1 Decembrie – Despre maniile si Romaniile noastre

Ziua națională a României și a Românilor. Defilări, parade, discursuri, imnuri, demonstrații aviatice, drapele arborate… Pentru cine nu știe ce mai înseamnă 1 Decembrie și ce sărbătorim astăzi, să le readucem aminte semnificația zilei naționale a românilor.

1 Decembrie este ziua în care sărbătorim prostia, răutatea, incompetența, sărăcia, nepăsarea, nesimțirea, necurățenia, incultura, lipsa sau proasta educație, manelismul, șmecheria, corupția, poluarea, vulgaritatea, violența, reaua-credință, reaua-intenție, lenevia. Am uitat ceva? O, da, am uitat! Ajutați-mă, vă rog! Așa, da, exact: sărbătorim spitalele-cimitire, școlile în care nu se învață nimic, fabricile de diplome, sistemul de pile și de relații, salariile mici, pensiile nesimțite, tupeul beizadalelor, aroganța funcționarilor, pedofilia preoților, abuzul poliției, injustiția justiției. Așa, așa, ziceți: autostrada construită cu viteza melcului, șoselele proaste și numărul foarte mare de accidente rutiere mortale, căldura caniculară, gerul năprasnic, notele proaste de la titularizare, bacalaureatul cu promovabilitate de sub 50%, îmbătrânirea populației, lipsa de productivitate, falimentul agriculturii, pierderile de milioane de euro pe zi, asimilarea român-rom-țigan, prostul renume pe care-l avem în străinătate, infracțiunile comise de românii de aici și de pretutindeni. Sărbătorim, nu-i așa, rușinea de a fi român, un imn național sinistru, o istorie de consistența fecalei. Culorile drapelului național? Roșu: cod de inundații, ninsori, caniculă, galben: cod de ploi, vijelii, ceață, burniță și polei, albastru: cod de alertă teroristă.

Sărbătorim sinonimizarea cuvintelor derivate din rădăcina „român” cu „prost făcut”, „lucru de mântuială”, „hoțesc”, „necredibil”, „lipsit de onoare”, „de prost gust”, „mahalagesc”, „țigănesc”, „inferior”, „îngust la minte”, „necompetitiv”, „umil”, „obedient” etc. etc.

Cum s-a ajuns aici nu este rostul acestor rânduri să deslușească. Nu vreau decât să constat anormalitatea terifiantă a modului în care am ajuns să ne înjurăm pe noi înșine, să ne disprețuim țara, să ne scuipăm fierea – români fiind – în fața României. „România” este numele țapului ispășitor căruia îi punem în cârcă răspunderea pentru orice disfuncționalitate, pentru orice neajuns – de la găurile în asfalt până la oprirea apei calde, de la o indigestie până la un insucces oarecare. Am avut nenorocul să fim prost serviți într-o seară la un restaurant? Iată, România e de vină. Ai avut nefericirea să fii victima unei tâlhării? România, lua-o-ar naiba! Ți s-a spart cauciucul de la un cui de pe șosea? Românica – numai aici mi se putea întâmpla! Te-ai întâlnit cu un mârlan care ți-a vorbit urât? Înjură-l de România. Ai un șef dobitoc? Numai în România există așa ceva. Ai călcat într-un rahat? România l-a făcut!

Această „Românie” care ne revoltă în fiecare zi – așa cum am auzit recent într-un clip publicitar – și asupra căreia ne vărsăm năduful îmi amintește de o povestire a lui Michel Tournier, Vineri sau viața sălbatică. Obligați să trăiască împreună pe o insulă, Robinson și Vineri își rezolvă diferendele și enervările survenite între ei construindu-și fiecare câte o efigie a ipostazei iritante a celuilalt pe care o pocneau, o biciuiau sau căreia îi crăpau capul atunci când apucătura persoanei reale pe care aceasta o întruchipa stârnea pulsiuni violente în timia colocatarului insulei. O asemenea răzbunare simbolică îi scutea pe cei doi de o confruntare directă, le descărca agresivitatea și, în același timp, le permitea o conviețuire pașnică și politicoasă. Oricât de bizar și magic irizat, un asemenea comportament are încă o logică a lui, imediat sesizabilă de către cititorul povestirii. Trebuie reținut faptul că efigia nu pretindea să surpindă persoana lui Robinson sau a lui Vineri în esențialitatea lor, ci doar o anume stare a lor, exact cea care a produs nemulțumirea. „Ți-l prezint pe Robinson Crusoe, guvernatorul insulei Speranța”, își introduce Vineri manechinul penitent atunci când vrea să sancționeze o scăpare autoritaristă și nedemocratică a fostului său stăpân (între timp se produsese eliberarea din sclavie a lui Vineri, recunoscut de către Robinson ca egal al său). La fel, Robinson, prinzând repede ideea, enervat de barbaria deliciilor culinare ale lui Vineri îl sculptează într-un basorelief de nisip umed și spune: „Ți-l prezint pe Vineri, mâncătorul de șerpi și de viermi”, Vineri simbolic pe care începe imediat să-l flageleze cu o nuia de alun.

Imaginați-vă în schimb o altă turnură a poveștii lui Tournier: amândouă personajele, Vineri și Robinson, își construiesc una și aceeași efigie, compusă dintr-o nucă de cocos în loc de cap, trestie de bambus în loc de mâini și picioare, momâie care va purta numele Speranța, numele insulei locuite de cei doi. De câte ori se împiedică unul de altul sau de câte ori se împiedică de un ciot oarecare, de câte ori îi deranjează căldura soarelui sau lipsa hranei, de câte ori îi bântuie vreo nostalgie sau angoasă, de câte ori se îneacă sau sunt răciți, de câte ori se plictisesc sau nu se simt bine de atâtea ori i-am vedea cum merg în fața „Speranței”, cum se burzuluiesc la ea, cum o împroașcă cu ocări, sudălmi și blesteme. I-am vedea, dacă ne continuăm efortul de imaginație, și cum se întorc „defulați” dar la fel de abătuți. Mai liniștiți – dar nu cu mult mai mult decât este un tuberculos după un acces de tuse – continuă să se privească unul pe altul cu aceiași ochi plini de o ură cronică peste care acum s-a așternut doar o subțire peliculă de oboseală. Robinson și Vineri ar adormi blestemându-și locul în care fac umbră pământului.

Acest al doilea final – abnorm, maladiv, neimaginat încă de nici un Tournier – reprezintă atitudinea noastră de la o vreme, destul de îndelungată, încoace. În loc să construim reprezentarea punctuală a inconvenientului sau a prejudiciului suferit, construim reprezentarea generală a României în fața căreia venim cu un prinos de injurii. În loc să construim efigia primarului care nu asfaltează străzile și să o biciuim public fără milă, să o scuipăm și să-i crăpăm țeasta, ne renegăm și repudiem nația. În loc să criticăm – la obiect, punctual, dând nume – preferăm să ne tânguim, să blestemăm, precum Iov, lumina soarelui, ceasul și locul în care ne-am născut. De unde vine acestă autofobie? Cum am deprins-o? Cine ne-a învățat un asemenea comportament? Și mai ales: cum de nu ne simțim noi înșine loviți de propriile noastre cuvinte injurioase la adresa propriei naționalități? În povestirea lui Tournier, Robinson și Vineri loveau efigia celuilalt. Când lovim, atât de conștiincios în efigia României, înseamnă că nu ne mai simțim români? Am devenit între timp altceva? Și dacă da, ce este această altă națiune născută din propria sa ură de sine? Cum se numesc pe ei înșiși românii care spun despre români că sunt ultimii oameni de pe pământ?

Nu e greu de sesizat în acest comportament și simptomul unui naționalism răsturnat, maladiv. Fiindcă ne-au murit lăudătorii, cei care ne spuneau că suntem primii între popoarele lumii, căutăm o consolare pe dos : vrem să fim primii de jos în sus, primii de la coadă. Dacă nu putem fi primii, atunci măcar ultimii. A fi ultimul este o modalitate – deviantă – de a te simți primordial. Nu întâmplător se vorbește atât de des de recorduri mondiale negative: viteza de construcție a autostrăzilor, încetineala justiției, numărul de turiști străini, lipsa de performanță a învățământului etc. etc. Mai dureros ar fi să acceptăm un adevăr – totuși evident: că nu suntem nici mai proști nici mai deștepți decât sunt alții, că peste tot, indiferent de numele țării, există o egală distribuție a proștilor, a geniilor și a mediocrilor, că „avem și noi faliții noștri” așa cum fiecare țară îi are pe ai ei, după cum avem elitele noastre, succesele noastre, așa cum fiecare țară le are pe ale ei. Nu suntem deloc diferiți de ceilalți, nu le suntem superiori și nici inferiori, și – da, oricât de dureros ar suna – nu le suntem superiori nici măcar prin inferioritatea pe care ne-o clamăm.

O dorință pe care mi-o exprim acum la ceas aniversar este ca noi, românii, să nu ne mai înjurăm de țară. Dacă tot înjurăm, atunci să înjurăm pe nume. Să-l înjurăm pe Ion sau pe Gheorghe, pe Ilie sau pe Mihai, pe Traian sau pe Emil. Individualizați-vă înjurătura, identificați-i pe vrăjmașii voștri, numiți-i pe cei ce vă blestemă, descrieți-i pe cei ce vă vatămă și vă  prigonesc. Și, urmând alegoria lui Tournier, nu trebuie să ne raportăm mânia la noumenul lor, la esența lor personală, ci exact la funcția îndeplinită în clipa în care ne-au stârnit mânia. Vom spune atunci: „Iată-l pe Ion ce scuipător de semințe în parcuri” sau „Iat-o pe Maria cea degrabă ascultătoare de manele” sau „Iată-l pe Traian cel mincinos și lipsit de cuvânt” sau „Iată-l pe Emil, cel atât de nesimțit”. Și îi vom putea atunci pocni simbolic în moalele capului, le vom arăta prin ce anume ne fac rău, lăsând deschisă posibilitatea ca noi înșine să fim obiectul unei pedepsiri în efigie a însușirilor și atitudinilor noastre discutabile, ridicole sau imorale. Abia atunci vom putea conviețui fericiți pe aceeași insulă, România.