul celor 40% aflati in risc de saracie? Migratia este restrictionata de retelele sociale (in unele sate nu exista trambuline catre strainatate), agricultura e doar de subzistenta, navetismul e mort (nimeni nu ofera locuri de munca decente nici macar in orase), educatia e cum ati spus dvs. Deci ce ar trebui sa faca, concret?

    • ionescu spune:

      Am lucrat 31 de ani în mediul școlar rural, după aceea 9 ani am controlat toate școlile județului meu, credeti-mă ȘI calitatea actului didactic a scăzut nu numai motivația elevilor…Cunosc școli rurale cu rezultate de excepție, dar prea puține, raportat la umărul lor, cu toate că nivelul de inteligență în rural este de multe ori peste medie.Sunt multe de analizat aici…

    • ionescu spune:

      După generalizarea unui comportament antimuncă întrebarea pe care o puneți nu-și găsește răspunsul decât în dorința mea și a altor colegi de a face o reformă profundă a școlii mergând până la eventualitatea modificării radicale a atitudinii față de muncă. Acest fapt nu poate fi transpus în practică decât în complexe școlare mari, coordonate didactic in mod profesionist. În prezent se cheltuie imens fără justificare în planul rezultatelor. Se discută de crearea unei baze materiale noi, de acord, dar se discută foarte puțin și de loc, pentru ce vremuri pregătim elevii în această lume a schimbărilor continue și a impactului neîntâlnit cu ritmul alert al descoperirilor științifice. Care sunt direcțiile de acțiune didactică în această situație? Pe ce să punem accentul?Aș vrea să mai văd o școală cu o bază de practică așa ca în școlile franceze, engleze, germane. În afara jocurlor pe calculator în câte școli rurale se mai muncește? Unde sunt loturile experimentale ale școlilor rurale, cum se stimulează aici învățarea prin descoperire, intuiția, creativitatea. Câte școli rurale mai au ateliere tradiționale? De 26 de ani e un haos bine pus la punct( „o dezordine organizată” cum spune un coleg)în tot învățământul preuniversitar. Și–colac peste pupăză– ne confruntăm și cu cea mai gravă criză demografică, despre care parcă ne este frică să discutăm……………………..

  25. Rasvan Lalu Rasvan Lalu spune:

    Un text cu totul remarcabil, dovedind o excelentă cunoaștere a ”învățământului superior” și ”cercetării științifice” din România, scris cu pasiunea rostirii adevărului, un text care merge mai adânc decât construcția unei fenomenologii a marasmului, oferind explicații sociologice de profunzime și calitate.

    Cred că ”magistral” nu este exagerat.

    Probabil scris la cald, textul merită o reformatare în sensul structurării pe paragrafe spațiate – pentru o mai lesnicioasă lectură – poate nici împărțirea pe subcapitole cu titluri sugestive nu ar fi inutilă: cititorul trebuie invitat și ajutat să-l parcurgă pe îndelete.

    Rămân impresionat de acest formidabil text, unul dintre cele mai adevărate și profunde provenite din România.

  26. Bogdan Ivascu spune:

    Courage the cowardly dog. Era pe vremuri un desen animat cu un caine fricos.

    Eu in ministrul Curaj nu prea mi-am pus mari sperante de la inceput, ca si in tot guvernul de “tehnocrati”. Sa fim seriosi, omul e baiat de incredere, sef la UFCDSI sau cum naiba s-o numi chestia aia care cica se ocupa cu stimularea cercetarii, era clar ca e din sistem si ca a fost pus acolo pentru ca e de incredere.

    Daca mai erau neclaritati cred ca s-au lamurit acu cateva zile cand toarasu’ ministru Curaj a declaraat ca citez din memorie “invatamantul romanesc este in medie de peste 8, pe alocuri de 10 si de 11″. No, cam asa si el. E un ministru de peste 8, pe alocuri 10 si de 11. Pe o scara de la 1 la 100, desigur

    Sau ca sa ilustrez cum sta treaba cu reformarea invatamntului voi reda urmatorea apoftegma din Pateric:

    A venit un frate la ava Pimen si i-a spus:
    - Ce sa fac, ca ma bantuie gandurile rele?
    - Daca lasi niste haine noi si bune inchise intr-o lada, cu vremea ele vor putrezi. Asa si cu gandurile rele, nu le baga in seama si ele vor disparea cu timpul.

    Asa si cu invatamantul romanesc. Nu e nimic de reformat. Trebuie lasat in pace si va putrezi complet candva

  27. Crina Mardare spune:

    In sfarsit cineva care a ajuns la miezul problemei din Romania:mediul universitar putred.

    Sa nu uitam ca,dupa revolutie, am avut profesor universitar prim-ministru, numerosi altii ministrii, senatori, deputati si functionarI publici proveniti din mediul universitar, care au condus tara aici unde suntem:o tara frumoasa in care nu poti trai cinstit.

    Orgoliul si aroganta lor nemasurata au costat scump tara:pierderea suveranitatii si a identitatii traditionale.

    In universitatile de astazi avem judecatori, procurori, comisari-sefi care sunt promovati rapid pentru a face justitia rectorului, sustinut politic, garantul conservarii finantelor celor obedienti.Esti judecat si in universitate si in afara ei de aceeasi oameni, care isi doresc cu ardoare aceasta tichie de margaritar:titlul academic de profesor doctor, desi sunt lamentabili ca profesori si au un doctorat fara relevanta pentru societatea care ia produs si ii plateste.

    Toate metehnele politicii le-au adus in universitati:candidaturi cu promisiuni desarte, lupta marsava cu oponentii lor,atragerea de avantaje prin orice mijloc, constituirea de retele infractionale pentru avansari, obtinere de avantaje salariale, obtinerea de titluri academice, atragerea de fonduri din proiecte, ignorarea “electoratului” dupa alegeri.

    In schimbul salariilor de 3000-12.000 de euro pe luna, pe care le regasiti in declaratiile de avere de pe site-urile universitatilor, ce produc?Maculatura si vorbe.Produc multa hartie prin care isi acopera infractiunile, ingroapa adversarii si, cel mai adesea, atrag bani in conturile proprii.Adesea nici nu se obosesc sa vina la universitate:au asistenti care le tin orele, desi acestia nu stiu clar cate grame are un kg, si casiera universitatii care le aduce banii acasa.Copii lor sunt in strainatate pentru ca stiu ce dezastru au facut cu universitatile din tara lor. Spera sa fie fericiti acolo cu banii murdari castigati de ei in tara.Au ziaristi, angajati ai universitatilor, care scriu la comanda,dupa dictare. Cu aceste scrieri obtin finantari sau le justifica pe cele obtinute deja.

    In provincie, totul este in retea.Nimeni nu are curaj nici in cabina de vot:se cer fotografii ale voturilor pentru rector, altfel nu obtii functie de conducere, promovare,gradatie de merit,prime,deplasari la conferinte in tara si strinatate etc.In plus, a te pune impotriva “retelei” este sinucidere curate:daca nu ai nimic in neregula in CV,ti se confectioneaza rapid ceva compromitator, care sa te scoata din schema:plagiat,”problem cu studentii”, evaluare slaba, lipsa CV-ului pe site etc.Au toate mijloacele pentru asta:decanii sunt numiti de rector, decanii numesc prodecanii, consiliul profesoral este decorativ si voteaza “in bloc”, comisia de etica este subordonata rectorului, juristul este bagat in afaceri necurate care il oblige sa semneze orice nelegalitate, sindicatul este pe hartie si autonomia universitara este in Consitutie.

    Ministerul nu poate interveni, poate face recomandari senatului universitar.Desi finanteaza universitatile de stat in proportie de 85%, statul nu-si exercita functiunea de control asupra calitatii actului academic si exercitarii autonomiei universitare in acord cu asumarea responsabilitatii publice de catre administratia universitatii.

    Universitatile de provincie sunt cuiburi sigure pentru politicieni esuati, viitori pensionari de onoare, ziaristi retrasi pentru o viata mai calda si o pensie sigura, magistrati care vaneaza onoruri.

    Solutia?Reformarea cu management universitar privat, delegate de la universitati straine care si-au dovedit atat performanta academica cat si cea administrativa. Acestia nu vor tolera actualele fraude intelectuale din scolile doctorale si universitati si vor pune mediul academic pe linia corecta, in mandate de 5 ani.

    Autoreforma mediului universitar este evident ca nu mai este posibila in acest moment. Increngatura de interese este construita, pe toate palierele, in zeci de ani. Practicile infractionale sunt vazute ca normale si li se da aparenta de legalitate, cum ca ar fi in interesul invatamantului. In realitate, cand consulti declaratiile de avere ale “conducatorilor din universitati”, intelegi ca legea ilicitului este mai actuala ca niciodata:castiga mult dar au putine, nu pot justifica veniturile si discrepantele salariale fata de proprii colegi.

    Reforma universitatilor nu se poate face cu cei 5-15% profesori onesti ci prin decuparea raului de la cap.Democratia universitara este batjocorita de infractori si impostori tolerati de institutiile platite din bani publici, adica din banii nostrii.Nu produc nimic decat rau si nu se pot opri.Trebuie opriti prin aplicarea legii si reformarea universitate cu universitate, organism cu organism(MEN,CNADTCU, CEMU, CNE,DGIS,ARACIS)prin implementarea unui management universitar privat exercitat prin exponenti ai universitatilor de prestigiu din strainatate.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Felicitari domnule Damian! cateva comentarii in sustinerea dvs: 1. nationalismul economic actua...

de: Laurentiu Pachiu

la "Naționalism economic cu dezinfectant „Hexi”"

Cauta articole

mai 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)