28 de ani de la Marea Mineriadă

Se împlinesc zilele acestea 28 de ani de la Marea Mineriadă. Cea din 13-15 iunie 1990, despre care nici acum nu știm încă tot adevărul.
La fel cum nu știm încă adevărul complet, necenzurat nici despre Revoluție, nici despre evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureș, nici despre boicotul ordonat de Puterea provizorie la adresa Proclamației de la Timișoara, nici despre acțiunile concertate și comandate de Palatul Cotroceni și de Palatul Victoria vizând compromiterea Pieței Universității.
În decembrie 2014, după și în elanul prilejuit de rezultatul alegerilor prezidențiale, ni s-a promis din nou redeschiderea tuturor acestor dosare fără lămurirea cărora nu vom avea niciodată o explicație reală și nu vom putea identifica marii vinovați pentru cei șapte ani pe care îi va pierde România în șchiopătândul proces de democratizare. Proces împiedicat, mutilat, manipulat, stopat, estropiat de Ion Iliescu și regimul său. Au trecut de la aceste promisiuni destulă vreme, răstimp în care dl. Iliescu a fost o dată sau de două ori deranjat de la domiciliu și poftit să dea noi declarații și cam atât. În primăvară a început procesul care însă se desfășoară molcom. Iar în condițiile în care PSD pare să izbutească să pună șaua pe justiție șansele lui de desfășurare corectă sunt din ce în ce mai reduse.
Într-un anume fel, întâmplările, chiar și enigmele din România de până la Marea Mineriadă aveau o anumită logică. O logică determinată de interesele puterii provizorii de a se eterniza la putere prin alegeri democratice. În perspectiva cărora a manipulat în așa fel lucrurile încât, în rândul electoratului, să se creeze sau, mai exact spus, să fie întărită impresia că doar FSN și numai Ion Iliescu pot gestiona prezentul și viitorul țării. Că doar dl. Iliescu și partidul neocomunist creat și condus de domnia-sa sunt în stare să ofere garanții de stabilitate.
Alegerile de la 20 mai 1990 au certificat reușita manipulării și eșecul celor ce propuneau o ofertă alternativă la cea avansată de fostul, de fapt, eternul aparatcik comunist și cei din jurul său avându-l ca ideolog pe Silviu Brucan. Poate că nici nu se putea altfel, poate că românii nu erau pregătiți să accepte o altă ofertă. Poate că îndoctrinarea și orele de învățământ politic suportate de majoritatea dintre noi în cei 45 de ani de comunism au fost mai profunde decât ne puteam imagina în 22 decembrie 1989. Poate că descreierisirea aferentă a fost mai eficientă decât se aproxima până în clipa în care s-a aflat verdictul urnelor.
Partidele istorice și-au recunoscut înfrângerea în alegeri, rezultatele acestora au fost la rândul lor recunoscute și acceptate și de marile cancelarii occidentale, iar liderii Pieței Universității au decis, justificat și logic, retragerea manifestanților din zona liberă de comunism. Au mai rămas în Piață, e drept, un număr redus de manifestanți cu care Puterea legitimată de alegeri a refuzat orice fel de dialog. Și a refuzat, de asemenea, orice fel de logică. În 13 iunie 1990 s-a dispus evacuarea în forță a Pieței Universității, însă cum operațiunea nu s-a desfășurat așa cum și-o doriseră comanditarii ei, s-a făcut apel la mijloace din afara ordinii de drept. Puțin i-a păsat atunci d-lui Iliescu că apelul la ajutorul populației civile putea duce oricând la declanșarea unui război civil în București.
Încă și mai în afara oricărei logici ori, mai exact în afara acelei logici în care să conteze cu adevărat interesul național, a fost descinderea în forță a minerilor. Sau a așa-zișilor mineri. Care, din nou contrar oricărei logici și sfidând legea, și-au arogat dreptul de a face ordine în București. Ba chiar au fost încurajați de Ion Iliescu și de oamenii FSN să o facă. Nimănui, nici d-lui Iliescu, nici d-lui Petre Roman, nici altor decidenți ai vremii, nici partidului care dispunea de o majoritate confortabilă în Parlament nu i-a păsat că a da voie unei părți a populației civile să își asume misiunile Poliției, ar fi de discutat dacă și ale Armatei, să legitimeze cetățeni subiectiv calificați drept suspecți, să îi terorizeze, ba chiar să opereze arestări e în afara oricărui joc democratic.
Ziarul Adevărul, aflat sub totalul control al FSN și al d-lui Iliescu, și sub conducerea nefastă, interesată și total antidemocratică a lui Darie Novăceanu, s-a mulțumit atunci să tragă la răspundere Poliția și Armata și să vorbească despre recursul la „mijloace absolut nedorite”. Numai că Adevărul din acea vreme a preferat să nu adâncească defel analiza și să nu scoată un cuvânt, așa cum s-ar fi cuvenit, despre adevărații vinovați pentru barbaria acelor zile, pentru bătăile bestiale și schingiurilor aplicate populației civile de către cei salutați în mod iresponsabil de însăși conducerea țării, în frunte cu același Ion Iliescu. Care, așa cum scrie Vladimir Tismăneanu într-un articol publicat inițial la data de 13 iunie 2013 pe Contributors și antologat în recent apăruta carte Efigii ale unui coșmar istoric, crescut fiind în cultura bolșevismului, a rămas constant prizonierul ei. Și care dorea anihilarea oricărei opoziții.
În zilele acelea, dar și mai târziu, Ion Iliescu și ai săi au căutat să arunce răspunderea în seama altora. Au fost rând pe rând acuzați presa de opoziție, inventații legionari, intelectualii din opoziție, rămășițele vechii securități. În funcție de inspirație, de interesele de moment, de interlocutor, chiar de contextul internațional.
Firește, nimeni cu scaun la cap nici din țară, nici din străinătate nu a acceptat astfel de gogorițe. Simptomatică pentru reacția Occidentului, un Occident de care România avea atunci atâta nevoie, a fost boicotarea reprezentanților misiunilor diplomatice la București ale acestuia a ceremoniilor prilejuite de începutul lucrărilor noului Parlament, de jurământul prezidențial sau de instalarea celui de-al doilea guvern condus de Petre Roman. Perioada 1990-1992 a fost, pe toată durata ei, extrem de tensionată în privința relațiilor României cu Occidentul, rezervele acestuia față de țara noastră menținându-se destul de puternic încă patru ani după aceea.
Nota de plată a fost, la acea vreme, achitată de toți românii. Firesc ar fi ca adevărații vinovați să fie totuși, măcar acum, trași la răspundere.
Cum spune același Vladimir Tismăneanu în articolul deja menționat „regimul Iliescu a fost întemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei și pe minciună”.
La 28 de ani de la Marea Mineriadă ar fi normal ca minciuna să fie în fine evacuată și adevărata istorie să fie pusă în drepturile sale.