Nu cred că vreuna din temele pe care agenda zilei ne face să le discutăm până la nesaț, clipă de clipă, este cu adevărat importantă. Nici cea despre turma noastră de candidați la președinție (majoritatea lor n-a făcut nimic care să-i recomande pentru înalta funcție), nici cea despre eroul nostru de peste ocean, nici cea despre rusul nedialogabil, nici cea despre războiul taxelor și alte lucruri pe care le socotim „actuale” doar pentru că sunt „pe măsura timpului”. Până la urmă, toate sunt despre „valeții istoriei”, cum i-a numit cineva pe oamenii politici. Poate a venit momentul să evadăm măcar o clipă din balta stătută a „evenimentelor”, din bârfa planetară care ne macină neuronii zi de zi. Poate a venit momentul să ne întoarcem, terapeutic și salvator, la singurul lucru care ne înființează și ne hrănește umanitatea: la cuvântul care gândește și la felul în care, prin el, splendoarea spiritului intră în lume. Să ne întoarcem la acel fel de a fi care să ne permită să spunem că am fost mai mult decât spectatori la bâlciul lumii, că nu am făcut umbră pământului degeaba, nerămânându-ne, la capătul vieții, decât să cerem scuze că am existat. „Într-un fel, spune Noica, orice om fără îndăruire face asta.” Prea mulți „neîndăruiți” iau astăzi cuvântul, prea mulți se agită bezmetic prin lume, împiedicându-ne să mai auzim muzica vieții și să ne dăruim faptei ce lasă urme. Și Noica a adăugat: „Idealul e să ajungi la ceasul când le ceri [celorlalți] scuze că trebuie să-i părăsești…“. Despre ce a lăsat el în urma lui, părăsindu-ne, va fi vorba în rândurile mele.
***
E adevărat că anul acesta se împlinesc 35 de ani de la nașterea editurii Humanitas. Am afirmat în câteva rânduri că acest an este un nou prilej pentru a-l omagia pe Constantin Noica, de vreme ce existenţa Editurii Humanitas, în felul cel mai adânc, i se datorează; un prilej de a-l omagia așezându-l la locul unic pe care el îl ocupă, fără să ne dăm seama, în istoria acestei țări.
Ceea ce românii nu realizează (pesemne că 99% nici nu știu că a existat) este faptul că Noica, retras în Păltinișul său printre cărți și momindu-i pe tineri cu „antrenamentul cultural”, era departe de a fi fost un idealist impenitent care întorcea spatele istoriei și ne împiedica să devenim disidenți, profesând „rezistența prin cultură”.
Toată biografia lui de după război pledează exact contrariul. Și nici un disident de la noi, dintre puținii pe care i-am avut în comunism, nu și-a pus viața la mezat așa cum a făcut-o el. În toate manualele din România ar trebui să existe colajul celor trei fotografii pe care, anul acesta, l-am pus să străjuiască holul mare al editurii Humanitas. Iată-l. E bine să-l privim cu atenție.
Uitați-vă la imaginea din stânga. Este a unui tânăr care pare că a absolvit Oxfordul și că viața i se-ntinde la picioare. Pare că pozează pentru imaginea „tânărului de viitor” pe care-l așteaptă o strălucită carieră de cărturar. Universitățile îi deschid porțile, editurile îl publică, academiile îl laurează.
Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. 26 de ani mai târziu. Momentul arestării (11 decembrie 1958), după 10 ani de domiciliu forțat. Neîngrijit, prost hrănit, sărăcăcios îmbrăcat. Dar ochii sunt vii și în ei spiritul se oglindește în plină vigoare. E condamnat la 1 martie 1960 de Tribunalul Poporului la 25 de ani de pușcărie pentru „activitate contrarevoluționară”. Este eliberat după 6 ani în urma unei amnistii generale. Petrece cei șase ani în mai multe închisori comuniste administrate de Ministerul de Interne (Pitești, Jilava, Văcărești), dintre care cea mai faimoasă prin condițiile de încarcerare este Fortul 13 Jilava (la 10 km. sud de București), cu celulele îngropate la zece metri sub pământ:
Secţia centrală avea 17 camere cu dimensiunile de 5 m lungime şi 4 m lăţime. În fiecare cameră existau 20 de paturi suprapuse. Celelalte două secţii erau împărţite în 17 camere cu dimensiunile de 5 m lungime şi 4 m lăţime, în fiecare cameră fiind amenajate 27 de paturi suprapuse.
Într-un pat dormeau şi câte doi, trei deţinuţi. După 1948, în faţa penitenciarului au fost amenajate patru curţi interioare de plimbare. Cei încarceraţi erau scoşi la plimbare pe camere şi la intervale de timp diferite, pentru a nu se întâlni.
La sosirea în penitenciarul Jilava, deţinuţii erau obligaţi să treacă printr-un „tunel” format din gardieni aşezaţi pe două rânduri şi înarmaţi cu bâte, cozi de topoare şi cazmale, mături, vine de bou şi bastoane de cauciuc. În timpul acestei treceri, gardienii îi loveau pe deţinuţi în cap şi în alte părţi ale corpului, astfel încât nici un deţinut nu scăpa nebătut. După această „primire”, deţinuţii erau duşi într-o cameră pentru percheziţii. În timp ce gardienii controlau „bucată cu bucată îmbrăcămintea, desfăcând tivurile şi căptuşeala” , deţinutul aştepta „gol puşcă pe pardoseala de ciment” . După această verificare a îmbrăcămintei, se trecea la percheziţia corporală, care era făcută de un gardian supervizat de un subofiţer. Deţinutul era controlat peste tot pentru a nu ascunde obiecte interzise de regulament: „Ni s-a cerut să deschidem gura, să desfacem degetele de la mâini şi de la picioare, să ridicăm braţele, ca nu cumva să fi ascuns ceva la subţiori”. După aceea, urma partea „intimă” a percheziţiei: „cu faţa la gardian trebuia să arăţi bine că acolo nu ai nimic de ascuns, apoi, cu spatele la gardian, cu picioarele depărtate, aplecat în unghi drept, trebuia să le desfaci în aşa fel încât gardianul şi şeful lui să se convingă că nici acolo nu se ascunse nimic de vigilenţa lor” .
Într-o celulă se găseau câte două rânduri de priciuri (paturi suprapuse) cu câte două etaje fiecare. Primul rând de paturi era amenajat la circa 40 cm de sol, iar al doilea la aproximativ 1,2 m . Între rândurile de paturi exista un culoar despărţitor de 90 cm, care era folosit ca loc de „promenadă”, de trecere între fereastra cu gratii groase de fier şi uşa celulei . În cameră se mai găseau şi două tinete, una pentru spălat, cealaltă pentru nevoile fiziologice. Din această cauză, la intrarea în celulă „te izbea mirosul de urină şi fecale” . Deţinuţii abia veniţi dormeau pe beton, sub primul etaj de paturi, cunoscut sub numele de „şerpărie”, iar pe măsură ce se elibera un loc, deţinutul avansa astfel încât ajungea să doarmă la primul etaj şi apoi la cel de-al doilea. Interiorul celulei era luminat de un bec slab care atârna de tavan. Din 1951, în urma evadării a doi „deţinuţii contrarevoluţionari” , Nicolae Moromote, comandantul penitenciarului, a ordonat ca ferestrele celulelor să fie închise cu obloane şi bătute în cuie pentru a nu mai putea fi deschise.
În primele 4-5 săptămâni de la luarea acestei măsuri, trei deţinuţi au murit asfixiaţi într-o cameră, iar din cauza lipsei de aer toţi deţinuţii aveau corpul acoperit cu pete roşii. (vezi referința)
Cea de a treia fotografie este de la „ieșire”, din august 1964. Gura celui eliberat este edentată, cu buzele lipite direct pe gingii. Lumina din ochi s-a stins și privirea bate într-o parte, către niciunde. Un autentic uomo finito, sfârșit fizic și sufletește, scuipat în viață de sub pământ, mai mult mort decât viu. Noica nu mai e Noica, e doar fantoma lui. Un muribund.
***
Ne-a povestit la un moment dat cum, în preajma eliberării din detenţie, în august 1984, puşcăriaşii politici fuseseră urcaţi într‑un autobuz şi făcuseră turul Bucureştiului pentru a lua act de „înfăptuirile regimului socialist“ survenite în răstimpul cât ei stătuseră la închisoare. „Aţi făcut lucruri frumoase, le‑am spus, dar pe mine m‑aţi urâţit. Şi am întors spre ei capul cu gura suptă şi fără dinţi.“
În fapt, după război, Noica murise de mai multe ori. „Murise” mai întâi în domiciliul forțat de la Câmpulung, când dădea meditații de matematică sau de limbi străine cu 5 lei ora pentru o bucată de brânză sau pentru un litru de lapte, ca să nu moară de foame. „Murise” când, cu paltonul pe el și cu căciula pe cap, traducea De magistro a lui Augustin, în timp ce apa din ligheanul aflat în cameră înghețase. Ar fi putut ca, în loc să apuce drumul mizeriei, să ia mâna întinsă spre colaborare de regimul lui Gheorghiu-Dej, așa cum făcuseră Tudor Vianu („sărut mâna Partidului”, a spus el într-un moment de euforie al pactizării cu noua putere), George Călinescu și câți alții, care aleseseră nu drumul domiciliului forțat și al închisorii, ci pe cel al Academiei comuniste, cum cu atâta discernământ etic a observat Virgil Ierunca.
„Murise” apoi, în repetate rânduri, pe crucea închisorii, mai întâi în infirmeria închisorii de la Văcărești când, făcând o ocluzie intestinală, a fost operat de un coleg chirurg, un deținut și el, cu un cuțit de bucătărie ascuțit ad hoc.
„Murise” în camera de tortură, când fusese întins pe jos, gol, cu burta pe podea. Nu ne povestea niciodată ce suferise în detenție, dar într-o bună zi, la Păltiniș, întrebându-l dacă fusese torturat, a răspuns „tehnic”, ca și cum ar fi descris un fenomen fizic și cu o mină vag-amuzată de amintirea „pățaniei”. Iată relatarea din Jurnalul de la Păltiniș:
„Te întindeau pe jos gol, cu burta pe podea. Ţi se punea o piele pe spate, până în dreptul feselor. Apoi, cu un bici sau cu o cravaşă, primeai pe fiecare fesă câte două lovituri. Prima îţi despica pielea; a doua, care cădea exact pe locul primeia, te făcea să leşini. De atunci nu mai pot să stau pe scaun fără o pernă.“ De‑abia aşa am înţeles de ce când l‑am cunoscut şi când îl întâlneam la Biblioteca Academiei purta cu el mereu în geantă, alături de hârtii şi cărţi, o mică pernă gonflabilă din cauciuc. Tot închisoarea îl ajutase să înţeleagă „justeţea vorbelor populare“. „Niciodată nu ştiam de ce se spune «stele verzi». Abia când am primit o palmă teribilă la o anchetă şi am văzut la propriu, vreme de câteva minute, oriunde îmi întorceam privirea, stele verzi, am înţeles cât adevăr e în vorba asta.“
După zece ani de domiciliu obligatoriu și șase ani de recluziune și tortură, Noica era singurul care știa ce spune când reformula toate definițiile date omului până atunci: „Omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desființează“.
***
Ce vreau să spun cu toate acestea? Că, la Noica, nu frica de moarte îi dictase comportamentul, ci un – să-l numim – „eroism de o a doua instanță”. La Păltiniș, Noica n-a înlocuit disidența din Est (în speță pe aceea, câtă a fost, sporadic, în România) prin – cum s-a spus prostește – „rezistența prin cultură” ca băgare a capului în nisip. Și asta pentru simplul fapt că Păltinișul, așa cum îl gândise el, era o subversie la rădăcină, altceva decât tipul de înfruntare directă pe care-l pune în joc disidența clasică de tip politic.
Luându-ne pe câțiva dintre noi, la sfârșitul anilor ’60, în preajma lui, Noica ne-a trecut, apți pentru un alt scenariu al eliberării și libertății, pe celălalt mal al istoriei, pentru un „mai târziu” al ei. Când a ieșit din închisoare, „a înviat“ ca să ne caute și să ne strângă pe toți laolaltă în cercul iubirii lui. S-a îndurat de posibilul tinereții noastre și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a nu ne lăsa să ne pierdem în lume. Și-a luat numele de „antrenor cultural“, vestindu-ne o parusia a spiritului, o reînviere a lui, și prevenindu-ne că vom fi cu toții judecați la Judecata de Apoi a culturii. Acesta a fost eroismul de a doua instanță al lui Noica. Plin de riscuri și el. Știa prea bine că și acest gest ar fi putut fi pedepsit, ca profund culpabil, printr-un „al doilea lot Noica” de pușcăriași politici, de vreme ce lucrul se petrecuse deja o dată în 1958-59.
***
Și aici intervine patriotismul lui Noica, singurul frumos și adevărat, care e altceva decât bătutul cu pumnul în piept, purtatul de ie și ițari sau gargariseala cu „noi suntem români!”. Care înseamnă să-ți pese de țara ta și de imaginea ei în ochii lumii. Și care implica să faci ceva pentru toate astea. Pentru Noica „a crea” implica mai mult decât a-ți scrie propria operă. Implica deopotrivă destinul unei comunități. De aceea era convins că trebuie să apară creatori care să-i învețe și pe alții să creeze. „A învăța“ înseamnă în acest caz a trezi în oameni ființa lor culturală uitată. Și aceasta a fost cea de a doua vocație a lui, realizată prin „modelul paideic” al Păltinișului.
Ne povestise că la ieșirea din închisoare, în 1964, când maiorul de Securitate care se ocupa de „reeducarea” deținuților l-a întrebat ce ar vrea să făcă odată ajuns „afară”, a dat răspunsul acela straniu: „antrenor cultural”. Și, văzând perplexitatea acestuia, i-a explicat că ar vrea să pună sub ochii câtorva tineri marile cărți ale culturii universale. Nu știu ce o fi înțeles maiorul din explicația lui Noica. Dar sigur e că Noica și-a ținut promisiunea.
Dublând geniul speculativ cu o inteligență adaptativă la care fractura vieții de după război l-a obligat, Noica a căutat un tip de rezolvare a problemelor ivite în calea sa nu prin înfruntarea directă a obstacolului, ci prin depășirea lui. Amintiți-vă zborul lui Făt-Frumos peste pădurea păzită de fiare din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Sigur, pentru asta, spre deosebire de eroul politic care intra în pădurea cu fiare și calcula cu devorarea lui, era nevoie de un cal năzdrăvan. Iar Noica îl avea în dotare. Era calul năzdrăvan al culturii: cartea, cel mai formidabil sfătuitor, pentru că în ființa lui era depozitată, strat peste strat, inteligența tuturor generațiilor. Și oare nu pentru că toate regimurile totalitare au simțit cât de uriașă este forța cărților și a cuvântului, primul lucru pe care l-au făcut când au pus mâna pe putere a fost acela de a suprima libertatea cuvântului și de a arde cartea ca suport material al lui?
Nu s-au aprins ruguri pentru cărți în toate epocile de teroare ale omenirii iar imolarea cărților a devenit un ritual public? Nu s-a introdus, în toate țările căzute sub dictatură, cenzura? Și nu în toate s-au epurat bibliotecile? Nu s-a ajuns oare până acolo încât în primii cinci ani ai Revoluției Culturale Proletare sub Mao (1966-1971), din cei zece ani ai celei mai sălbatice dictaturi din istoria lumii, singura carte tipărită (în circa 1 miliard de exemplare, concurând recordurile Bibliei și Coranului de-a lungul secolelor) a fost Cărticica Roșie? Iar pedepsirea celor care nu-și goleau bibliotecile spre a fi arse în piața publică mergea de la „autocritica publică” (infractorul era purtat în public având atârnate de gât pancarda pe care scria „dușman al poporului”), până la deportarea în lagăre (laogai), la tortură sau execuție? Nu erau educați copiii să-și denunțe părinții fie și pentru o singură carte aflată în casă în afara Cărticelei lui Mao?
Primul lucru pe care l-a făcut Securitatea după ce au arestat-o în noaptea de 23 mai 1958 pe Ecaterina Bălăcioiu (avea 71 de ani), mama Monicăi Lovinescu, a fost să arunce de la etajul I al blocului din Bd. Elisabeta 96 toată biblioteca lui Eugen Lovinescu pe fereastră, în curtea interioară, și să-i dea foc. Nu întâmplător distopia americanului Ray Bradbery, Fahrenheit 451 (din 1953) – genială prevestire a ceea ce au făcut 13 ani mai târziu Gărzile Roșii ale lui Mao – imaginează o societate în care gândirea liberă este socotită dușmanul suprem și cartea, ca rădăcină a ei, este confiscată din toate casele și arsă de echipe de pompieri.
***
În recuzita de „antrenor cultural” a lui Noica se afla, așadar, redutabila armă de atac și apărare care era cartea. S-a comportat ca un strateg (sau, dacă vreți, ca un „manipulator”, cum se spune astăzi) care a pus în joc combinarea celor mai variate tehnici de atingere a țelului propus: adoptarea perspectivei largi (în locul „imediatismului”), evitarea confruntării directe care poate duce la eșec, răbdarea trăită sub forma credinței în timp ca aliat, cabotinismul de „papă-lapte” (la o anchetă ofițerul îi împinge peste masă o portocală. „Domnule maior, spune Noica, aș prefera un iaurt. Știți, eu sunt mai «papă-lapte»”), un anume „bizantinism înăscut”, utilizarea rafinată a măștii, preluarea adversarului în proiectul propriu. Pe scurt, tehnica „zborului peste…”, a ocolirii, a drumului șerpuit etc. Astuția, viclenia geniului. Ce intuiție remarcabilă a avut Horia Patapievici când, într-un text publicat în România literară în 2013, a văzut în Păltinișul lui Noica „o victorie politică, obținută cu arme care ocoleau politicul”.
Noica avea acea calitate pe care Machiavelli o includea în recuzita oricărui principe autentic: virtù, virtutea definită de un comentator al Principelui ca întrupându-se în „individul dotat cu însușiri de excepție care încearcă să pună mâna pe realitate pentru a o ataca și modifica, fără a fi copleșit de desfășurarea ei imprevizibilă (de soartă)”. Virtù, calitatea supremă a principelui machiavellian, este altceva decât virtus romana și decât virtutea din etică; ea este o alcătuire optimă de personalitate pregătită pentru o faptă mare, o stranie împletire de ingenuitate, temeritate, eficacitate și pre-vedere. Virtù este ceea ce permite unui om de format mare să își creeze propriul destin, în loc să fie un simplu pion al hazardului.
***
Noica a fost un recuperator de minți. Eu însumi mă consider produsul libertății de gândire pe care el m-a învățat să o câștig. Iată de ce Humanitas e o ctitorie a libertății de gândire pe care Noica a predat-o și iată de ce el este ctitorul acestei instituții. Am scris cândva, sub titlul Bătrânii noștri, o pagină care cred că spune tot despre indigența actuală a stării de spirit din România de azi și despre primejdia la care o expune întreruperea „trecerii torței” de la o generație la alta. Iată de ce o reiau aici:
Bătrânii noștri – Am găsit în arhiva mea o scrisoare pe care am botezat‑o Spovedania lui Steinhardt. Era scrisă lui Noica în iunie 1984, la 20 de ani după ieşirea din închisoare, după cutremurul lor existenţial comun. Steinhardt devenise între timp „călugărul de la Rohia“. M‑am întrebat, citind această piesă formidabilă, ce anume ne deosebeşte, pe noi, cei din generaţia mea, de o parte din generaţia tânără de astăzi. Şi răspunsul l‑am primit într‑unul din rândurile de început ale scrisorii, când lui Nicu Steinhardt i se pare că descoperă în câteva propoziţii ale lui Noica din Trei introduceri un sens creştin. Cultura nu e altceva, spune Noica, decât idealul devenirii noastre în celălalt, modul nostru de a le trece celorlalţi cunoştinţe, viaţă, idei. Pe scurt, cultura e iubire de cel ce vine după tine.
„Îndrăgostirea“ noastră de bătrânii noştri de atunci aşa s‑a produs. Ei ne‑au căutat pentru că ştiau că devin în noi şi că sensul lor de a fi era în fond dincolo de ei, în acea misterioasă nevoie de a împinge viaţa mai departe, făcând‑o, în cazul omului, să renască, de fiecare dată, în splendoarea altei întruchipări. Iar noi i‑am căutat înfriguraţi de frigul istoriei, pentru că ştiam că fără ei vom muri de îngheţul în care intraserăm. Am simţit de la bun început că fără ei, fără deprinderile lor de „vânători culturali“, noi nu vom şti cum se urmăreşte în cultură vânatul şi că, fără lecţia lor, vom muri de foame, proşti, suficienţi şi neavând, la rândul nostru, nimic de oferit şi de trecut altora. I‑am iubit aşa, vânătoreşte şi omeneşte, ca pe cei care erau în posesia marelui secret al continuităţii, fără de care nimic nu se leagă pe lumea asta şi fără de care viaţa speciei, făcută din perindarea fără sfârşit a generaţiilor, se stinge.
Mânaţi de un instinct bun, am privit mai întâi înapoi, pentru a putea căpăta apoi vederea pentru cele ce urmau să vină. În locul urii, pe care existenţa noastră o provoacă în câteva suflete fragede contemporane, noi am trăit cu ei o iubire care are ceva din splendoarea iubirii pentru tatăl biblic (suntem fii ai lui Avraam) şi din care în fond ne tragem până astăzi forţa. Spre deosebire de mulţi dintre cei de azi, trişti, lipsiţi de iubire şi ignari, care nu au resimţit niciodată măreţia respectului şi care au fost obligaţi, pentru a sări, să bată de pe loc şi în gol, noi am făcut saltul având sub picioare solul ferm pe care ni l‑a pregătit iubirea, primită şi întoarsă de noi, a fiecăruia dintre ei.
În fond, Noica este adevăratul ctitor al Humanitas-ului, căci științele umaniste sunt terenul de joc pe care Noica ne-a antrenat.
În formă, ctitor al editurii e Andrei Pleșu, care, ca ministru al culturii, m-a întrebat, în ianuarie 1990, dacă vreau să construiesc un palat pe locul rămas liber după demolarea Editurii Politice, adică a acelei pagode de gunoi a ideologiei comuniste.
Zicând „da“, eu am devenit ctitor în fapt. Am dat profilul editurii, am pus pe picioare primele portofolii, am format o echipă care, la capătul celor 35 de ani, a pus pe lume 6000 de titluri și 35 de milioane de volume. Cel mai frumos omagiu adus editurii a venit de la Lucian Boia: „Dacă ţara întreagă şi‑ar fi găsit drumul cum l‑a găsit Humanitas din primul moment, fără nici o şovăială, am fi avut astăzi o altă Românie.“
Iată, așa de simplu a fost totul: în fond, în formă, în fapt…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Multumesc lui Dumnezeu ca existati. Cand simt ca mintea mea incepe sa devina confuza de la atata ura, urit si nebunie sociala va caut cartile sau articolele sa ma repun in normalitate. Va rog sa nu renuntati niciodata la a va implica, suntem multi care avem nevoie de dvs. si cartile pe care le publica editura. Va doresc multa sanatate dvs. si ,,La multi ani,, si multe carti, editurii!
Emotionant!
Mda, generația antebelică a avut „o torță” pe care să o predea urmașilor, dar generația postcomunistă nu a avut nicio torță de predat generațiilor următoare. Căci, vai, „rezistența prin cultură” nu a fost nici măcar o lumânare….
Lucifer ! – Nu aveți dreptate ! Învățătura poate avea multiple forme și … rosturi. Generațiile “din preajma revoluției” și de “după” au transmis dorința de munca, chiar grea, dar corect remunerata, plecând să muncească în străinătate. Asta a încurajat și pe alți romani să învețe să muncească cinstit nu conform zicalei socialiste : Ziua merge, leafa merge, noi cu drag muncim ! Și culesul de căpșuni, andive sau alte zarzavaturi este o munca grea, prost plătită dar mulți din cei care au făcut-o în west, au învățat-o și întorși acasă au practicat-o cu succes. Și în 1990 și cei câtva următori ani am plecat unii mai bătrâni, care nu s-au ferit de munca cinstita nici în comunism, cu toate ca plata-recompensarea era o batjocura. Putem deci zice ca și aceste generații au transmis “câte ceva” din experiența lor generatilor tinere și România a ajuns să aibă o diaspora solidă, cultivata și productivă, răspândită pe tot globul.
Nu era vorba de muncă ci de idei. Cultural vorbind, oamenii de cultură formați în comunism nu au transmis mai nimic generației următoare. Au fost unele încercări sporadice prin literatură, teatru, film,etc dar pe fond comunismul părea etern, iar oamenii de cultură prin creațiile lor nu propuneau nimic. În Polonia, Cehia, Hungaria, chiar URSS au fost mișcări culturale și sociale care păstrau „torța” libertății.
Ați trăit anii comunismului în România ? În 1944, când au năvălit rușii în tara aveam 10 ani, gânduri, năzuințe și speranțe mari …. Toate a-au năruit sub valul de zoaie politice și interdicțiile comuniste. Am vorbit – azi – cu oameni, care a două zi au dispărut și nimeni, niciodată n-a mai auzit de ei. În ‘48 la prima “competiție” organizată de comuniști am luat premiul III pe capitala. Am și acum premiul – Poezii de V Alexsandri pe undeva printre miile de volume din biblioteca ce mă așteaptă la București. Dar adevaratul premiu, pentru care-I sunt vesnic recunoscător mamei a fost INTERDICȚIA de a mai scrie și încercarea de a publică. Lucifer, Eomania a avut – excepție făcând URSS-Rusia, cea mai dura și odioasă teroare politica. Floarea intelectualității autohtone a fost marginalizată, încarcerată sau … anihilata la propriu ! De publicat ? Să fim serioși ! Era o utopie. Ca un exemplu : Student fiind, prin ‘953 s-a publicat în două volume proză și poeziile lui Toparceanu și fericit de achiziție mi-am permis să citesc i te-o pauză câte ceva ! An fost imediat atacat de “vigilenții” colegi activiști – pentru care Toparceanu suna ca un exponent al burgheziei cu care noul regim lupta și greu am scăpat dus la șefii UTM arătând ca volumele erau editate oficial de republica noastră ! Sau nu știți calvarul îndurat de majoritatea celor care n-au acceptat “să se înscrie”, ca exemple Arghezi (Poezia putregaiului – putregaiul poeziei), Blaga, și cari alții, ca să nu mai amintim de asasinatii ca istoricul Gh. Brătianu …. N-am avut SAMIZDAT, dar am avut PARTIZANI ! Luptători cu arma în munți. Am avut literatura de “sertar”( a se vedea ca e a lucrat un Blaga în anii de totala marginalizare și interdicție. Adevărată lupta politica contra comunismului, cel puțin în anii de după 1960, and am călătorit cat am putut în tarile zise de “democrație populară”, am întâlnit doar în Polonia. În rest ? Cam ca la noi ! Și – This above all – hai să nu-i blamam pe alții și să ne gândim ce am făcut noi în perioada respectiva.
Să nu confundăm perioadele istorice: interbelic-comunism-democratie. Am spus doar că intelectualitatea comunistă nu a lăsat nimic moștenire generațiilor următoare.
Adevarat..cu nuantarea..ca etica ..substanta culturala a fost pervertita de sovietism..comunism..special pro -rus..
Romanism precar..nonistoric..si partinitor.
Multumesc!
Foarte frumos gândit și foarte frumos scris
Până la urmă lucrurile simple și clare sunt cele mai grele, ca de aia nu le poate face toată lumea
Mă refer la analiza și sinteza necesară raționamentului logic și expunerea silogismului în scris
Să fi mare nu-i mirare
Să fi om îi lucru mare
Să fii…nu cum ați scris.
Între Noica și Florian
În Jurnalul de la Păltiniș, dl. Liiceanu povestește un incident filosofic petrecut între marxistul Radu Florian și Constantin Noica: după apariția Devenirii întru Ființă, Florian a publicat în România literară o scurtă recenzie critică a cărții lui Noica, deplângând absența unei ontologii marxiste (Lukacs încă nu o publicase pe-a lui). Liiceanu scrie că el și alți discipoli noicieni i-au cerut maestrului să răspundă criticilor (euro)marxiste ale Florianului, dar Noica a refuzat categoric. Florian și Noica au fost singurii care au încercat ceva autentic în peisajul pustiit al României Epocii de Aur, singurii piloni pe care se putea baza un tânăr student la filosofie. Ceea ce-i reproșam lui Noica atunci era că nu a fost un Jan Patočka și de aceea nu mă miră invocarea lui Machiavelli, unul adaptat la realitatea concentraționară. Paul Goma povestea cum, urmând să fie bătut la tălpi de un gardian, căuta să se așeze în așa fel încât torționarul să nu fie nevoit să facă vreun efort suplimentar, în speranța că acesta va remarca „colaborarea” și va fi mai blând.
Humanitas a fost o inițiativă excelenta pentru anii 90. Era bine dacă ar fi fost fondata pe principii de non profit.
Asta pentru ca azi cărțile Humanitas sunt foarte scumpe pentru buzunarele romanilor. O serie de tipul Biblioteca pentru toți ar face mai mult decât toate cărțile elitiste atât de frecvente la Humanitas.
Nicu Steinhardt are în Primejdia Mărturisirii niște pagini superbe despre Noica. Norocoși au fost cei care l-au întâlnit, dar și mai norocoși au fost ce care l-au cunoscut pe Steinhardt.
Cine ne va repune cu picioarele pe pamant dupa ce generatia celor 70+ se va stinge?! Vom orbecai in intunericul luminat de AI.
Felicitari editurii Humanitas la 35 de ani si La multi ani!Am rafturi intregi de biblioteca cu cartile scrise si citite de aici. Fiecare carte citita e o viata in plus!
Constantin Noica e un exemplu pentru lumea aceasta , nu numai pentru Romania, prin modul in care a biruit suferinta prin aspiratii inalte ,prin munca lui neobosita si cartile sale stralucite. Putea pleca din Romania ,dar nu a facut-o, a scris despre sufletul romanesc si rostirea lui, a vazut altceva aici decat conducatorii care i-au facut numai rau, si un popor lipsit de educatie. Aici unde Cioran vedea numai geografie si nici o istorie, el a vazut o spiritualitate unica, devenirea intru fiinta.
As mai adauga ca era un om cu o gandire vie si o privire patrunzatoare.L-am cunosc, mi-a spus sa imi termin doctoratul in electronica, si sa plec in Germania la bursa Humblodt si ca la filozofie ajunge fiercare pe calea lui. Cum eram olimpic la mate,mi-a spus ca filozofia e foarte aproape de mate. Asa am facut si ma gandesc ca daca mi-ar citi cartile scrise la Springer Nature de fizica, de mate ar fi multumit.Il vad undeva aparoape acum cand scriu o carte despre timp cum de undeva se uita la formulele pe care le scriu.Mi-a spus : sa iesim in larg! Am iesit. Lasasem prima mea carte la Heidelberg la editura Springer si m-am plimbat apoi ore in sir pe malului raului Neckar ,pe drumurile pe care se plimbau marii filozofi si mi-am aminit ce -a zis odata „Fir-ai a dracu de viata ca frumoasa esti!” -asta e tastamentul sau.
Editura HUmanitas a fost un far luminos in peisajul destul de confuz si problematic al ultimilor 30 ani. Am cumparat foarte multe carti de la Humanitas, in special de stiinta, istorie, geopolitica, eseuri. Imi place in special sectia de stiinta, si ar trebui sa publicati mai multe si din mai multe domenii stiintifice. Deasemenea imi place seria de istorie, in special cartile lui Neagu Djuvara, Wolton, I. Berlin, K.Popper. Mai putin insa Lucian Boia… Si unele din cele de beletristica au fost interesante.
Particip aproape la toate targurile de carte anuale din Bucuresti, si imi plac lansarile de carte de la Humanitas in care vorbesc Liiceanu, Patapievici, Plesu, Cartarescu, etc.
Este bine ca ati incercat in toti acesti ani sa devoalati natura profund criminala a regimului comunist peste tot in lume, inclusiv a securitatii. Din pacate, daca nu a existat un proces oficial al comunismului, macar cei educati sa stie ce au reprezentat acei ani groaznici.. Este bine ca aratati lumii dizidenta romaneasca, oameni demni si de valoare precum Noica. IN politica tulbure de acum trebuie sa avem niste repere.
Continuati tot asa, felicitari!
Stimate, Lucifer,
Generația ,,postcomunistă” are nu una ci mai multe torțe care să le predea prezentului, doar că nu le vezi…
Care sunt ălea, stimabile?
Da, in ziua de azi, cind se citeste din ce in ce mai putin, e o mare performanta sa reusesti sa tii pe picioare o editura, mai ales daca ai pretentia la ceva de nivel si la prezentari scumpe.
E drept ca unele edituri sunt mai egale decit altele, atunci cind au greutati!
Las la o parte nationalismul filosofic al lui Noica, dar si suferintele lui care ar trebui sa ne miste profund, si pun o alta intrebare: A schimbat cu ceva Humanitas (ori orice alta editura) Romania? Avem vreun politician de virf care sa fie un produs al lecturilor cartilor de la Humanitas ori in general al unor carti de mare valoare? Societatea romaneasca a facut pasi extraordinari in ultimii 35 ani dar vi se pare ca electoratul roman de azi e mult superior celui iesit din dictatura in ’90?
PS Cred ca s-ar cuveni si o multumire vinzatorilor din librariile Humanitas care, cu dragoste de carte si uneori cu studii universitare, lucreaza pe salariul minim pe economie.
Datoria unei edituri nu este să scoată politicieni, ci să disemineze cultura de valoare, cea care poate trezi, educa și crește minți. Dar nu poate obliga pe nimeni să citească și să-și instruiască mintea. Asta e treaba școlii și, înainte de a fi a ei, e treaba părinților, a familiei. Într-o societate consumeristă și consumatoare de frivol, de pornografie, de neant, de plăcere de proastă calitate, să reziști, ca editură, 35 de ani pe piață e o performanță pe care nu o vedeți.
Dar Dvs. ce ați făcut, ca cetățean, pentru mersul ăstei țări? Care vă e contribuția? Că e simplu să avem 7 ani și să arătăm cu degetul, învinovățindu-ne părinții că nu ne-au dat o viață mai bună și mai multă minte-n cap.
Și nu, să nu dăm la o parte suferințele lui Noica, măcar de 5 minute de empatie de-am fi în stare. Și, dacă l-am citit suficient, putem deduce că „naționalismul filosofic” ținea de o vârstă, de o structură anume, de niște vremi, de niște timpuri… Dar nimeni nu poate pune cu forța cărțile lui în mâna celor ce nu citesc și care, dintotdeauna, au reprezentat majoritatea (care merge la vot).
Întreb din nou: care vă e contribuția la mersul societății? Aveți?
Am spus de la inceput ca ar trebui sa fim cu totii prodund miscati de suferintele lui Noica, ca de altfel si de cele ale tuturor detinutilor politici de dupa ’47.
Tot respectul pentru editura respectiva – am citit si eu unele carti publicate acolo, insa cred ca importanta unei edituri, oricare ar fi ea, e supraevaluata. Da, deschide mintile unei categorii de oameni care oricum inteleg mersul istoriei sau al politicii, insa nu schimba mentalitatea conducatorilor si nivelul de intelegere al votantilor.
Fraze ca: „Există, fără îndoială, un sentiment românesc al ființei. Este un mod de a fi și de a gândi ființa, care își are temeiul în limba și în destinul acestui popor.” mie nu imi spun nimic si seamana pe undeva cu gindirea calingeorgesciana iar nationalismul filosofic noician poate fi descris si pe dos, ca filosofie nationalista. Nu de alta, dar nu degeaba Noica a fost si un simpatizant legionar, lucru trecut in general sub tacere. Si sa ne intelegem, nu sustin deloc ca tratamentul neomenos la care au fost supusi toti detinutii politici, inclusiv pina si fostii legionari, ar fi meritat.
Mai cititi odata articolul. In el nu este vorba despre mine, asa ca limitati-va la proza respectiva.
PS Dreapta romaneasca aparuta dupa ’90 e partial vinovata de radicalizarea electoratului de azi.
La multi ani
Azi ma duc la Humanitas sa ma pierd putin printre rafturi. Nu am bani de carti, dar sigur ma pot rasfata cu pasaje si titluri de achizitionat pe mai incolo.
„”Nu am bani de carti, dar sigur ma pot rasfata cu pasaje si titluri de achizitionat pe mai incolo.”
..si bibioteca publica este o solutie. Rasfatul e si mai consistent daca puneti mana si cititi..
Exista cîndva intenția întemeierii unei CASE MEMORIALE „Constantin Noica ” la Păltiniș. După părerea mea ar merita din plin să existe așa ceva. Organele administrative ale locului ce fac ? Dorm în papuci ? Chiar și turistic ar însemna foarte mult și …multe .
Pe mine mă impresionează în primul rând faptul că, în ciuda a tot și a toate, s-a ridicat și a făcut cultură de performanță. Fără să se plângă, fără să se milogească, reușind să inspire și să ridice generații după el. Constantin Noica reprezintă cea mai înaltă treaptă a demnității umane și a spiritului înalt , de neînfrânt și inalterabil.
Un articol special. Poți să spui comemorativ dar dincolo de cadrul festiv există drama. Să fii discipolul unui deținut și să i înțelegi durerea, sa trăiești drama locului în care a fost închis, a închisorii cu toate ororile ei (mirosurile, dimensiunile spațiului, cruzimea torționarilor) este mult, este cea ce s-a întâmplat intelectualilor romani in anii 50. Tragedia acelor ani, a unei generații decimate de la care, la revoluție au fost așteptări. Poți supraviețui, poți rămâne cu idealuri dar putere de a lupta, mai a rămas? Alte popoare au reușit mai mult, au o putere de regenerare mai mare. Cuvintele care ne unesc se pare că Nu au fost găsite. Sau poate suspiciunea și frica au fost mai puternice decât forța de a răsturna mizeria comunistă ce încă supraviețuiește. Suntem mai aproape de tragedia greacă decât de pragmatismul saxon. Vă pot înțelege, ne putem asculta ideile, putem propune acțiuni care ar schimba societatea în direcția realizării că națiune ( nu a supraviețuirii) dar am scăpat ocazia. Am crezut că intelectualii la revoluție își vor impune ideile. Pentru asta trebuia o masă critică ( un grup cu idei corespunzătoare momentului) care să schimbe societatea. Ideea a fost, grupul nu. Din 23 de milioane am rămas 16. Și viitorul nu este sigur. Oare durerea ne va trezi conștiința colectivă? Oare retrăirea speranțelor va călăuzi acele forțe tinere ce oare vor înțelege ocazia schimbări? Și dialogul unde este dialogul?
@Smaranda
Mă îndoiesc, Doamnă, că speranța mai e suficientă, cu toate că n-avem încotro, trebuie să sperăm, nu ne putem dezbăra.
Probabil revoluția a venit un strop cam târziu față de „tragedia acelor ani”, așa încât să mai prindă „generația” cu pricina în viață. Salvarea, după mine, nu mai poate fi decât individuală, și date mai departe valorile în care credem și care azi sunt anulate de progresism, cu hidoasa lui corectitudine politică. Iar în această ideologie copiii noștri cresc, mutilați pe viață.
Comunismul a avut continuitate prin cei care știau ce se petrece, pe când noi, naivii care credeau că găsiseră libertatea și democrația, nu am înțeles decât târziu că, în spatele scenei publice, jocurile erau bine controlate. Rezultatul este pleiada de politicieni delabrați, de cea mai joasă speță, nici prin minte nu ne-ar fi putut trece că ei vor fi cei care vor decide viețile noastre.
Nu au existat „factori” de coagulare în societate, doar voci singulare, în care s-a lovit și se lovește continuu de 35 de ani încoace. Mă mir că mai rezistă. Odată ce și ele vor pleca dintre noi, vom rămâne ai nimănui. Lumea moare, căci alta s-a născut, iar cea nouă nu va pune pe lume Omul, ci va duce specia la pieire. Și, poate, omenirea o va lua de la capăt, cu un nou Adam și cu o nouă Eva.
Ar fi șocant de diferit daca am pune si altfel problema în legătură cu NOICA ? În străinătate sunt multe voci care critică prea abitir pe NOICA și care fac posibilă asternerea unei tăceri groase,mult prea groase peste numele și reputatia lui AICI LA EL ACASĂ ,unde tocmai că nu ar trebui să se întîmple.NOICA a scris in condiții extreme de opresiune opera sa filozofică și ea ne-a impresionat și marcat pe toți ,mai tineri sau mai puțin tineri pentru toată viața. Prea puțin ne referim la umanismul său specific,prea puțini sunt cei care-i defrișeze ogorul cu cernoziomul lui atîta de bogat.DE CE ? Mă întreb parcă tot mai des despre subiect sau temă.Si nu e departe întrebarea nici de LUCIAN BLAGA .