luni, mai 16, 2022

28 de ani de la Marea Mineriadă

Se împlinesc zilele acestea 28 de ani de la Marea Mineriadă. Cea din 13-15 iunie 1990, despre care nici acum nu știm încă tot adevărul.
La fel cum nu știm încă adevărul complet, necenzurat nici despre Revoluție, nici despre evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureș, nici despre boicotul ordonat de Puterea provizorie la adresa Proclamației de la Timișoara, nici despre acțiunile concertate și comandate de Palatul Cotroceni și de Palatul Victoria vizând compromiterea Pieței Universității.
În decembrie 2014, după și în elanul prilejuit de rezultatul alegerilor prezidențiale, ni s-a promis din nou redeschiderea tuturor acestor dosare fără lămurirea cărora nu vom avea niciodată o explicație reală și nu vom putea identifica marii vinovați pentru cei șapte ani pe care îi va pierde România în șchiopătândul proces de democratizare. Proces împiedicat, mutilat, manipulat, stopat, estropiat de Ion Iliescu și regimul său. Au trecut de la aceste promisiuni destulă vreme, răstimp în care dl. Iliescu a fost o dată sau de două ori deranjat de la domiciliu și poftit să dea noi declarații și cam atât. În primăvară a început procesul care însă se desfășoară molcom. Iar în condițiile în care PSD pare să izbutească să pună șaua pe justiție șansele lui de desfășurare corectă sunt din ce în ce mai reduse.
Într-un anume fel, întâmplările, chiar și enigmele din România de până la Marea Mineriadă aveau o anumită logică. O logică determinată de interesele puterii provizorii de a se eterniza la putere prin alegeri democratice. În perspectiva cărora a manipulat în așa fel lucrurile încât, în rândul electoratului, să se creeze sau, mai exact spus, să fie întărită impresia că doar FSN și numai Ion Iliescu pot gestiona prezentul și viitorul țării. Că doar dl. Iliescu și partidul neocomunist creat și condus de domnia-sa sunt în stare să ofere garanții de stabilitate.
Alegerile de la 20 mai 1990 au certificat reușita manipulării și eșecul celor ce propuneau o ofertă alternativă la cea avansată de fostul, de fapt, eternul aparatcik comunist și cei din jurul său avându-l ca ideolog pe Silviu Brucan. Poate că nici nu se putea altfel, poate că românii nu erau pregătiți să accepte o altă ofertă. Poate că îndoctrinarea și orele de învățământ politic suportate de majoritatea dintre noi în cei 45 de ani de comunism au fost mai profunde decât ne puteam imagina în 22 decembrie 1989. Poate că descreierisirea aferentă a fost mai eficientă decât se aproxima până în clipa în care s-a aflat verdictul urnelor.
Partidele istorice și-au recunoscut înfrângerea în alegeri, rezultatele acestora au fost la rândul lor recunoscute și acceptate și de marile cancelarii occidentale, iar liderii Pieței Universității au decis, justificat și logic, retragerea manifestanților din zona liberă de comunism. Au mai rămas în Piață, e drept, un număr redus de manifestanți cu care Puterea legitimată de alegeri a refuzat orice fel de dialog. Și a refuzat, de asemenea, orice fel de logică. În 13 iunie 1990 s-a dispus evacuarea în forță a Pieței Universității, însă cum operațiunea nu s-a desfășurat așa cum și-o doriseră comanditarii ei, s-a făcut apel la mijloace din afara ordinii de drept. Puțin i-a păsat atunci d-lui Iliescu că apelul la ajutorul populației civile putea duce oricând la declanșarea unui război civil în București.
Încă și mai în afara oricărei logici ori, mai exact în afara acelei logici în care să conteze cu adevărat interesul național, a fost descinderea în forță a minerilor. Sau a așa-zișilor mineri. Care, din nou contrar oricărei logici și sfidând legea, și-au arogat dreptul de a face ordine în București. Ba chiar au fost încurajați de Ion Iliescu și de oamenii FSN să o facă. Nimănui, nici d-lui Iliescu, nici d-lui Petre Roman, nici altor decidenți ai vremii, nici partidului care dispunea de o majoritate confortabilă în Parlament nu i-a păsat că a da voie unei părți a populației civile să își asume misiunile Poliției, ar fi de discutat dacă și ale Armatei, să legitimeze cetățeni subiectiv calificați drept suspecți, să îi terorizeze, ba chiar să opereze arestări e în afara oricărui joc democratic.
Ziarul Adevărul, aflat sub totalul control al FSN și al d-lui Iliescu, și sub conducerea nefastă, interesată și total antidemocratică a lui Darie Novăceanu, s-a mulțumit atunci să tragă la răspundere Poliția și Armata și să vorbească despre recursul la „mijloace absolut nedorite”. Numai că Adevărul din acea vreme a preferat să nu adâncească defel analiza și să nu scoată un cuvânt, așa cum s-ar fi cuvenit, despre adevărații vinovați pentru barbaria acelor zile, pentru bătăile bestiale și schingiurilor aplicate populației civile de către cei salutați în mod iresponsabil de însăși conducerea țării, în frunte cu același Ion Iliescu. Care, așa cum scrie Vladimir Tismăneanu într-un articol publicat inițial la data de 13 iunie 2013 pe Contributors și antologat în recent apăruta carte Efigii ale unui coșmar istoric, crescut fiind în cultura bolșevismului, a rămas constant prizonierul ei. Și care dorea anihilarea oricărei opoziții.
În zilele acelea, dar și mai târziu, Ion Iliescu și ai săi au căutat să arunce răspunderea în seama altora. Au fost rând pe rând acuzați presa de opoziție, inventații legionari, intelectualii din opoziție, rămășițele vechii securități. În funcție de inspirație, de interesele de moment, de interlocutor, chiar de contextul internațional.
Firește, nimeni cu scaun la cap nici din țară, nici din străinătate nu a acceptat astfel de gogorițe. Simptomatică pentru reacția Occidentului, un Occident de care România avea atunci atâta nevoie, a fost boicotarea reprezentanților misiunilor diplomatice la București ale acestuia a ceremoniilor prilejuite de începutul lucrărilor noului Parlament, de jurământul prezidențial sau de instalarea celui de-al doilea guvern condus de Petre Roman. Perioada 1990-1992 a fost, pe toată durata ei, extrem de tensionată în privința relațiilor României cu Occidentul, rezervele acestuia față de țara noastră menținându-se destul de puternic încă patru ani după aceea.
Nota de plată a fost, la acea vreme, achitată de toți românii. Firesc ar fi ca adevărații vinovați să fie totuși, măcar acum, trași la răspundere.
Cum spune același Vladimir Tismăneanu în articolul deja menționat „regimul Iliescu a fost întemeiat pe amnezie, pe siluirea istoriei și pe minciună”.
La 28 de ani de la Marea Mineriadă ar fi normal ca minciuna să fie în fine evacuată și adevărata istorie să fie pusă în drepturile sale.

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. Mantra acelor zile era : „manifestantii ocupa carosabilul si nu se poate face aprovizionarea” – apelul la burta a prins, rinocerul era innebunit ca risca sa moara de foame…am auzit si eu asta la serviciu.

  2. Realizând din primul moment al apariţiei la balcon a tartorului Iliescu şi gaşca lui, ca simplu muritor de pe acest pământ I-AM CONDAMNAT LA MOARTE pentru CRIME ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII, fapt repetat şi puţinele mele scrieri, cu aceeaşi hotărâre.
    Este evident şi strigător la cer că în aceşti 28 de ani nu s-a vrut de către nici un guvern judecarea şi sancţionarea vinovaţilor, motiv pentru care, tot ca simplu muritor, condamn întreaga clasă politică din această lungă şi nefastă perioadă la COMPLICITATE cu CRIMINALII.
    Nimeni de pe acest pământ nu m-ar putea convinge că judecarea şi sancţionarea vinovaţilor de crime nu a fost posibilă, nimeni nu m-ar putea orbi întratât, refuzându-mi calitatea de fiinţă inteligentă !
    Îmi îngădui, cu acest prilej, când societatea românească se află în plin dezastru,să condamn încă odată la moarte pe toţi cei vinovaţi, în frunte cu marele tartor Ion Iliescu.Aşa să-mi ajute Dumnezeu !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro